Starea de insolventa

Starea de insolventa

1. Notiunea insolventei

20. Starea de insolventa este elementul esential care impune sau, dupa caz, permite declansarea procedurii de insolventa. Domeniul procedurii reglementate de legea insolventei se delimiteaza pe baza notiunii de insolventa.

In mod traditional, insolventa a fost definita ca o incetare de plati, adica situatia in care debitorul  nu mai poate face fata pasivului exigibil cu activul disponibil . Aceasta este definitia data si in prezent de legea franceza incetarii de plati, criteriul pe baza caruia se poate deschide procedura colectiva franceza.

Legea romana a insolventei s-a indepartat in mod nejustificat de la aceasta definitie traditionala, mult mai clara decit sintagma confuza din art.3 pct. 1 ( acea stare a patrimoniului debitorului caracterizata prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor exigibile ), careia ii lipseste orice referire la elementul intentional, respectiv, imposibilitatea efectuarii platii, ceea ce poate provoca mari dificultatii in practica. Debitorul este in insolventa nu pentru ca este insolvabil si nici pentru ca refuza sa plateasca una sau mai multe datorii, ci pentru ca nu poate acoperi, cu lichiditatile disponibile, datoriile exigibile. Debitorul este in insolventa pentru ca este lipsit de cash-ul necesar plati datoriilor in maxim 30 de zile de la scadenta. Debitorul insolvabil sau cel care nu vrea sa plateasca una sau mai multe datorii nu este, neaparat, in insolventa.

Legiuitorul, in domeniul comercial, este preocupat de protectia creditului/increderii intre comercianti si a sigurantei mediului afacerilor. In dreptul civil, legiuitorul este preocupat sa mentina egalitatea de tratament juridic al partilor raportului juridic ori sa-l favorizeze intrucatva pe debitor, considerat in civil ca fiind partea mai "slaba" in contract. Din ideea de protectie a creditului, decurge importanta deosebita a executarii de catre debitor a obligatiilor sale la scadenta, fapt posibil numai daca debitorul dispune de lichiditatile necesare la momentul respectiv, adica de posibilitati de plata imediata. Daca in dreptul civil, creditul (solvabilitatea) debitorului se masoara dupa valoarea elementelor patrimoniale active de care dispune debitorul, raportata la cuantumul datoriilor sale (A>P = debitor solvabil ; A<P = debitor insolvabil sau  deconfit ) si, deci, creditul civil are un caracter real, in comercial creditul are un caracter personal[1], constand in credibilitate. Diferenta se explica pentru motivul simplu ca un comerciant incheie zilnic operatiuni ce pot atinge sau chiar intrece ca valoare patrimoniul sau comercial (fond de comert). Cei ce contracteaza cu acesta ii apreciaza credibilitatea (creditul) nu dupa masa elementelor active ale patrimoniului sau, ci dupa exactitatea de care da dovada in executarea obligatiilor sale si dupa aptitudinile sale de afaceri (fler). De aceea, este posibil ca un comerciant insolvabil din punct de vedere civil (A<P), sa nu fie si in incetare de plati, pentru ca, de exemplu, avand credibilitate, poate obtine rapid un credit de la banca pentru a-si plati obligatiile scadente, poate trage cambii asupra debitorilor sai, poate obtine marfuri de la angrosist, urmand sa faca plata dupa ce vinde marfurile etc. Invers, comerciantul poate fi solvabil din punct de vedere civil (A>P), dar sa fie in incetare de plati, pentru ca nu mai beneficiaza de credibilitate: activele sale disponibile (adica vandabile transformabile in bani) pot fi uzate fizic sau moral, ultradimensionate, subproductive etc., deci, nevandabile ori vandabile la preturi infime. In aceasta situatie, chiar debitorul are interes sa se obtina o hotarire de deschidere a procedurii colective. Cat timp debitorul se bucura de credibilitate si nu ii tulbura pe creditori, insolvabilitatea sa nu intereseaza din punctul de vedere al dreptului afacerilor. In schimb, cand se manifesta lipsa de credit, lipsa de mijloace pentru plata datoriilor, adica atunci cind insolventa devine perceptibila sau vizibila, interventia tribunalului devine necesara . Vom observa ca insolvabilitatea civila (denumita si  deconfitura ) nu se releva decat in cazurile in care debitorul isi vinde bunuri indisponibile, situatii rare si greu de dovedit pentru creditor. In plus, insolvabilitatea inseamna deja imposibilitatea debitorului de a-si plati la scadenta si integral datoriile, pentru ca activul este covarsit de pasiv, deci interventia tribunalului pentru redresarea debitorului ar fi tardiva. Doar creditorii titulari de garantii reale ar putea fi partial platiti, creditorii chirografari ramanand neplatiti, fapt contrar scopului procedurii colective, care este instituita pentru acestia din urma .

