Conceptul de risc de faliment. Cauze si modele de analiza

Evaluarea riscului de faliment este o etapa importanta de care analistul trebuie sa tina seama in elaborarea estimarilor viitoare. Trebuie sa sesizeze daca nu cumva sub masca unor rezultate curente favorabile se ascunde un risc viitor mare; prin urmare menirea analistului nu este sa constate riscul, ci sa-l prevada.

Riscul este considerat ca probabilitatea aparitiei unui fenomen nedorit. Criteriile principale care stau la baza identificarii intreprinderilor in dificultate sunt:

insolvabilitatea, activul nefiind suficient pentru achitarea datoriilor;

supraindatorarea, in sensul ca indatorarea este atat de mare incat compromite capacitatea intreprinderii de a face fata datoriilor scadente;

existenta unor fapte de natura sa compromita continuarea activitatii;

scaderea volumului de activitate si a rentabilitatii;

folosire unor tehnici si instrumente de management neperformante;

situatie financiara dificila;

grad scazut de utilizare a capacitatii de productie.

Uniunea Europeana a Expertilor Contabili a retinut urmatoarele semne ale unei situatii dificile, reale sau potentiale :

existenta unui fond de rulment negativ sau chiar a unui rezultat net negativ;

utilizarea unor credite curente pentru finantarea investitiilor;

imposibilitatea reinnoirii creditelor;

imposibilitatea rambursarii creditelor la scadenta;

falimentul unor furnizori sau clienti;

disparitia sau indisponibilitatea unui conducator;

persistenta unor greve.

Din punct de vedere juridic (Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii si lichidarii juridice a intreprinderilor) o intreprindere este in dificultate atunci cand se afla in stare de incetare a platilor, adica atunci cand nu poate face fata datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile.

In urma unui studiu referitor la cauzele falimentelor, efectuat in Franta, s-au descoperit urmatoarele zece cauze principale :

In economia romaneasca se apreciaza ca principalele cauze ale falimentului unor intreprinderi sunt:

- dotarea tehnica necorespunzatoare;

- lipsa cererii pe piata pentru produsele din fabricatie;

- gradul redus de competitivitate a produselor intreprinderii;

- costul ridicat de productie;

- politica de protectie sociala existenta in intreprindere;

- reducerea activitatii unor sectoare importante (industria carbunelui, transporturi);

- falimentul unor banci sau institutii de credit;

- managementul defectuos.

Complexitatea aspectelor pe care le implica conceptul de risc de faliment explica si varietatea de diagnosticarea a acestuia. In literatura economica s-au elaborat numeroase metode de analiza a riscului de faliment: analiza statica pe baza bilantului patrimonial, analiza functionala pe baza bilantului functional, analiza dinamica, analiza strategica etc. Aceasta investigare clasica a riscului de faliment permite evidentierea performantelor trecute ale intreprinderii, chiar si a riscurilor de exploatare, financiare, de indatorare, insa informeaza in mica masura asupra viitorului si nu ofera posibilitatea evaluarii globale a riscului de a faliment.

Ca o reactie la necesitatea unor informatii precise si relevante cu privire la viitor, cercetatorii si organismele financiare internationale si-au indreptat eforturile spre elaborarea unei metode de predictie a riscului de faliment, denumita metoda scorurilor, care constituie o imbogatire a analizei traditionale prin rate.

Metoda scorurilor se bazeaza pe tehnicile statistice ale analizei discriminante a caracteristicilor financiare, determinate prin intermediul ratelor , in aplicarea ei fiind observate un ansamblu de intreprinderi grupate in:

intreprinderi cu functionare normala;

intreprinderi cu dificultati financiare.

Pentru fiecare din cele doua grupuri se selectioneaza progresiv, cu ajutorul unei proceduri informatice, ratele cele mai discriminante, pana cand procesul de clasament sau de diferentiere corecta a intreprinderilor este suficient de ridicat. Aceasta presupune o selectie a ratelor "pas cu pas". In primul stadiu al calculelor, se va retine rata care permite separarea cea mai buna a celor doua colectivitati. In stadiul urmator, este luata in calcul a doua rata in scopul cresterii puterii discriminante obtinute, pornind de la un cuplu de rate. Se procedeaza in continuare in acelasi mod, introducand urmatoarele rate, pana cand procesul de clasament pertinent a functiei discriminante incepe sa se diminueze, combinatia precedenta de rate fiind considerata optima. Aceasta combinatie liniara a artelor, care diferentiaza cel mai bine posibil intreprinderile sanatoase de cele falimentare, conduce la determinare unui indicator de clasament numit scor, notat cu Z.

Scorul Z apare ca o functie liniara de mai multe variabile (rate), caracterizate de coeficientii de pondere determinati prin metoda celor mai mici patrate, in urma observatiilor asupra intreprinderilor reprezentative, grupate inca de la inceput in "sanatoase" si "deficitare", dupa urmatoarea formula de calcul[4]:

Z =

unde: K_i = coeficient de pondere al fiecarei rate

R_i = rate selectionate la puterea discriminanta cea mai ridicata

C = constanta (poate sa apara sau nu)

n = numarul de rate retinute pentru calculul marimii "Z"

Coeficientii K_i pot fi pozitivi sau negativi, in ultimul caz degradand scorul si contribuind la cresterea riscului de faliment. Ratele selectionate R_i sunt independente intre ele in raport cu functia scor Z, deoarece un anumit grad de corelatie existent intre ele ar determina inregistrarea in functia scor a unor influente repetate ale aceluiasi fenomen economic. Indiferent de modelul functiei scor si de numarul de rate selectionate, se regasesc de obicei rate referitoare la fondul de rulment net global, indatorare, solvabilitate pe termen scurt, cheltuieli financiare, cheltuieli de personal.

Literatura economica de specialitate cuprinde o serie de modele de analiza a riscului de faliment bazate pe metoda scorurilor, dintre care amintim:

modelul Altman;

modelul Conan & Holder;

modelul Centralei bilanturilor din cadrul Bancii Centrale a Frantei;

modelul Bailesteanu.

Evaluarea riscului de faliment dupa modelul Altman

Una dintre primele functii scor a fost elaborata in Statele Unite ale Americii de profesorul E.I. Altman in anul 1968, in urma studierii unui larg esantion de companii, atat din randul celor care au dat faliment, cat si al celor care au supravietuit. Analiza realizata pe baza a cinci indicatori a permis prevederea a 75% din falimente cu doi ani inainte de procedura acestora.

Modelul "Z" al lui Altman se prezinta astfel:

Z = 1,2 x₁ + 1,4 x₂ + 3,3 x₃ + 0,6 x₄ + 1,0 x₅

Variabilele x_1, x₂ x_3, x_4, x₅ sunt indicatori economico-financiari, iar constantele cu care au fost amplificati sunt de natura statistica si exprima, intr-o masura semnificativa, ponderea sau importanta variabilei in logica economica a evaluarii riscului de faliment.

Cei cinci indicatori economico-financiari luati in considerare la calculul scorului "Z" sunt :

1) x₁ este o masura a flexibilitatii intreprinderii si arata ponderea capitalului circulant in totalul activelor; cu cat rezultatul acestui raport este mai mare, cu atat este utilizat mai bine capitalul circulant.

x₁ =

unde: Capital circulant = Active circulante - Pasive circulante = Fond de rulment

2) x₂ este o masura a capacitatii de finantare interna a intreprinderii, fiind recomandat ca valoarea sa sa fie cat mai mare.

x₂ =

unde: Profit reinvestit = Profit net - Dividende

3) x₃ are semnificatia unei rate de rentabilitate economica sau de eficienta a utilizarii activelor, fiind recomandat sa fie cat mai mare.

x₃ =

4) x₄ exprima gradul de indatorare al intreprinderii prin imprumuturile pe termen lung. In practica evaluarii intreprinderilor din Romania, la numaratorul raportului se utilizeaza capitalul social, fiind recomandat ca rezultatul sa fie cat mai mare.

x₄ =

5) x₅ este un indicator de eficienta a utilizarii activelor si exprima rotatia activului total prin cifra de afaceri; cu cat vanzarile vor fi mai mari, activele se vor reinnoi mai repede prin cifra de afaceri.

x₅ =

Din continutul informational al indicatorilor rezulta ca valorile sunt cu atat mia bune cu cat inregistreaza o valoare absoluta mai mare. Prin urmare, scorul "Z" trebuie interpretat astfel:

daca Z < 1,8 starea de faliment este iminenta;

daca Z > 3 situatia financiara este buna si bancherul poate avea incredere intreprinderea respectiva intrucat este solvabila;

- daca 1,8 Z 3 situatia financiara a intreprinderii este dificila, cu performante vizibil diminuate si apropiate starii de faliment, insa este posibila o relansare a activitatii daca se adopta o strategie financiara corespunzatoare.

Modelul Altman este aplicabil mai ales in conditiile existentei bursei de valori. In economiile in care nu functioneaza bursa de valori se poate face o apreciere a alternativelor care exista pentru economiile particulare sau institutionale de a investi capitalul la banci, precum si alte oportunitati. Analistii economici de renume precum Toffler in Europa de Vest, Koh si Killoungh au dezvoltat modelul Altman, creand modele "Z" de analiza cu o capacitate sporita de previziune.

Evaluarea riscului de faliment dupa modelul Conan & Holder

Modelul elaborat de J. Conan si M. Holder se aplica intreprinderilor industriale cu un numar de 10 pana la 500 salariati si se bazeaza pe analiza lichiditate - exigibilitate. Modelul a fost stabilit in anul 1978, prin observarea unui numar de 31 de rate pe un esantion de 190 de intreprinderi mici si mijlocii, din care jumatate au dat faliment in perioada 1970-1975.

Functia scor "Z" se calculeaza pe baza a cinci variabile, astfel:

Z = 0,24 R₁ + 0,22 R₂ + 0,16 R₃ + 0,87 R₄ - 0,10 R₅

unde:

R₁ =

R₂ =

R₃ =

R₄ =

R₅ =

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului Z; cu cat valoarea Z este mai mica, cu atat intreprinderea este mai vulnerabila, dupa cum rezulta din tabelul urmator[5]:

Evaluarea riscului de faliment dupa modelul
Centralei bilanturilor Bancii Frantei

Modelul Centralei bilanturilor din cadrul Bancii Centrale a Frantei a fost elaborat prin observarea unui numar de 26 de rate, pe un esantion de 3000 de intreprinderi industriale cu mai putin de 500 salariati. Intreprinderile au fost grupate in normale si deficitare, fiind studiate pe o perioada de trei ani precedenti falimentului, in perioada 1977-1979.

Functia scor "Z" utilizeaza opt variabile, dupa modelul urmator:

Z = - 1,25 R₁ + 2,003 R₂ - 0,824 R₃ + 5,221 R₄ - 0,689 R₅ - 1,164 R₆ +

+ 0,706 R₇ + 1,408 R₈ - 85,544

R₁ - rata de prelevare a cheltuielilor financiare

R₁ =

R₂ - rata de acoperire a capitalului investit

R₂ =

R₃ - rata capacitatii de rambursare a datoriilor

R₃ =

R₄ - rata marjei brute de exploatare

R₄ =

R₅ - durata medie a creditului furnizori (zile)

R₅ =

R₆ - rata de crestere a valorii adaugate

R₆ =    

VA₁ = valoarea adaugata din perioada curenta

VA₀ = valoarea adaugata din perioada precedenta

R₇ - durata medie a creditului clienti (zile)

R₇ =

R₈ - rata investitiilor fizice

R₈ =

Se remarca semnul ratelor si faptul ca primele trei rate caracterizeaza cel mai bine comportamentul intreprinderilor deficitare, detinand peste 72% din puterea de discriminare (separare) a intreprinderilor normale de cele deficitare. Situatia intreprinderilor in functie de valoarea scorului si probabilitatea riscului de faliment este sintetizata in tabelul urmator:

