Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
Gradinita

RÃSPUNSURI ALE EDUCATIEI LA CERINTELE DEZVOLTÃRII LUMII CONTEMPORANE

didactica pedagogie



+ Font mai mare | - Font mai mic



RÃspunsuri ale educatiei la cerintele dezvoltÃrii lumii contemporane

Modul de dezvoltare a lumii contemporane este legat, in mare masura, de modul in care educatia poate sa satisfaca cerintele acestei dezvoltari.



In general raspunsurile educatiei se situeaza pe doua mari planuri: unul al largirii ariei si continuturilor educatiei si altul constituit din inovatiile in conceperea si efectuarea proceselor educative. Daca in primul caz se impune o elaborare riguroasa a educatiilor, in al doilea caz se impune problema regandirii procesului de educatie, in privinta orientarii, dimensionarii, instrumentalizarii elementelor de continut, in vederea integrarii tinerei generatii in viata sociala prin intermediul profesiunii.

1. Imbogatirea continutului educatiei: noile educatii

Dupa cum apreciaza specialistii, noile tipuri de continuturi sau "noile educatii" reprezinta cel mai pertinent si mai util raspuns al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii contemporane (Vaideanu, G., 1986). Incercand sa raspunda acestora, noile tipuri de continuturi sau "noile educatii" s-au constituit si s-au impus intr-un timp foarte scurt, dat fiind faptul ca ele corespund unor trebuinte de ordin socio-pedagogic din ce in ce mai bine conturate.

In denumirea acestor educatii vom folosi si noi expresiile care figureaza in programele UNESCO-ului, adoptate in toate cele peste 160 de state membre si in dictionarele sau glosarele internationale:

educatie relativa la mediu (in franceza, "l'ducation rlative a l'environnement");

educatie pentru pace si pentru cooperare;

educatia pentru participare si pentru democratie;

educatie in materie de populatie;

educatia pentru o noua ordine economica internationala;

educatia pentru comunicare si pentru mass-media;

educatia pentru schimbare si dezvoltare;

educatia nutritionala;

educatia economica si casnica moderna;

educatia pentru timpul liber;

Educatia relativa la mediu

Existenta oricarui om este conceputa ca desfasurandu-se intr-un spatiu determinat (aria geografica), intr-un timp dat (epoca istorica) si in cadrul colectivitatii umane specifice (mediu social). Toate aceste realitati sunt factori care exercita in mod necesar o anumita influenta asupra intelegerii la vreme a realitatii lumii in care omul patrunde odata cu sporirea ariei sale de acces si necesitatea pastrarii echilibrului acestei lumi. Conferinta Natiunilor Unite asupra mediului inconjurator, organizata la Stockholm in 1972, lansa o importanta chemare in acest sens. "A apara si a imbunatati mediul inconjurator pentru generatiile prezente si viitoare a devenit pentru umanitate un obiectiv primordial". Chemarea reprezinta si un ingrijorator apel de alarma in legatura cu deteriorarea echilibrului natural provocat de om prin interventiile sale, interventii care pot produce pentru speciile vii pericole care risca sa devina ireversibile.

Educatia relativa la mediu isi propune sa conduca pe elev, deci pe viitorul cetatean, spre formarea unui punct de vedere mai obiectiv asupra realitatii (al carei fundament e relatia om-oameni-mediu), sa-l incite la participare, sa devina constient de viitor, de faptul ca viata generatiilor viitoare, calitatea ei, depinde intr-o mare masura si de optiunile sale.

Scopurile generale ale educatiei relative la mediu, izvorate si din priza de constiinta asupra cresterii accelerate a cantitatii si gravitatii problemelor, au fost precizate de Conferinta interguvernamentala, care a avut loc pe aceasta tema in 1977 la Tbilisi, sub egida UNESCO: "educatia relativa la mediu trebuie, inainte de toate, sa urmareasca dezvoltarea gradului de constiinta si a simtului responsabilitatii tuturor oamenilor fata de mediu si problemele sale. Oamenii trebuie sa dobandeasca cunostintele, atitudinile, motivatia, angajarea si instrumentele necesare pentru a actiona, individual si in colectiv in vederea solutionarii problemelor actuale si prevenirii aparitiei unor noi probleme".

