Situatia economica ,sociala si politica a Dobrogei la revenirea la hotarele tarii

Situatia economica ,sociala si politica a Dobrogei la revenirea la hotarele tarii

Restabilirea suveranitatii statului roman a ingaduit sa se treaca de indata la legiferarea masurilor de reorganizare a acestui tinut mult incercat. Acel moment a cerut puterea de a privi in fata starea deplorabila mostenita cat si o imensa responsabilitate fata de angajamentele asumate de factorii conducatori ai Romaniei in momentul instaurarii autoritatii sale de stat. Cea mai grea sarcina se dovedea a fi ridicarea economiei si restabilirea ordinii publice grav compromisa in anii razboiului si in perioada care i-a urmat. Cercurile guvernante au considerat atunci, cu suficient temei, ca la timpuri si situatii exceptionale se impuneau masuri exceptionale. Asa s-a nascut ideea regimului deosebit al Dobrogei , care n-a alterat insa linia calauzitoare de a o cuprinde in structura unitara a statului din care facea parte.

In primii doi ani provincia va fi pusa sub un regim regulamentar. Repetate regulamente cu putere de lege, decretate de factorul constitutional, la a caror elaborare iau parte directa oameni de stat cunoscuti- ministrul de interne Mihail Kogalniceanu, liber-radicalul C. A. Rosetti- vin sa stabileasca formele administrati- ei publice si organizarii juridice, sistemul impozitelor, serviciul vamilor, administrarea domeniilor si padurilor statului, in care insisi contemporanii vedeau o copie fidela a legilor tarii. Mai mult decat atat, Legea pentru organizarea Dobrogei, promulgata la 9 martie 1880, venea ca o replica vie a Constitutiei Romaniei, prin spiritul ei burghezo-liberal.

Proiectul de lege si, mai cu seama, expunerea sa de motive au facut o puternica impresie in Corpurile Legiuitoare si au fost apreciate in cercurile politice straine (dupa publicarea sa in presa franceza, engleza, italiana si germana)

pentru maniera larga in care trata drepturile nationalitatilor conlocuitoare.

Potrivit prevederilor, tinutul era impartit in doua judete :Tulcea(cu plasile Babadag, Tulcea, Macin si Sulina cu Insula Serpilor) si Constanta- cu cinci asemenea subdiviziuni (Constanta,Mangalia,Harsova,Medgidia si Silistra Noua).

Prefectii erau numiti de domn la propunerea Ministerului de Interne, caruia ii erau subordonati, fiind asistati de consilii judetene alese. Toti cetatenii romani contribuabili dispuneau de drepturile de alegatori si eligibili pentru organele administrative locale, asemenea criteriilor din restul tarii.

Caracterul unitar al organizarii Dobrogei a rezultat si din reglementarea noua a problemei proprietatii. Astfel, prin legea din 1882, modificata in 1884, ramaneau proprietate absoluta a statului : terenurile si cladirile care au apartinut guvernului otoman inainte de 11 aprilie 1877 ; padurile, afara de cele recunoscute particularilor sau destinate a se da comunelor ; minele, lacurile, baltile, canalurile

si pescariile de orice natura, pamanturile emigrantilor care nu s-au inapoiat la

caminele lor si nu le-au reclamat in termen de un an de la promulgarea legii. Statul roman dobandea, astfel, un patrimoniu valoros care a fost valorificat in folosul public atata vreme cat el a fost administrat cu simt civic si buna credinta. Totodata, legea reprezenta o baza de pornire pentru rezolvarea, in aceasta parte a tarii, a problemei agrare si taranesti intr-o maniera pe care clasele dominante n-au admis-o in restul tarii, intrucat improprietaririle din Dobrogea nu atingeau proprietatea mosiereasca, ci doar fosta proprietate de stat otomana.

Prima constatare ce se poate face in legatura cu populatia Dobrogei dupa razboiul de independenta este cresterea impresionanta a numarului locuitorilor sai : peste 100000 in 1878, 380000 in 1913 si 420000 in acelasi an, dupa incorporarea celor doua noi judete din sud.

Aceasta proliferare este rezultatul firesc atat al restabilirii ordinei, sigurantei si legalitatii, a dezvoltarii economice, actiunii largi de improprietarire in baza unor legi succesive cat si al politicii generale a Romaniei pe planul atitudinii fata de nationalitatile conlocuitoare din frontierele sale.

In cadrul expansiunii demografice tot atat de fireasca a fost cresterea considerabila a populatiei romanesti ; in 1913 in Dobrogea veche traiau peste 216000 de romani si 164000 locuitori de alte nationalitati : bulgari, lipoveni, tatari, turci, greci, germani, evrei, italieni, armeni s.a.

In epoca moderna, problema nationalitatilor si a drepturilor lor cetatenesti si nationale a framantat puternic viata politica interna a unor state si insesi relatiile internationale. Desi Dobrogea venea in cadrul Romaniei cu registrul sau national complex, spiritul de toleranta si convietuire activa, traditionale poporului nostru, a

inlaturat, de la bun inceput, orice tendinte de discriminare. Pentru statul roman ter- menii ecuatiei politicii sale nationale se reduceau la convingerea sincera ca acestia toti erau oamenii a caror munca in unitate sufleteasca trebuia sa fie conditia ridicarii provinciei pe scara civilizatiei si progresului.

Pe taramul cultelor, care sensibiliza inca puternic comunitatile etnico-religioase, statul si-a asumat, prin Legea organica a Dobrogei, obligatia salarizarii personalului si intretinerea principalelor moschei din Tulcea, Constanta, Babadag, Macin, Medgidia, Harsova, Isaccea, Sulina si Mangalia. In 1911 existau 163 de geamii si moschei care functionau nestingherit si cu sprijinul material al statului. Pentru pregatirea personalului religios, in 1889 a fost infiintat, tot ca institutie de stat, seminarul musulman din Babadag, mutat apoi la Medgidia in anul 1901.

Toate celelalte culte s-au bucurat de acelasi tratament. In Constanta, spre pilda, ele se oficiau in lacasuri de rit protestant si catolic, in biserici ale populatiei grecesti, bulgare si armenesti, in sinagogi israelite de rit spaniol si occidental, in moschei si geamii, fiecare in limba de cult consacrata.

Regasindu-si locul si menirea in organismul tarii, in cateva decenii Dobrogea si-a schimbat infatisarea, parasind calea perspectivelor limitate oferite de vechea stapanire otomana.

Neinchipuit de multe si greu de depasit au fost obstacolele ce se ridicau la tot pasul in calea crearii unei economii moderne, comparabile, desigur, cu nivelul atins de statul roman,pentru ca nu era vorba doar de o refacere oarecare,aici fiind totul de facut.

Numarul razboaielor din ultima jumatate de secol, reducerea la mai putin de jumatate a populatiei, lipsa unei legaturi rutiere permanente de mare capacitate peste Dunare, insuficienta capitalurilor autohtone, sunt numai cateva din marile probleme cu care se va confrunta economia tinutului la inceput de drum. Cercurile politice si de afaceri romanesti cat si cele straine aveau sa dea curs insa concluziilor care se desprindeau din calcule, prospectiunile si incheierile formulate de experti, economisti si oameni de stiinta, care afirmau cu tarie viitorul sigur al acestui pamant al Romaniei.

Si astazi, ca si la sfarsitul veacului trecut, prima imagine a Dobrogei, pentru cel ce coboara pe drumul de fier dinspre Fetesti spre Cernavoda, este podul dantelat in otel si strajuit de mandri dorobanti din bronz- opera ce lasa o coplesitoare impresie prin grandoarea si semnificatia ei simbolica. Aceasta adevarata artera, prin care timp de decenii a pulsat o buna parte din energia tarii intregi, a fost conditia

renasterii economice si este firesc ca aproape totul sa fi inceput cu podul de peste Dunare. In 1883 statul roman a organizat doua concursuri internationale la care s-au inscris cu solutii si oferte firme reputate din Paris, Viena, Bruxelles, Frankfurt, Berna etc. dar proiectele lor n-au raspuns caietelor de sarcini. Renuntand la concurs, in 1887 Ministerul Lucrarilor Publice a creat un serviciu special, sub conducerea lui Anghel Saligny. In fruntea unui colectiv de ingineri romani, el a elaborat proiectul importantei lucrari, terminat si admis in 1889. Comanda si executia podului au reprezentat dovada marilor posibilitati si a geniului creator al inginerului roman, capabil sa se afirme, prin opere remarcabile, in domenii unde altii pareau de neinlocuit.

In urma unui insemnat efort la 14 septembrie 1895 a fost inaugurat cel mai lung pod din Europa si al doilea din lume la acea vreme. De fapt, nu numai prin dimensiunile sale lucrarea a avut o importanta mondiala : in anul inaugurarii sale s-au creat Serviciul Maritim Roman si linia maritima Constanta-Constantinopol, prin care se facea legatura cu coasta europeana a Oceanului Atlantic si cu celelalte continente.

Neajunsurile navigatiei pe bratul Sulina pentru vasele de mare tonaj au determinat hotararea statului roman de a deschide,prin Constanta, un nou drum la mare. In afara de rolul sau in economia nationala, Constanta urma sa devina un

port de tranzit pentru pasageri, posta si marfuri intre Europa si tarile Orientului.

Pentru aducerea la indeplinire a acestei hotarari a fost conceput un complex de masuri care implicau eforturi financiare, tehnice si umane insemnate : construirea- din temelie- a unui port modern si legarea sa, prin mijloace de comunicatie pe uscat si pe apa, cu restul tarii si cu strainatatea. Astfel, la 16 octombrie 1896 la radacina digului cel mare dinspre larg s-a pus piatra fundamentala a primului port al Romaniei. Lucrarile au fost executate, in cea mai mare parte,de autorul marelui pod, Anghel Saligny, a carui energie si competenta intruchipau consacrarea definitiva a capacitatii si valorii tehnicii si tehnicienilor romani. Astazi, dintr-un colt discret, aflat in fata principalei intrari a portului, statuia marelui inginer priveste cu indreptatita mandrie la opera sa, care a devenit unul dintre cele mai importante porturi ale Europei.

Dupa ani de munca neintrerupta, la 27 septembrie 1909 au fost inaugurate cu mare solemnitate, in prezenta regelui Carol I, primele lucrari si instalatii, magazii si silozuri : vaporul romanesc Iasi al Serviciului Maritim Roman, incarcat cu ajutorul noilor mijloace tehnice, pleca intr-o cursa istorica, inscriind una din primele pagini ale navigatiei moderne romanesti.

In scurta vreme Constanta si-a asigurat un trafic constant si in necontenita crestere, sute de nave sub toate pavilioanele acostand la cheiurile sale. La inceputul secolului XX un numar insemnat de companii de navigatie europene cu sediul la Hamburg, Triest, Roma, Londra, Anvers, Paris, Salonic etc. faceau cu vasele proprii curse regulate spre Sulina, Constanta, Braila si Galati. Pentru Romania, crearea unui serviciu maritim propriu a avut o importanta care depasea in inteles legeturile comerciale cu firmele straine pentru ca el intruchipa ideea independentei economice a unui stat, confirmand urmarile pozitive ale dobandirii sale. De la mijlocul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, cand a luat fiinta, pana la primul razboi mondial, S.M.R. a servit cu navele sale rutele Constanta- Constantinopol-Alexandria (linia orientala), Constanta-Pireu-Salonic (linia Arhipelagului) si, prin Braila, Galati, Sulina, Constanta-Rotterdam, linia occidentala.

Caile ferate au venit apoi sa intregeasca, printr-o prima etapa de construcii, siatemul mijloacelor proprii de transport, fara de care nici nu se putea concepe dezvoltarea industriei si comertului local. In 1878 in Dobrogea exista o singura linie ferata, totalizand 60 de km, construita intre Cernavoda si Constanta de o societate engleza. Dupa obtinerea independentei, interese economice, strategice, militare si politice reclamau ca statul roman sa dispuna de caile ferate de pe teritoriul sau. Astfel, inca inainte de terminarea podului, in urma tratativelor purtate, autoritatile au rascumparat aceasta proprietate, in 1884, inlocuind, practic, vechea lucrare, subreda si expusa deselor inundatii, cu o linie dubla si cu terasamente modernizate, care lega statia Saligny de Constanta.In perioada 1890-

1895, incorporata in podul metalic, a fost construita si portiunea de linie Saligny- Fetesti care a implicat lucrari de inalta tehnica inginereasca. Concomitent, pentru transportul petrolului spre Constanta s-a construit o conducta care lega Dobrogea de regiunile petrolifere ale Vaii Prahova.