Pe ansamblul intreprinderilor, functia Z are o valoare ,medie egala cu zero. In jurul acestei valori medii a scorului exista o zona de incertitudine, fiind dificile de prezis daca o intreprindere este normala sau deficitara, intrucat probabilitatea riscului de faliment pentru Z = 0 este 0,5. In functie de valoarea functiei Z se disting urmatoarele zone:

a)      o zona nefavorabila: daca Z < -0,25 situatia este riscanta, intreprinderea prezinta vulnerabilitate si are sanse sigure sa se confrunte cu dificultati economico-financiare importante.

b)      o zona de incertitudine: daca -0,25 Z < 0,125 nu se poate formula o concluzie definitorie, fiind recomandabil sa se utilizeze si o alta functie a falimentului.

c)      o zona favorabila: daca Z > 0,125 situatia economica-financiara a intreprinderii este normala, iar probabilitatea de a fi falimentara este foarte redusa.

In concluzie, metoda scorurilor, foarte utilizata de banci si institutii financiare pentru propriile evaluari de credite permite pozitionarea rapida a riscului de faliment pe care il prezinta intreprinderile imprumutate. Insa aceasta metoda nu constituie decat un instrument de detectare precoce a riscului de faliment, iar valoarea informativa a scorului nu trebuie supraestimata, deoarece analiza discriminanta reduce informatia de baza prin selectarea ratelor celor mai semnificative considerate constante in timp. Intreprinderea este un sistem economico-social care actioneaza intr-un mediu complex cu mult mai multe variabile de determinare a starii sale de sanatate. Din prudenta, se recomanda ca evolutia scorului sa fie urmarita la intreprinderile din aceeasi ramura economica, precum si completarea diagnosticului cu metodele clasice de analiza (analiza echilibrului financiar, analiza rentabilitatii si a fluxurilor financiare, precum si analiza riscului global).

Evaluarea riscului de faliment dupa modelul Bailesteanu

In incercarea de a oferi un model coerent de analiza a riscului de faliment pentru intreprinderile romanesti, literatura de specialitate prezinta un model autohton verificat in practica economiei romanesti obtinandu-se rezultate relevante.

Pornind de la starile care semnaleaza aparitia falimentului unei firme, si anume imposibilitatea achitarii obligatiilor curente, lipsa de resurse financiare pentru rambursarea datoriilor pe termen mediu si lung, incasarea cu mare intarziere a contravalorii produselor livrate sau lipsa profitului, s-a constatat ca exista o stransa dependenta intre aceste stari, fapt care justifica luarea in calcul a unor indicatori privind lichiditatea, solvabilitatea, rotatia clientilor si profitul intreprinderii.

Prin urmare, indicatorii care stau la baza constructiei functiei Bailesteanu sunt:

1) Lichiditatea curenta

G₁ =

2) Solvabilitatea

G₂ =

3) Viteza de rotatie a creditelor clienti

G₃ =

4) Rata profitului

G₄ =

Folosind teoria utilitatilor, functia liniara pentru fiecare indicator este:

f(x) = ax + b

unde parametrii "a" si "b" se calculeaza cu ajutorul relatiilor:

pentru indicatorii care se optimizeaza prin maxim

a =     b =

pentru indicatorii care se optimizeaza prin minim

a =     b =

unde = valoarea minima a indicatorului (stare de faliment)

= valoarea maxima a indicatorului, cand riscul de faliment este minim sau nu exista

Determinarea parametrilor "a" si "b"

Daca G₁ > 3 valoare maxima = 3

G₂ > 2 valoare maxima = 2

G₃ > 24 valoare maxima = 24

G₄ > 30 valoare maxima = 30

Prognoza falimentului unei firme dupa modelul Bailesteanu se realizeaza prin intermediul functiei "B":

B = 0,444 G₁ + 0,909 G₂ + 0,0526 G₃ + 0,0333 G₄ - 1,414

Functia are o valoare maxima de 4 si una minima de -1,4. In functie de valoarea "B" firma analizata se plaseaza intr-una din urmatoarele zone: