Arhitectura populara - BAZINUL SUPERIOR AL SOMESULUI MARE

1. Tipuri de case

In literatura de specialitate, se arata ca locuinta ingropata este tipul cel mai vechi de locuinta. Cu toate stradaniile, de existenta unui astfel de tip de locuinta nu-si aminteste nimeni si nici nu 1-am intalnit mentionat in ceva documente din zona. Descoperirea, la saparea fundatiei bisericii noi din comuna Rodna, la o adancime de peste doi metri, a unei vetre de foc dintr-o posibila locuinta nu ne permite sa afirmam cu certitudine ca ar fi existat o locuinta de acest tip in aceasta zona.

Zona fiind populata din cele mai vechi timpuri de o populatie romaneasca, asupra modului de organizare a gospodariilor si-a pus amprenta specificul romanesc: "Casele romanesti sunt mai libere laolalta, ele sunt despartite si distantate prin gradini, au pridvoare imprejur si ferestruici joase ca poti vedea totul inauntru; casele formeaza grupuri nesimetrice, ca taranii cand se duc in dezordine la o inmormantare sau la o nunta

Parcurgand cursul evolutiv al tipurilor de case pe care le cunoastem pe teritoriul zonei noastre, vom arata ca ele parcurs un traseu de la simplu la complex, de la locuinta cu o singura incapere, la cele cu mai multe incaperi si, dupa 1975, la cele cu etaj.

Locuinta monocelulara se caracteriza prin faptul ca avea o singura camera, care facea corp comun cu sura, grajdul si soprul, formand un ansamblu de adapostire pentru om si animalele sale. Casa avea geamuri mici, care erau burdujite cu basici de porc sau cu stomacul animalelor dupa ce era curatat. In aceasta situatie, aceasta camera adapostea toate obiectele casnice ale celor ce locuiau aici, fiind o camera polifunctionala. Era construita din lemn de molid si acoperita cu dranite lungi de 90-100 cm. Constructia nu avea fundatie, ci avea cate un bolovan la fiecare incheietura. Intrarea se facea prin sura, avand in poarta de la sura o portita, iar din sura, printr-o usa infundata, se intra in casa. In jurul casei era o prispa joasa, peste care se intindea streasina si aici gospodarul isi tinea unele unelte. Sub acelasi acoperis erau sura, grajdul si soprul pentru adapostirea oilor.

Acest tip de locuinta nu este mentionat de cel care s-a ocupat de cercetarea zonei noastre, I. Petrescu Burloiu, deoarece il interesau tipurile de case existente la data cercetarii (1935), iar altii au reluat ideile din lucrarea lui. Ca acest tip de casa a existat, stau dovada unele case din camp, unde acest tip de casa "s-a refugiat" precum si marturiile unor oameni batrani, ce-si mai aminteau de case de acest fel la data investigatiei. Mobilierul era foarte sarac, de stricta necesitate iar pentru iluminat se folosea focul din vatra si, mai tarziu, opaitul cu seu.

Lemnele de constructie erau puse in perete necioplite si lipite intre ele cu lut. Sistemul de "inceiere a barnelor" era foarte primitiv, prin simpla increstare a unui locas oval, iar, pentru mai multa siguranta, erau cusute cu cuie de lemn, procedeu folosit si in alte regiuni ale Transilvaniei.

Casa cu tinda rece, continuata cu sura si grajd se caracterizeaza prin faptul ca dimensiunile camerei de locuit se maresc, ajungand pana la 5-6 metri, precum si prin existenta unui mobilier mai diversificat. Acest tip de locuinta este "specific Moldovei si nordului Transilvaniei"si este o forma evoluata a primului tip. La acest tip de casa, intrarea se face prin tinda, aceasta avand un scop practic si unul functional: tinda rece, fara podea, cu lut pe jos, servea de camara si, totodata impiedica patrunderea aerului rece de afara in camera de locuit. Tot aici este vetrita, adica o vatra ridicata Ia 40-50 cm, pe care se facea focul, deasupra careia atarna un lant, de care se legau caldarea in care se fierbea mancarea porcilor, precum si rufele, pentru dezinfectare.

Tinda avea rol si de camara pentru unele alimente. Fiind ingusta, nu avea fereastra. Tinzile podite, aparute ca o forma mai tarzie, aveau o mica pivnita in mijlocul lor, unde se pastrau pentru iarna legumele si cartofii. Tot in tinda era scara prin care se urca in podul casei. Acest tip de locuinta avea o singura camera, in camera, pe peretele ce despartea tinda de camera de locuit, se afla cuptorul cu vatra: acesta era folosit pentru coptul painii, iar deasupra, pe cuptor, dormeau copiii. In fata lui era vatra pe care se facea focul pentru incalzitul casei si pentru iluminat. In partea dreapta a cuptorului era cotrutul matelor, adica o adancitura in peretele cuptorului, unde dormeau matele. Fumul din vatra iesea pe horn pana in pod, unde se imprastia peste tot si iesea afara prin doua orificii lasate in acoperis, numite cobaie. Sistemul de dispunere al mobilierului era cel cunoscut in intreaga zona. Pe peretele din stanga, in continuarea vetrei, era patul, astfel ca oamenii dormeau cu picioarele la foc. Tot pe acelasi perete era dulapul cu haine, cu o singura usa. Pe peretii din fata si din dreapta erau laitele cu spate, ce puteau servi si ca pat pentru musafiri, iar in coltul opus dulapului era copiletul, un dulapior in trei laturi, atarnat pe perete, in care se tineau actele si bautura. In coltul de dupa usa era asezat dulapul de vase, avand partea de jos, mai lata, prevazuta cu polite, unde se asezau farfuriile care se foloseau in mod curent. Pe peretele din fata, la mijloc, era fixat ceasul cu greutati, avand, in dreapta si in stanga lui, cingeaua. Deasupra icoanelor, pe cei trei pereti, afara de cel unde erau cuptorul si usa, erau blidarele pe care erau atarnate blide, canceaua si oale mai mici. Mobilierul se completeaza cu masa asezata in mijlocul camerei, langa laita din fata, apoi, in jurul mesei, doua, patru scaune cu picioare rotunde si cu spatar. Langa dulapul cu vasele se mai gasea o laita, pe care se asezau cofele cu apa. In coltul opus dulapului cu haine era lada de zestre, cu motive florale pictate, in care se pastrau hainele cele mai bune, lada avand si un sertar incuiat, in care se pastrau banii. Intre elementele specifice trebuie amintita ruda de haine peste care se puneau covoarele si cergile, piesa cu larga raspandire in aceasta zona, care "este un element specific in trecut intregii lumi romanesti". Aceasta organizare este aproape identica cu cea din alte zone ale tarii, lucru remarcat in literatura de specialitate unde se aminteste ca: "exista o conceptie romaneasca cu privire la organizarea spatiului locuintei

".stalpii pridvorului"

Geamurile caselor, de marime redusa, erau prevazute cu doua obloane care se inchideau cand gospodarii plecau de acasa pe o perioada mai mare de o zi. Unele erau facute dintr-o bucata de scandura altele se construiau din scandurele fixate orizontal pe un cadru de fier. Deoarece casele aveau numai un rand de geamuri, iarna cand gerul era mare, obloanele se inchideau seara, pentru a apara camera de locuit de frig.

Casa avea tarnat in fata si spre curte, sustinut de bandori (stalpi) asezati la circa 3,5 m unul de altul, adesea ornamentati cu diferite figuri geometrice, si care, de asemenea, erau un element specific romanesc: "casuta, oricat de redusa la elementele necesare adapostirii, va purta intotdeauna, ca semne de noblete, stalpii pridvorului". Din bandor in bandor se fixau rudoi de molid, peste care se puneau cununile de porumb pentru a se usca, precum si hainele spalate, pentru uscat.. La aceasta constructie podul avea o functie importanta: aici se tineau carnea de porc la afumat, vartelnita, urzoaia, ladoaiele pentru pastrat graul si ovazul.