Obiectivele vizeaza deci in egala masura cunostintele, achizitia de atitudini, clarificarea valorilor si demersul practic. In perspectiva scolara, elevul trebuie ajutat sa:

inteleaga ca omul este inseparabil de mediul sau si ca efectele negative ale actiunilor sale se repercuteaza asupra lui insusi;

obtina cunostinte de baza necesare solutionarii problemelor mediului sau imediat;

judece responsabilitatile individuale si colective, sa se angajeze in obtinerea cooperarii pe linia rezolvarii unor probleme;

dezvolte instrumente de analiza, reflectie si actiune pentru a intelege, preveni si corecta neajunsurile provocate mediului (actiuni concrete dar si reflectie aprofundata asupra solutiilor preventive, de perspectiva).

Focalizarea interventiei pedagogice pe obiectivele educatiei relative la mediu s-a realizat pe baza optiunii motivate anterior si avandu-se in vedere un set de principii pe care Claude Sauchon si Lester Brown le convertesc in caracteristici ale acestei educatii si respectiv in conditii ale unei actiuni eficiente in domeniu.

In legatura cu problemele mediului trebuie obligatoriu stabilite interdependentele intre factori si efectele in lant, mergandu-se pana la o analiza critica globala.

In consecinta, educatia relativa la mediu trebuie sa se realizeze in conditii de interdisciplinaritate, toate fatetele unei probleme fiind examinate intr-o viziune de ansamblu, cu aportul disciplinelor clasice, dar depasindu-le.

Punctul de plecare il reprezinta mediul care-l intereseaza realmente pe elev, deci mediul sau imediat.

Folosirea metodelor de actiune (anchete, cercetarea documentelor, discutiile-dezbatere) este utila formarii judecatilor de valoare. Profesorul se integreaza echipei, ca ghid, consilier, ajutor si ii sprijina pe elevi, putand in acelasi timp satisface cerintele de rapiditate si eficacitate, fiind solicitat ca sursa de nou si claritate.

Obiectivele educative de ordin afectiv, cognitiv si actional se ating prin modalitati specifice. Pe planul comportamentului se urmareste dezvoltarea cunostintelor problemelor, a atitudinilor, care tin cont de valorile sociale. In domeniul cognitiv se furnizeaza elevului cunostinte care-i permit accesul la documentare, la intelegerea aspectelor tehnice, la instrumente de analiza si de aplicare a cunostintelor. "Savoir-fair"-ul se dezvolta in directia actiunilor concrete asupra mediului.

Educatia relativa la mediu nu-si va atinge scopul daca actiunile pe care le sugereaza elevului, le induce, nu se difuzeaza si in jurul acestuia, in familie, in comunitatea in care traieste (clasa, scoala, cartier).

Eficienta educatiei relative la mediu se poate aprecia numai prin efectele pe termen lung asupra comportamentului viitorului cetatean, ramanand insa in vigoare si obligatia de a avea o utilitate imediata (prin aplicatiile practice, prin interventia elevului in situatii concrete).

Avand propria sa unitate bazata pe convergenta finalitatilor educative si pe coerenta demersurilor pedagogico-metodologice utilizate, tratam educatia relativa la mediu, nu ca pe o disciplina, ci ca pe o modalitate pedagogica de atingere a unor scopuri precise si in acelasi timp ca pe un mijloc de sporire a eficacitatii invatamantului.

Educatia pentru pace

Omenirea are nevoie de o constiinta impartasita de intreaga umanitate, de promovare a unui nou umanism, bazat nu numai pe valorile morale si culturale, ci si pe achizitiile noii revolutii stiintifice si tehnice si pe impactul asupra vietii. Individul trebuie format in spiritul solidaritatii cu cei din generatia sa, al respectului pentru cei care l-au precedat si cei ce-l vor urma, al increderii in destinul umanitatii si in valorile umane.

