Subiectii procedurii insolventei

Subiectii procedurii insolventei

Legea insolventei stabileste, la art. 1 alin.1, sfera persoanelor carora li se aplica procedura "generala" de insolventa intr-o maniera descriptiva, enumerind trei categorii concrete de comercianti (societati comerciale, societati sau organizatii cooperatiste, grupuri de interese economice), o categorie de necomercianti (societatile agricole) si o categorie generic de subiecte, desemnata sub denumirea de "orice alta persoana juridica de drept privat care desfasoara si activitati economice". Conform art. 1 alin.2, procedura "simplificata" se aplica, pe linga cele patru categorii enumerate la alin.1, care s-ar afla in situatiile descries de alin.2, si comerciantilor persoane fizice, actionind in mod individual sau in asociatii familiale. Procedura "simplificata" este si ea o procedura de insolventa, astfel ca, in ciuda formularii neindeminatice a textului, se poate concluziona ca Legea insolventei se aplica : (i) comerciantilor, cu exceptia regiilor autonome; (ii) grupurilor de interes economic, inclusiv celor care nu au calitatea de comercianti; (iii) societatilor agricole; (iv) oricaror alte persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitate economica.

Se poate afirma, utilizind o formula sintetica similara celei din legea franceza, preferabila enumerarii imprecise din art. 1 din Legea insolventei, ca procedura insolventei se aplica oricarei persoane fizice sau juridice ce desfasoara activitati economice sub forma de intreprindere.

Legiuitorul roman a abandonat inca din 2004, cind a fost modificata fosta Lege nr.64/1995 prin Legea nr.149/2004, conceptia traditionala dupa care procedura insolventei se aplica numai comerciantilor. Este evident ca in prezent procedura insolventei nu mai are ca tinta exclusiva comerciantii, aplicabilitatea sa extinzindu-se si la persoane juridice care, fie in mod traditional, fie printr-o dispozitie expresa a legii, sunt necomercianti. In prezent, procedura insolventei este, prin dispozitie expresa a Legii insolventei, aplicabila si societatilor agricole, precum si asociatiilor si fundatiilor, persoane juridice considerate in mod traditional drept necomercianti. De asemenea, procedura insolventei este aplicabila si grupurilor de interes economic care nu au ca obiect de activitate savirsirea de acte de comert, fiind, astfel, indirect calificati de lege drept necomercianti.

In alta ordine de idei, trebuie observat ca Legea insolventei nu se aplica decit cu titlu de drept comun in cazul insolventei societatilor de asigurare, a institutiilor de credit (inclusiv a cooperativelor de credit) si a entitatilor reglementate ale pietei de capital, care sunt reglementate prin legi speciale

Regiile autonome sunt exceptate de la dispozitiile Legii insolventei, procedura aplicabila insolventei acestor comercianti urmind a fi reglementata, conform art. 151 din Legea insolventei, prin lege speciala. Dispozitia citata nu face decit sa repete dispozitia art. 139 din fosta Lege nr.64/1995 care, si ea, trimitea problema insolventei regiilor autonome pe seama unei ipotetici legi speciale viitoare, lege care, nici pina in prezent, la mai mult de 18 ani de la aparitia regiilor autonome, in baza Legii nr.15/1990, .nu a aparut.

Anumite elemente ale regimului juridic al procedurii de insolventa sunt aplicabile si institutiilor publice, asa cum se va arata mai jos. In plus, in ultimii ani au fost emise nenumarate reglementari menite a preveni riscul de supraindatorare a simplilor particulari, in conditiile in care asistam, incepind cu 2003-2004, la o adevarata explozie a creditelor de consum (retail). Deocamandata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, asa cum exista in Statele Unite sau Franta, dar este usor de prevazut ca, in scurt timp, o astfel de reglementare va deveni necesara, intrucit piata creditelor de consum se dezvolta intr-un ritm periculos, putind pune in pericol stabilitatea economiei.

1. Comerciantii

Art. 1 alin.1, Legea nr.26/1990 privind registrul comertului dispune :  comerciantii, inainte de inceperea comertului, precum si alte persoane fizice prevazute in mod expres de lege, inainte de inceperea activitatii acestora (subl.n.), au obligatia sa ceara inmatricularea [.] sau [.] inscrierea [.] mentiunilor . Conform art. 1 alin.2 din aceeasi Lege nr.26/1990, sunt comercianti : (i) persoanele fizice si asociatiile familiale care efectueaza in mod obisnuit acte de comert ; (ii) societatile comerciale, companiile nationale si societatile nationale[2] ; (iii) regiile autonome ; (iv) grupurile de interes economic cu caracter comercial si grupurile europene de interes economic cu caracter comercial ; (v) organizatiile cooperatiste (sintagma inlocuita, in prezent, in baza Legii nr1/2005, cu cea de  societati cooperative ).

Vechiul art. 7 C.com., inca in vigoare, dispune ca au calitatea de comercianti persoanele fizice care exercita acte de comert cu titlu de profesiune si societatile comerciale.

Comparind reglementarile enumerate cu textul art. 1 din Legea insolventei, se pot observa, prima facie, o serie de direfente care pot da nastere la interpretari. Astfel :

- grupurile de interes economic (GIE) sunt supuse procedurii insolventei chiar daca au caracter civil ;

-textul art. 1 din Legea insolventei introduce o anumita inadvertenta in ce priveste societatile cooperative si organizatiile cooperatiste, criticata, pe buna dreptate, in doctrina[3] ;

-precizarea din art. 1 alin.1 din Legea nr.26/1990 privind registrul comertului, conform careia sunt supusi obligatiei de inregistrare in registrul comertului si persoanele fizice sau juridice, altele decit comerciantii, in conditiile speciale ale legii, inainte de inceperea activitatii lor, este generatoare de confuzie. Este posibil ca intentia legiuitorului, la momentul insertiei acestui text in art. 1 alin.1 din Legea nr.26/1990, a fost aceea de a realiza o sistematizare cu dispozitia art. 1 alin.1 pct.6 din Legea insolventei, conform careia procedura insolventei se aplica si altor persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice. Asadar, daca exista persoane care, fara a avea calitatea de comerciant, desfasoara si activitati comerciale si/sau economice, acestea sunt obligate sa se inregistreze in registrul comertului si pot fi subiecti ai procedurii insolventei. Concluzia este ca, practic, aceste persoane sunt asimilate comerciantului din punctul de vedere al obligatiilor profesionale[4].

Persoana fizica devine comerciant in conditiile art. 7 C.com., respectiv, prin : (i) savirsirea de acte de comert obiective (faptele de comert subiective si actele de comert   unilaterale sau mixte se definesc prin calitatea de comerciant si, deci, singure, nu pot duce la dobindirea calitatii de comerciant); (ii) exercitiul sistematic si efectiv, cu titlu de profesiune, al faptelor de comert (animus negotii); (iii) exercitiul comertului in nume propriu si pe risc economic propriu ; comerciantul este un intreprinzator.