Mai intai creditorul care intentioneaza declararea in insolventa a debitorului si apoi tribunalul care decide declararea in insolventa a debitorului sunt in fata unei decizii dificil de luat, primul pentru ca este pasibil de responsabilitate civila delictuala fata de debitor daca nu dovedeste ca acesta este in incetare de plati, secundul pentru ca poate compromite sansele de redresare a debitorului. Daca interventia tribunalului este tardiva, intreprinderea nu mai are sanse de redresare, iar creditorii nu mai au sanse de a-si incasa creantele. Daca decizia tribunalului intervine prea devreme, falimentul, fiind o procedura greoaie, care presupune costuri ridicate, poate fi traumatizant pentru creditor si-i poate ruina creditul debitorului care ar fi putut fi repus pe picioare printr-un tratament extrajudiciar. Rezulta ca decizia tribunalului trebuie sa se bazeze pe un criteriu sigur, adica revelator al unei situatii grave a debitorului, neremediabila decat prin interventia tribunalului, si in acelasi timp, usor de aplicat, adica un criteriu care sa permita sa se stie, fara anchete prea minutioase sau indelungate, daca este cazul sau nu ca tribunalul sa intervina, caci daca procedura colectiva este necesara, ea trebuie instituita cat mai devreme, nelasand timp pentru degradarea si mai grava a situatiei intreprinderii. In acest scop, pot fi avute in vedere doua solutii: (i) daca intreprinderea (debitorul) este in incetare de plati, situatie relativ usor de dovedit, creditorii vor putea sa ceara tribunalului deschiderea procedurii; debitorul aflat in stare de incetare de plati va fi obligat sa ceara deschiderea procedurii; (ii) daca intreprinderea (debitorul) este intr-o situatie care ameninta sa compromita continuarea exploatarii, adica starea de incetare de plati este iminenta, debitorul va putea cere ajutorul justitiei in redresarea intreprinderii prin deschiderea procedurii, fara a se lua debitorului libertatea de decizie cu privire la gestiunea intreprinderii. Legea franceza instituie drept criteriu al deschiderii procedurii colective prima ipoteza, pentru tratamentul extrajudiciar al dificultatilor intreprinderii fiind instituit al doilea criteriu, ceea ce inseamna ca debitorul, daca intelege sa faca apel la tribunal in vederea redresarii situatiei sale financiare, trebuie fie sa adopte una sau mai multe modalitati de preventie a dificultatilor, fie sa astepte sa ajunga in incetare de plati pentru a cere declansarea procedurii colective. In schimb, Legea romana a insolventei permite debitorului sa ceara deschiderea procedurii si daca insolventa sa este iminenta, permisiune care va putea fi folosita de catre debitorul onest care intentioneaza sa isi reorganizeze activitatea in baza unui plan de reorganizare. Desigur ca criteriul principal pe baza caruia se poate deschide procedura ramine insolventa actuala a debitorului, pentru aparitia careia, de altfel, legea il obliga pe debitor sa ceara deschiderea procedurii.

Vom defini starea de insolventa utilizind coordonatele traditionale ale incetarii de plati[4], pentru a putea sti, in cazul cererii creditorilor, care este modalitatea de a rasturna prezumtia de insolventa, iar in cazul cererii debitorului, care este criteriul sigur dupa care judecatorul sindic poate aprecia daca insolventa este sau nu actuala, daca cererea debitorului - o marturisire, in sensul dreptului procesual civil - este abuziva sau nu, adica daca o opozitie poate fi admisa sau nu, cu consecinta revocarii sau mentinerii deschise a procedurii insolventei.

Incetarea de plati este manifestarea exterioara a neputintei debitorului de a mai face fata datoriilor sale Dupa legea si jurisprudenta franceze, incetarea de plati are urmatoarele trei elemente: (i) debitorul nu mai poate face fata (ii) cu activul disponibil (iii) pasivului exigibil.

