Educatie si socializare

Educatie si socializare

Familia ca institutie educogena. Sarcinile educative ale familiei

Familia este o forma primara de comunitate umana care cuprinde un grup de oameni legati prin cosanguinitate si inrudire. Pentru copii, familia reprezinta mediul socio-educativ in care se realizeaza socializarea primara.

Prin socializare se intelege un proces psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, conceptiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunitati in vederea formarii, adaptarii si integrarii sociale a unei persoane (Dictionarul de sociologie).

Functiile educative ale familiei au fost sintetizate de Mitrofan N. dupa cum urmeaza:

functia institutional formativa realizata prin influente directe de tipul raspunsului la intrebari, explicatii, informatii, dar si indirect, prin mediul informational din familie;

functia psihomorala, realizata prin modelele de conduita oferite de parinti, dar si prin discutiile purtate cu copiii pe marginea unor conduite curente sau problematice;

functia socio-integrativa, prin implicarea copiilor in activitatea familiala, prin acordarea autonomiei de actiune, dar si printr-un climat familial dominat de relatii de

incredere si sprijin reciproc, conlucrare intre generatii, in care maturitatea de gandire a adultilor se imbina cu entuziasmul si energia tinerilor;

functia cultural- integrativa, prin implicarea copiilor in viata culturala si prin mediul cultural al familiei. (MITROFAN N., Dictionar al vietii de familie, EDP).

In concluzie, parintii realizeaza socializarea primara a copiilor lor prin trei importante mijloace de influentare:

a) reglarea directa a comportamentului copilului (de exemplu, incurajari, controlul efectuarii temelor, supravegherea executarii sarcinilor primite etc.);

b) comunicarea cu copilul (schimbul de informatii, comunicarea de opinii, confidente etc.);

c) cooperarea, participarea la activitati comune (vizite, iesiri, jocuri etc.).

Contributia familiei la realizarea acestor sarcini poate fi foarte diferita, de la o familie la alta, in functie de caracteristicile particulare ale familiei respective.

Caracteristici ale familiei care influenteaza socializarea primara

Familia ca sistem deschis este compusa din trei subsisteme:

- individul

- relatiile interpersonale de cuplu

- grupul familial.

O asemenea distinctie este importanta, intrucat sugereaza ca nu putem extrapola informatiile privind un subsistem pentru explicarea celorlalte subsisteme.

De exemplu, faptul ca, in afara familiei, unul dintre soti (individul) este autoritar sau conflictual nu inseamna neaparat ca relatiile de cuplu din familia sa sunt tensionate si conflictuale sau ca intreg grupul familial se caracterizeaza prin atitudini similare.

Principalele proprietati sistemice ale familiei sunt: caracterul ei dinamic (dinamismul), caracterul stadial si capacitatea de autoreglare.

DINAMISMUL se refera la schimbarile petrecute pe axa timpului la nivelul fiecaruia dintre cele trei subsisteme.

La nivelul grupului familial, in ceea ce priveste numarul membrilor ei, de-a lungul timpului, familia cunoaste perioade de "dilatare", pe masura ce vin pe lume alti copii, si perioade de "contractare", pe masura ce copiii parasesc casa parinteasca si isi intemeiaza noi familii.

Compozitia numerica a unei familii este importanta pentru explicarea climatului familial in care cresc si se educa copiii in diferite perioade, dar si pentru explicarea comportamentelor unui copil.