In doctrina[5] se adauga si caracterul licit al faptelor de comert exercitate. Consider ca, dimpotriva, tocmai in cazul in care comertul este exercitat in conditii ilicite, este mai necesar ca oricind sa se aplice procedura falimentului, care se finalizeaza cu eliminarea din cimpul relatiilor de afaceri a acelor persoane care, prin insasi ilegalitatea comertului lor, au scurcircuitat aceste relatii, afectindu-le in mod grav. De fapt, aplicarea procedurii falimentului fata de comerciantul care a dobindit aceasta calitate in mod ilegal este unul dintre motivele pentru care stabilirea calitatii de comerciant inca mai prezinta interes practic. Intr-adevar, comerciantii - persoane fizice adevarati, in sensul clasic al notiunii, sunt putini pe piata si insignifianti ca cifra de afaceri. Ma refer la cei care lucreaza in asociatii familiale, la buchinisti, la micii comercianti din pietele agroalimentare, la agentii de valori mobiliare sau la brokerii de asigurari care lucreaza in mod independent etc. Stabilirea calitatii de comerciant prezinta importanta practica deosebita in cazuri speciale de genul : (i) savirsirii de fapte de comert in conditii ilicite, cu fraudarea drepturilor creditorilor, prin folosirea paravanului unei societatii comerciale cu raspundere limitata (administratorii, asociatul unic, asociatul care controleaza societatea, toti pot transforma afacerile societatii in afaceri proprii, beneficiind insa de limitarea raspunderii pentru datoriile societatii ; in aceste cazuri se poate aplica, cel putin cu titlu de sanctiune, procedura falimentului, daca se va putea dovedi ca cei in cauza si-au introvertit calitatea scriptica de administrator, asociat sau asociat unic in comerciant ilicit); (ii) incalcarii unor incompatibilitati legale, stabilite fata de magistrati, functionari publici, notari, avocati etc. (fapte care pot atrage raspunderea profesionala sau disciplinara, dar si un faliment personal, pentru introveritarea demintatii exercitate de cel in cauza intr-un comert ilicit).

Momentul in care incepe si cel in care inceteaza calitatea de comerciant nu depind de inregistrarea in registrul comertului si nici de existenta sau inexistenta autorizatiei de exerctiu al comertului. O persoana poate foarte bine sa aiba calitatea de comerciant fara a se fi inregistrat in registrul comertului (caz in care el este un comerciant ilicit) si invers, sa fie inregistrat in registrul comertului cu o firma sau denumire anume, dar fara sa exercite vreun comert (caz in care el este un comerciant inactiv sau retras). Ceea ce conteaza este intrunirea celor trei conditii de existenta a calitatii de comerciant, expuse mai sus, dintre care revelatorie este ultima, respectiv, riscul economic pe care si-l asuma comerciantul. Intr-adevar, comerciantul este un intreprinzator, el isi asuma riscul de a cistiga sau a pierde din competitia cu ceilalti comercianti. In caz de faliment, el nu numai ca raspunde cu intregul sau patrimoniu, inclusiv dupa deces, cind datoriile sale se transmit la mostenitori, ci poate fi si exclus din viata profesionala pentru o perioada de 5 ani ulterioara inchiderii falimentului. Asadar, momentul in care s-a nascut acest risc asumat inseamna inceputul calitatii de comerciant si, deci, aparitia posibilitatii declararii acestuia in faliment. Momentul in care dispare acest risc asumat inseamna si disparitia calitatii de comerciant. Comerciantul inactiv sau retras nu poate fi declarat in faliment[6].

Asa cum rezulta din art. 1 alin.2 din Legea insolventei, comerciantul persoana fizica poate fi supus procedurii falimentului atit in cazul in care desfasoara activitatea comerciala in mod individual, cit si in cazul in care desfasoara aceasta activitate in cadrul unei asociatii familiale. Aceasta este o entitate fara personalitate juridica si, deci, fara responsabilitate juridica proprie, motiv pentru care este greu de explicat de ce legea face aplicabila procedura falimentului asociatiei familiale insasi. Este adevarat ca, in baza art. 41 C.proc.civ., ca orice entitate colectiva fara personalitate juridica, asociatia familiala poate sta in judecata in nume propriu, daca are organe de conducere (art. 42 C.proc.civ. permite judecatorului sa desemneze un curator special care sa stea in judecata in numele entitatii colective, in cazul in care nu exista organe desemnate ale acesteia). Aparent, din moment ce actele juridice si faptele de comert savirsite in cadrul asociatiei familiale nu sunt actele sau faptele proprii ale asociatiei, care nu are personalitate juridica, ci acte sau fapte personale ale asociatilor, inseamna ca actul, faptele sau complexul de operatiuni ale unuia sau mai multor asociati care au cauzat falimentul se pot rasfringe asupra celorlalti asociati, care devin responsabili solidar pentru falimentul asociatilor lor si sunt si ei supusi falimentului. O astfel de consecinta este, insa, inadmisibila, fiind nu numai ilegala, in lipsa unei reglementari care sa permita o astfel de raspundere solidara (asa cum este cazul, spre exemplu, cu asociatii intr-o societate in nume colectiv), ci si de-a dreptul ilegitima. De aceea, consider ca intelesul exact al textului art. 1 alin.2 pct.1-2 din Legea insolventei este acela ca procedura falimentului se aplica debitorului persoana fizica ce exercita comertul individual sau in cadrul unei asociatii familiale[7].

Conditiile in care persoanele fizice, cetateni romani sau straini din statele Uniunii Europene, pot savarsi fapte de comert cu titlu profesional sunt reglementate de Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice si a asociatiilor familiale care desfasoara activitati economice in mod independent[8]. Conform art. 1 alin. (1) din aceasta lege, persoanele fizice si asociatiile familial pot fi autorizate sa desfasoare activitati economice in toate domeniile, meseriile si ocupatiile, cu exceptia celor reglementate prin legi speciale. O serie de profesii si ocupatii nu pot fi exercitate decit de catre persoanele care sunt autorizate de un organism profesional sa exercite o astfel de ocupatie sau profesie. Este vorba de profesiile reglementate sau liberale, rezervate prin lege persanelor autorizate (notari, avocati, medici, experti contabili, auditori, practicieni in insolventa etc.).

14. Societatile comerciale sunt comercianti odata cu inmatricularea in registrul comertului, cind dobindesc si personalitate juridica. Spre deosebire de comerciantii - persoane fizice, societatile comerciale au calitatea de comercianti chiar daca nu exercita in fapt comertul pe care si l-au propus sau daca nu exercita nici un fel de comert sau activitate (cum sunt societatile fantoma) ori daca desfasoara activitati civile sau preponderent civile. Calitatea de comerciant a societatii inceteaza la momentul radierii din registrul comertului. Intre cele doua moment, de inceput si, respectiv, sfirsit al personalitatii juridice, societatea comerciala poate fi supusa procedurii insolventei.