Din punct de vedere practic, "educatia pentru pace corespunde sirului de activitati educative de la simpla mentionare in clasa a nivelurilor diferite ale conflictului si ale problemelor internationale, pana la integrarea mai comprehensiva a cercetarii, predarii activitatii la toate nivelurile procesului educativ, care are drept scop pregatirea oamenilor la participarea sau consolidarea unei lumi mai drepte si a unei ordini sociale in care violenta directa sau structurala sunt reduse pe cat posibil" (Stephen, M., 1983, p. 292).

Johan Galtung, socotit unul dintre promotorii pacii ca disciplina educativa, deosebeste patru aspecte esentiale care trebuie avute in vedere:

dezvoltarea - care ofera posibilitatea de a prezenta valori de baza, tendinte esentiale si starea evolutiilor internationale;

pacea - care ofera posibilitatea de a discuta modul in care dezvoltarea si abordarea in mod creator a conflictului se pot uni impotriva violentei directe sau structurale;

conflict - care ofera posibilitatea de a discuta modul in care valorile sau interesele vin in conflict, dinamica lor si oprirea conflictului;

viitor - care ofera posibilitatea de  a proiecta toate aceste tendinte pe un ecran al viitorului, analizand tendinte, facand propuneri pentru actiune

Educatia pentru pace se constituie, prin urmare, ca o educatie a atitudinilor si mentalitatilor, a conduitei in societate, in scoala, in familie. Ea isi propune, ca finalitate, autoconstientizarea facultatilor si proceselor fiecarui individ pentru a putea fi utilizate apoi in activitatile sale, in sfera activitatilor sale, in sfera relatiilor interpersonale din scoala, familie, societate. Intre obiectivele urmarite de o cercetare intreprinsa la Liceul National din Iasi, scoala pilot a Asociatiei Internationale a Educatorilor pentru pacea lumii (I.A.E.W.P) se remarca urmatoarele:

respectul fata de om ca valoare sociala suprema;

respectul fata de valorile culturale si acceptarea diversitatii culturilor;

receptivitatea la ideile si sugestiilor altora;

capacitatea de a dobandi contacte satisfacatoare si de a dialoga;

toleranta, acceptarea unor comportamente diferite;

descurajarea agresivitatii si violentei;

formarea spiritului critic si autocritic;

protejarea florei si faunei;

Educatia pentru pace presupune cultivarea unor atitudini superioare si formarea oamenilor in vederea evitarii conflictelor si a promovarii dialogului constructiv, cultivarea receptivitatii si flexibilitatii, a respectului fata de valori si de aspiratii, fata de sine si fata de altii, a priceperii de a identifica punctele comune si de a respecta diversitatea situatiilor si stilurilor de viata. Aceste obiective ale educatiei pentru pace sunt piatra de incercare in procesul de formare a fiecarei personalitati.

Profesorul Stefan Barsanescu propune constituirea unei "pedagogii a pacii", care trebuie sa urmareasca:

educarea copiilor astfel incat acestia sa se debaraseze de impulsuri agresive si de comportamente ostile si sa devina sensibili la ordine, liniste, echilibru, dreptate;

formarea tinerilor in spiritul ideilor de intelegere mutuala, cooperare, toleranta;

educarea tinerilor in ideea unei conceptii despre lume care sa le permita sa se entuziasmeze de valorile spirituale ale omenirii (st. Barsanescu, 1975);

In conceperea acestei pedagogii a pacii isi gaseste loc ideea ca disputele se solutioneaza prin discutii, argumentari, demonstratii, iar apelul la ratiune implica increderea in capacitatea omului de a invata sa-si exercite spiritul de intelegere mutuala.