De exemplu, s-a constatat ca, in familiile cu un singur copil, acest climat este diferit, comparativ cu cel din familiile mai numeroase, cu mai multi copii. In familiile cu un unic copil adeseori toate preocuparile, framantarile si ambitiile celor doi parinti converg spre el. Se creeaza astfel pericolul super-protejarii unicului copil, coplesit de o grija exagerata a parintilor. Copilul supra-protejat, de obicei, incepe sa-si imite de mic parintii, obtine adesea succese precoce la scoala si mai tarziu in profesiune, dar risca sa ramana timp indelungat neindemanatic in relatiile umane. Acest copil poate fi tentat sa se apere de insistentele parintilor inchizandu-se in sine sau, intr-o zi, se va revolta. Alteori va ajunge sa se creada centrul intregii lumi si sa aiba tendinta de a crede ca toti ceilalti trebuie sa-i satisfaca neconditionat orice dorinta, fara ca el sa le datoreze ceva. In familiile cu un unic copil poate aparea si un alt tip de climat educativ, atunci cand pentru parinti venirea copilului pe lume a fost inoportuna, caci, din aceasta cauza, au fost obligati sa renunte la o serie de comoditati (de exemplu, calatorii, distractii). Copilul are sentimentul ca prezenta lui nu este dorita de nimeni si ca nu are nicaieri un statut recunoscut. Adeseori adopta comportamente prin care spera sa se razbune pe parinti (furturi, agresiuni, fuga de acasa) sau poate incerca chiar sa se sinucida. Familia cea mai buna pe care si-o gaseste poate fi uneori internatul scolar. (DEBESSE M., 1970, pg. 281-288)

In familiile foarte numeroase, legatura copilului cu adultul risca sa slabeasca. Parintii nu pot observa intotdeauna, cu suficienta grija si atentie, pe fiecare copil in parte. Fratii mai mari au tendinta de a fi autoritari si de a se transforma uneori in "pseudoparinti" Climatul educativ in familiile foarte numeroase poate cunoaste doua tipuri extreme: o atmosfera cvasimilitara, foarte organizata, insa cu destul de putina afectiune, sau un mod anarhic de viata, in care fiecare se comporta dupa cum crede ca poate primi mai multa tandrete din partea celorlalti, dar din care nu primeste decat firimituri. Intre frati se fac si se desfac aliante si clanuri, in sanul carora intalnim singuratici, care sufera pentru ca se simt parasiti, iar protestele acestora pot merge pana la a lua forme antisociale, de tipul furturilor, inselaciunilor s.a. (DEBESSE M. op. cit).

La nivelul relatiilor interpersonale, de cuplu, nasterea copiilor produce schimbari in relatiile dintre soti. Prin aparitia copiilor, de-a lungul timpului, sistemul relational familial evolueaza, de la diada afectiva sot-sotie, spre diade afective noi (mama-copil; tata-fiu) si triada afectiva mama-tata-copil.

De exemplu, s-a constatat ca in familiile fara copii sotul are o autoritate mai mare decat sotia, insa in urma nasterii primului copil relatiile dintre sot si sotie se modifica, in sensul ca sotia participa intr-o mai mare masura la luarea deciziilor, iar sotul preia o parte din activitatile menajere care, anterior, reveneau sotiei (MIHA ILESCU I, 1999). Cu toate acestea, analiza comparativa a bugetelor de timp alocate copiilor de catre cei doi parinti a pus in evidenta faptul ca in toate categoriile sociale barbatii aloca educatiei copiilor durate de timp mult mai mici decat femeile. Atunci cand este vorba de reglarea comportamentului copilului, interventiile lor sunt predominant normative, de genul comentariilor, permisiunilor, interdictiilor, ordinelor sau explicatiei unor reguli morale. Oricum, interventiile lor in reglarea comportamentului copilului sunt de doua ori mai putine decat cele ale mamelor. Acelasi fenomen se constata si in ceea ce priveste comunicarea cu copilul: copiii comunica mai intens cu mamele, si mai putin cu tatii. Mamele sunt cele care urmaresc efectiv si sistematic activitatile copilului si le sustin emotional. (STANCIULESCU E., 1998). Mamele cu statut educational mai ridicat tind sa se implice mai mult in activitatile scolare ale copiilor lor, sa ia legatura mai des cu profesorii si sa opteze pentru diverse cursuri pregatitoare.

STADIALITATEA exprima o a doua proprietate sistemica a unei familii. Relatiile interpersonale familiale pot fi intelese in functie de stadiile pe care le-a parcurs familia de-a lungul timpului, diferite intre ele, ca urmare, pe de o parte, a actiunii unor factori externi (de ordin social sau cultural), iar pe de alta parte, ca urmare a actiunii unor factori de ordin intern, ce tin de dezvoltarea stadiala a membrilor ei. Trecerea copilului la un nou stadiu de dezvoltare determina restructurarea relatiei parinti-copii si a preocuparilor dominante ale intregii familii, in fiecare stadiu copilul avand rolul de "initiator" al proceselor familiale. (IONESCU A., 1988).

De exemplu, atunci cand copilul se afla in primii ani de viata, preocuparile predominante ale parintilor sunt legate de satisfacerea trebuintelor specifice ale unui copil in aceasta perioada a vietii: asigurarea unui mediu igienic de viata, asigurarea unei alimentatii specifice, dar si a unui mediu educativ corespunzator. Parintii isi regandesc programul lor zilnic, astfel incat cel putin unul dintre ei sa stea cu copilul sa-l invete sa vorbeasca, sa mearga, sa il implice in activitati care sa-l ajute sa se dezvolte fizic, sa ii creeze primele obisnuinte de comportare etc. In perioada urmatoare, cand copilul devine prescolar, preocuparile dominante ale parintilor sunt legate de alte trebuinte specifice ale copilului: satisfacerea curiozitatii (este varsta lui "de ce?"), dezvoltarea imaginatiei (ii spun povesti), organizarea jocului (il duc la gradinita), formarea primelor deprinderi de ordine si disciplina (ii dau mici responsabilitati in familie), dobandirea primelor cunostinte (ii arata, ii explica). Atunci cand copilul merge la scoala familia intra intr-un nou stadiu, in care preocuparile dominante sunt legate de asigurarea colaborarii cu scoala, asigurarea scolarizarii copilului, mentinerea atitudinii favorabile a copilului fata de scoala. Pentru orice educator este important sa obtina informatii privind modul in care familia a reusit sa satisfaca trebuintele specifice ale copilului in diferitele stadii ale dezvoltarii sale.

CAPACITATEA DE AUTOREGLARE reprezinta o a treia proprietate sistemica a familiei. Ea este legata de capacitatea familiei de a depasi eventualele disfunctii si de a se restructura pentru a-si mentine integritatea si identitatea proprie.

In familiile contemporane pot sa apara diferite disfunctii. Unele se datoreaza unor dificultati sociale si economice cu care se confrunta multe familii: lipsa spatiului de locuit, somajul. Toate influenteaza starea de spirit a parintilor, ii determina pe multi tineri casatoriti sa considere cresterea unui copil ca pe o sarcina stanjenitoare, ceea ce are drept consecinta hotararea lor de a avea copii putini sau de a amana momentul aducerii lor pe lume.

Alte disfunctii sunt legate de "spiritul epocii" (A. Kriekemans, 1967) Ritmul accelerat al vietii contemporane ii cere omului sa se adapteze rapid la situatii care se schimba neincetat si il transforma intr-un om foarte ocupat.

In lipsa timpului necesar pentru a se ocupa personal de cresterea copiilor, parintii apeleaza la ajutorul altor persoane (bunici) sau angajeaza persoane "specializate". In prima situatie poate aparea tendinta ca bunicii sa pretinda sa exercite o autoritate absoluta asupra tuturor, sa dea sfaturi privind cresterea copiilor, fara ca nimeni sa le fi cerut, ceea ce genereaza conflicte cu cei tineri. Prezenta unor persoane platite (doica, menajera etc.) poate genera efecte diferite: copiii sa vada in ele un fel de uzurpatori care se substituie tatalui si mamei lor si sa creada ca absenta afectiunii parintilor pentru ei isi are cauza in prezenta acestor persoane; alteori copiii se pot atasa de aceste persoane, mai mult decat de parintii lor, ceea ce complica relatiile cu acestia.

Una dintre cele mai grave consecinte ale unei scazute capacitati de autoreglare a familiei o reprezinta divortul parintilor si destramarea familiei.

Divortul parintilor are consecinte educative nedorite asupra copiilor. Copiii pentru a deveni adulti, trebuie sa traiasca cu parintii lor, cu care sa se identifice. In mod normal, pentru edificarea personalitatii sale, copilul are nevoie de ambii parinti. Rolul fiecaruia este diferit: parintele de acelasi sex constituie principalul obiect al identificarii (dorinta inconstienta de a fi la fel, de a "semana"); parintele de sex opus serveste drept obiect al afectiunii si satisface trebuinta de afectiune a copilului. Nici unul dintre parinti nu-si poate exercita eficient rolul in conditiile in care traieste izolat de celalalt. Foarte nociv pentru copil este climatul din familie existent inainte ca cei doi soti sa se desparta efectiv. Atmosfera este tensionata, ceea ce ii face pe copii sa devina anxiosi, sa-si piarda increderea in parinti si sa se teama ca vor fi abandonati, fara ca cineva sa se ocupe de soarta lor. Unii pot crede ca parintii nu se inteleg din cauza unor presupuse defecte ale lor, sau din cauza micilor lor greseli in comportare si sa traiasca astfel sentimente de culpabilitate. Dupa separarea parintilor, suferinta copiilor poate fi amplificata de tendinta fiecaruia dintre soti de a-si "smulge" unul-altuia copilul, sub pretextul ca nu se ocupa cum trebuie de cresterea lui, sau tendinta de a denigra in ochii copilului pe celalalt si chiar de a-i cultiva sentimente de ura pentru celalalt parinte, in speranta de a-si castiga astfel dragostea exclusiva a copilului.

Familia ca microgrup apare ca o unitate psihosociala a carei analiza pune in evidenta alte caracteristici, ce prezinta interes pentru educator: coeziunea, identitatea.

COEZIUNEA FAMILIALA reprezinta o prima caracteristica definitorie pentru o familie, considerata ca microgrup. Ea exprima masura in care membrii ei sunt dispusi sa renunte la o parte din gratificarile, opiniile si conduitele personale, in favoarea grupului ca intreg. In orice microgrup, actiunile si comportamentele fiecarui membru al familiei are consecinte directe sau indirecte, manifeste sau latente pentru toti ceilalti. Mentinerea unitatii grupului familial cere ca fiecare membru al familiei sa acorde o oarecare prioritate grupului ca intreg, dincolo de dorintele, atitudinile si opiniile proprii. Coeziunea familiala depinde de masura in care grupul familial are obiective unitare, poseda un set de valori si norme care regleaza conduita membrilor in conformitate cu grupul, dispune de o conducere unitara in realizarea obiectivelor comune, iar membrii familiei isi asuma roluri reciproc gratificante. Altfel, viata de familie se desfasoara disfunctional: pot aparea disensiunile familiale, separari precoce ale adolescentilor, divortul (IONESCU A., 1988, pg. 84-92).

IDENTITATEA FAMILIALA este data de similitudinea atitudinii generale a membrilor unei familii fata de principalele probleme ale vietii, dar si de o dispozitie afectiva de fond care caracterizeaza intreaga familie. Astfel, se poate vorbi despre familii "stenice", "hipersensibile", "agresive" (etc.), daca avem in vedere dispozitia afectiva de fond si de familii "harnice", "generoase", "modeste"(s.a), in functie de atitudinea fata de munca, fata de altii, fata de sine. Similitudinea atitudinii pe care o adopta copiii si cea a parintilor in legatura cu munca, convietuirea sociala, se explica prin faptul ca principalul mecanism al socializarii primare in familie este conditionarea inconstienta, prin care cei mici fac ceea ce fac parintii lor.