Chestiuni practice mai deosebite ridica o serie de situatii in care se poate afla societatea comerciala, fie in cursul procedurii de constituire legala a sa, fie in cursul existentei societatii, fie in anumite situatii patologice in care se poate afla la un moment dat o societate. Ma refer la societatea in curs de constituire, la societatea neregulat constituita, la societatea dizolvata, la societatea declarata nula si la societatea fictiva.

a) Societatea in curs de constituire are o personalitate juridica limitata la scopurile constituirii sale (art.33 alin3 din Decr. nr.31/1954). Pina la momentul inmatricularii in registrul comertului, societatea in curs de constituire nu are personalitate juridica si nici calitate de comerciant, astfel ca este greu de admis ca o astfel de entitate colectiva ar putea fi subiect al unei proceduri de insolventa.

b) Societatea neregulat constituita poate fi subiect al procedurii insolventei, intrucit beneficiaza de personalitate juridica . Intr-adevar, conform art. 47 din Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale, daca exista neregularitati in procesul de constituire a societatii, descoperite inainte de inmatriculare, judecatorul-delegat la registrul comertului restituie cererea de inmatriculare petentului, pentru a corecta neregularitatea, in caz contrar respingind cererea de inmatriculare. Conform art. 48, daca neregularitatile se descopera dupa inmatriculare (asadar, dupa ce societatea va fi dobindit personalitate juridica), atunci aceste neregularitati pot fi corectate prin intermediul actiunii in regularizare, actiune care se afla, in principal, la indemina organelor societatii si, in subsidiar, la indemina asociatilor. Daca actiunea in regularizare a fost respinsa ori s-a prescris sau daca neregularitatea este grava, atunci societatea este in pericol de nulitate.

c) Societatea dizolvata poate fi subiect al procedurii insolventei. Din art. 1 alin.2 lit.e) din Legea insolventei rezulta chiar ca societatea comerciala dizolvata anterior cererii introductive este supusa procedurii simplificate, fiind declarata direct in faliment, fara faza de observatie, daca, desigur, societatea dizolvata se afla in stare de insolventa. Intr-adevar, societatea dizolvata isi pastreaza personalitatea juridica pentru nevoile lichidarii (art.233 din Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale). In cazul in care o societate dizolvata este in stare de insolventa, lichidatorul este obligat sa ceara deschiderea procedurii insolventei (art.270¹ din Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale).

d) Societatea declarata nula este supusa dizolvarii. Nulitatea nu are caracter retroactiv, asadar, societatea are personalitate juridica pina la pronuntarea nulitatii si si-o pastreaza - este adevarat, cu caracter limitat - pentru necesitatile dizolvarii. De altfel, fiind o societate dizolvata, societatea declarata nula are acelasi regim juridic ca si orice alta societate dizolvata. In consecinta, o societate declarata nula poate fi supusa procedurii falimentului , asa cum poate fi supusa falimentului orice societate dizolvata.

Daca o societate declarata nula continua sa existe in fapt, adica sa exercite un comert identic cu cel anterior declararii nulitatii sau un altul, suntem in prezenta unei societati de fapt. O astfel de entitate, suprapusa peste o societate declarata nula care, asa cum s-a vazut, isi pastreaza personalitatea juridica pentru necesitatile dizolvarii si poate fi supusa procedurii falimentului, este o forma de simulatie, urmind a fi tratata ca atare . La nevoie, simulatia va putea fi indepartata, printr-o actiune in constatarea simulatiei, si aparenta de societate va fi inlaturata, revenindu-se la matca societatii nule. Dar tertul va putea sa invoce in favoarea sa si actul public, adica societatea de fapt, care nu are personalitate juridica, urmind a-l executa silit pe oricare dintre asociatii societatii de fapt, care va putea fi tinut solidar si nelimitat pentru datoriile generate de societatea de fapt sau va putea provoca, la nevoie, lichidarea patrimoniului entitatii aparente (care nu se confunda cu falimentul). Asadar, societatea de fapt nu este supusa procedurii insolventei.

Societatea de fapt, care este o forma de simulatie, nu trebuie sa fie confundata cu societatea creata de fapt, care este o entitate colectiva creata ca atare si voluntar de asociati, fara personalitate juridica. Dar, in ambele situatii, procedura insolventei este inaplicabila, intrucit cele doua tipuri de entitati colective nu sunt subiecte de drept de sine-statatoare.

In alta ordine de idei, atit in cazul societatii de fapt ca urmare a declararii nulitatii societatii, cit si in cazul societatii create de fapt, asociatii pot fi supusi ei insisi procedurii insolventei sau, dupa caz, a falimentului strict sensu, daca se va putea dovedi ca ei sunt comercianti si ca se afla in stare de insolventa.

e) Societatea fictiva este o societate aparenta, o falsa persoana juridica. Societatea fictiva poate fi o forma de simulatie sau o forma de confuzie de patrimonii intre asociati si societate. In ambele cazuri, insa, aparenta de personalitate juridica trebuie constatata judiciar. Odata revelata lipsa de personalitate juridica, datoriile falsei persoane juridice devin datoriile asociatului sau ale asociatilor care au abuzat de personalitea juridica a acestei entitati. Pentru terti, in special pentru creditori, societatea fictiva are personalitate juridica pina la momentul declararii fictivitatii. Asa fiind, societatea fictiva poate fi supusa procedurii insolventei. Daca lipsa personalitatii juridice se stabileste dupa deschiderea procedurii insolventei fata de societatea fictiva, consecintele aparentei de personalitate juridica (raspunderea nelimitata a "asociatilor" pentru datoriile "societatii", falimentul personal al "asociatilor") pot fi antrenate in baza hotaririi judecatorului-sindic, care va putea continua procedura insolventei fata de persoanele responsabile de crearea aparentei de personalitate juridica, daca, evident, sunt intrunite conditiile deschiderii procedurii insolventei fata de aceste persoane responsabile, sau va putea inchide procedura insolventei, dispunind urmarirea silita a persoanelor responsabile, daca nu sunt intrunite conditiile deschiderii procedurii insolventei fata de aceste personae. Daca lipsa personalitatii juridice se stabileste inainte de pronuntarea vreunei hotariri de deschidere a procedurii insolventei fata de societatea fictiva, procedura insolventei nu se mai poate deschide, intrucit nu mai exista personalitate juridica. In cazul in care societatea fictiva s-ar afla in lichidare voluntara, art. 237¹ din Legea societatilor comerciale permite lichidatorului angajarea raspunderii nelimitate a asociatului sau a asociatilor care au abuzat de personalitatea juridica pentru toate datoriile societatii. 

Sucursala sau un alt sediu secundar al societatii comerciale nu pot fi subiect al procedurii insolventei, intrucit nu beneficiaza de personalitate juridica. Totusi, in cazurile de insolventa transfrontaliera, o procedura secundara de insolventa se poate deschide fata de un sediu secundar al debitorului situat pe teritoriul Romaniei, chiar daca o procedura principala a fost deschisa contra debitorului in tara unde se afla centrul principalelor sale interese comerciale

15. Societatile cooperative sunt comercianti - persoane juridice supusi in mod expres procedurii insolventei, prin dispozitiile art. 1 alin.1 pct.2-3 din Legea insolventei.

De asemenea, sunt supuse procedurii insolventei si societatile agricole, entitati reglementate de Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole si alte forme de asociere in agricultura. Legea nr.31/1991 reglementeaza, alaturi de societatile agricole, si societatile comerciale agricole, supuse si acestea procedurii insolventei reglementate de Legea insolventei prin simplul fapt ca sunt societati comerciale. Asa cum s-a putut vedea mai sus, si Legea nr.1/2005 a cooperatiei reglementeaza o societate agricola, mai precis, o societate cooperativa agricola, aceasta din urma fiind supusa procedurii insolventei alaturi de orice alta societate coperativa. Societate agricola nu este un comerciant, atit pentru ca, in mod traditional, obiectul sau de activitate - agricultura - este considerat a fi de natura esentialmente civila, cit si datorita faptului ca legea o clasifica expres in categoria necomerciantilor. Astfel, conform art. 5 din Legea nr. 36/1991, societatea agricola este o societate de tip privat, cu capital variabil si un numar nelimitat si variabil de asociati (minim 10, conform art. 8 din Legea nr. 36/1991), avand ca obiect exploatarea agricola a pamantului, a uneltelor, a animalelor si a altor mijloace aduse in societate, precum si realizarea de investitii de interes agricol, ea neavind caracter commercial. Societatea agricola dobandeste personalitatea juridica prin inscrierea intr-un registru special infiintat, conform prevederilor art. 15-18 din Legea nr. 36/1991, la judecatoria in circumscritia careia se afla sediul social. Asadar, societate Agricola, nefiind comerciant, nu este supusa nici obligatiei de inregistrare in registrul comertului. Cu toate acestea, societatea agricola este supusa si ea procedurii insolventei, putnd chiar sa beneficieze, in conditiile legii, de reorganizare judiciara.