Casa bicelulara tip reprezentativ in secolul al XlX-lea si pana la cel de-al doilea razboi mondial, se caracterizeaza prin doua camere si o tinda, de cele mai multe ori, constructia fiind separata de grajd si sura. La acest tip de locuinta se observa o diferentiere a functiilor incaperilor de locuit, un proces continuu de adaptare a locuintelor la noile conditii de viata, dar acest proces "nu are ca rezultat o diversificare si o spargere a unitatii, asa cum ar fi de asteptat, ci un proces de generalizare a unor forme particulare

Acest tip se caracterizeaza prin denumirile specifice ale fiecarei incaperi si prin rolul diferit al celor trei incaperi. Astfel, camera din spate s-a numit "camera dinapoi', iar cea din fata "camera de parade'. Camera de parade adapostea hainele de sarbatori, si in mod special, in timpul granitei, cand a si primit aceasta denumire, hainele granicerilor, precum si accesoriile militare ale acestora: pusca, lada de razboi, in care erau oricand pregatite ustensilele de barbierit si de spalat (efectele, cum li se spunea) precum si celelalte haine necesare campaniilor militare.

Granicerii, in timp de pace, nu se deosebeau de ceilalti locuitori in zilele de lucru, dar duminica si in sarbatori, ei se imbracau in tinuta de graniceri, isi luau armele si faceau instructie, iar dupa terminarea slujbei religioase, se adunau la parada, unde comandantul companiei transmitea ordinele pentru saptamana care urma sau cele sosite de la comanda regimentului in saptamana trecuta. La aceasta parada si transmitere de ordine veneau si ceilalti locuitori, iar organele de conducere locala au obisnuit sa transmita si ei ordinele lor. In acest fel a ramas de pe vremea granitei acest obicei de transmitere de ordine, carora astazi li se spun "porunci'. Comunele invecinate, dar care nu au fost sub granita, au preluat numai denumirea pentru camera din fata de " casa de parade', pentru ca aceasta denumire corespundea elementelor de imbracaminte ce se tineau acolo, dar, nefiind militarizate si neavand loc duminica parada militara, adunarea pentru transmiterea ordinelor nu s-a mai numit "parade', ci, simplu, adunare populara. In timpul granitei acest tip de locuinta a fost punctat uneori cu "casele duble', care au fost impuse in aceasta perioada pentru a forma, sub un singur numar de casa, familii puternice. Aceste locuinte erau formate din familii inrudite, in primul rand din frati sau surori ai aceleasi familii. Acest tip de locuinte se realiza prin despartirea tinzii in doua, printr-un perete longitudinal. Acest tip de locuinte "nu a ajuns sa constituie in granita nasaudeana o institutie bine inradacinata" deoarece provoca numeroase certuri intre frati si rudenii, fiind si prilej de discutii in intretinerea batranilor, deoarece la noi era obiceiul ca fiul cel mai mic sa ramana pe vatra stramoseasca si sa intretina batranii: "Cel mai mic dintre frati este, de obicei, singurul care ramane cu parintii in casa, asa incat el devine mostenitorul vetrei parintesti, pe cand ceilalti frati primesc locuri pentru casa, parte in sat, parte in camp, unde si-o construiesc singuri

Trebuie sa aratam ca, spre deosebire de casele monocelulare, acestea erau construite pe fundatii de piatra, asa cum rezulta dintr-o rezolutie pusa pe o cerere din 1864 a unui cetatean rodnean, care se adresa Oficiului Cercual Sangeorz "sa se indure a-mi impartasi concesiune spre a putea edifica casa trebuincioasa. Sa concede pe baza Regulamentului pentru cladiri din 8 martie 1858, Nr. 4, cu acea observare ca casa care se va edifica sa se asedie pe un fundament de piatra si sa se acopere cu dranita". In 1894, legea aparuta in domeniul constructiilor interzicea construirea grajdurilor langa drum si acoperirea caselor cu paie sau cu trestie.

O caracteristica a celor trei tipuri de case descrise pana acum o constituie grinzile aparente si tavanul cret, adica din scanduri puse doua mai departat una de alta si a treia pusa peste ele, precum si pragurile inalte de la intrarea din camere.

Casa in vinclu Desi nu este mentionata in lucrarile de specialitate acest tip este prezent dupa cel de al doilea razboi mondial, asa cum este cunoscut si in alte parti ale Ardealului. Acest tip este un tip de case cu mai multe camere, cu un grad de confort mai mare. Ele au un subsol cu pivnita in care se intra de afara.

Casele tip vila, cu etaj din perioada comunista. Ele sunt o consecinta a legii din 1973, care prevedea construirea caselor cu etaj, iar in unele zone, chiar cu doua etaje. Aceste constructii au dus la aparitia balcoanelor deschise, la renuntarea la tarnatul traditional, mentinut rareori numai in spate si la aparitia casei scarilor. Legea sistematizarii, din 1973, a restrans aria desfasurata a constructiilor, propunand un anumit tip de proiecte de case, care nu au satisfacut pe nimeni.

Desigur, aceste tipuri standard de case sunt intr-o continua adaptare la necesitatile fiecarei familii si la puterea de construire a fiecaruia, precum si la gustul estetic, caci, asa cum spunea un arhitect cu peste jumatate de secol in urma "cari sunt sfaturile si indrumarile ce se vor da taranilor fata de materialele noi si metodele moderne de constructii ? In mod sigur nici unul. Caci cel mai inteligent si priceput chimist n-ar fi fost in stare sa sfatuiasca albina cum sa-si faca mai bine mierea, presupunand ca s-ar putea intelege cu albina". Tot aceste proiecte tip prevedeau acoperisuri terasa. Inca din acea vreme, a fost combatut acest element de constructie, precum si limitarea unei constructii pentru o familie la o suprafata de 150 mp. In legatura cu terasele, au existat inca de atunci voci care s-au ridicat impotriva acestora, afirmand ca "daca dorim sa pastram si sa subliniem specificul arhitecturii locale, nu putem continua sa construim blocuri cu terase in regiunile deluroase si de munte

S-au adus atunci propuneri ca la subsolul caselor sa se construiasca grajdurile pentru animale. Daca, la 1894, legea constructiilor despartea casa de grajd, dupa aproape o suta de ani veneau "indicatii pretioase" de a se construi grajdul sub casa de locuit ? Indicatiile au venit si au trecut. Viata a demonstrat ca satenii nu si-au construit case cu acoperisuri terasa, in schimb, orasenii si-au facut la bloc acoperisuri cu tabla sau tigla.

Casele actuale. In prezent casele se construiasc de obicei din caramida, moloane, blocuri ceramice din spuma de ciment sau ipsos si din ce in ce mai mult din lemn fatuit in gatere sau circulare, pe fundatie din beton cu piatra, cu etaj, cu balcoane in loc de tarnat si uneori chiar cu mansarda. In satele somesene incep sa-si faca aparitia si adevarate vile, cu linii arhitectonice moderne, uneori cu influente acute ale arhitecturii din alte tari, pe unde multi dintre oamenii locului au fost si mai sunt plecati in cautarea unui trai mai bun. Cum nu prea este nimeni preocupat de trasarea unei linii comune in constructia caselor, care sa valorifice in liniile moderne elementele de arhitectura traditionala, observam marea heterogenitate de stiluri, la care renuntarea la originalitatea mostenita se face prea usor.

Un interes aparte il prezinta locuintele sezoniere, salasele ("casele in camp"), raspandite in intreaga zona si folosite de localnici mai ales vara. Ele sunt construite din lemn si pastreaza elemente din casele de odinioara. De obicei au o singura camera, sura, grajd, in spate un sopron pentru oi, un tarc pentru animale si adesea o mica gradina de zarzavat. Prezenta acestor case da o nota inedita cadrului natural.

Poarta si imprejmuirea

Asa cum aratam, in timpul obstilor devalmase, folosirea in comun a terenurilor a facut sa nu fie necesare delimitarile intre vecini, deci nu erau imprejmuiri. Mai tarziu, cand vatra satului a trecut in proprietatea individuala a locuitorilor, s-au executat delimitari si, astfel, au aparut primele mejdii. Primele mejdii au fost pietre mari puse de cei doi vecini in prezenta copiilor, pentru ca acestia sa stie cum au delimitat parintii lor terenurile, iar terenurile arabile s-au delimitat prin razoare, in grai local 'razvoare'. In aceasta perioada nici poarta de la strada nu exista, caci acasa nu se prea tineau animale. Ba mai mult, nefiind fantani in multe zone ale comunei, animalele erau adapate de la izvor sau Somes, fapt ce se mai practica dupa al doilea razboi mondial, pana la aparitia indiguirilor, astazi acest lucru fiind inlocuit cu adaparea vitelor in grajduri, direct, datorita canalizarii si introducerii apei potabile in mare parte din comuna.

Indesirea constructiilor si marirea numarului de animale, la care trebuie adaugat faptul ca militarizarea comunelor a cerut o ordonare a strazilor, au facut sa apara ingradirea proprietatii fiecaruia, iar la strada apare poarta, in prima faza, din razlogi; ea servea atat pentru a intra gospodarul, cat si pentru a intra cu atelajele sau animalele. Poarta a ramas apoi pentru a intra cu atelajele, iar pentru oameni si animale, s-au construit portite, langa porti, cu stalpi de lemn ciopliti pe patru fete cu motive florale sau geometrice, poate nu atat de sofisticate ca cele din Maramures, desi anumite voci afirmau ca astfel ca: "in nordul Ardealului si-n Maramures indeosebi, portile taranesti sunt inca departe de a-si fi epuizat resursele ornamentale". Acelasi autor arata importanta valorii sculpturale a portilor taranesti, subliniind ca portile au conservat cea mai bogata, cea mai stralucitoare sculptura in lemn: "Poarta poate fi asemuita bratelor care se deschid cu generozitate in fata omului, lasandu-1 sa patrunda in sanctuarul trudelor si bucuriilor sale; poarta este ca o piatra de hotar la marginea unei imparatii, o calauza care impune respect si pretuire O forma evoluata in zona sunt portile cu stalpi grei din piatra, tencuiti si varuiti inalbastru, asa cum puteau fi vazute pana in urma cu circa 10-15 ani.

Poarta cu stalpi ziditi (Valea Vinului)

Dezvoltarea economica a comunelor dupa razboi a dus la realizarea unor porti din elemente durabile, piatra, ciment, fier, fier forjat, dar in care elementele ornamentale sunt pastrate intr-o oarecare masura.

Evolutia portilor lasa insa in ultima vreme loc de intoarcere a portilor din lemn. Astfel, se construiesc din nou porti cu stalpi din lemn, sculptat cu motive geometrice sau florale, care valorifica elementele increstarii in lemn, motivele geometrice imbinandu-se cu motivul funiei impletite. Un exemplu demn de remarcat in acest sens sunt realizarile mesterului popular rodnean Ilie Gusa. Una dintre lucrarile lui remarcabile este poarta din fata Caminului cultural din Rodna, in care elementele geometrice de pe furcile de tors sau patrarile ciobanilor se imbina organic cu motivul funiei impletite din arhitectura bisericeasca.

In ceea ce priveste poarta, observam unele diferentieri; astfel avem:

a)      poarta aparte si portita aparte. Stalpul din mijloc serveste si pentru
poarta si pentru portita. Stalpul portitei este de marime mai mica decat al portii.
in acfcst caz poarta se imparte in doua parti distincte;

b)  portita din poarta, in care sunt numai doi stalpi, iar poarta se imparte
in doua parti neegale, dintre care partea mai mica este folosita drept portita.

3. Podurile din lemn acoperite

Nevoile de comunicare ale localnicilor din zona au determinat luarea deciziei ca in locul podetelor esezete pana atunci peste rauri sa fie construite poduri din lemn care sa suporte incarcaturi mai grele, inclusiv busteni.

