PRINCIPIILE PREDARII - INVATARII GEOGRAFIEI

PRINCIPIILE PREDARII - INVATARII GEOGRAFIEI

1.1. Aplicarea principiilor didactice in lectia de geografie

Principiile didactice sunt teze fundamentale, norme generale cu caracter director, care stau la baza proiectarii, organizarii si desfasurarii activitatilor de predare-invatare, in vederea realizarii optime a obiectivelor educationale.

Comenius (citat de C.Cucos, 1996, pag. 55) formuleaza inca din 1632 cateva principii care rezoneaza cu principiile actuale ale invatamantului: educatia va incepe de timpuriu, inainte ca mintea sa fie corupta; se va proceda de la general la special; se va proceda de la usor la greu; nimeni nu va fi supraincarcat cu prea multa materie; totul se va preda intuitiv; totul se va preda pentru o utilizare prezenta; cunostintele se vor aseza pe o baza solida; tot ce succede se va baza pe ceea ce precede; totul va fi organizat pe masura mintii, a memoriei si a limbii; toate se vor consolida prin exercitii continue; tot ce este unit laolalta se va preda impreuna; tot ce se invata trebuie predat asa cum este si cum a aparut, adica prin prezentarea cauzelor; tot ce se ofera cunoasterii se va oferi mai intai in general si apoi in partile sale; la fiecare lucru ne vom opri atata timp cat este necesar spre a fi inteles; executarea se invata executand; exercitiul va incepe cu elementele, nu cu lucruri complicate etc.

1.1.1. Principiul integrarii teoriei cu practica. Acest principiu sugereaza ca tot ceea ce se insuseste in activitatea didactica se cere sa fie valorificat in activitatile ulterioare. Se stipuleaza faptul ca acele cunostinte care se invata in perspectiva unei aplicatii concrete, imediate sau viitoare, se insusesc temeinic. Prin respectarea acestui principiu se asigura dobandirea competentelor generale sau particulare. Aplicativitatea in lectie poate avea doua sensuri relativ distincte, dar complementare:

utilizarea cunostintelor dobandite pentru rezolvarea unor sarcini, cum ar fi: folosirea formulelor invatate pentru rezolvarea exercitiilor si problemelor; aplicarea unor reguli in contexte noi; acest aspect se asigura prin realizarea conexiunilor intre cunostinte (interdisciplinare, specifice etc.).

prelungirea procesului de insusire a unor cunostinte sau a unor deprinderi prin recursul la activitati materiale, concrete, motrice (savoir-faire / a sti sa faci, savoir-etre / a sti sa fii). Aceste deziderate se realizeaza prin angajarea elevilor in situatii faptice concrete, prin experimentarea unor actiuni reale sau posibile, prin rezolvarea unor situatii-problema sau probleme practice din realitate. 'Nu pentru scoala, ci pentru viata invatam' (Seneca); '{coala nu trebuie sa pregateasca pentru viata, ci sa fie viata insasi' (John Dewey).

Tema: Dati un exemplu concret de aplicare a acestui principiu intr-o lectie.

1.1.1. Principiul respectarii particularitatilor de varsta si individuale. Acest principiu sugereaza ca este bine sa pornim instruirea si educatia de la datele educatului, de la natura sa interioara si sa nu depasim limitele pe care le permit varsta si caracteristicile individuale. Acest principiu isi gaseste fundamentarea psihologica in relatia existenta intre invatare si dezvoltare. Se cunoaste ca trecerea de la structuri cognitive superioare se face sub impulsul exersarii si invatarii. Invatarea se produce pe baza structurilor de cunoastere existente deja la individ si in functie de acestea oferim elevului un maximum din ceea ce el poate asimila la un moment dat.

Se cunoaste ca inteligenta este premisa si rezultat al invatarii, ca ea se formeaza si se dezvolta stadial datorita schimburilor permanente in mediul socio-cultural, prin procesul de asimilare-acomodare.. Pentru organizarea eficienta a invatarii este necesara cunoasterea trasaturilor esentiale ale structurii si functionalitatii inteligentei in fiecare stadiu psihogenetic, cunoasterea posibilitatii grabirii trecerii dintr-un stadiu in altul cu ajutorul unor strategii adecvate si cunoasterea faptului ca modificarea structurilor mintale ale copilariei necesita un timp optim si antrenament cognitiv fundamentat psihopedagogic.