Grupurile de interes economic sunt supuse procedurii insolventei indiferent daca au   sau nu calitatea de comerciant.

Alte persoane juridice care desfasoara si activitati economice

In afara de cele patru tipuri de subiecte de drept mai-sus enumerate, Legea insolventei se aplica si oricarei alte persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice, daca indeplineste urmatoarele trei conditii :

(i) este o persoana juridica; sunt excluse din aceasta sfera de aplicabilitate a legii persoanele fizice, chiar si cele care desfasoara o activitate economica sub forma de intreprindere care nu au dobindit, totusi, calitatea de comerciant; de precizat ca legea romana stabileste o serie de masuri si sanctiuni pentru evitarea riscului de supraindatorare a persoanelor fizice, simpli particulari, adica masuri de preventie a insolventei acestora, fara a reglementa, cel putin pentru moment, o procedura de insolventa a simplilor particulari;

(ii) este o persoana juridica de drept privat; sunt excluse din aceasta sfera de aplicabilitate a legii persoanele juridice de drept public; germeni ai unei proceduri de insolventa aplicabila institutiilor publice exista, totusi, in Legea finantelor publice locale;

(iio) persoana juridica de drept privat in cauza exercita si activitati economice; o persoana juridica de drept privat care se limiteaza la exercitiul activitatii prevazute ca scop statutar al activitatii sale, fara a exercita si activitati economice, nu este supsa procedurii insolventei; este, totusi, supusa procedurii insolventei, acea persoana juridica de drept privat care, cu incalcarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta, exercita numai activitati economice, dezinteresindu-se, spre exemplu, de scopurile filantropice propuse ca scop statutar de activitate.

In aceasta categorie de subiecti ai procedurii insolventei intra, in primul rind, asociatiile si fundatiile constituite in baza OG nr.26/2000, precum si orice alte organizatii non-guvernamentale (ONG) care desfasora in Romania si activitati economice sub forma de intreprindere. Intr-adevar, asociatiile si fundatiile pot, in baza art. 48 din OG nr.26/2000, sa exercite "activitati economice directe", cu conditia ca aceste activitati sa aiba caracter accesoriu si profiturile sa fie orientate spre scopurile non-profit ale organizatiei si nu spre membrii acesteia. Nu exista nici un argument logic sau legal care sa inlature aplicabilitatea procedurii insolventei in cazul in care activitatea economica a acestor ONG-uri nu are caracter accesoriu fata de obiectul de activitate non-profit al organizatiei sau daca profiturile sunt incasate de membri sai. Ar fi absurd ca tocmai aceste organizatii, care se interpun in mod ilegal si ilegitim in relatiile de afaceri, sa fie excluse de la aplicabilitatea procedurii insolventei, procedura instituita, printre altele, si pentru asanarea mediului de afaceri.

Desi din lege nu rezulta o excludere expresa de la procedura "generala" de insolventa a ONG-urilor, totusi, din ratiuni practice, nu este posibila o reorganizare judiciara. Pe de alta parte, trebuie tinut cont, in procedura insolventei asociatiilor sau fundatiilor, ca OG nr.26/2000 interzice distribuirea fondurilor sau activelor ramase in urma lichidarii catre membrii fundatiei sau asociatiei. Fiind o procedura orientata catre interesul creditorilor de a-si acoperi creantele contra debitorului, procedura insolventei impune distribuirea sumelor rezultate din lichidare catre creditori, in ordinea de preferinta prevazuta de lege. Numai in cazul in care, in urma distribuirilor facute catre creditori, ar mai ramine un surplus de fonduri sau active, acest surplus ar urma sa fie distribuit unei fundatii sau asociatii cu scop asemanator.

O alta categorie de persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice, prezente din ce in ce mai mult in mediul de afaceri, sunt asociatiile si cluburile sportive. Acestea incaseaza drepturi de televizare, sume provenite din sponsorizari, premii competitionale, sume provenite din transferurile de jucatori, din materiale promotionale etc., incasari care ajung uneori la valori exorbitante. In fotbal, spre exemplu, industria respectiva a devenit atit de profitabila, incit unele cluburi de fotbal au devenit societati cotate la bursa, capitalizarile lor bursiere ajungind sa depaseasca pragul de 1 mld. Euro. In afara de valorile in sine vehiculate in industria fotbalului, capitalul de imagine este urias, unii ajungind foarte bogati datorita fotbalului, altii implicindu-se in politica direct din pozitia de presedinti sau "proprietari" de club (un fost prim-ministru al Italiei este si presedinte de club de fotbal), iar altii descoperindu-si din mers veleitati politice (un "proprietar" de club este presedinte de partid in Romania). Este evident ca suntem in prezenta unei adevarate industrii, activitatea sportiva devenind doar pretextul pe care s-au pus temeliile acestei industrii. Este clar, deci, de ce consider ca procedura insolventei trebuie sa li se aplice si asociatiilor si cluburilor sportive.

In fine, trecind intr-un alt registru, comertul si afacerile nu mai sunt atit de repudiate de biserici si institutii de cult sau religioase. Daca, in evul mediu, au trebuit inventate societatile in comandita, pentru ca clericii sa evite interdictiile dreptului canonic de a se implica in activitati comerciale, in prezent, chiar eparhiile sau alte institutii de cult sunt implicate in afaceri. Si nu este vorba de necesarul comert cu obiecte de cult sau straie bisericesti, ci de afaceri in toata regula. Patriarhia romana detine mai multe hoteluri si locuri de odihna si tratament, o retea nationala de radio, mai multe televiziuni, mari suprafete de paduri si terenuri agricole sau viticole etc. Patriarhia romana, insa, nu este singulara in aceste afaceri. Pentru necesitatile misionarismului, mai toate cultele fac afaceri. Si nici nu este vorba de o inventie romaneasca. Biserica catolica, in special cea din Franta, s-a ales cu marile sale catedrale pentru ca a stiut sa tranzactioneze bine indulgente, atit de bine incit a facut posibila schisma protestanta a lui Marin Luther. Asadar, nu cred ca ar fi surprinzator daca, pe viitor, am vedea o eparhie sau un cult religios in faliment.

3. Entitati colective fara personalitate juridica

Asociatia in participatie, nefiind o persoana juridica, nu poate fi supusa procedurii insolventei. Regimul juridic al asociatiei in participatie este construit pe baza dispozitiilor art. 251-256 C.com., dispozitii care se completeaza cu dreptul comun al societatii civile (art.1490 si urm., C.civ.). Din art. 253 C.com. rezulta ca asociatia in participatie nu constituie, "in privinta celor de al treilea, o fiinta juridica distinct de persoana interesatilor. Cei de ai treilea nu au nici un drept si nu se oblige decti catre acela cu care a contractat". Asadar, contractantul "celui de al treilea" poate fi supus procedurii insolventei, si nu asociatia insasi.

In dreptul francez, societatea in participatie este o societate, civila sau comerciala, lipsita de personalitate juridica. Lipsa personalitatii juridice este nu numai de natura, ci si de esenta societatii in participatie, asociatii intr-o astfel de societate neputind sa-si propuna dobindirea personalitatii juridice (cf. art. 1871 al. 1 C.civ.fr.)[13], ceea ce o deosebeste de societatea in curs de constituire, lipsita, de asemenea, de persoanlitate juridica, dar presupusa a dobindi o astfel de calificare dupa indeplinirea formalitatilor legale (cf. art. 1842 al. 2 si 1843 C.civ.fr., precum si art. 5 din Legea franceza a societatilor comerciale). Societatea in participatie este, in genere, o societate oculta, dar poate fi si ostensibila. Societatea in participatie este pur consensuala, fiind un simplu contract incheiat intuitu personae . Societatea in participatie, nefiind persoana juridica, nu are un patrimoniu propriu. Societatea in participatie este un contract, si nu o institutie, motiv pentru care ea nu poate fi supusa, ca entitate, procedurii colective. Asociatii unei astfel de societati sunt de doua feluri : reprezentantul, adica asociatul care intra in raporturi juridice cu tertii, fata de care se obliga personal si nelimitat, si asociatii sau participantii, care ramin, de obicei, oculti, fiind ignorati de terti. Asa fiind, gerantul este singurul care poate fi supus procedurii colective pentru insolventa rezultata din operatiunile societatii in participatie.

Grupul de societati este format din doua sau mai multe societati teoretic autonome, dar supuse, in fapt, unei singure directii economice si financiare. Ceea ce da unei colectivitati de societati caracteristica de grup este controlul, care poate fi unic sau comun. Controlul se poate exercita prin aceasi administratie (control directorial) sau prin aceiasi actionari majoritari. Grupul de societati, in sine, nu are personalitate juridica si, deci, nu poate fi supus procedurii insolventei. Cu toate acestea, insolventa unei sau mai multor societati din cadrul grupului poate afecta intr-o maniera dramatica celelalte societati din grup, fie pentru ca socul insolventei este insuportabil, fie pentru ca se instituie raspunderea societatii-mama sau a societatii-filiala pentru implicarea contractuala sau faptica in managementul societatii declarate in insolventa. Intr-adevar, jurisprudential, se poate ajunge la situatia ca o societate-mama sau, invers, subsidiara sa, sa fie condamanta la acoperirea pasivului societatii debitoare, in calitate de administrator de fapt care a provocat insolventa societatii debitoare. Problema clasica a grupului de societati este, intr-adevar, concilierea intre interesele grupului de societati, pe ansamblu, si interesele proprii ale filialei (care trebuie protejate, mai ales daca filiala are actionari minoritari). Administratorii filialei trebuie sa apere filiala contra oricarui abuz de majoritate sau contract lezionar incheiat in favoarea societatii dominante[15].

Legislatia germana a definit expres si reglementat detaliat, inca din 1965, grupul de societati (societatile legate). In cadrul grupului, societatea dominanta (konzern) determina politica economica a grupului. Legislatia franceza (ca si cea romaneasca) a neglijat problematica grupului de societati, marginindu-se la reglementarea participatiilor, a fuziunilor si divizarilor. Un raspuns original la aceasta problematica, dar fara succesul scontat[16], l-a constituit reglementarea Grupurilor de Interese Economice (incepind din 1967), nostrificat si de legiuitorul roman in 2003. Pe planul dreptului comunitar, pe modelul francez al GIE a fost reglementat Grupul European de Interese Economice (GEIE).

Nici societatea civila, care in dreptul nostru nu beneficiaza de personalitate juridica, nu poate fi supusa procedurii insolventei, chiar daca ar desfasura o activitate economica sub forma de intreprindere. Avind in vedere ca in Romania exista intreprinderi organizate in forma societatilor civile, unele cu cifre de afaceri uriase, cum ar fi fondurile de investitii, fondurile de pensii, marile societati de avocati etc., fiind prezente foarte greu de ignorant in dreptul afacerilor, solutia lipsirii acestor entitati de personalitate juridica, cu corolarul excluderii de la procedurile de insolventa, este anacronica. Legislatia fondurilor de pensie, spre exemplu, exclude expres de la aplicabilitatea procedurii insolventei fondurile de pensii (art.8 din Legea nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat), desi o astfel de regula este redundanta, intrucit fondurile de pensii sunt organizate exclusive sub forma unor societati civile, aderentii acestor fonduri fiind co-indivizari asupra activelor fondului si, oricum, nu ar putea fi supuse procedurii insolventei, in lipsa personalitatii juridice.

In cazul societatilor profesionale de avocati, practicieni in insolventa sau medici, care sunt dotate prin lege cu personalitate juridica, se poate sustine ca procedura insolventei este aplicabila in masura in care aceste entitati desfasoara si activitate economica. Chestiunea complicata in aceste situatii este nu aceea de a separa activitatile economice de activitatile normale ale avocatilor, medicilor sau practicienilor in insolventa, ci aceea de a stabili daca si in ce masura activitatea liberala sau reglementata de avocat, medic sau practician in insolvena este o activitate economica. Nu exclud interpretarea ca, de indata ce aceste activitati ce tin de exercitiul profesiei liberale sau reglementate capata forma unei intreprinderi, adica a unei activitati sistematice organizata de intreprinzator pe risc economic propriu in vederea obtinerii de profit, atunci ele capata si caracter economic, cu consecinta ca si procedura insolventei devine aplicabila societatii profesionale cu personalitate juridica.

4. Institutiile publice si simplii particulari

18. Institutiile publice sunt excluse, in mod traditional, de la aplicabilitatea procedurii insolventei. Intr-adevar, art. 8 C.com., inca in vigoare, dispune ca statul si celelalte institutii publice nu pot fi asimilati comerciantilor. Cum pina de curind legislatia romaneasca a insolventei avea ca destinatar exclusiv comerciantul, este lesne de inteles ca instutiile publice nu intrau in sfera de aplicabilitate a acestei legi. Trebuie observat, insa, ca tendinta actuala a legislatiilor privind insolventa este aceea de a abandona conceptia traditionala conform caruia procedura insolventei se aplica exclusiv comerciantilor. Asadar, faptul ca o lege ar interzice asimilarea statului sau a institutiilor publice cu comerciantii nu mai are relevanta sub aspectul aplicabilitatii procedurii insolventei fata de institutiile publice. Pe de alta parte, prin dispozitii exprese ale legii sau, in cazul statelor, prin conventii internationale, se creeaza anumite regimuri juridice similare procedurii insolventei aplicabile statului sau institutiilor publice pentru cazul in care acestea s-ar afla in incetare de plati sau in insolventa. Spre exemplu, Bulgaria a fost in cursul anilor 1997-1998 in incetare de plati, motiv pentru care a fost administrata de un consiliu monetar, impus de creditori, in principal Banca Mondiala si Fondul Monetar International. In aceasta perioada, moneda nationala bulgara si-a pierdut valoarea circulatorie, fiind inlocuita cu marca germana, ca moneda de plata pe teritoriul Bulgariei. O serie de alte restrictii bugetare au fost impuse Bulgariei in aceasta perioada. In prezent, datorita criei economice mondiale, mai multe state sunt djà in incapacitate de plata (cazurile Islandei si, respectiv, ale Letoniei si Lituaniei fiind notorii). Desigur ca nu este de conceput disparitia unui stat prin faliment, dar unele atribute ale suveranitatii sunt limitate, lucru insotit de multe alte restrictii ale drepturilor statului in cauza, pentru a permite redresarea acestuia si revenirea la normal. Este, de fapt, ceea ce inseamna, in linii mari, procedura insolventei fata de un intreprinzator obisnuit. Este evident, insa, ca procedura incetarii platilor de catre un stat tine de dreptul international public mai degraba decit de dreptul privat.