La sfarsitul secolului al XIX-lea si in primul deceniu al secolului XX, beneficiind de legile de incurajare a industriei autohtone, au luat fiinta si primele intreprinderi cu caracter de fabrica, incadrate de statistici in categoria de industrie mare avand in vedere, la dimensiunile vremii, puterea instalata si numarul de lucratori. Dintre acestea sunt de mentionat : fabrica de ciment Cernavoda, fondata in 1899, cea de pielarie din Tulcea, cu circa 100 de muncitori in 1915, fabrica de bere Grber, fabricile de bidoane si ambalaje, rafinaria de petrol Acvila Franco-Romana si uzina electrica, toate din Constanta, morile mecanice, Santierele de reparatii navale de la Ghecet- Tulcea si Constanta.

In legatura cu marile constructii din cele doua judete cat si cu solicitarile pentru programele edilitare din restul tarii, s-a dezvoltat intr-un ritm si mai accelerat exploatarea carierelor dobrogene, bogate in materiale de calitate exceptionala, cunoscute din vechime, cum sunt cele de la Turcoaia, Iacob-Deal, Greci, Tulcea, Ovidiu, Cernavoda si Topalu. In 1898 au inceput prospectiunile, cu metode stiintifice, de la Altan-Tepe, care stau la baza viitoarei exploatari sistematice a minei de arama de aici.

O intensa activitate de legiferare si reglementare a avut loc in legatura cu agricultura dobrogeana, imediat dupa reorganizarea administratiei. Dreptul otoman reglementa in chip complicat proprietatea imobiliara rurala incat prima datorie a legislatiei romanesti a fost aceea de a unifica regimul sau pe toata intinderea tarii, nu numai in interesul romanilor, dar chiar al populatiei musulmane, interesata in suprimarea dijmei, izvor de abuzuri si samavolnicii. In Dobrogea lipsea marea mosierime- elementul cel mai conservator si reactionar in rezolvarea problemei agrare pe o cale capitalista si in folosul taranimii- caci multi dintre principalii proprietari musulmani isi abandonasera pamanturile. Acest fapt a permis aplicarea unor solutii originale cu efecte particulare in peisajul social al tarii pana cand, treptat, noua regiune a intrat si ea sub ipoteca globala a structurii social-economice a lumii satului, dominata de marea proprietate funciara.

Legea pentru reglementarea proprietatii imobiliare in Dobrogea, din 1892, a inlocuit sistemul posesiunilor conditionate cu dreptul de proprietate absoluta, prin rascumpararea dijmei. Totodata s-au individualizat loturile particulare potrivit titlurilor verificate si admise astfel incat a devenit posibila delimitarea domeniilor statului, scoase in vanzare in loturi intre 10 si 100 de hectare, cu prioritate

localnicilor si apoi colonistilor din restul Romaniei fara deosebire de nationalitate. S-au delimitat apoi vetrele satelor si oraselor, islazurile si padurile comunale,

rezervandu-se terenuri pentru intretinerea scolilor si asezamintelor religioase ale tuturor cultelor.

Incepand din 1886 statul roman a trecut la parcelarea si vanzarea pamanturilor la preturi sub valoarea celor din restul tarii si numai acelora care se stabileau in mod permanent si definitiv in Dobrogea. Initial au existat atatea suprafetelibere, incat inginerii hotarnici indemnau ei insisi pe locuitori sa ia atat pamant cat puteau munci, ceea ce a devenit in scurt timp izvorul speculatiilor funciare si a rotunjirii marii proprietati mosieresti prin eludarea legii. O masura de netagaduita importanta a fost legea din 1903 pentru improprietarirea in Dobrogea a veteranilor cu grade inferioare din razboiul pentru independenta. Atat la sate cat si la orase, cei ce doreau sa se stabilizeze primeau loturi de 8 ha platibile in 60 de anuitati, cat si alte facilitati exceptionale :scutire de impozit pe 5 ani, ajutor pentru cladirea caselor, procurarea vitelor si uneltelor necesare, pomi roditori si duzi din pepinierele statului. In virtutea acestei legi, pana in 1916, cei 4500 de veterani din Dobrogea au primit credite de aproape 2,5 milioane lei si o intindere de circa 50000 ha de pamant cultivabil. Astfel, in timp ce in restul tarii cercurile guvernante national-liberale refuzau sa ia in considerare infaptuirea unei reforme agrare largi, raspunzand solidar impreuna cu conservatorii de soarta nenorocita a taranului si de zguduirile sociale de mari proportii, ca cea din 1907, in Dobrogea, sub trei guverne liberale s-au aplicat legiuiri care, alaturi de alti factori, au impus conceptia despre caracterul ineluctabil al reformei, legiferata si aplicata abia dupa razboi.

Masurile intreprinse timp de un sfert de veac au stat la baza destelenirii pamantului si a renasterii agriculturii sale. Daca in 1885 se cultivau circa 240000 de hectare, in 1905 suprafata cultivabila a ajuns la 600000 hectare. Din pacate, desi Dobrogea a fost inzestrata cu plugari incercati, energici si priceputi- pentru ca, asa cum constatau studiile, nu oricine a avut curajul sa treaca Dunarea pentru a face agricultura intinsa- aceasta ramura a ramas tributara conditiilor de clima, inregistrand mari fluctuatii.

Progrese insemnate au dobandit si celelalte ocupatii traditionale : viticultura, apicultura si pescuitul. Inaintea invaziei filoxerice, ale carei efecte iau proportii dezastruoase dupa anul 1900, podgoriile din zonele viticole consacrate s-au refacut, obtinand din soiurile romanesti si cele introduse din Turcia asiatica si Peninsula Balcanica vinuri superioare, care se distingeau prin buchet si finete. Dupa aceasta data, in cadrul marelui efort de replantare din primele patru decenii ale secolului XX, s-au introdus varietati straine, altoite, creandu-se cele doua pepiniere- de la Isaccea si Murfatlar- in cadrul carora s-au facut valoroase experiente.

Cu cele 450000 ha de ape curgatoare, lacuri dulci si sarate aflate in exploatarea

pescariilor, ele insele proprietate ale statului roman, Dobrogea a devenit principalul

furnizor de peste al tarii. Importante lucrari de intretinere, amenajare, rectificari de maluri si canaluri au fost menite sa indulceasca cu apele Dunarii pe cele excesiv de sarate ale lacurilor Razim si Babadag, in urma carora s-a inregistrat o crestere

miraculoasa a cantitatilor de peste de calitate superioara.

Dobrogea in general si Constanta in special au fost chemate sa indeplineasca un rol proeminent in viata comerciala a statului. Daca in 1889 volumul global de import-export pe calea maritima era de numai 89400 tone, in 1913 el depasea 1,5 milioane tone ; inainte de primul razboi mondial, aproape o treime din intregul export al Romaniei( incluzand 85% din cantitatea de petrol extrasa) se facea prin portul Constanta. Aceasta activitate descreste vizibil incepand cu anii 1912-1913, odata cu inchiderea stramtorilor in timpul razboaielor balcanice, pentru a fi cu desavarsire suspendata in perioada conflagratiei mondiale din 1916-1918.

Investitiile mari facute intr-un timp relativ scurt, inclusiv in agricultura, volumul insemnat al tranzactiilor comerciale au stimulat aparitia unor institutii financiare si de credit. Primele aveau sa fie Banca Dunarea de la Tulcea, fondata in 1890 si Banca de Scont de la Constanta, creata in 1899. In 1913 existau in Dobrogea 12 banci care functionau ca societati pe actiuni, dispunand de un capital de 4 miliarde lei.

Tot ceea ce s-a facut aici, intr-un timp scurt, incomparabil mai mult decat in toti cei 400 de ani anteriori, dadea dreptul natiunii romane la o justificata mandrie, pentru munca grea, plina de abnegatie si de privatiuni inchinata punerii in valoare a unei provincii ce parea a fi pierduta pentru civilizatie.