Primul pod a fost construit pe Valea Ilvei in 1829, cand a fost dat in folosinta "Podul Curtii" la Ilva Mare, pod ce asigura trecerea catre biserica si cimitirul din sat. Acestei constructii i-a urmat "podul lui Branistea" , in 1835 spre Magura si podul "Sucii" constrtuit in 1854. Cel de-al patrulea pod, cel al "Targului", ridicat in 1862, este singurul de acest gen care se mai pastraeza (la Ilva Mare). Ingeniozitatea acestor constructii consta in faptul ca intreaga structura, inclusiv elementele de legatura erau in totalitate din lemn. Dupa primul razboi mondial, mai precis dupa 1930, structura podurilor din lemn a fost consolidata, ridicandu-se pe vechile fundatii poduri tot din lemn, dar mai solide, acoperite cu sarpanta dupa modelul celor svabesti din jurul Sibiului, care pastreaza si acum elemente ale arhitecturii de pa Valea Rinului.

Trecerea vremii, intemperiile dar mai ales inundatiile care s-au abatut in zona au dus la degradarea acestor constructii, care rand pe rand au fost inlocuite cu altele moderne. In zona, singurul pod acoperit din lemn care se mai pastreaza este cel de la Ilva Mare, declarat monument arhitectural si cuprins in catalogul acestora la Muzeul Brukenthal din Sibiu.

Podul de lemn acoperit de la Ilva Mare

4. Arhitectura populara intre traditie si modernitate

Atitudinea conservatoare, traditionala a mediului rural nu este intotdeauna una constienta si programatica. Adesea ea reprezinta o necesitate. Arhitectura rurala este pretuita de populatia satelor pentru calitatile functionale sau de reprezentativitate, mult mai putin pentru valentele estetice si niciodata pentru vechimea ei: o casa veche este asemenea unui om batran, adica lipsita de deplinatatea functionalitatii ei In multe sate, casele vechi apartin unor oameni batrani, singuri, care n-au putut sa-si construiasca o alta casa. Dimensiunile si aspectul unei case constituite in mediul rural, si nu numai, expresia unei situatii economice sau sociale, de aceea in lumea satelor se 'sparge' o casa veche fara pareri de rau, fara nostalgii, pentru a ridica o casa noua, mai mare, mai aratoasa eventual.

Se 'sparge' o casa veche fara pareri de rau.

Aceasta arhitectura a fost considerata document de civilizatie definitorie pentru o zona sau pentru un sat de catre etnografi si sociologi si nu de populatia acestor asezari. Pana in anii '50 zona bazinului superior al Somesului reprezenta inca, un peisaj cultural prea putin alterat de relativa urbanizare a Rodnei, vechi centru minier cu statut special inca din secolul al Xlll-lea, a llvei Mici, centrul feroviar si de prelucrarea lemnului si de Sangeorz, statiune balneara cu regim specific. Alaturi de perimetrul (prea mult spus) urban al acestor asezari se intalnesc intinse zone rurale sau chiar un sat asemenea satelor invecinate.

In cele mai multe dintre aceste sate, vechile case sau acareturi reprezinta adesea mai putin de 10% din fondul construit. Casele de lemn au fost inlocuite cu cladiri solide de zid, dar fara personalitate sau eventual tipizate. Treptat si mestesugurile traditionale legate de constructiile de lemn au inceput sa dispara.

In aceasta larga zona rurala, atitudinea oficiala din ultimele decenii fata de civilizatia populara s-a manifestat in forme festiviste si efemere nu o data neglijandu-se caracterul autentic al acesteia, in locul serbarilor s-ar fi putut intemeia un muzeu in aer liber in care o parte din casele azi disparute si-ar fi putut gasi cuvenitul loc.

.intre traditie si modernitate

Este previzibila si de netagaduit realitatea ca in urmatorii ani vor disparea treptat casele vechi si instalatiile traditionale scoase din uz. Totusi o parte din ele trebuie salvate prin restaurarea si pastrarea lor in functie, sub supravegherea conservatorilor specializati, prin includerea lor in trasee turistice sau prin dezvoltarea turismului rural. Ultima solutie este larg practicata in toata Europa, dar ea este conditionata de existenta unei populatii urbane suficient de numeroase care sa fie interesata de aceasta forma de 'intoarcere la natura'.