In doctrina recenta[17] s-a observat ca legiuitorul din 2006 a creat, prin Legea nr. 273/2006 privind finantele publice locale, o prima bresa serioasa in conceptia traditionala conform careia institutiile publice nu pot fi supuse procedurii insolventei. Intr-adevar, art.75 din Legea nr.273/2006 se refera la starea de insolventa a unitatii administrativ-teritoriale (persoana juridica de drept public sub forma caruia se organizeaza comunitatile locale, orasul, judetul etc.). Dupa ce, la art. 74, legea vorbeste de starea de  criza financiara  ce poate fi depasita printr-un plan de redresare, la art. 75 din Legea nr. 273/2006 reglementeaza o procedura de insolventa sui generis a unitatii administrativ-teritoriale. Legea are, insa, multe inadvertente care vor face aplicarea sa dificila.

Poate ca, de lege ferenda, o eventuala lege a insolventei institutiilor publice ar fi necesara[18]. Aceasta intrucit este evident ca o suma impresionanta de comunitati locale sunt intr-o perpetua stare de insolventa, ceea ce le bareaza din start calea catre finantarea pe piata creditului sau pe piata de capital, fiind nevoite sa se multumeasca cu alocatiile bugetare, intotdeauna insuficiente si intotdeauna impartite pe criterii politice, cu ignorarea criteriilor economice si sociale.

Legislatia romaneasca se dezintereseaza de tratamentul judiciar al situatiei de supraindatorare a simplilor particulari. De lege lata, singura reglementare referitoare la situatia de insolvabilitate notorie datorita supraindatorarii simplilor particulari se regaseste in Codul civil, care contine o serie de dispozitii vetuste si desuete referitoare la starea de deconfitura. Deconfitura, pe care uneori legiuitorul o numeste insolvabilitate[19], este starea constanta de insolvabilitate a unui simplu particular, adica exact ceea ce este falimentul pentru un comerciant . Procedura deconfiturii trebuie constatata judiciar , ceea ce presupune un timp indelungat care ii poate permite debitorului sa-si ascunda averea sau creditorilor sa profite de starea sa patrimoniala precara. Procedura deconfiturii nu organizeaza o colectivitate concursuala de creditori, ci doar constata o stare a patrimoniului debitorului care poate atrage o serie de consecinte patrimoniale fata de debitor (pierderea beneficiului termenului, rezolutiunea de drept a unor contracte, interdictia termenului de gratie etc.). Starea de deconfitura nu atrage, in schimb, nici o consecinta de natura nepatrimoniala fata de debitor. Debitorul, spre exemplu, isi pastreaza dreptul de a-si administra averea (in timp ce principalul efect al deschiderii procedurii insolventei este desesizarea debitorului), lasindu-i acestuia in continuare  dreptul  de a-si ruina averea si creditorii. Pe de alta parte, creditorii, in mod individual, il pot executa silit pe debitor, imediat, fara trecerea de vreun termen. Pentru acest motiv, cel ce observa la timp starea de insolvabilitate a debitorului, poate profita de informatie si poate sa-l execute rapid pe debitor, eventual in dauna altor creditori, mai ales a celor privilegiati, care nu vor fi obtinut la timp informatia. Din acest motive, procedura deconfiturii nu a avut o aplicabilitate practica deosebita, fiind cazuta de mult in desuetudine. Este evident ca, in conditiile actuale, in care celeritatea si transparenta procedurii insolventei sunt esentiale pentru succesul unei astfel de proceduri, procedura deconfiturii nu poate fi aplicata pentru situatia supraindatorarii simplilor particulari.

Legislatia anglo-saxona, in special cea americana si, dupa modelul acesteia, legislatia majoritatii covirsitoare a statelor membre ale Uniunii Europene, printre care si Marea Britanie, Franta, Germania si Spania, se preocupa in mod constant si serios de insolventa simplilor particulari, vazuti in special in calitatea acestora de consumatori de bunuri si credite.

Asa cum s-a aratat in doctrina romaneasca recenta[22], legislatia americana permite si consumatorului sa se declare bankruptcy, punandu-si averea sub controlul unei curti federale cu scopul de a scapa de datorii. Procedura de bankruptcy aplicabila persoanelor fizice este reglementata de cap. VII din US Commercial Code. Pe perioada de bankruptcy, debitorul nu mai are acces la credite, cumparari in rate, contracte de leasing sau orice alte operatiuni care presupun creditarea. Daca starea de bankruptcy este declarata scuzabila, debitorului i se acorda asa-numitul  nou inceput  (a fresh new start), adica datoriile ramase neachitate i se sterg, el putind avea din nou acces la credite si recistigindu-si statutul personal anterior. In schimb, daca starea de bankruptcy este considerata ne-scuzabila, debitorul este decazut din aproape toate drepturile civile (cu exceptia celor personal-nepatrimoniale), pe termen de cel putin 5 ani de la data inchiderii procedurii. Interdictia accesului la credite echivaleaza cu o adevarata  moarte civila  pentru debitor, intrucit cel in cauza nu mai poate folosi instrumente electronice de plata, nu mai are acces la utilitati, nu mai poate beneficia de esalonarile la creditele ipotecare, creditele de consum, ratele de leasing etc. Mai mult chiar, pe perioada procedurii de bankruptcy si ulterior, pe cei 5 ani ulteriori inchiderii procedurii, sunt considerate infractiuni obtinerea de credite fara a dezvalui starea de faliment, contimuarea de afaceri sub alt nume, fara dezvaluirea faptului ca debitorul este sau a fost in faliment, implicarea in constituirea, administrarea sau conducerea unei societati, fara acordul tribunalului. De asemenea, debitorului i se poate interzice sa ocupe unele functii publice.

Exista serioase argumente pentru extinderea si la noi a legislatiei insolventei fata de simplii particulari, pentru situatiile de supraindatorare a acestora. Practic, asa cum s-a vazut, insolventa simplilor particulari face parte din acquis-ul comunitar, fiind o indicatie pentru legiuitorul roman pentru rapida reglementare a unui regim similar in Romania.

In urma cu peste un secol, un autor[23] propunea extinderea procedurii falimentului si la necomercianti, aducind o serie de argumente foarte pertinente la vremea respectiva. Autorul arata ca, in afara de faptul ca distincita intre creantele comerciale si cele civile este arbitrara, se intimpla ca un necomerciant sa aiba si datorii comerciale si invers, un comerciant sa aiba datorii civile. De altfel, la procedura falimentului, dupa deschiderea acesteia, participa nu numai creante comerciale, ci si creante civile, fiscale sau salariale. Dar cel mai important argument al includerii necomerciantilor in sfera de aplicabilitate a procedurii falimetlui este acela ca creditorul, indiferent daca debitorul este comerciant sau nu, trebuie sa beneficieze de aceeasi protectie. Spre exemplu, nu se justifica in nici un fel pastrarea dreptului debitorului de a-si administra averea in caz de deconfitura, numai pentru ca debitorul nu are calitatea de comerciant.  Deconfitul trebuie sanctionat ca si falitul  , printre altele si prin decaderea din dreptul de a-si administra averea.