Educatia pentru participare si democratie

In numeroase sesiuni si seminarii premergatoare Anului International al Tineretului 1985 si in cadrul manifestarilor dedicate acestui an, discutandu-se semnificatia triadei "Participare, Dezvoltare, Pace", s-a subliniat cu insistenta ca prin participare se intelege nu numai posibilitatea de a desfasura o activitate creatoare, care face apel la capacitatea totala a individului si care este socialmente utila, ci semnifica si sansa oferita tinerilor de a-si defini si delimita aspiratiile si nevoile, de a inova, de a dobandi capacitatea de autogestiune. Prin participare, tinerii isi pot exprima optiunile in domeniul educatiei, culturii, productiei, timpului liber, sportului, pot deveni co-participanti la propria formare. Tineretul nu este numai un receptor de informatii si un consumator de produse (materiale, spirituale), ci si un participant activ la faurirea operei comune, a istoriei natiunii careia ii apartine. Prin participare, el se integreaza in societate, dar in acelasi timp actioneaza si ca subiect integrator. El este un subiect activ al actiunii sociale, un factor si o resursa de progres spiritual si moral; orientarile valorice si optiunile fundamentale ale tinerei generatii se regasesc in comportamente afective in diferite domenii ale muncii si vietii tinerilor.

Implicarea subiectilor educatiei in propria formare trebuie inteleasa nu numai ca interiorizare a unor norme si cerinte, ci - mai ales - ca angajare constienta si afectiva, exprimata prin dorinta de autoperfectionare, de dezvoltare prin contactul activ cu modele de actiune dezirabile social. Participarea se manifesta prin actiuni de cooperare, prin dialoguri si prin fuziune moral-afectiva, creeaza solidaritate in spatiu, dezvolta dorinta de a deveni partener, de a se racorda la valori, de a inova.

In procesul instructiv-educativ, incurajarea comportamentului participativ inseamna "pasul de la achizitie pasiva si conformista la actiune transformatoare, prin interventia profunda a modului de a fi, de interactionare a individului". De la "a invata" la "a invata sa fii si sa devii", adica pregatirea pentru a face fata situatiilor, pentru a le crea, dobandind dorinta de angajare si actiune, de a interactiona satisfacator, iata finalitatile educatiei pentru participare si democratie (Neculau, A., 1985).

Invatarea participativa inseamna, prin urmare, nu numai inarmarea individului cu cunostinte si mai ales cu atitudini, cu comportamente si modele actionale in situatii sociale, inseamna optiunea pentru acceptare si solidaritate. Participarea coreleaza pozitia cu coeziunea, increderea reciproca, respectul fata de om si realizare. Solicitarea la participare inseamna implementarea principiilor democratiei in comportamentul cotidian, in munca, in viata.

Educatie economica si casnica moderna

Faptul ca realitatile economice se rasfrang in mod determinant asupra individului si colectivitatii, avand astfel un rol important in formarea omului, ne obliga sa mentionam cuprinderea educatiei economice in aria noilor educatii.

Cerintele economice determina calificarea fortei de munca, si in acelasi timp, impun atitudini si orientari productive in toate sectoarele de activitate. Initierea in teoria si practica economica favorizeaza dobandirea constiintei si conduitei economice ca temei al unei vieti echilibrate si cu o buna integrare in planul vietii sociale. Cunoasterea si intelegerea faptelor economice in substratul lor cauzal ajuta la cresterea calitatii productiei de bunuri si prin aceasta la imbunatatirea calitatii vietii. Avem in vedere atitudinea fata de bunuri, spiritul de cooperare si respect fata de munca, capacitatea de participare directa la infaptuirea proiectelor economice ale societatii.

Pregatirea economica pentru viata individuala si initierea in problematica economiei casnice constituie un prim pas in directia formarii capacitatii de autogestiune. Efectul acesteia asupra perfectionarii activitatii in planul productiei sociale este de necontestat.

Daca unele din noile educatii sunt destul de bine conturate, altele fac obiectul unor discutii in vederea precizarii si delimitarii lor; oricum, abordarea noilor educatii sau a noilor continuturi ramane o problema deschisa.

Approche infusionnelle sau noile modele?

Pentru introducerea noilor tipuri de continuturi sau "noile educatii" s-au conturat deja doua strategii.

