Socializarea copilului in familie

Socializarea copilului in familie

Socializarea constituie procesul de continua transformare a individului "din fiinta biologica intr-un subiect al unei culturi specifice" (Bernstein). Desi aptitudinea de socializare este o caracteristica esentiala a naturii umane, la nastere, facultatile intelectuale, afective, de relationare, actionale exista numai in stadiu de virtualitate; pentru a se dezvolta, ele necesita un context social capabil sa ofere copilului situatii multiple de comunicare sociala si afectiva.

Prin socializare se transmit si se structureaza:

modalitatile de comunicare: sisteme de coduri lingvistice, simbolice, expresive (non-verbale);

modele sociale de comportament pe baza unor norme functionale considerate ca valori intr-o anumita cultura;

seturi instrumentale (modalitati de cunoastere, de invatare etc.);

posibilitati de relationare interpersonale ca si forme de comportament caracteristice vietii de grup;

modelarea motivational-afectiva a individului.

Mecanismele socializarii: adoptarea succesiva de status-uri si roluri sociale (prescolar, scolar, adolescent etc.), invatarea sociala, invatarea institutionalizata, jocul, imitatia, identificarea etc.

Socializarea incepe in copilarie, se continua intr-o forma marcata pana in stadiul de adult si mai putin dupa (socializarea continua). Finalitatea sa este reprezentata de adaptarea si integrarea in societate si in lumea valorilor.

Conditii ale socializarii copilului in familie

Reusita / nereusita socializarii prin intermediul grupului familial sunt conditionate de:

Climatul afectiv: atunci cand acesta este echilibrat, caracterizat de un nivel inalt de satisfactie obtinut in relatiile cu ceilalti parteneri ai actului intepersonal, el constituie o premisa importanta a maturizarii intelectual-afective a copilului. Dezechilibrele emotionale, tensiunea, violenta, conflictualitatea vor fi de incriminat in primul rand atunci cand avem de-a face cu diferite forme de tulburari de comportament, dar si cu retardari intelectuale, care adesea nu sunt conditionate atat genetic cat social.

Simetria / asimetria familiei: in familie, relatiile de rol ale parintilor trebuie sa fie simetrice si complementare; ele sunt reglate de exigente socio-culturale de care nu se poate face abstractie. Absenta unuia dintre parinti este nefavorabila maturizarii, fie datorita faptului ca un singur parinte este nevoit sa-si asume sarcini cu valente contradictorii (afective si autoritare), fie datorita distorsiunilor ce pot interveni in comunicarea adultului cu copilul (afectiune excesiva, de exemplu).

Atitudine de acceptare / neacceptare a parintilor fata de copil. De multe ori neconstientizata, neacceptarea se poate manifesta in forme disimulate, de tipul comportamentelor autoritare, motivate in plan constient prin grija pentru copil, sau al unor comportamente aparent acceptante, cu ar fi supraprotectia.

Numarul de copii si locul in familie: copilul unic are multe sanse sa creeze o situatie problematica deoarece el va focaliza afectivitatea adultilor care vor avea tendinta sa-l supraprotejeze. Familiile cu doi sau trei copii favorizeaza maturizarea afectiva, realismul in relatiile interpersonale si capacitatile adaptative.

Compozitia fratriei: diversificarea pe sexe in cadrul grupului fratern mixt este de natura sa atenueze rivalitatile in timp ce omogenitatea va accentua opozitia si confruntarea.

Modelele culturale ale familiei: copilul este de la inceput "prizonier" al unui anumit mediu cultural. De aceea, succesul sau esecul sau sunt, intr-o oarecare masura, predeterminate de ceea ce i se ofera de timpuriu.

Stilul educativ practicat in familie: comportamentul autoritar (paternalist), exagerat permisiv (de tip matern) ca si comportamentul indiferent constituie factori importanti de predictie a esecului in dezvoltarea sociala a copilului. Comportamentul responsiv caracterizeaza un regim educativ democratic superior celorlalte forme de exercitare a prestatiei educative.

Nivelul de aspiratie al familiei in raport cu copiii: acesta poate fi realist, adecvat potentialului psihointelectual al acestora, excesiv sau sub posibilitatile de realizare ale copiilor, lipsindu-i astfel de stimularea necesara oricarei dezvoltari.

Deficiente ale socializarii in scoala

In scoala, socializarea se realizeaza mai sistematic, orientata in functie de obiectivele educationale proiectate. Ea poate atenua deficiente ale socializarii in familie dar poate, de asemenea, sa ramana ineficienta, datorita caracterului formal al cadrului depersonalizat.

Datorita faptului ca in societate actioneaza mai multe instante de socializare, este posibil ca sistemul valoric-normativ promovat de scoala sa nu coincida cu acela din familie sau din alte grupuri in care este inclus copilul. Necoincidenta modelelor de socializare poate fi descrisa sub trei forme:

paralelismul: fara a fi disjunctive, valorile unui sistem nu se regasesc in celelalte;

divergenta: ceea ce este valoare intr-unul din sistemele normative devine comportament marginal, discutabil - in limitele acceptabilitatii - in celelalte;

contradictia: desemneaza antagonismul flagrant dintre modelele de socializare; semnul atribuit unei valori se inverseaza la trecerea de la un model la altul; un comportament pozitiv in cadrul unui grup in grupuri de varsta este recuzat si transformat in interdictie explicita in celelalte grupuri (familie, uneori scoala).

Intelegerea gresita de catre unii educatori a finalitatii procesului de socializare ca "dresura sociala" prin care sunt favorizate conformismul, adecvarea la norma instituita si impusa din exterior de catre adult, standardizarea comportamentala.

Tratamentul preferential acordat elevilor "buni" cu care profesorul are tendinta de a se interactiona mai frecvent si care sunt astfel mai motivati si mai receptivi la influentele educative, odata cu tendinta de a slabi legaturile interpersonale cu elevii care au un randament scolar mediu mai scazut.

Tendinta de a intari, prin sanctiuni severe, comportamentele asa-numitilor "copii - problema" de a-i "eticheta" negativ, de a-i considera irecuperabili.

Necunoasterea psihologica a perioadelor "critice" ale dezvoltarii (pubertate, adolescenta), marcate de negativism, comportament excentric, ostentativ, "normale" pentru aceasta etapa de varsta, cand tanarul incearca sa-si configureze propria identitate in opozitie cu adultul, sa se afirme si sa actioneze autonom.

Necunosterea particularitatilor individuale ale copilului: oferta educativa este omogena, uniforma, dezindividualizata pentru copiii extrem de diferiti din punctul de vedere al capacitatilor, al reactivitatii emotionale, al stilului actional etc.

Insuficienta cooperare a scolii cu familia, lipsa unui feed-back informational intre cele doua instante educative, absenta sau caracterul ocazional a unor decizii luate in comun, a impartasirii de experiente pedagogice in cadrul unui dialog deschis din ambele parti.

Cauzele acestei situatii sunt multiple si tin atat de familie (nivel socio-economic si cultural, mentalitati, timp liber, factori de stress care orienteaza atentia parintilor spre alte domenii de actiune), cat si obisnuintele si prejudecatile profesorilor. Printre acestea din urma se numara: limitarea actiunii educative la orele de clasa, ignorarea de catre profesor a modului in care elevii isi petrec timpul liber, a grupurilor de afiliere, a problemelor familiale de care copilul este marcat etc. Nu in cele din urma se numara si reactia de prestigiu a profesorilor fata de interventia parintilor considerata ca o intruziune intr-un domeniu in care ei nu au competentele necesare.

Insuficienta dialogului dintre profesorii din aceeasi scoala care ar trebui sa constea in dezbateri comune privind problemele si dificultatile intampinate; conditia unui asemenea dialog ar fi ca el sa se desfasoare, pe cat posibil, intr-un cadru informal, astfel incat sa poata fi depasite rezistentele, prejudecatile, orgoliile, sa poata fi deblocata spontaneitatea si gandirea creatoare prin intermediul comunicarii de grup.

Efectele educatiei formale, ale invatamantului frontal, in general efectele actului educativ de tip autoritar, caracterizat prin preponderenta tabuu-urilor, a restrictiilor, a "normelor" se constata si in inabilitatea educatorilor de a stabili legaturi interpersonale atat cu copiii cat si intre ei.

De multe ori, imaginea de sine a profesorului este construita in raport cu un canon social (modelul ideal al profesorului "bun") care poate fi mai mult sau mai putin adecvat sinelui real al persoanei. Asemenea educatori au tendinta de a se adapta exigentelor emise de cei de care depinde exercitarea profesiei lor ("personalitatea comerciala" de care vorbeste Erich Fromm) chiar daca aceste exigente contravin propriilor convingeri.

Scoala promoveaza inca metode excesiv de traditionale, inflexibile, perimate in raport cu schimbarile sociale si cu mediul socio-cultural al varstei tinere. Aceasta problema apare frecvent - si acut - la varsta adolescentei, atunci cand educatorii, ei insisi tributari unui model cultural, sunt incapabili sa asimileze si sa integreze transformarile de ordin social si, in legatura cu acestea, noul profil psihologic al adolescentului care tinde spre un stil de viata cu totul diferit de al antecesorilor. Este vorba, de fapt, de problema mult disputata a conflictului dintre generatii in care, trebuie s-o recunoastem, varstnicii se fac vinovati prin conservatorism si inacceptanta fata de tineri.