Strainatatea a recunoscut meritele Romaniei,urmarind cu atentie dezvoltarea provinciei de la Marea Neagra, unde se intersectau interese economice de importanta europeana. Asa se explica faptul ca, in anul 1900, erau reprezentate la Constanta, Sulina si Tulcea prin consulate, viceconsulate si agentii consulare sau comerciale nu mai putin de 13 state :Anglia,Austro-Ungaria, Belgia, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Italia, Olanda, Rusia, Spania, Suedia si Turcia.

Principala caracteristica a vietii politice locale, raportata la situatia intregii tari, a fost lipsa formatiunilor de partid cat si nereprezentarea Dobrogei in Corpurile Legiuitoare.

Aceasta stare de lucruri rezulta atat din particularitatile mostenite de la statul otoman, cat si, desigur, din insesi prevederile Legii organice a Dobrogei din 1880.

In timp ce, dupa Unirea Principatelor, in Romania se cristalizau elementele componente ale partidelor politice, structurile social-politice arhaice si regimul dominatiei otomane din Dobrogea n-au ingaduit nici macar elementului dominant constituirea unor curente sau grupari in sensul conceptului modern de partid. Dupa

unirea cu Romania, situatia Dobrogei era atat de deplorabila, incat cercurile

guvernante au considerat ca nu extinderea drepturilor politice depline era prima si

marea nevoie a provinciei. Atunci problema prioritara a fost de a gasi functionari capabili, inzestrati cu tarie de caracter, spirit de sacrificiu si luptatori patrioti. ' Noi, aici in Dobrogea, scria in 1899 ziarul 'Istrul' din Tulcea, nu putem fi nici liberali, nici conservatori, ci pur si simplu romani. ' Astfel de principii au profesat, intr-adevar, multi functionari capabili desi, cu siguranta, oamenii chemati sa indeplineasca un rol administrativ, deci politic, nutreau simpatiile si antipatiile lor fata de cele doua partide ale rotativei guvernamentale si fata de programele lor.

Pana in primul deceniu al secolului al XX-lea cele doua judete au avut in frunte, cu exceptiile inerente si in ciuda instabilitatii administratiei, conducatori priceputi si atasati nevoilor Dobrogei.

Primul prefect al judetului Constanta, Remus Opreanu, intelectual erudit, doctor in drept, a vadit o larga intelegere a nevoilor romanesti si, in egala masura, a

nationalitatilor conlocuitoare dovedind o munca neobosita pentru binele public,

energie si spirit gospodaresc, un mare devotament pentru noul colt de tara. El a facut parte din generatia de carmuitori locali capabili sa umble zile intregi, pe drumuri desfundate si prin sate sarmane, impreuna cu medicul ce ducea cu el farmacia portativa, respingand astfel activitatea din cabinet sau concediile prelungite in strainatate.

Din aceeasi generatie si cu aceleasi principii a guvernat judetul Tulcea, in ultimii ani ai secolului trecut, Ioan Nenitescu, poet si cetatean patriot, participant activ la razboiul pentru independenta, ca ofiter in cadrul Regimentului 13 Dorobanti caruia, la 27 august 1877, la Plevna, i-a revenit onoarea de intra in primul foc.

Dintre prefectii dobrogeni s-au distins, de asemenea, Luca Ionescu si Scarlat Varnav, preocupati de dezvoltarea scolii, a ameliorarii sanatatii publice, de edilitarea celor doua orase-resedinta si intarirea deprinderilor de agricultura sistematica, desi intentiile si faptele lor au fost limitate de guvernarea partidelor si legilor burghezo-mosieresti si, uneori, de insasi apartenenta lor sociala si politica.

Desi populatia Dobrogei n-a fost reprezentata, pana in 1909, in Corpurile Legiuitoare, doleantele sale putand fi infatisate regelui, in mod oficial, o singura data pe an de catre delegatii ale consiliilor judetene- pe plan local, si in limitele ingaduite de legea din 1880, s-a desfasurat o activitate publica alerta.