Exista diferentieri in privinta invatarii in functie de particularitatile de varsta si individuale. In stadiul operatiilor concrete (6-11/12 ani) este specifica invatarea prin actiuni concrete, prin manipularea obiectelor, operatiile mintale fiind sprijinite pe operarea cu reprezentari, iar in stadiul operatiilor formale, logico-matematice (dupa 12 ani) este specifica invatarea prin problematizare, pe cai euristice etc. J. Bruner (1970) afirma ca 'nu trebuie sa asteptam pasivi momentul aparitiei capacitatilor de asimilare a unor cunostinte, ci acest moment trebuie provocat, creat orice tema poate fi predata efectiv intr-o forma intelectuala corecta, oricarui copil, la orice varsta', dar precizeaza ca aceste teme pot fi prezentate, fie prin mijloace verbale, fie prin imagini, fie prin mijloace obiectuale.

Respectarea particularitatilor individuale este in consens cu cerintele unui invatamant modern si democratic. Fiecare copil are o individualitate irepetabila care pretinde o abordare individualizata. Procesele psihice individuale, precum perceptia, gandirea, limbajul, inteligenta, memoria, afectivitatea formeaza un ansamblu care difera de la individ la individ. Profesorul are obligatia de a tine cont si a valorifica in mod diferentiat aceste calitati psihice individuale, prin tratare diferentiata (actiuni individualizate ce se desfasoara pe fondul activitatilor frontale; activitati individualizate in afara lectiei; activitati pe grupe de nivel; activitati in clase speciale activitati la cursuri optionale).

Orientarea dupa particularitatile de varsta si individuale, dupa caracteristicile psihogenetice ale functionalitatii intelectuale impune individualizarea predarii-invatarii prin crearea de conditii ca fiecare copil sa se dezvolte in ritmul sau propriu. Nu este bine sa fortam dezvoltarea intelectuala prin sarcini tot mai dificile din cauza unor efecte imprevizibile, daunatoare in privinta cerintelor igienei mintale.

Tema: Cum organizati practic activitatile de predare si invatare in lectie pentru a respecta particularitatile de varsta si individuale ale elevilor?

1.1.3. Principiul invatarii constiente si prin actiune. Acest principiu sustine ideea ca elevii sa-si insuseasca ceva ce au inteles si sa participe singuri la aflarea cunostintelor pe care profesorii le propun spre invatare intr-un mod indirect, mai putin prelucrat. Dale considera ca exista mai multe nivele de memorare, astfel un individ memoreaza 10 din ce citeste, 20 din ce aude, 30 din ceea ce se vede, 50 din ceea ce se aude si vede, 70 din ceea ce spune si scrie, 90 din ceea ce povesteste despre ce face. Remarcam faptul ca invatarea cea mai buna se produce prin actiune.

Se cunoaste ca personalitatea se formeaza si se exprima in si prin activitate. Calea de invatare constructiva, eficienta ce determina dezvoltarea psihica a elevilor este prin actiuni obiectuale, concrete si prin actiuni mintale reflexive si interactiunile dintre acestea. Experienta de viata confirma ipoteza ca formarea deprinderilor, a priceprilor, a competentelor, a atitudinilor se face prin exersare. Multe dintre actiunile noastre reale necesita manevrarea unor obiecte, instrumente, aparate, or utilizarea acestora se invata temeinic, constient numai in mod practic. Nu se invata utilizarea unui program la calculator numai citind din carti si privind cum lucreaza cineva, ci este nevoie de actiune practica, personala.

Invatarea activa nu se identifica cu 'activizarea' elevului prin intrebari 'mestesugite' care-l poarta spre un scop si pe un drum pe care nu-l cunoaste. Invatarea este activa daca elevul este constient de scopul urmarit, daca procedeaza in mod organizat si perseverent spre realizarea scopului, nu pe baza de incercare si eroare, ci pe baza de plan si depune efort spre a se depasi pe sine. Invatarea este constienta daca elevul intelege tot ceea ce invata. Activizarea presupune mentinerea mintii elevilor intr-o stare de incordare placuta, de cautare a noului, a solutiilor, a raspunsurilor la problemele pe care profesorul le lanseaza in lectie. A fi activ inseamna a medita, a rationa, a reflecta, a "despica firul in patru", a merge la originea sau la consecintele actiunilor. Pentru a se ajunge la o activare spirituala, la o interiorizare subiectiva, la o edificare pe cont propriu se impune acordarea autonomiei si increderii elevilor. In scoala moderna elevul, ca obiect si subiect al invatarii, este implicat si cointeresat in a cunoaste, a face si a fi intr-un mod propriu si creativ, ca o reflectare inedita a lumii. Participarea constienta presupune vointa de a cunoaste, de a se desavarsi pe sine. Profesorul care respecta acest principiu utilizeaza tactici, metode si procedee active, creeaza situatii de invatare ce permit autonomia intelectiva si actionala a elevilor, stimuleaza si incurajeaza creativitatea, imaginatia si spiritul lor critic. Pozitia sa este maleabila, deschisa, permisiva la initaitivele elevilor, pasibila de a-i face sa reprezinte lumea intr-un alt mod decat si-o reprezinta el.

Tema: Cum organizati situatiile de invatare bazate pe actiuni obiectuale concrete? Cum organizati situatiile de invatare bazate pe actiuni mintale reflexive? Ce strategii didactice sunt adecvate fiecarei situatii de invatare?

1.1.4. Principiul stimularii si dezvoltarii motivatiei pentru invatare. Orice activitate umana se desfasoara intr-un camp motivational care ar fi de dorit sa fie optim. Motivatia extrinseca de a invata este o stare determinata de trebuinte situate in afara continutului procesului de cunoastere (invatare pentru note, premii, burse, teama etc). Motivatia intrinseca este starea interioara determinata de interesul pentru continutul destinat invatarii, fiind sustinuta de curiozitatea si placerea de a cunoaste si intelege fenomene, procese si sisteme de informatii cu tematici variate. Pentru a accelera ritmurile de invatare ale elevilor este necesara determinarea motivatiei intrinseci a invatarii, prin interiorizarea motivatiei extrinseci, acest proces solicitand maiestrie pedagogica.

Invatarea este favorizata de atingerea optimului motivational care declanseaza constiinciozitatea celui care invata. Optimul motivational presupune o usoara supramotivare care are ca efect concentrarea maxima a atentiei asupra a ceea ce este dificil si o atentie suficienta pentru problemele marunte. Supramotivarea are ca efect faptul ca subiectul face fata sarcinilor grele, dar ramane incapabil sa le rezolve pe cele marunte, iar submotivarea are efect invers. Optimul motivational difera de la elev la elev. Supramotivarea si submotivarea poate determina descurajarea si demobilizarea la primul esec sau dupa primul succes. Nivelul foarte inalt de aspiratie creeaza o stare de tensiune care inhiba invatarea.

Deoarece un impuls al curiozitatii domina viata psihica, pentru a invata bine si profund, procesul invatarii celui care studiaza dirijat va fi apropiat cat mai mult de activitatea exploratorie (observatie, cercetare, investigare). Aceasta judecata este principiul fundamental al motivatiei cognitive a invatarii. Fiecare fiinta dezvoltata normal doreste sa invete ceea ce stie umanitatea, daca ceea ce invata ii satisface o trebuinta interna de cunoastere. Impulsul cognitiv se dezvolta prin stimularea si orientarea trebuintei de activism si a trebuintei de explorare, paralel cu stimularea si dezvoltarea emotiilor si a sentimentelor cognitive (curiozitatea, mirarea, indoiala, intrebarea, bucuria descoperirii adevarului). Curiozitatea este declansata prin tot ce suscita explicare, schimbare, nou, conflictual, ambiguitate, surpriza, noutate, contrast. Captarea atentiei se leaga de motivatia pe termen scurt, iar stimularea interesului cognitiv se leaga de motivatia sociala pe termen lung.

Tema: Precizati cateva proceduri de stimulare a motivatiei intrinseci. Amintiti-va cum anume ati stimulat in mod practic curiozitatea elevilor in lectii si cum ati stimulat interesul cognitiv.

1.1.5. Principiul invatarii temeinice implica preocuparea permanenta, constienta si sistematica a profesorilor pentru ca elevii sa-si insuseasca cunostinte teoretice si practice esentiale, profunde, durabile si fiabile care sa asigure formarea personalitatii integrale, dezvoltarea initiativei, a spiritului de independenta, de competitie, a creativitatii, adaptabilitatea la nou, dezvoltarea capacitatii de autoinstruire si autoevaluare. Invatarea este temeinica cand are la baza o motivatia intrinseca corelata cu aspiratii individuale, profesionale si sociale profunde. Temeinicia cunostintelor depinde de modul cum au fost insusite ele si de eforturile ulterioare de a le retine prin repetare si prin aplicari in practica. Daca elevul isi insuseste cunostintele prin efort propriu, constient, sistematic si continuu, daca acestea raspund unor interese reale ale lui, daca invatarea se face pe indelete si cu intentia de a pastra informatiile pentru mult timp, atunci ea devine temeinica. Durabilitatea este conditionata de aderarea individului la un sistem de valori de nezdruncinat, la standarde care functioneaza permanent ca puncte de reper in manifestarile cotidiene. Pentru asigurarea unei invatari temeinice se cere o atenta dimensionare a cantitatii si calitatii informatiilor date, a expectantelor si cerintelor in asa fel incat sa nu-i plictiseasca sau sa-i dezarmeze pe elevi. Temeinicia este determinata de modalitatea de insusire, de fixare si de interpretare a cunostintei. In activitatea de predare-invatare profesorul va stimula elevii sa practice tehnici mnezice pertinente de inregistrare, pastrare si actualizare a informatiei. Pentru a se evita memorarea mecanica, este indicat sa se memoreze numai ceea ce s-a inteles. Elevii vor fi sprijiniti prin exercitii de memorare logica a continutului pe baza unor schite sintetice, pe baza materialelor grafice sau cartografice, pe baza urmaririi demersului cronologic al unui fenomen etc. Prin prisma acestui principiu, recapitularea nu este o activitate formala, ci un prilej de reanalizare a informatiilor, de restructurare si integrare in noi sisteme de cunostinte, de sintetizare, de realizare a conexiunilor intre mai multe planuri de importanta ale cunostintelor si abilitatilor. Recapitularea devine selectiva prin accentuarea elementelor sintetice, comparative, integratoare ale continuturilor invatate.

Chiar daca sunt asimilate temeinic, o mare parte din cunostinte sunt uitate dupa un timp. Uitarea este un proces natural, ba chiar util, deoarece elibereaza memoria de detalii nesemnificative si permite asimilarea unor noi cunostinte esentiale. Uitarea se produce dupa anumite legi. Conform legii regresiunii memoriei, achizitiile insusite de curand se uita in proportie mult mai mare decat cele vechi. Daca nu se intervine, uitarea scoate din memorie informatii nesemnificative, dar si cunostinte esentiale. Profesorii constata ca elevii de liceu nu isi mai amintesc informatii esentiale asimilate in gimnaziu, desi ei au invatat cu placere. Acest fenomen este cauzat, in primul rand, de supraincarcarea programelor scolare si a manualelor cu informatii nesemnificative care suprasolicita memoria si ocupa inutil timpul acordat invatarii. Elevii nu au capacitatea de a discerne esentialul de nesemnificativ, se pierd in volumul mare de detalii si uita cunostintele in bloc. Pentru prevenirea uitarii se insista asupra cunostintelor esentiale, nu asupra intregului volum de informatii. Pentru fixarea informatiilor elevii sunt antrenati in situatii de invatare in care aplica cele invatate in rezolvarea exercitiilor si problemelor, in elaborarea schemelor etc. Numai cunostintele obtinute in acest mod sunt temeinice si utilizabile de catre elev. Cunostintele memorate mecanic constituie o cantitate de informatie acumulata, dar inoperanta si care este uitata repede.

Temeinicia invatarii poate fi influentata si asigurata prin calitatea si temeinicia controlului si aprecierii performantelor scolare. Invatarea temeinica se racordeaza la perspectiva practica deoarece aceasta valideaza implicit temeinicia cunostintelor. Nu este vorba numai de practica imediata, ci de una care poate surveni in timp, una potentiala, posibila, dorita, visata.

Tema: Cum asigurati in mod practic respectarea acestui principiu prin selectarea cunostintelor, in momentele de fixare, recapitulare sau evaluare?

1.1.6. Principiul invatarii sistematice si continue. La nivelul proceselor didactice propriu-zise, acest principiu comporta doua laturi: realizarea sistematizarii si asigurarea continuitatii in predare-invatare. Sistematizarea cunostintelor implica predarea integrata a informatiilor, asigurarea unei conexiuni intre ceea ce se invata in momentul respectiv si ceea ce s-a invatat anterior. Cunostintele, notiunile, ideile se integreaza in sisteme explicative din ce in ce mai largi, in sisteme situate pe trepte ierarhice superioare. Chiar daca realitatea este neomogena si haotica pe alocuri, prezentarea si explicarea ei se va supune legilor gandirii umane, pentru a oferi o sistematizare si o coerenta a lumii obiectuale si procesuale. Profesorul va apela la strategii coerente de prezentare a informatiilor, de ordonare a acestora in scheme, modele logice, va organiza momente si lectii de sistematizare a cunostintelor pentru ca numai un ansamblu coerent de informatii este inteles si stocat temeinic de catre elev. Ordonarea unei discipline poate fi: lineara, cand nu se mai revine asupra fondului ideatic primar; concentrica, ce vizeaza revenirea la nucleul initial de informatii si imbogatirea acestuia cu noi cunostinte care pot fi asimilate la varste diferite; genetica sau istorica, ce se face prin evocarea proceselor si fenomenelor, prin raportarea la temporalitatea istorica, a aparitiei, manifestarii, disparitiei sau transformarii acestora in perspectiva devenirii cronologice. Cunoscandu-se ca informatiile nestructurate sunt uitate mai usor, se va evita transmiterea cunostintelor secventiale, dezordonate, incoerente, izolate, neconectate cu alte date. Pedagogul K.D.Usinski preciza: 'Mintea cu cunostinte fragmentare si neordonate seamana cu o camara plina, dar in dezordine, in care gasesti ceva, doar din intamplare'. Geografia nu poate fi predata si nici inteleasa de la inceput in mod global, de aceea sistemul de cunostinte teoretice si practice este divizat in secvente informationale ordonate intr-o succesiune logica, stiintifica si pedagogica.