In alta ordine de idei, in conditiile unei economii de piata, orientata catre consum, investiile personale si consumul se bazeaza (poate in exces) pe credit, care se contracteaza la banci, societati de leasing, societati de credite ipotecare, societati de credite de consum ori prin cumparari in rate sau pe credit. Multiplicarea si amplificarea creditelor poate duce, ca si in cazul comerciantilor, la crize financiare de supraindatorare. Realitatea inceputului de an 2009 ne arata ca, intr-adevar, aceste crize au devenit sufocante pentru simplii particulari. Tendinta de indatorare prin credite de consum este cu atit mai mare, cu cit rata de crestere a economiei este mai mare. Cind cresterea economica, mai ales cea bazata pe consum si pe datorie, incetineste sau chiar derapeaza in recesiune, ceea ce s-a consumat pe credit se intoarce ca un bumerang atit contra debitorului, cit si contra creditorului, caci apare inevitabil imposibilitatea rambursarii. Urmeaza, in mod perfect previzibil, o severa corectie, ceea ce va provoca mari probleme bancilor, care isi vor fi vazut clientela pentru creditele de retail injumatatita. Piata creditelor ipotecare, o piata puternic polarizata inspre o minoritate de clienti care au reusit sa le acceseze nu din nevoia de a obtine o locuinta, ci pentru a efectua plasamente in imobile pe care au sperat sa le poata vinde cu profit sau sa le inchirieze, adica pentru a specula, va fi prima care va cadea victima acestui efect de bumerang, intrucit specula a creat o adevarata "bula" imobiliara cu nimic mai prejos decit cea de pe piata americana (cunoscuta sub denumiri exotice, de genul "sub-prime" sau NINJA - no income, no job). In SUA, la inceputul lunii august 2007, piata ipotecara a fost cutremurata de un adevarat crah, economia cea mai puternica din lume fiind in prezent in plina criza economica si in plin sezon al falimentelor. Cauzele acestei crize sunt exact aceleasi care au stat si la baza crah-ului bursier american din 2002, adica  exuberanta  investitionala si speculatia[25], ceea ce inseamna ca nici amercianii nu prea au invatat din propriile experiente. Efectele acestei crize reverbereaza acum in Romania, dar acestora li se adauga exagerarile bancilor si ale speculatorilor imobiliari autohtoni, care au determinat cresteri exponentiale de preturi la imobile, fara nici o legatura cu evolutia economica reala a tarii. Ca si familiile americane, familiile europene, inclusiv concetatenii nostrii, nu isi mai pot refinanta creditele si, in final, nu isi vor mai putea achita debitele la banci. Dar, spre deosebire de americani si de europeni, care se pot pune sub protectia tribunalului pentru a scapa de efectele cele mai rele ale crizei, romanii nu o pot face in aceleasi conditii, din lipsa unei legi similare care sa permita falimentul simplilor particulari.

Corectia subsecventa spargerii bulei speculative a dus la reducerea valorii imobilelor, ipotecile asupra acestora nemaiputind acoperi valoarea creditului ipotecar. Creditarea, in prezent, este pur si simplu "inghetata" in Romania. Ca o consecinta a reducerii volumului creditarii, valorile mobiliare prin care sunt securitizate creditele ipotecare (obligatiuni sau titluri ipotecare) isi pierd din lichiditate, de unde rezulta pierderi pentru piata secundara a creditelor ipotecare (fonduri de investitii sau fonduri ipotecare). De altfel, si sectorul constructiilor si al materialelor de constructii are de suferit si, pe ansamblu, "criza" se extinde la intreaga economie. In plus, bancile vor avea cu siguranta mari probleme financiare, intrucit orice credit care nu mai poate fi rambursat - si este evident ca in caz de supraindatorare, clientul bancii nu va mai putea sa-si achite ratele - trebuie inscris ca si credit neperformant in evidentele bancii si trecut in  extrabilantier , operatiune care este insotita, obligatoriu, de constituirea de provizioane de risc, in suma egala cu cuantumul creditului ne-performant. Daca, in cazul clientilor persoane juridice, odata trecut de faza de deschidere a procedurii insolventei, banca poate dispune de sumele constituite cu titlu de provizioane (suma care, de la momentul trecerii creditului neperformant in  extrabilantier  si pina la trecerea la procedura de insolventa, fusese indisponibilizata sub forma de provizion), acest lucru nu este posibil fata de debitorii neperformanti persoane fizice, intrucit acestia nu pot fi subiecti ai procedurii insolventei pentru cazul supraindatorarii. Extinderea procedurii insolventei la simplii particulari pentru supraindatorare ar fi, asadar, un avantaj major pentru banci, care nu ar mai fi nevoite sa mentina provizioanele pina la momentul finalizarii executarii silite asupra datornicului, ci numai pina la momentul deschiderii procedurii insolventei asupra acestuia. In alta ordine de idei, o procedura de insolventa aplicabila persoanelor fizice pentru supraindatorare este necesara si pentru a proteja mediul bancar, in special, si mediul de afaceri, in general, de debitorii  profesionisti  (cei care fac un obicei din contractarea de credite, cumpararea de bunuri in rate, contractarea de leasing-uri, consumul de utilitati pe  credit , fara a se precupa si de rambursare), dar si pentru a da o a doua sansa debitorului scuzabil, care a ajuns in situatie de supraindatorare din motive independente de vointa sa. In conditiile reglementarilor actuale, biroul de credit asigura un anumit  filtru  contra debitorilor neonesti sau insolvabili, dar nu lasa nici o sansa reintegrarii debitorului inscris pe lista rau-platnicilor in rindul consumatorilor onesti.

Daca, de lege lata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, in schimb, legislatia romaneasca abunda de reglementari care isi propun sa previna starea de supraindatorare a persoanelor fizice, simpli particulari[26]. Perspectiva din care este privita aceasta problema este, insa, unilaterala, reglementarile referitoare la preventia sau acoperirea riscului de supraindatorare fiind orientate catre creditori (banci, institutii financiare non-bancare, furnizori de utilitati), acestia fiind cei care trebuie sa ia masurile de preventie respective.

Cei care, cu sau fara rea-credinta, nu vor mai putea sa isi achite ratele la creditele de retail sau chiar la creditele ipotecare vor fi automat trecuti in bazele de date ale Biroului de credit, cu consecinta ca nici o banca nu ii va mai credita, nu le va mai emite carduri, nu le va mai admite ca garantii sau plati cecuri si bilete la ordin etc. si nici un IFN sau societate de leasing nu va mai incheia cu ei vreun contract pe termen de minim 5 ani. Practic, aceste persoane vor fi "moarte" din punct de vedere civil timp de 5 ani. In al doilea rind, bancile ii vor trece, practic automat, in portofoliul de credite neperformante, constituind imediat provizioane asupra acestora. Urmeaza executarea silita declansata de banca si, inexorabil, evacuarea din casa cumparata pe credit ipotecar ori vinzarea bunului cumparat pe credit (foreclosure). De aici o acuta problema sociala, mult mai grava decit in SUA si in UE.