Prima strategie vizeaza promovarea unor noi modele consacrate diferitelor educatii, iar in unele cazuri chiar a unor noi discipline. Tot aici includem si incercarea de a grupa cateva discipline "noi" intr-o disciplina cuprinzatoare: "educatia cetateneasca", "educatia globala", "educatia internationala" etc. Proliferarea disciplinelor educative creaza insa "probleme educatorilor prinsi in dilema acceptarii statu quo-ului sau a supraincarcarii planului de invatamant". Se pune, totodata, si problema pregatirii unor profesori capabili sa predea astfel de discipline cu caracter bi sau pluridisciplinar. In multe tari, ca si in tara noastra, se recurge din ce in ce mai mult la a doua strategie si anume la ceea ce in programele UNESCO este denumit cu  expresia "approche infusionnelle", adica o infuzie de elemente noi in cadrul continuturilor traditionale. Aceasta modalitate are avantaje indiscutabile: nu se aduc modificari importante structurii planului de invatamant, nu se impune formarea unor noi categorii de profesori, ci doar perfectionarea acestora.

Ea are, insa, si dezavantaje care se cer cunoscute si pentru care trebuiesc cautate remedii. Noile continuturi, distribuite in sfera mai multor discipline nu dispun de o coordonare si astfel se pot pierde in masa cunostintelor specifice diferitelor materii. Este greu de evaluat in acest caz nivelul pregatirii elevilor in domenii cum sunt: cunostintele, priceperile si atitudinile privitoare la protejarea mediului, sau la noua ordine economica internationala, cunostintele, priceperile si atitudinile relative la democratie si participare etc. Tot atat de posibila devine situatia cand profesorii ar ramane preocupati de specificitatea disciplinei, marginalizand noile tipuri de continuturi. Tocmai de aceea ar fi necesar ca pentru fiecare dintre aceste educatii distribuite in aria mai multor discipline sa se stabileasca o disciplina cu rol conducator. Titularul cu rol conducator ar trebui sa realizeze conexiunile intre elementele distribuite in cadrul diverselor discipline, dar si intre cunostintele ce parvin din mediul nonformal si informal.

2. Educatia permanenta

In prezent, dimensiunea educatiei se suprapune pe dimensiunea intregii existente a omului. Potrivit principiului organizatoric si filosofic al educatiei permanente sau continue, educatia incepe odata cu nasterea fiintei umane si devine o dimensiune a existentei sale pe parcursul intregii vieti. Conceputa ca un principiu organizatoric al intregii educatii "ea implica un sistem complet, coerent si integrat, oferind mijloace proprii de a raspunde aspiratiilor de ordin educativ si cultural ale fiecarui individ, potrivit facultatilor sale; ea este destinata sa permita fiecaruia sa-si dezvolte personalitatea pe durata intregii vieti prin munca sa sau prin activitatile sale". (Dave, R.H., 1973).

Impunerea acestui principiu se datoreaza unei serii de conditii dintre care amintim:

revolutia stiintifica si tehnica, ce a dus la "explozia" cunoasterii si respectiv, la o mare perisabilitate a cunostintelor. Ca urmare, volumul de cunostinte capatat de individ in scoala nu-i poate sluji eficient toata viata, cum se intampla in societatea traditionala. La scurt timp dupa parasirea scolii, adeseori, el este determinat prin obligatiile profesionale, sociale, culturale sa-si renoveze bugetul de cunostinte, priceperi si deprinderi in acord cu noile date ale stiintei si tehnicii;

noile mutatii din viata economica, sociala, politica si culturala au dus la schimbarea masiva a statutului economico-social al multor oameni, prin trecerea fortei de munca in sectorul secundar si tertiar (servicii) si apoi in cel cuaternar (cercetare). Aceste mutatii, corelate cu schimbarile in structura si functiile familiei, in viata comerciala etc., necesita din partea tuturor eforturi sustinute si permanente de adaptare la conditiile mereu schimbatoare;

schimbarile in structura demografica indica o crestere a numarului oamenilor in varsta. Lipsa receptivitatii acestora, degradarea capacitatilor de adaptare, pot face din ei o frana in dezvoltarea sociala, economica, culturala a societatii. Prin educatia primita, ei pot fi influentati ca si dupa parasirea campului muncii sa ramana activi, productivi, creatori;

cresterea timpului liber poate pune noi probleme pe plan social, deoarece aceasta este o realitate ambigua; el poate fi o sursa de progres si bunastare pentru individ si societate, dar si o cauza de degradare si regres social. Educatia permanenta poate garanta o utilizare eficienta a timpului liber.