Respectarea acestui principiu implica organizarea sistemului de cunostinte in programele scolare in capitole, teme, sisteme de lectii si lectii. Pentru a asigura invatarea sistematica, simultan cu explicatiile, se elaboreaza pe tabla schema logica a lectiei, care constituie un model pentru elevi. Pentru fixare, cunostintele esentiale sunt introduse in sistemul cunostintelor insusite anterior prin stabilirea raporturilor logice intre ele. Cerinta fundamentala a unui invatamant sistematic nu este ca elevul sa retina schemele tuturor lectiilor, ci de a-l obisnui sa le integreze in sisteme de cunostinte superioare. A sistematiza cunostintele implica retinerea esentialului.

Continuitatea in actul predarii sI invatarii presupune asigurarea unei treceri firesti de la antecedentul la consecventul explicativ. Predarea se va realiza intr-o viziune globala prin asigurarea unei legaturi in timp a cunostintelor care se vehiculeaza in demersul didactic. Continuitatea este asigurata prin succesiunea disciplinelor din planul-cadru de invatamant, de logica disciplinei scolare, de logica fiecarei lectii. Din cauza unor erori de elaborare a programei scolare sau a manualelor, uneori profesorul este nevoit sa umple anumite goluri, sa rezolve anumite rupturi sau discontinuitatI in materia predata pentru a impiedica aparitia unor regrese in invatare sau lacune in cunostintele esentiale. Educatia se face continuu, consecvent, esalonat, nu in salturi, aleator sau sporadic. Esalonarea riguroasa a activitatii instructiv-educative se face prin proiecte semestriale, prin proiecte ale perioadelor de evaluare, prin proiecte de lectii. Respectarea acestui principiu determina la profesor si la elevi formarea deprinderilor de munca sistematica, a perseverentei, a constiinciozitatii, a disciplinei in gandire si actiune, a unui stil de munca coerenta si eficienta.

1.1.7. Principiul corelatiei dintre senzorial si rational, dintre concret si abstract (principiul intuitiei). Cunoasterea umana se fundamenteaza pe asertiunea lui Locke, dupa care "nimic nu exista in intelect daca mai intai nu ar exista in simturi". Psihologia contemporana acrediteaza teza conform careia cunoasterea se produce pe traiectul inductiv, de la concret spre abstract, dar si pe cel deductiv, de la abstract, la concret. Cunoasterea intuitiva se efectueaza direct, prin intermediul analizatorilor, a obiectelor si fenomenelor. Intuitia se cladeste pe un suport concret, dar care nu intotdeauna este palpabil in sens fizic. Concretetea poate fi de ordin obiectual, dar si de ordin logic (cuvintele sunt mai concrete - creion - sau mai abstracte - relatie). Pe baza materialului intuitiv, elevul ajunge la abstractizari. Gandirea abstracta este mai mobila, mai independenta si mai operanta pentru clase variate de fenomene, dar pentru a gandi abstract, elevii trebuie sa fi trecut treapta operarii directe cu obiecte sau cu imagini ale acestora.

Prezentarea materialului intuitiv nu este scop in sine, ci un mijloc de invatare eficienta, organizata, dirijata, sistematica, activa, corelata cu interesele si trebuintele elevului. Elevii nu stiu sa observe, ei sunt invatati sa vada si sa desprinda din obiecte si fenomene esentialul, dar si specificul, particularul. Nu este suficient sa privesti, sa manuiesti, sa gusti, sa pipai, sa cantaresti obiectele pentru a obtine o cunostinta stiintifica despre realitate, ci este necesar sa sesizezi esentialul. Obiectele nu-l instruiesc singure pe elev, ci profesorul instruieste cu ajutorul acestora, prin orientarea gandirii si interpretarii. Daca intuitia elevilor nu este dirijata, ei retin caracterele particulare ale obiectelor (culoare, forma, marime, miscare) care le atrag atentia si nu sesizeaza esentialul. Este necesara intuirea polimodala, dirijata prin cuvant, sistematizata dupa un plan, intr-o ordine logica. Intuirea nu se reduce la furnizarea imaginilor sau reprezentarilor unor obiecte, la inlocuirea 'verbalismului cuvantului' cu 'verbalismul imaginii'. Nu modelul in sine si simpla intuire duce la invatarea cu sens si are efecte formative, ci actiunea cu modelul, prin care elevul insusi descopera relatii, legitati. Orice exagerare in folosirea modelelor obiectuale intarzie aparitia si dezvoltarea operatiilor formale. Eficienta respectarii acestui principiu creste prin folosirea rationala a materialului didactic, prin dozarea raportului dintre cuvant si intuitie, prin solicitarea intensa a elevului in activitatea de observare, selectare, comparare, sinteza, abstractizare, verbalizare, generalizare, simbolizare.

1.1. Aplicarea principiilor geografice in lectii

1.1.1. Principiile geografice in functie de categoria de spatiu

In sens larg, spatiul este o intindere care contine obiecte si in care se deruleaza evenimente si actiuni. In sens restrans, spatiul desemneaza localizarea obiectelor, unele in raport cu altele, in functie de relatiile de distanta, marime, forma pe care le intretin. Exista spatiul matematic sau euclidian (definit prin raport cu trei axe de referinta rectangulare care corespund la trei dimensiuni: directia polilor, planul ecuatorial, altitudinea deasupra nivelului marii), spatiul fizic (constituit din insusirile fizice, materiale, obiective ale obiectelor din realitatea materiala), spatiul comportamental (partea din mediul inconjurator in care se deruleaza parceptiile si actiunile umane). Spatiul fizic si cel comportamental se subdivid in: spatiul vizual, spatiul auditiv, spatiul tactilo-kinestezic sau proprioceptiv (M.Zlate, 1999, pag.144).

Perceptia spatiului vizual nu este o simpla insumare a perceptiilor de forma, marime, distanta, directie, volum, ci un produs nou, rezultat in urma interdependentei acestor tipuri de perceptii. Perceptia formei obiectelor implica proiectarea pe retina a fiecarui punct al obiectului si deplasarea receptorilor pe linia de contur care delimiteaza obiectul de mediu. Perceptia marimii obiectelor necesita compararea obiectului cu alte obiecte. Perceptia distantei depinde de detaliile de structura ale obiectului, de existenta sau lipsa reperelor, de particularitatile cromatice ale obiectelor. Perceptia orientarii (directiei) obiectelor este determinata de verticala gravitationala si orizontala perpendiculara pe ea. Perceptia volumului implica reprezentarea lungimii, latimii si adancimii obiectelor.

Perceptia spatiului auditiv se refera la localizarea sunetelor, la determinarea directiei si distantei la care este situata o sursa sonora.

Perceptia spatiului tactilo-kinestezic sau proprioceptiv se refera la localizarea unei stimulari tactile obtinuta prin receptorii aflati in piele, muschi, articulatii, urechea interna. Indicii perceptiei spatiului tactilo-kinestezic sunt: schema corporala, perceptia deplasarii propriului corp, perceptia amplitudinii unei miscari, estimarea distantei pe baza datelor proprioceptive, perceptia verticalei si orizontalei in absenta unor referinte vizuale.

Cand analizam stiintic localizarea unui obiect sau fenomen in spatiu avem in atentie toate aceste elemente. In lectii dirijam perceptia obiectelor si fenomenelor in spatiu de catre elevi prin intermediul intrebarilor sau observatiilor pe care le facem.

Principiul extinderii spatiale. Conform acestui principiu, cand analizam un fenomen geografic identificam limitele spatiului in care se produce, estimam sau masuram dimensiunea spatiului (in unitati de lungime sau de volum).

Tema: Cum procedati concret cand analizati extinderea spatiala a unui fenomen?

Principiul localizarii (al distributiei). Conform acestui principiu identificam si precizam pozitia (amplasamentul) fiecarui obiect sau fenomen in spatiu, in raport cu alte obiecte sau fenomene, fie de acelasi tip, fie de tipuri diferite (teoria vecinatatii).

Tema: Cum localizati in mod concret un obiect in spatiul geografic?

1.1.1. Principii geografice in functie de categoria de timp

Timpul este o masura a schimbarii, el reflecta durata existentiala a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor, simultaneitatea si succesiunea lor. Pentru situarea in timp a unui fenomen geografic: utilizam termenii de durata, frecventa, perioada; stabilim momentul producerii sale (trecut, prezent, viitor); comparam durata, frecventa si perioada unor fenomene; identificam relatiile temporale; deducem influenta factorului timp in evolutia fenomenelor. Cateva aspecte sunt mai importante: perceptia momentului si succesiunii, perceptia si estimarea duratei, orientarea temporala.

Perceptia momentului si succesiunii. In derularea evenimentelor, fenomenelor si proceselor exista o trecere de la un moment la altul sau o derulare de faze sau stari (doua stimulari care urmeaza una dupa alta) sau simultaneitate (doua stimulari care se produc in acelasi timp). Un obiect sau un fenomen trece prin diferite stari, evolueaza sau involueaza, in functie de anumiti factori. Perceptia succesiunii este influentata de factori fizici (viteza de transmitere a stimulilor), biologici (miscarea aparenta), psihologici (atitudinile subiectilor, organizarea stimulilor, ordinea lor).

Perceptia momentului sau orientarea temporala consta in a situa o faza a schimbarii in raport cu intreg ciclul de schimbari. Prin perceptia momentului constientizam daca starea descrisa este actuala, trecuta sau viitoare. Omul utilizeaza repere pentru a se orienta : sistemul fizic si cosmic (alternanta zi-noapte, miscarea astrelor, succesiunea zilelor, lunilor, anotimpurilor), sistemul biologic (ritmicitatea functiilor organismului: somn si veghe, cicluri metabolice, alimentatie) si sistemul socio-cultural (activitatile umane amplasate socio-istoric si socio-cultural).

Perceptia si estimarea duratei. Durata reprezinta intervalul obiectiv care separa doi stimuli intre ei sau intervalul de timp intre momentul in care incepe o intamplare sau un fenomen si momentul in care se sfarseste. Pentru a stabili durata un obiect sau fenomen, utilizam unitati de masurare a timpului: secunda, minutul, ora, ziua, luna, anotimpul, anul, deceniul, secolul, mileniul etc. Unele fenomene dureaza cateva secunde (cutremurele, prabusirile etc.), altele ore (precipitatiile, vanturile, furtunile etc), zile, ani, milenii sau milioane de ani (formarea muntilor de incretire etc).

Perceptia si estimarea frecventei. Frecventa este marimea care indica de cate ori se produce un fenomen intr-o unitate de timp. Fenomenele geografice au diferite frecvente : o data pe zi (rasaritul si apusul Soarelui, rotatia Pamantului in jurul axei), de doua ori pe zi (fluxul si refluxul), de mai multe ori pe zi (valurile in acelasi loc, cutremurele pe intreaga suprafata terestra), o data pe luna (rotatia Lunii in jurul axei si in jurul Pamantului), o data pe an (rotatia Pamantului in jurul Soarelui).

Perceptia si estimerea perioadei. Fenomenele care se repeta au caracteristica o anumita perioada. Perioada este intervalul de timp dupa care se repeta un fenomen, reproducandu-se consecutiv valorile unei marimi caracteristice acelui fenomen. Corpurile cosmice, in miscarea lor, revin in aceeasi situatie relativa fata de un anumit reper. Pamantul revine in aceeasi pozitie fata de Soare dupa un an. Unii arbori infloresc in aceeasi luna, dupa o perioada de un an si isi pierd frunzele in aceeasi luna, la fel, dupa o perioada de un an. Luna cea mai secetoasa (umeda, calda sau rece) este, de regula, aceeasi si perioada dupa care urmeaza aceasta este de un an (fenomene anuale). Apa oceanului revine in aceeasi pozitie (flux sau reflux) fata de un punct de pe tarm dupa 12 ore si 25 minute (fenomene zilnice).

Principiul istorismului. Conform acestui principiu se considera ca orice obiect sau fenomen geografic are o dezvoltare intr-un interval de timp trecand prin mai multe etape: momentul aparitiei, momente de evolutie sau desfasurare, momente de stagnare, momente de involutie, momentul disparitiei. Respectarea acestui principiu impune analiza obiectului sau fenomenului urmarind aceste momente in ordine cronologica.

Principiul actualismului. Conform acestui principiu se considera ca in trecutul Pamantului (a geosfereler) au actionat, ca si in prezent, aceleasi forte constructive si destructive in acelasi timp (energia apelor cugatoare, a valurilor, a mareelor si curentilor marini, a vantului, a vulcanilor si a fortelor tectonice energia chimica a proceselor de alterare si de precipitare). Intensitatea acestor forte s-a modificat insa in functie de conditiile fizice, chimice, biologice ale Pamantului, in diferitele etape ale evolutiei sale. Acest principiu permite interpretarea fenomenelor geografice cu desfasurare istorica prin comparatie cu fenomene mai vechi sau cu rezultatele acestora. Pe baza acestor comparatii se face prognoza evolutiei unui fenomen.

Tema: Dati cate un exemplu concret pentru argumenta respectarea acestor principii.

Principiul cauzalitatii, introdus in geografie de Al. Von Humboldt, raspunde la intrebarea: De ce? si exprima corelatia dintre cauza si efect, succesiunea genetica a fenomenelor in functie de ansamblul conditiilor care insotesc dinamica lor obiectiva. Orice fenomen are o cauza si nu exista fenomene sau procese care sa nu fie supuse unor determinari cauzale. Intr-un raport cauzal, obiectul sau fenomenul care preceda si provoaca producerea altui obiect sau fenomen se numeste cauza, iar obiectul sau fenomenul care succede si a carui producere a fost provocata de cauza se numeste efect (consecinta). Intre cauza si efect exista un raport de necesitate. Constanta acestui raport este mediata de conditii. Intotdeauna cauzele provoaca producerea acelorasi efecte, numai daca actioneaza in aceleasi conditii, la fel cum variabilitatea conditiilor mijloceste variabilitatea efectelor in raport cu actiunea acelorasi cauze. Fenomenele sunt in acelasi timp si cauze si efecte. In producerea efectelor interactioneaza mai multe cauze, in legatura cu diverse conditii. Efectul aparut poate avea un rol activ asupra cauzei care l-a generat, influentandu-l favorabil sau nefavorabil. Principiul cauzalitatii pastreaza caracterul asimetric al raportului cauza-efect, cauza avand rol determinant in geneza fenomenelor si caracterul de ireversibilitate temporala al trecerii de la cauza la efect, chiar daca in lanturile cauzale complexe cauza si efectul coexista o perioada de timp.

Aplicatii. Descoperirea cauzelor este dificila deoarece nu sunt vizibile, tin de esenta fenomenului, vizibile fiind, de obicei, efectele. Dati un exemplu pentru a argumenta aceasta afirmatie.

Un efect poate deveni cauza unui alt fenomen. (Dati un exemplu pentru a sustine aceasta afirmatie.)

Un fenomen produs intr-o regiune poate determina efecte in alte regiuni (Dati un exemplu pentru a sustine aceasta afirmatie.)

Un fenomen produs la un moment dat poate determina efecte dupa o perioada indelungata de timp (Dati un exemplu pentru a sustine aceasta afirmatie.)

Principiul integralitatii raspunde la intrebarile: Ce? Cum? Structura reprezinta modul de organizare a componentelor unui sistem, mod determinat de caractersticile componentelor, de relatiile dintre ele sau de relatiile dintre componente si sistem sau alte sisteme. Integralitatea este calitatea unui sistem de a avea proprietati specifice conferite de interdependenta si interactiunea dintre componentele sale. Aceste proprietati ale intregului sunt diferite de cele ale partilor, nu sunt reduse la proprietatile acestora si nu rezulta din insumarea lor. Conform acestui principiu, cand se abordeaza spatiul geografic, acesta este descompus in componente, iar acestea sunt analizate. Analiza elementelor structurii implica o operatie de clasificare a lor, de sistematizare a ansamblului prin gruparea elementelor pe baza caracteristicilor lor comune in clase de obiecte, cu scopul ca fiecare clasa astfel obtinuta sa ocupe un loc precis si stabil. Se stabileste functia fiecarui obiect sau fenomen in sistemul din care face parte (regional, zonal, continental, planetar) si se identifica relatiile lor cu celelalte componente ale sistemului. Fiecare obiect sau fenomen geografic este raportat la intregul din care face parte, se stabileste rolul lui in sistem, ce actiuni si influente exercita asupra sistemului sau asupra celorlalte componente, dar si ce consecinte suporta din partea lor.

Principiul unicitatii in diversitate. Unicitatea desemneaza caracterul individual, singular sau particular, specific obiectelor, fenomenelor sau proceselor, implicand prezenta unor diferente intrinseci, de ordin calitativ intre acestea. Divesitatea se manifesta ca infinitate de stari calitative pe care le strabate mediul natural si social in dinamica sa, fie ca infinitate calitativa a nivelelor de organizare a materiei, a trecerilor calitative de la un nivel la altul, fie ca o varietate nelimitata calitativ de obiecte sau fenomene ireductibile unele de altele. Exista o diversitate structurala, compozitionala, relationala, o diversitate a formelor miscarii sau a formelor de organizare a materiei.

In aplicarea acestui principiu se opereaza cu categoriile de omogen si eterogen. Omogenul reprezinta caracterul identic al elementelor intregului, proprietatea de a avea acceasi natura, aceleasi proprietati structurale, functionale sau comportamentale. Eterogenul reprezinta deosebirea caracteristiccilor structurale, functionale sau comportamentale ale elementelor intregului. In spatiul geografic unitatea se coreleaza cu diversitatea.