Cheltuielile publice pentru ocrotirea sanatatii

Cheltuielile publice pentru ocrotirea sanatatii

Starea de sanatate a populatiei unei tari reprezinta unul din cei mai importanti factori care asigura desfasurarea normala a vietii si tuturor activitatilor intr-o societate. Din acest motiv, ocrotirea sanatatii este o preocupare permanenta a fiecarui membru al societatii, dar in egala masura si a colectivitatii, in ansamblul sau. In acest scop, statele pun in aplicare o politica sanitara adecvata, ca parte integranta a politicii sociale si pentru infaptuirea ei, in numeroase tari ale lumii se cheltuiesc importante resurse financiare.

Cheltuielile pentru sanatate prezinta o tendinta de crestere, datorita unor factori, cum sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sanatatii, ca efect al cresterii numarului populatiei si modificarii structurii sale; accentuarea unor noi factori de risc; cresterea costului prestatiilor medicale; sporirea personalului medical antrenat in serviciile sanitare etc. Aceste cauze, dar si racordarea serviciilor medicale la revolutia tehnico-stiintifica contemporana in domeniu, determina ca ponderea cheltuielilor publice cu ocrotirea sanatatii sa fie semnificativa in totalul cheltuielilor social-culturale, in ansamblul cheltuielilor publice si in PIB, asa cum rezulta si din tabelul nr.5.

Dupa cum se poate observa, in tarile dezvoltate, cheltuielile pentru sanatate reprezinta aproximativ 5,58%-10,25% din PIB, in timp ce, in tarile in curs de dezvoltare, acesta inregistreaza niveluri sensibil mai scazute, uneori sub 1%.

Tabelul nr. 1

Ponderea cheltuielilor publice pentru sanatate

in totalul cheltuielilor social-culturale, in totalul cheltuielilor publice si in PIB

Sursa : Calculat pe baza datelor din Government Finance Statistics Yearbook 2001

Exista si mari disparitati intre grupe de tari si in ceea ce priveste modul de finantare a cheltuielilor cu sanatatea. In tarile dezvoltate exista doua categorii de cheltuieli pentru sanatate, din punct de vedere al celui care le suporta: cheltuieli publice si cheltuieli private. Ponderea cheltuielilor private pentru sanatate inregistreaza valori medii intre 26% si 33% pentru tarile dezvoltate in timp ce in tarile in curs de dezvoltare aceste valori sunt nesemnificative, sau nici nu apar in raportari internationale

Se poate aprecia ca, la nivel mondial, in ultimele trei decenii (1960-1990), volumul cheltuielilor pentru sanatate a crescut, dublandu-se in majoritatea tarilor dezvoltate. Conform Raportului Dezvoltarii Umane al UNCTAD pe anul 1998, ponderea cheltuielilor totale pentru sanatate in PIB in tarile membre ale OCDE a crescut de la 4,5% in 1960, la 9,7% in 1991; in America de Nord de la 5,3% la 13,0%, in Uniunea Europeana de la 4,1% la 8,2%.

In tarile in curs dezvoltare s-a inregistrat pe total, de asemenea, o dublare a ponderii cheltuielilor publice pentru sanatate in total PIB (de la 1% in 1960 la 2% in 1990), dar cu mari diferentieri intre tari.

Ca si in cazul celorlalte actiuni social-culturale, si in domeniul ocrotirii sanatatii functioneaza institutii medicale de stat si particulare.

Cheltuielile publice pentru sanatate reprezinta insa numai acea parte finantata din fondurile publice, fiind reflectate in bugetele publice.

Resursele financiare alocate ocrotirii sanatatii au ca scop fie realizarea de investitii (constructii de unitati sanitare si dotarea lor cu aparate, tehnica medicala, instrumentar, mijloace de transport specifice etc.), fie, mai ales, intretinerea curenta si functionarea normala a retelei sanitare (salarii si alte drepturi de personal, materiale sanitare, medicamente, hrana, cheltuieli de intretinere si reparatii etc.).

De regula, in tarile dezvoltate in aceasta grupa de cheltuieli se cuprind finantarile pentru institutiile sanitare (publice), cercetari in domeniul medical, administratia in acest sector si acoperirea (totala sau partiala) a cheltuielilor persoanelor cu ingrijirea sanatatii. In afara acestora, exista cheltuieli cu caracter medical efectuate prin intermediul unor institutii speciale (case de asigurari de sanatate sau alte organizatii mutuale) care se bazeaza pe cotizatiile platite de salariati, patroni si alte surse.

In functie de sistemul de ocrotire a sanatatii folosit intr-o tara, pot predomina cheltuielile bugetare care se efectueaza de administratia publica, sau cheltuielile care se finanteaza pe seama cotizatiilor sociale suportate de salariati si agentii economici.

In acest sens, sunt cunoscute in practica internationala, doua sisteme principale de finantare a sanatatii, si anume: sistemul german (cunoscut ca sistemul Bismark initiatorul sau inca din anul 1883); sistemul englez(denumit si sistemul Beveridge dupa numele celui care l-a conceput).

Sistemul german se bazeaza pe cotizatii obligatorii suportate, in parti egale, de salariati si de intreprinderi. Aceste cotizatii se mobilizeaza la institutii specializate, denumite Case de Asigurari, care incheie contracte cu "prestatorii" de servicii medicale (medici, farmacisti) si prin care se finanteaza cheltuielile pentru consultatii, tratamente specifice etc., pacientii nesuportand vreo plata. In acest model de organizare si finantare exista o separare intre subsistemul ambulatoriu de ingrijiri medicale si subsistemul clinic, in spitale. Primul este in intregime privat, medicii negociind cu Casele de Asigurari finantarea si marimea onorariilor pentru serviciile oferite. Al doilea are un pronuntat caracter public, finantarea cheltuielilor fiind asigurata, in principiu, direct din bugetul statului.

Totusi, in cadrul sistemului german, acoperirea cheltuielilor prin cotizatii este de aproximativ 75%, iar diferenta de circa 25% se subventioneaza din resursele bugetare. Cu adaptari si elemente caracteristice, un astfel de sistem se aplica inca in Germania, Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg.

Sistemul englez ofera servicii medicale, in principiu, gratuite pentru toti cetatenii, statul finantand din bugetul public ocrotirea sanatatii prin Sistemul National de Sanatate (SNS). In acest sistem, pacientii nu platesc nimic, dar au obligatia de a se inscrie la un medic, acesta primind remuneratia de la S.N.S. pe baza de contract incheiat cu aceasta institutie. Finantarea bugetara a sanatatii acopera, de regula, circa 85%, restul resurselor (15%) asigurandu-se din alte fonduri sau prin plata partiala de catre pacienti a costului medicamentelor.

In Romania, in ultimul deceniu al secolului XX, s-a optat pentru o varianta a sistemului german prin infiintarea Casei Asigurarilor de Sanatate, prin care sunt administrate si fondurile destinate ocrotirii sanatatii.

In principiu, sursele de finantare a actiunilor de ocrotire a sanatatii sunt compuse din:

- bugetul public, care detine, in multe tari cea mai mare pondere in acoperirea cheltuielilor din aceasta grupa. Astfel, din bugetul de stat, se finanteaza, in principal, crearea si functionarea institutiilor sanitare publice, dar si unele actiuni speciale in acest domeniu, mai ales dintre cele cu caracter profilactic, de masa (vaccinari, tratarea anumitor boli profesionale etc.);

- contributii (cotizatii) pentru asigurari de sanatate, care sunt suportate in mod obligatoriu de salariati, patroni sau alte persoane fizice. Marimea acestora difera in functie de cuantumul veniturilor (salariilor) realizate in, mai ales de specificul activitatilor desfasurate;

- resurse de la populati, care sunt cheltuite in calitate de pacienti, in cazul cand persoanele respective nu sunt cuprinse in sistemul asigurarilor de sanatate sau suporta partial costul prestatiilor medicale, medicamentelor, tratamentelor;

- ajutor extern, intalnit mai ales in cazul tarilor in curs de dezvoltare, sub forme ale ajutoarelor banesti nerambursabile oferite de organizatii specializate (Organizatia Mondiala a Sanatatii, Crucea Rosie Internationala etc.), precum si sub forma de imprumuturi cu destinatie sanitara, de exemplu, cele oferite prin finantarea unor programe ale Bancii Mondiale.

Similar altor domenii, si in cazul cheltuielilor cu ocrotirea sanatatii se pune problema eficientei cu care sunt folosite resursele alocate. In general, activitatile specifice sanatatii genereaza mai multe categorii de efecte: medicale, sociale si economice, care concretizeaza aspecte ale eficientei acestor cheltuieli.

Efectele medicale se exprima prin rezultatele concrete ale actiunilor intreprinse pentru ocrotirea sanatatii (consultatii, analize, diagnostic, tratamente) si se reflecta in refacerea si pastrarea sanatatii persoanelor beneficiare de asistenta medicala. Aceste efecte au, in general, un caracter individual, prin modul cum sunt receptate.

Efectele sociale reflecta impactul actiunilor de ocrotire a sanatatii la nivelul intregii societati si se rasfrang asupra starii de sanatate a intregii populatii. Ele se exprima printr-o serie de indicatori statistici, cum sunt: speranta medie de viata la nastere, natalitatea, morbiditatea, mortalitatea infantila si cea generala etc. care dau continut eficientei sociale.

Efectele economice constau in prevenirea sau reducerea perioadelor de incapacitate de munca, eradicarea unor boli profesionale, cresterea perioadei active a vietii, sporirea capacitatii de munca si productivitatii etc. Aceste efecte se concretizeaza si in economisirea    de resurse prin evitarea sau diminuarea ponderilor aferente, ca si in cresterea PIB, prin aportul adus imbunatatirea validitatii fortei de munca si a randamentului muncii.

Eficienta economica a ocrotirii sanatatii nu poate fi apreciata cu exactitate si sub diversele sale aspecte, iar pentru cuantificare se folosesc metode, cum sunt:

- analiza cost-beneficiu, care permite compararea costurilor diferitelor servicii medicale, cu rezultate ale acestora ce pot fi exprimate in bani; aceasta metoda are o aplicabilitate relativ redusa datorita numarului restrans de "produse" ale serviciilor medicale care pot fi evaluate in bani;

- analiza cost-eficacitate, care presupune compararea costului serviciilor medicale cu efectele exprimate prin nivelul unor indicatori, cum ar fi numarul de imbolnaviri evitate, ani de supravietuire, grad de recuperare a capacitatii de munca, etc. Ea apare utila, de exemplu, in compararea diferitelor metode de tratament pentru o anumita maladie.