Pasivul exigibil reprezinta totalitatea datoriilor banesti ale debitorului ajunse la scadenta. Obligatiile de a da un bun individual determinat sau obligatiile de a face ori de a nu face nu sunt lichide si, de aceea, nu au relevanta la momentul analizei admisibilitatii cererii de deschidere a procedurii. Este adevarat ca, daca debitorul nu opteaza pentru executarea silita in natura, aceste obligatii se transforma in despagubiri, in caz de neexcutare, deci tot in datorii banesti, dar pina la momentul stabilirii prin titlu (hotarire judecatoreasca sau conventie a partilor), ele nu sunt lichide[5]. Asadar, nu se poate cere deschiderea procedurii insolventei pentru neexecutarea unor obligatii de a da un bun individual determinat, de a face sau a nu face. In alta ordine de idei, intrucit, pentru ca cererea creditorului sa poata fi primita, creanta sa contra debitorului trebuie sa fie certa, lichida si exigibila, cererea de deschidere a procedurii in baza unei creante care nu are caracter cert trebuie respinsa ca inadmisibila. Nu este certa o creanta rezultand din raspunderea civila delictuala ori din despagubiri ca urmare a nulitatii, rezilierii etc., cata vreme instanta nu s-a pronuntat cu putere de lucru judecat asupra acestei creante. Nu este certa nici creanta sub conditie suspensiva, pana la indeplinirea conditiei.

In aprecierea existentei starii de incetare de plati (echivalentul starii de insolventa), nu se tine seama de intregul pasiv exigibil, adica ajuns la scadenta, ci doar de pasivul efectiv pretins de catre creditori (seul le passif effectivement exige)[6].

Aceste conditii referitoare la pasivul exigibil se pun numai in ce priveste cererea creditorului de deschidere a procedurii insolventei. In urma deschiderii procedurii, orice creanta, indiferent de natura sau de starea sa, va participa la procedura, cu conditia ca creditorul sa formuleze in termen declaratie de inregistrare a creantei sale si aceasta sa fie admisa pentru a fi inregistrata in tabelul creantelor.

Conditiile speciale referitoare la creanta nu se cer in cazul in care debitorul este cel ce face cererea de deschidere a procedurii, acesta fiind tinut doar sa dovedeasca faptul ca este in stare de insolventa (recunoasterea onesta a starii de insolventa fiind o proba suficienta a acesteia).

Activul disponibil reprezinta sumele de care intreprinderea poate sa dispuna imediat, fie pentru ca sunt lichide, fie pentru ca preschimbarea (conversiunea) in lichiditati este posibila in orice moment. Daca activele disponibile nu sunt suficiente pentru a acoperi pasivul exigibil al debitorului, acesta este in incetare de plati, chiar daca exista active mobiliare sau imobiliare nedisponibile imediat ori daca debitorul are de incasat creante de la terti.

Comparind definitia incetarii de plati din legislatia franceza a intreprinderii in dificultate cu definitia insolventei din legea noastra, se poate observa si o alta diferenta importanta, in defavoarea legii noastre : in timp ce Legea insolventei se refera la  insuficienta fondurilor banesti disponibile , in Legea franceza din 1985 termenul echivalent este cel de "activ disponibil", sintagma care include, pe langa sumele de bani disponibile (numerarul din casierie, soldurile creditoare ale conturilor bancare, sumele de care debitorul poate dispune imediat cu titlul de deschidere de credit bancar, scrisoarea de garantie bancara, avalul pe efectele de comert etc), toate activele imediat realizabile, adica cele care pot fi valorificate in cateva zile, cum sunt valorile mobiliare cotate si efectele de comert cu termen foarte scurt sau cu posibilitati de scontare imediata. Nu sunt incluse in activul disponibil imobilizarile corporale, creantele, fondul de comert si nici bunurile grevate de garantii reale.

Insuficienta activului disponibil este mai simplu sau mai dificil de revelat, dupa caz. Spre exemplu, incetarea materiala a platilor rezulta din proteste ale unor cambii emise sau acceptate de debitor, inchiderea intreprinderii, concedierile colective, retragerea autorizatiei sau licentei de functionare etc. In schimb, incetarea deghizata sau ascunsa a platilor poate ridica mari probleme de apreciere a probelor. Spre exemplu, debitorul isi procura lichiditati cu mijloace ruinatoare, este sustinut artificial sau abuziv de o societate din cadrul grupului, de o banca sau de un administrator, de stat sau comunitatea locala, prin ajutoare de stat directe sau mascate etc. Chestiuni procedurale delicate le ridica situatia in care creditorul indeplineste toate conditiile de admisbilitate prevazute de lege, dar debitorul nu raspunde in termen la notificarea privind cererea de deschidere a procedurii si, deci, nu isi poate formula apararea in cadrul careia sa demonstreze ca nu este in stare de insolventa. Asupra acestei situatii urmeaza sa insist in capitolul referitor la deschiderea procedurii, sectiunea referitoare la deschiderea procedurii la cererea creditorilor.

Imposibilitatea de a face fata nu se confunda cu refuzul de plata. Procedura insolventei are scopul de a institui o procedura colectiva menita a acoperi creantele contra debitorului aflat in insolventa. Ea nu este o masura menita a intimida un debitor care refuza cu buna sau rea-credinta sa plateasca. Legea romana, pe considerentul ca creditorul nu poate cunoaste motivul pentru care debitorul nu-si plateste datoria, a considerat ca este preferabil sa se prezume ca debitorul nu poate plati, ramanand ca debitorul sa rastoarne prezumtia (acesta urmeaza a proba, printre altele, ca refuzul de plata nu se datoreaza imposibilitatii de a plati, ci unor alte motive, cum ar fi neregularitatea crantei, stingerea acesteia, in total sau in parte, prescriptia etc.). O alta solutie ar fi lasat creditorul la latitudinea debitorului, creand teama de a nu cere declararea in faliment. Nu este neaparat necesar ca debitorul sa fie intr-o situatie iremediabil compromisa, ci numai in starea de imposibilitate actuala de a face fata datoriilor exigibile cu activele disponibile. Pe de alta parte, stare de imposibilitate de a face fata trebuie sa fie una serioasa, durabila, si nu o simpla jena momentana, care poate fi depasita in termeni rezonabili de debitor.

In fine, de remarcat ca, in dreptul francez, hotararea de deschidere a procedurii trebuie sa cuprinda, obligatoriu, data incetarii platilor. In cazul in care hotarirea de deschidere a procedurii omite sa stabileasca data incetarii platilor, aceasta coincide cu data hotararii. In perioada suspecta isi face aparitia starea de insolventa, fata de care legea declanseaza anumite obligatii ale debitorului, cum ar fi cea de a cere deschiderea procedurii insolventei in maxim 30 de zile de la aparitia starii de insolventa, sub sanctiunea platii de daune, precum si sub sanctiunea pentru bancruta simpla, in cazul in care intirzierea formularii cererii este mai mare de 6 luni. Intrucit deschiderea procedurii poate intirzia foarte mult fata de momentul aparitiei starii de insolventa, perioada suspecta nu are o durata precisa in timp, ceea ce poate genera mari incertiduni care sa greveze circuitului juridic, motiv pentru care, de lege ferenda, calculul perioadei suspecte ar trebui sa se raporteze la data aparitiei starii de insolventa, iar aceasta data ar trebui stabilita cu precizie in hotarirea de deschidere a procedurii, asa cum impunea fostul art. 695 C.com. In functie de aceasta data stabilita cu precizie ar putea fi mult mai usoare stabilirea exsitentei si determinarea intinderii raspunderii pentru nedeclararea in termen sau pentru declararea prematura a insolventei de catre debitor. Consider ca, indiferent de existenta sau inexistenta unei prevederi similare in legea romana a unei astfel de cerinte, este legal ca, in hotarirea de deschidere a procedurii, sa se insereze si data incetarii platilor, intrucit de aceasta data depind foarte multe consecinte ale deschiderii procedurii, incepind cu fixarea in timp a perioadei suspecte si terminind cu responsabilitatea pentru depunerea prematura sau tardiva a cererii de deschidere a procedurii. O astfel de solutie jurisprudentiala nu ar adauga la lege, ci ar face unele dispozitii legale mai usor de aplicat

Unele proceduri colective se deschid pe baza altor criterii decit starea de insolventa a debitorului. Spre exemplu, in cazul insolventei transfrontaliere, hotarirea de deschidere a procedurii insolventei pronuntata fata de debitor in unul dintre statele membre ale Uniunii Europene are efecte si in Romania fata de bunurile, creditorii sau eventualele sedii secundare ale debitorului stabilite in Romania. De asemenea, o astfel de procedura deschisa intr-o tara membra este suficienta pentru ca o instanta romana sa pronunte deschiderea unei proceduri secundare, in cazul in care debitorul isi are stabilit pe teritoriul Romaniei un sediu secundar. Este adevarat, insa, ca o procedura secundara se poate deschide si in lipsa unei proceduri principale, caz in care trebuie sa se analizeze toate conditiile deschiderii procedurii prevazute de legea romana, in special starea de insolventa a debitorului. In cazul in care centrul principal al intereselor debitorului (COMI) este stabilit intr-un stat nemembru, efectele unei hotariri de deschidere a procedurii insolventei fata de debitor pronuntata in statul unde este stabilit COMI se extind si in Romania, cu conditia recunoasterii procedurii straine in Romania. In baza recunoasterii, unul sau mai multi creditori pot cere deschiderea unei proceduri secundare in Romania, daca debitorul are aici un sediu secundar. Intr- astfel de cerere nu este necesara dovada starii de insolventa, recunoasterea hotariri straine fiind suficienta. In cazul bancilor, al societatilor de asigurare si al societatilor financiare, procedura insolventei se deschide, in principal, la cererea autoritatii de supraveghere, care va trebui sa probeze ca indicele de solvabilitate a institutiei financiare in cauza a scazut sub minimul legal. In acest caz, nu se cere ca institutia financiara in cauza sa se afle in stare de insolventa. Si debitorului ii este permis sa ceara deschiderea procedurii, caz in care recunoasterea starii de insolventa este o proba suficienta pentru a se putea deschide procedura. In mod exceptional, si creditorilor li se permite sa ceara deschiderea procedurii, caz in care trebuie probata insolventa. 

Codul de procedura fiscala se refera la stingerea creantei bugetare prin plata, remiterea de datorie, stergerea datoriei si instituirea procedurii insolvabilitatii. Insolvabilitatea la care se refera Codul de procedura fiscala nu are sensul pe care il da acestui termen Codul civil (A<P), ci un sens vecin notiunii de incetare de plati, intrucit debitorul "insolvabil" este debitorul care nu poate nici sa efectueze plata datoriei bugetare, nici sa fie executat silit, intrucit nu are bunuri in patrimoniu. Daca s-a instituit procedura insolvabilitatii, creanta va fi trecuta intr-un cont extracontabil, urmind a fi reactivata doar in cazul in care debitorul va dobindi, totusi, bunuri sau fonduri. De remarcat ca, potrivit Codului de procedura fiscala, instituirea acestei proceduri echivaleaza cu o stingere a creantei. In cazul in care persoana juridica este declarata insolvabila, conform Codului de procedura fiscala, fiscul poate trece la executarea silita a persoanelor care se fac responsabile de aceasta stare, ceea ce este un efect asemenator raspunderii organelor de conducere a debitoarei persoana juridica aflata in procedura insolventei.

2. Tipurile de insolvente

Art. 3 pct. 1 din Legea insolventei defineste insolventa ca fiind "acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor exigibile". Textul face, ulterior, o distinctie intre insolventa "prezumata ca fiind vadita" si insolventa iminenta.

Insolventa prezumata ca fiind vadita exista "atunci cand debitorul, dupa 30 de zile de la scadenta, nu a platit datoria sa fata de unul sau mai multi creditori".

Insolventa iminenta exista "atunci cand se dovedeste ca debitorul nu va putea plati la scadenta datoriile exigibile angajate, cu fondurile banesti disponibile la data scadentei". Insolventa iminenta este o stare viitoare a patrimoniului debitorului, previzibila intr-un viitor imediat, care permite debitorului sa ceara deschiderea procedurii, fie pentru a incerca redresarea, fie pentru a se pune la adapost de sicanele creditorilor. 

Daca cererea unui creditor de deschidere a procedurii insolventei fata de debitor este admisibila doar in masura in care creanta sa contra debitorului este certa, lichida si exigibila de mai mult de 30 de zile si are un cuantum egal sau mai mare decit valoarea-prag, insolventa este prezumata ca fiind vadita atunci cind debitorul nu plateste datoria sa fata de unul sau mai multi creditori dupa 30 de zile de la scadenta. Este o distinctie pe care fosta Lege nr.64/1995 nu o facea. In sistemul acestei legi insolventa era "prezumata ca fiind vadita" chiar in cazul in care creditorul facea dovada existentei unei creante certe, lichide si exigibile de mai mult de 30 de zile. In sistemul actual, al Legii insolventei, creanta neplatita nu este neaparat una certa si lichida si nici neaparat egala sau mai mare cu valoarea-prag . Diferenta este, insa, practic inexistenta, intrucit cererea de deschidere a procedurii provine fie de la un creditor indreptatit sa ceara deschiderea procedurii (care trebuie sa dovedeasca toate cele 6 conditii speciale referitoare la caracterul creantei sale), fie de la debitor (care, prin cererea de deschidere a procedurii, recunoaste existenta starii de insolventa, ceea ce face inutila prezumtia insolventei vadite). De aceea, diferenta dintre cele doua texte in concurs [art. 3 pct.1, lit.a), care defineste insolventa prezumata ca fiind vadita, si art. 3 pct.6, care defineste creditorul indreptatit sa ceara deschiderea procedurii], este o simpla greseala de redactare a legii.

Singurul care ar putea invoca insolventa iminenta este debitorul insusi

Din pacate, Legea insolventei lasa nereglementata situatia insolventei actuale, dar care nu intruneste conditiile pentru a putea fi calificata drept "insolventa prezumata ca fiind vadita". Un debitor se poate afla in situatie de insolventa, chiar daca aceasta nu este "vadita", adica palpabila sau vizibila oricui, intrucit, pe de o parte, debitorul este singurul care detine informatia exacta relativa la riscurile afacerii sale, creditorii aflind de existenta acesteia de obicei post-factum si, pe de alta parte, debitorul poate uza de multiple modalitati prin care sa ascunda starea sa de insolventa sub masca unei false lichiditati, uneori inclusiv cu ajutorul bancilor sau al institutiilor publice care il ajuta in acest demers, cu sau fara intentie. Daca este conceptual posibila o stare viitoare de insolventa, atunci, logic, trebuie sa existe si o insolventa actuala. Pe de alta parte, asupra existentei starii de insolventa se pronunta judecatorul sindic, pe baza probelor administrate in cauza. Adevarul judiciar, inclusiv faptul existentei sau inexistentei starii de insolventa, se stabileste prin probe. El este un adevar relativ, subiectiv si incomplet din punct de vedere gnoseologic, fiind echivalent cu convingerea intima a judecatorului . Care este, atunci, diferenta intre un adevar judiciar evident si unul abscons? Daca tot judecatorul sindic este cel ce spune dreptul (jurisdictio) conform convingerii sale intime, care este diferenta intre insolventa "vadita" (aparenta, vizibila, superficiala) si cea mai putin evidenta, dar demonstrabila? In plus, asa cum rezulta din art. 27 alin.1 din Legea insolventei, debitorul este obligat sa ceara deschiderea procedurii insolventei atunci cind se afla in stare de insolventa, adica atunci cind insolventa sa este actuala. Textul nu face nici o distinctie intre insolventa vadita (vizibila) si cea ne-vadita sau camuflata (absconsa), ci doar stabileste obligatia debitorului de a cere in termen deschiderea procedurii. Obligatia de a cere deschiderea procedurii este sanctionata atit cu raspunderea patrimoniala a debitorului pentru depunerea prematura sau tardiva a cererii cit si, mult mai important, cu raspunderea penala (depunerea cererii de deschidere a procedurii cu intirziere de mai mult de 6 luni de la aparitia starii de insolventa este considerata infractiune de bancruta simpla).

Asadar, insolventa actuala nu este definita, desi este evident ca ea exista nu numai sub forma unei aparente (o stare vizibila imediat, la o simpla privire superficiala), ci si sub forma unei realitati demonstrabile. De altfel, este logic ca aparenta este doar o parte a realitatii, mai precis, partea vizibila a acesteia, "virful aisbergului", ponderea fiind data de situatiile "normale" de insolventa, ne-vadite, dar demonstrabile.

Legea insolventei nu stabileste nici momentul in care insolventa devine actuala. Insolventa este revelata numai in cadrul procesual al cererii de deschidere a procedurii, fie prin intermediul unei prezumtii, cind cererea este formulata de creditori, fie prin intermediul unei marturisiri, cind cererea este formulata de debitor. Nici intr-un caz, nici in altul, nu se poate sti momentul in care a aparut insolventa, ci numai momentul in care aceasta a fost revelata.

Consecintele drastice pentru debitor ale starii sale de insolventa ar fi impus o definitie a insolventei in general sau, cel putin, a momentului in care aceasta devine actuala.

3. Dovada starii de insolventa

Cand debitorul cere deschiderea procedurii, avem de-a face cu o recunoastere a starii de insolventa si, practic, nu mai e nimic de dovedit. Daca, totusi, recunoasterea starii de insolventa este neonesta, ascuzind sicane la adresa creditorilor sau intentia de a scoate societatea debitoare, cel putin temporar, de sub controlul actionarilor sai, atunci cererea de deschidere a procedurii poate fi considerata un abuz si contestata de catre cei interesati, fie prin mecanismul interventiei in interes propriu (admisibila atit actionarilor debitoarei, cit si creditorilor), fie prin mecanismul opozitiei (admisibila doar creditorilor), fie chiar prin intermediul recursului (orice persoana interesata poate ataca cu recurs o incheiere data intr-o procedura necontencioasa, asa cum este cea declansata la cererea debitorului de deschidere a procedurii). Prin interventie, opozitie sau recurs, creditorii sau persoanele interesate pot demonstra ca debitorul nu se afla in stare de insolventa.

In cazul in care creditorii sunt cei care cer deschiderea procedurii, daca acestia vor face dovada ca sunt titulari ai unei creante certe, lichide si exigibile neplatita de mai mult de 30 de zile, care are o valoare egala cu valoarea-prag sau mai mare si daca vor face dovada ca au solicitat plata si debitorul a omis sa o efectueze in termenul legal, atunci sunt intrunite conditiile prezumtiei de insolventa vadita, nici o alta proba nemaifiind necesara creditorului. Desigur ca debitorul poate contesta ca s-ar afla in stare de insolventa, dar in acest caz sarcina probei se inverseaza. Debitorul contestator va trebui sa dovedeasca inversul insolventei, adica suficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor, plata la timp si integral a datoriilor catre salariati, fisc, furnizori de utilitati sau de materii prime, banci, societati de leasing etc. Legea insolventei utilizeaza termenul de insuficienta si nu pe acela de lipsa a fondurilor banesti disponibile, de unde concluzia ca procedura insolventei se va putea deschide chiar daca debitorul dispune de unele sume de bani si face unele plati, insa acestea nu sunt suficiente pentru achitarea tuturor datoriilor scadente. Daca, spre exemplu, debitorul plateste partial salariile, facturile la utilitati, ratele de credit sau de leasing, facturile furnizorilor de materii prime etc., oricit de mari sau importante ar fi aceste plati, faptul in sine al platii partiale nu poate rasturna prezumtia de insolventa. Prin intermediul inadmisibilitatilor sau, dupa caz, al exceptiei calitatii procesuale active, debitorul poate contesta si legitimitatea procesuala activa a creditorului, demonstrind ca creanta acestuia nu indeplineste conditiile pentru a-l face pe creditor sa fie indreptatit sa ceara deschiderea procedurii (creanta nu este certa, nu a fost solicitata la plata, nu este regulata nascuta, este stinsa, prescrisa etc.).

In cazul insolventei iminente, cel care trebuie sa faca dovada insolventei este debitorul. Nefiind vorba de o insolventa actuala, ci de una iminenta, simpla recunoastere a debitorului nu mai are deplina valoare probatorie a starii de insolventa, ci ea trebuie completata cu alte probe. Scrupulozitatea legii fata de insolventa iminenta este justificata, avind in vedere asimetria informationala in care se afla creditorii fata de debitor, acesta, in calitate de depozitar al informatiei economice si juridice referitoare la starea patrimoniului sau putind abuza de  beneficiul  pe care i-l lasa Legea insolventei, de a se pune sub protectia tribunalului, in contra eventualelor urmariri silite individuale aflate la indemina creditorilor.

4. Testul insolventei

Orice intreprinzator, ca sa isi poata desfasura activitatea, are nevoie de finantare, pe care si-o poate asigura din surse proprii sau din surse externe. Daca operatiunile sale se deruleaza in proportie prea mare pe baza finantarilor externe, criza financiara este previzibila. Cauzele intrarii intr-o astfel de criza pot fi incompetenta sau reaua-vointa a administratorilor, dar si unor conjuncturi externe care il pot face pe debitor sa intre intr-o stare de supraindatorare fara voia sa. Spre exemplu, consumatorii captivi, care depind de furnizarea de utilitati de la companii care monopolizeaza piata respectiva, pot intimpina mari probleme daca furnizorul are, la rindul sau, probleme de lichiditate. Intreprinderea aflata in dificultate, in cautare disperata de fonduri, este o intreprindere vulnerabila, o intreprindere dependenta, comportamentul sau fiind dictat de catre bancile refinantatoare, de catre ceilalti creditori, de catre personalul salariat (prin sindicat) etc., toti acesti parteneri avand politici proprii, ce nu corespund decat rareori celui care ar conveni cel mai bine intreprinderii[12]. Cand gradul de indatorare atinge pragul critic, managerul debitorului va sti sau ar trebui sa stie ca in momentul deschiderii procedurilor de insolventa controlul va trece la administratorul judiciar sau la lichidator, care nu mai este un reprezentant al debitorului, ci un mandatar al justitiei si un reprezentant al creditorilor. Si atunci devine importanta depunerea la timp a cererii de deschidere a procedurii insolventei.

Debitorul se poate confrunta pe termen scurt cu dificultati in desfasurarea activitatii specifice, legate in special de criza de lichiditate. Daca insa aceste dificultati persista, situatia intreprinderii sale se agraveaza, putand conduce la insolventa.

Insolventa vadita presupune ca debitorul se afla intr-o evidenta si acuta criza de lichiditate. Resursele de care acesta dispune sau va dispune in perioada imediat urmatoare (credite neutilizate, incasari de la clienti restanti, factoring, avalul pe efecte de comert etc.) sunt insuficiente pentru a efectua platile la scadenta, integral. Persistenta dificultatilor financiare este vizibila oricui, mai ales ca apar semne ale incetarii platilor, cum sunt neplata al timp si integral a salariilor, a datoriilor catre fisc sau catre furnizorii de utilitati ; salariatii intra in greva, furnizorii de utilitati ameninta cu stoparea alimentarii cu utilitati, creditorii ameninta cu executarile silite etc. Pe scurt, este o stare maladiva care se poate observa  din avion . aceasta stare nu necesita, in mod clar, nici un test al insolventei. Mai important, in acest caz, este de a sti cind dificultatile financiare pasagere si rezolvabile se transforma in probleme cronice, intrucit de la aparitia starii de insolventa debitorul are la dispozitie 30 de zile pentru a cere deschiderea procedurii, sub sanctiuni patrimoniale sau chiar penale. In plus, depistarea pericolului de insolventa poate fi un bun prilej de a declansa masurile de preventie care ii stau la dispozitie debitorului.

Insolventa iminenta necesita o analiza mai complexa, intrucit, in primul rind, este necesara o previzionare a momentului aparitiei starii de insolventa, proces in care trebuie tinut cont si de aspectele subiective si psihologice alaturate persoanei debitorului (nu oricine poate recunoaste ca este falit sau ca este pe cale de a deveni falit). Pe de alta parte, debitorul trebuie sa fie sigur de iminenta insolventei, adica de probabilitatea aparitiei insolventei in citeva luni, intrucit declansarea prematura a procedurii ar putea antama responsabilitatea sa ori ar putea compromite sansele reorganizarii. O stare previzionata de criza de lichiditate (aparent o stare de insolventa iminenta) poate fi depasita prin masuri ce pot fi planificate in momentul constatarii existentei riscului de insolventa. Avind in vedere aceste complicatii care pot aparea, debitorul trebuie sa aiba la indemina criterii si proceduri proprii sau standarde de masurare a riscului de insolventa, in aces scop debitorul putind sa realizeze o previziune a situatiilor sale financiare, in special a fluxurilor de numerar si sa inventarieze masurile pe care le are la dispozitie in perioada premergatoare crizei de lichiditati previzionate, astfel incat sa fie in masura sa estimeze riscul aparitiei starii de insolventa. Semnale clare ale crizei de lichiditati sunt date de asa-numita degradare economica si de cea financiara :

a) degradarea economica reprezinta situatia in care debitorul are mai multe cheltuieli decat venituri, ceea ce reprezinta o lipsa a prifitabilitatii ; ultimul stadiu al degradarii economice il reprezinta inregistrarea unei valori adaugate negative ;

b) degradarea financiara reprezinta situatia in care debitorul nu poate acoperi din activele lichide datoriile exigibile ; pasivul pe termen scurt este superior activului pe termen scurt. Aceasta situatie genereaza imposibilitatea efectuarii platilor scadente si o situatie tensionata cu partenerii de afaceri, in special cu creditorii si furnizorii. Pentru a urmari degradarea starii financiare se poate apela la analiza structurala a activelor si pasivelor pe termen scurt, pentru a evidentia ponderea disponibilitatilor banesti si a datoriilor pe termen scurt, analiza lichiditatii si a solvabilitatii societatii, pentru a evidentia daca elementele de activ sunt suficiente pentru a acoperi datoriile societatii, analiza vitezei de rotatie a creantelor si datoriilor pe termen scurt, pentru a urmari ce relatie exista intre durata de incasare a creantelor si durata de plata a datoriilor, analiza echilibrului financiar, pentru a urmari daca regulile echilibrului financiar sunt respectate (mijloacele economice permanente sa fie acoperite din resurse permanente, iar mijloacele economice temporare sa fie acoperite din resurse temporare).

O situatie previzionala exacta a profiturilor poate fi stabilita pe baza balantelor lunare de verificare, cu conditia ca informatia contabila cuprinsa in aceste balante sa reflecte realitatea economica (si nu cea juridica) a societatii.

Daca o astfel de analiza previzionala indica o criza de lichiditati pentru care nu sunt identificate modalitati de evitare sau de rezolvare, atunci debitorul trebuie sa introduca cererea de deschidere a procedurii. Previzionarea unei crize de lichiditati pentru care exista sau se identifica masurile de contracarare, adica identificarea unei crize temporare si rezolvabile nu trebuie sa duca la depunerea cererii de deschidere a procedurii.

Daca se instaleaza starea de incetare a platilor, criza este avansata, relatiile intreprinderii cu partenerii sai au devenit conflictuale si in majoritatea cazurilor salvarea activitatii este aproape imposibila. In aceste situatii, se impune declansarea starii de insolventa.