Ca solutie temporara ar putea fi imaginata suspendarea trecerii in baza de date a Biroului de credit pe o perioada de un an, pentru a putea traversa criza, ide care se poate lovi de realitatea ca, in contractele de credit (care sunt contracte de adeziune, totusi) se insereaza de regula o clauza-tip care stabileste ca clientul bancii este de acord ca, in caz de "default", sa fie trecut in baza de date a Biroului de credit sau a Centralei Incidentelor de Plati (CIP). Suspendarea prin lege a inscrierii in Biroul de credit ar putea insemna o nepermisa interventie a legiuitorului in contractul partilor. Asa ca solutia preferabila este tot instanta de judecata. E adevarat ca orice proces costa, dar nu toate procesele sunt costisitoare. Spre exemplu, daca s-ar cere "protectia tribunalului", taxa de timbre ar fi de doar 39 de lei. Desigur ca cel mai bine ar fi sa avem o lege a falimentului particularilor pentru supraindatorare, dar pot fi imaginate unele mecanisme prin care si de lege lata s-ar putea obtine in instanta falimentul unui particular sau efecte similare acestuia.

In cele ce urmeaza sunt prezentate citeva modalitati procedural prin care se pot obtine efecte similar procedurii insolventei.

a) Legea insolventei dispune ca un comerciant - persoana fizica poate cere protectia tribunalului, daca este in stare de insolventa. Odata deschisa procedura, persoana in cauza (care, este adevarat, va suferi multe sacrificii, ca de exemplu, sacrificiul limitarii capacitatii sale juridice, trecuta in mare parte la lichidator), va dodindi citeva beneficii esentiale care l-ar putea ajuta sa treaca mai usor peste perioada de criza, cum ar fi suspendarea urmaririlor silite ale creditorilor si inghetarea valorii datoriilor sale la valoarea nominala de la data deschiderii procedurii. Daca o persoana fizica particulara ajunge intr-o situatie de supraindatorare (care este, practic, identica cu insolventa), el este trecut in toate bazele de date posibile, pe toate listele negre posibile si, in consecinta, el nu mai are acces la credite, putind fi, in plus, imediat executat silit, fara a putea sa obtina protectia tribunalului, asa cum o poate face persoana fizica comerciant. Nu este asta o discriminare contrara Constitutiei? Mai mult, sa ne gindim la PFA si la persoanele care exercita profesii liberale, care nu sunt comercianti, dar care pot si ei sa fie in situatie de supraindatorare. Nu este oare vorba de o discriminare fata de acestia, caci si comerciantul si PFA organizeaza o afacere/intreprindere, adica isi asuma un risc? Ba da, cu siguranta. O persoana fizica in stare de supraindatorare poate sa ceara deschiderea procedurii insolventei fata de el; i se va ridica, poate chiar din oficiu, exceptia legitimarii procesuale active, spunindu-se ca legea insolventei nu i se adreseaza particularului, ci doar comerciantului. Ca raspuns, cel in cauza va putea sa ridice o exceptie de neconstitutionalitate, aratind ca legea, care il omite de la aplicarea insolventei, este neconstitutionala, caci contine o discriminare. Daca instanta constitutionala declara ca, intr-adevar, art. 1 din Legea insolventei este discriminatoriu, atunci legiuitorul este obligat sa emita o lege de complinire a omsiunii/inlaturare a discriminarii. In orice caz, la speta, nu se va aplica art. 1 care limiteaza aplicabilitatea insolventei la comercianti.

b) Dreptul la protectia tribunalului face parte din acquis-ul comunitar si, in virtutea art. 148 alin. 2 din Constitutie, textul legii romane care limiteza dreptul simplilor particulari de a cere protectia tribunalului nu este aplicabil, fiind aplicabil direct dreptul comunitar (ca la taxa auto). Un Regulament al UE din 2000 privind insolventa transfrontaliera face ca, in cazul in care o persoana fizica, simplu particular, nerezident in Romania, ar fi declarat in insolventa in tara sa (toate statele UE, cu exceptia Romaniei si a Bulgariei, au reglementate astfel de proceduri), efectele acestei proceduri sa se extinda automat in Romania sau sa dea nastere la o posibila procedura secundara in Romania. Daca un non-rezident a luat credite din Romania sau are bunuri cu care a garantat in Romania creante, el va beneficia de efectul suspensiv (protectia tribunalului din tara sa), cu sau fara procedura secundara in Romania. Iata inca o noua discriminare, intre rezidentul unei tari care a organizat un faliment al particularilor (acesta poate chiar sa fie cetatean roman, rezident in state ale UE) si rezidentul in Romania. Atrag atentia ca Regulamentul din 2000 este direct aplicabil in dreptul roman, incepind cu 1 ianuarie 2007.

c) Teoria impreviziunii, din ce in ce mai des aplicata de instantele din Romania, in baza art. 970 alin.2 C.civ. (care ne spune ca un contract nu obliga numai la ceea ce este expres "intr-insul", ci si la ceea ce obiceiul sau echitatea dau contractului dupa "urmarile" sale), permite tribunalelor sa dea decizii de re-echilibrare a contractului, dupa echitate. Debitorul, persoana fizica, daca din cauza conjuncturilor economice defavorabile, a ajuns sa nu mai poata face fata contractului, care s-a dezechilibrat in favoarea bancii, incit el nu mai consacra o situatie de "win-win", ci provoaca pierderi nejustificate debitorului, atunci acel debitor poate cere bancii renegocierea contractului sau, in caz de refuz, poate cere instantei re-echilibrarea acestuia. Adica, instanta va acorda debitorului noi termene de executare, pina cind acesta isi va fi recapatat locul de munca sau pina cind ii vor fi revenit la nivelul necesar platii creditului sursele de finantare, va dispune inghetarea dobinzilor si a penalitatilor, va dispune reasezarea dobinzii etc. Dar tribunalul poate sa decida si administrarea controlata a averii debitorului sau numirea unui curator care sa il reprezinte pe debitor in administrarea averii sale, toate acestea fiind, de fapt, efecte similare falimentului.

Actuala situatie legislativa si existenta Biroului de credit in formula actuala vor atrage, in primul rind, o grava problema sociala - bancile vor executa din ce in ce mai multi debitori si ii vor scoate in strada, caci la creditele ipotecare singura garantie a fost casa. Dar problema sociala va fi insotita si de o imensa problema financiara. In acest moment, practic nimeni nu mai cumpara imobile sau, daca o face, pretul este la nivelului anului 2003. Bancile nu isi vor putea recupera in totalitate creantele, caci valoarea evaluata a bunului afectat garantiei la momentul acordarii creditului este djà mult mai mare decit valoarea actual de piata. Costurile economice ale creditelor neperformante (privizioane in cuantumul creditului neperformant, adica 100% din valoarea creditului acordat, plus dobinzi) si cele administrative (costurile recuperarii creantelor, inclusiv prin executari silite) vor deveni de nesuportat. Pe de alta parte, reamintesc ca toti cei executati silit sunt, in prealabil si in mod automat, trecuti in baza de date a Biroului de credit, indiferent daca sunt sau nu rau-platnici (insolventa inseamna, totusi, ca nu mai poti sa platesti o datorie, caci nu mai ai cash, si nu ca nu mai vrei sa platesti), cu consecinta ca, pe o perioada de minim 5 ani, ei nu mai au acces la nici un credit pe teritoriul Romaniei si, deci, ei nu mai sunt client ai bancilor.