O analiza pertinenta a exigentelor si problematicii lumii contemporane i-au permis lui R.H. Dave sa identifice douazeci de caracteristici conceptuale ale educatiei permanente:

cei trei termeni fundamentali pe care se bazeaza semnificatia conceptului sunt: "viata", "permanent", "educatie". Semnificatia care li se acorda acestor termeni si interpretarea care li se atribuie determina in mod considerabil forta si semnificatia educatiei permanente;

educatia nu se termina la sfarsitul instructiei scolare, ci constituie un proces permanent. Educatia permanenta acopera intreaga existenta a unei persoane;

educatia permanenta nu se limiteaza la educatia adultilor, ea cuprinde si unifica toate etapele educatiei: preprimara, primara, secundara etc. Ea depune efortul de a considera educatia in totalitatea ei;

educatia permanenta include in acelasi timp, modalitatile formale si nonformale ale educatiei. Ea inglobeaza atat invatarea planificata, cat si invatarea accidentala;

caminul joaca primul rol, cel mai subtil si crucial in initierea procesului de educatie permanenta. Acest proces se continua pe tot parcursul vietii prin invatarea in familie;

comunitatea joaca, de asemenea, un rol important in sistemul educatiei permanente, din momentul in care copilul incepe sa intre in contact cu ea si continua, in cursul vietii sale, functia sa educativa in domeniile profesionale si generale;

institutiile pedagogice ca: scolile, universitatile si centrele de pregatire sunt importante in mod evident, dar numai ca unele dintre organizatiile permanente si nu pot sa mai existe izolat de celelalte institutii educative ale societatii;

educatia permanenta vizeaza continuitatea si articularea dupa dimensiunile sale verticale si cele longitudinale;

educatia permanenta urmareste, de asemenea, in fiecare etapa a vietii integrarea in dimensiunile orizontale si in profunzime;

contrar caracterului de elita al educatiei, educatia permanenta imbraca un caracter universal si democratic. Ea reprezinta democratizarea educatiei;

educatia permanenta se caracterizeaza prin: suplete de continut, de instrumente, de tehnici si timp de invatare;

functia permanenta este o abordare dinamica a educatiei permitand adaptarea auxiliarelor si a mijloacelor pedagogice incetul cu incetul, in momentul in care noile realizari se produc;

educatia permanenta admite modalitati si moduri alternative de a dobandi educatia;

educatia permanenta are doua laturi componente: generala si profesionala. Aceste componente nu difera complet una de alta, ele sunt legate una de alta si interactive;

functiile de adaptare si inovare ale individului si ale societatii sunt realizate prin educatia permanenta;

educatia permanenta exercita o functie corectiva, remediaza dificultatile educatiei actuale;

ultimul scop al educatiei permanente este sa mentina si sa amelioreze calitatea vietii;

sunt trei conditii pentru a realiza educatia permanenta: ocazia, motivatia, educabilitatea;

educatia permanenta este un principiu organizatoric pentru toata educatia;

la nivel organizatoric, educatia permanenta furnizeaza un sistem total al intregii educatii (Dave, R.H., 1973).

Principiul educatiei permanente a dus la o reconsiderare a intregii conceptii cu privire la scoala, educatie, invatamant. In mod deosebit, teoreticienii educatiei insista asupra tezei ca scoala trebuie sa-si modifice conceptia despre propria ei activitate educativa si in perspectiva cerintelor viitorului sa-l pregateasca pe elev spre a avea o conceptie adecvata fata de autoeducatie si autoinvatare. Elevul trebuie sa invete cum sa invete si sa devina, intr-o lume in continua devenire.



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2084
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved