Dezvoltari ulterioare ale conceptului de identificare proiectiva

Putin dupa introducerea sa in 1946, conceptul kleinian de identificare proiectiva s-a extins, legandu-se, la inceput in mod implicit, de relatia de obiect (in general) si de relatia transfer - contratransfer (in particular).

In 1949, Paula Heimann ii ofera contratransferului semnificatia unui instrument de perceptie a anumitor aspecte din comunicarea pacientului, intr-o interventie la Congresul international de psihanaliza de la Zurich :

'Sustin teza ca raspunsul emotional al analistului la pacientul sau, in cadrul situatiei analitice, constituie instrumentul sau de lucru cel mai important. Contratransferul analistului este un instrument de cercetare a inconstientului pacientului'. Si mai incolo, in acelasi text : 'Din punctul de vedere pe care il subliniez, contratransferul analistului nu este numai o parte sau o parcela din relatia analitica, ci este 'creatia' pacientului, face parte din personalitatea acestuia'.

Aceasta idee a fost respinsa de Melanie Klein, care pastra o atitudine de neincredere fata de psihanalistii ce isi utilizau contratransferul. Spre sfarsitul anilor cincizeci, ea i-a marturisit unei colege ca o rugase pe Paula Heimann sa nu prezinte lucrarea despre contratransfer la Congresul de la Zurich. Textul lui Heimann, care nu a fost prezentat niciodata la Societatea britanica de Psihanaliza si care nu contine nici o referinta la Melanie Klein, a fost acceptat ca o parte esentiala a scolii kleiniene, dar reprezenta obiectul unui serios dezacord intre Klein si Heimann, prima insistand asupra faptului ca fenomenul de contratransfer interfereaza cu analiza. Daca analistul are sentimente fata de pacientul sau, spunea ea, el trebuie sa inceapa imediat o scurta autoanaliza - in vreme ce Heimann ridica sentimentele subiective la nivelul unei virtuti. Klein fusese impresionata de vederile lui Freud despre pericolele contratransferului, asa cum erau ele exprimate in Perspectivele terapiei psihanalitice (1910), in timp ce Heimann sustinea ca exigenta lui Freud cum ca analistul trebuie sa ajunga la recunoasterea si stapanirea contratransferului nu conducea neaparat la concluzia ca el trebuie sa devina impasibil si detasat, ci ca trebuie sa-si utilizeze reactia emotionala ca pe o cheie spre inconstientul pacientului.

Inainte de acest text, considerat prima declaratie explicita asupra valorii pozitive a contratransferului, D. Winnicott prezentase in 1947, la Societatea britanica, lucrarea Ura in contratransfer. Discutand despre psihotici, el punea accentul pe faptul ca nu trebuie sa ignoram capacitatea de a uri a analistului :

'Cu cit el va reusi sa nu evite sa-i urasca [pe psihotici] si sa se teama de ei, cu atit ura si teama nu vor mai fi motivele determinante pentru ceea ce face cu pacientii sai'. El mai spune in lucrarea sa : 'In anumite stadii din anumite analize, pacientul cauta de fapt ura analistului si are nevoie de o ura care sa fie obiectiva. Daca pacientul cauta o ura obiectiva sau justificata, el trebuie sa o poata gasi, altfel nu va putea simti ca poate atinge o iubire obiectiva'.

Conceptiile Paulei Heimann nu difereau cu mult de cele ale lui Winnicott. Analistul trebuie sa recunoasca si sa suporte sentimentele provocate in el, 'cu scopul de a le subordona sarcinii analitice in care el functioneaza ca imaginea in oglinda a pacientului'. Exista momente in care pacientul vrea sa-i impuna un anumit rol analistului si acesta din urma poate astfel sa-i furnizeze o perceptie aprofundata asupra proceselor sale psihice inconstiente. Aceasta extindere a conceptului de contratransfer seamana cu schimbarea punctului de vedere al lui Freud despre functia transferului, pe care il vedea la inceput ca pe un obstacol in terapie, pentru a-l considera mai tirziu un element util.

Pe de alta parte, se pare ca Paula Heimann nu accepta notiunea Melaniei Klein de identificare proiectiva. In timp ce prima era, in anii '40, reprezentanta principala a teoriei kleiniene asupra pozitiei depresive, ea nu a mentionat niciodata pozitia schizo-paranoida sau identificarea proiectiva, avansate ulterior de Klein (cu privire la aceasta tema, Klein colabora cu alti autori, ca Herbert Rosenfeld, Hanna Segal si Wifred Bion). Desi Paula Heimann a declarat mai tirziu ca, din punct de vedere teoretic, s-a delimitat de Melanie Klein privind subiectul invidiei de san, ea nu si-a formulat niciodata obiectiile. Insa Betty Joseph, care fusese in analiza la Heimann intre 1951 si 1954, considera retrospectiv ca fiind straniu faptul ca aceasta nu i-a interpretat niciodata clivajul si identificarea proiectiva, doua concepte cheie ale analizei kleiniene.

Daca teoria Melaniei Klein despre identificarea proiectiva si teoria Paulei Heimann nu s-au 'inteles' la nivelul creatoarelor lor - fapt insotit de altfel de o ruptura in relatia lor personala -, aceste doua teorii au fost corelate de alti autori.

Astfel, ideea de contratransfer, ca raspuns specific fata de pacient, care poate functiona ca instrument de cercetare a psihismului sau, l-a determinat pe R. Money-Kyrle sa avanseze in 1956 opinia ca analistul trebuie sa primeasca identificarile proiective ale pacientului sau, sa le modifice prin propriul sau travaliu psihic si sa le reproiecteze, prin interpretari, in pacient. Acesta va reintroiecta nu numai acea parte din el insusi, dar si partea din analist care a dat sens continutului psihic proiectat. In final, pacientul va introiecta o modalitate de functionare a psihismului analistului, modalitate ce va deveni o capacitate interna de a se intelege pe sine. Daca analistul nu reuseste sa contina identificarea proiectiva a pacientului, este posibil ca el sa tinda sa raspunda printr-o identificare proiectiva reactiva sau, dupa L.Grinberg, o 'contraidentificare proiectiva'.

Aceasta idee a ciclului identificare proiectiva in analist - modificare de catre analist - reintroiectie in pacient fusese propusa in 1953 de catre Elliot Jaques, dar intr-un context diferit : pornind de la ideile lui Freud despre fortele de agregare dintre indivizi si de la ideile lui Klein despre mecanismele primitive de aparare, el a sustinut ca unul din elementele de coeziune din asociatiile umane institutionalizate este apararea impotriva angoasei psihotice. Dupa Jaques, indivizii isi pot plasa conflictele interne in persoane din lumea externa, pot percepe cursul conflictului pe calea identificarii proiective si pot reinternaliza apoi evolutia si rezultatul conflictului prin identificare introiectiva.

Pe de alta parte, H. Racker a facut si el legatura intre raspunsul contratransferential al analistului si identificarea proiectiva a pacientului, intr-o serie de articole scrise incepind cu 1948. In cursul unei relatari despre un caz, el afirma :

'Identificarea proiectiva [.] isi atinge deseori scopul - in cazul de fata, este vorba de a actiona in asa fel incit analistul sa se simta vinovat, iar aceasta nu implica (asa cum s-a afirmat uneori) numai faptul ca pacientul se asteapta ca analistul sa se simta vinovat sau ca 'se presupune ca analistul este trist si deprimat'. Identificarea analistului cu obiectul cu care il identifica pacientul este, repet, procesul contratransferential normal'.

Racker stabileste o distinctie intre identificarea concordanta si identificarea complementara a analistului. Contratransferul bazat pe identificarea concordanta se produce atunci cind analistul s-a identificat cu reprezentarea de sine fantasmatica a pacientului la un moment dat. Contratransferul bazat pe identificarea complementara are loc atunci cind analistul s-a identificat cu reprezentarea de obiect din fantasma transferentiala a pacientului.

Extinderea notiunii de identificare proiectiva, al carei motor este Wilfred Bion, spre sfirsitul anilor '50, si-a gasit expresia in conceptul acestuia de continut / continator. El completeaza descrierea Melaniei Klein, cu un fenomen care nu are loc doar in fantasma (ca la Klein), ci care reprezinta, daca folosim cuvintele lui Sandler, o 'plasare in interiorul obiectului' :

'Apare expulzarea 'sanului rau' in sanul real extern, printr-o identificare proiectiva realista. Mama, datorita capacitatii sale de reverie, modifica senzatiile neplacute legate de 'sanul rau' si incearca sa-si aline bebelusul. Acesta reintroiecteaza trairea emotionala transformata si moderata, adica reintroiecteaza . un aspect nesenzorial din iubirea materna'.

Bion isi utilizeaza termenii bazandu-se pe un model al sistemului digestiv. Conform acestui model, personalitatea se 'hraneste' din datele experientei senzoriale si emotionale si 'creste' in masura in care ajunge sa 'asimileze' aceste date, apoi in masura in care reuseste sa stabileasca 'legaturi' psihice cu obiectele concrete ce o inconjoara, cu celelalte personalitati din jur si cu ea insasi. Aceste legaturi sunt in numar de trei : legaturile de iubire (I), de ura (U) si de cunoastere (C), ultima fiind implicata mai ales in activitatea si aparatul de gindire, capabile sa integreze si sa elaboreze datele experientei in ansambluri tot mai coerente. Unul din elementele esentiale ale sistemului teoretic introdus de Bion este conceptul de functie-alfa, functie rezultata din activitatea mai multor factori, printre care si cei enuntati de Freud in Formularea a doua principii de functionare psihica : atentia si notarea. Functia-alfa le permite datelor simturilor sa fie percepute ca atare (atentia) si sa fie inregistrate (notarea), in principal sub forma imaginilor vizuale. Ele transforma impresiile senzoriale in elemente mnezice, elementele-alfa, susceptibile de a fi inmagazinate si utilizate in gandurile visului si in gandirea vigila inconstienta.

Pentru Bion, prototipul experientei emotionale este relatia cu sanul (ca si la Melanie Klein). Dar experienta sanului ca sursa de iubire si de confort este ocultata la inceput prin experienta frustrarii, asa incit experienta emotionala a 'sanului rau' trebuie sa fie mai intii 'visata' si elaborata de catre mama, apoi convertita in elemente-alfa de catre functia-alfa a mamei. Iata ce scrie Bion despre reveria mamei in calitate de continator :

'Capacitatea de reverie a mamei este considerata aici ca inseparabila de continut, deoarece acesta depinde in mod evident de prima. Daca mama care hraneste nu este capabila sa-si ofere reveria sau daca reveria oferita nu este insotita de iubirea pentru copil sau pentru tata, acest fapt ii va fi comunicat sugarului, chiar daca intr-un mod ininteligibil. [.] Termenul de 'reverie' poate fi aplicat oricarui continut. In acest caz, eu il limitez la un continut impregnat de iubire sau de ura. In acest sens restrins, reveria este o stare de spirit receptiva la orice obiect care provine de la obiectul iubit, o stare de spirit capabila, altfel spus, sa primeasca identificarile proiective ale sugarului, fie ca ele sunt resimtite de el ca bune, fie ca rele. Pe scurt, reveria este un factor al functiei-alfa a mamei'.

O asemenea relatie, de comunicare preverbala intre copilul mic si mama, este definita ca o relatie de identificare proiectiva. Experienta emotionala dureroasa a copilului, precipitata intr-o 'proto-gandire', poate fi evacuata pe calea unei identificari proiective excesive, sau poate fi implicata intr-o identificare proiectiva realista, destinata a suscita mamei sentimente pe care sugarul nu doreste sa le aiba. Aceasta proto-gindire (element-beta) este proiectata sub forma unui continut in mama (continator), pentru a fi transformata acolo, convertita in elemente-alfa si reintroiectata intr-o forma tolerabila, ce reprezinta in acelasi timp un aparat de gandire capabil sa repete singur operatia initiala de identificare proiectiva. Astfel, 'identificarea proiectiva este o forma precoce a ceea ce se va  numi ulterior capacitate de a gandi'. Eficacitatea identificarii proiective, ca 'masura realista' de a modera frustrarea, este subordonata nu numai capacitatii de reverie a mamei, ci si capacitatii copilului de a tolera frustrarea :

'Un sugar dotat cu o buna capacitate de a tolera frustrarea poate sa faca fata unei mame incapabile de reverie, deci incapabile sa se ocupe cu nevoile lui mintale. In extrema cealalta, un sugar incapabil sa tolereze frustrarea nu poate supravietui, fara riscul unei prabusiri psihice, experientei de identificare proiectiva cu o mama capabila de reverie'.

In 1959, autorul vorbea de aceiasi factori ce-i ofera copilului posibilitatea (sau imposibilitatea) de a-si 'experimenta' sentimentele in sanul altei personalitati, in Atac impotriva legarii, de aceasta data utilizand termenul kleinian de invidie :

'Datorita identificarii proiective, pacientul are posibilitatea de a-si studia propriile sentimente in sanul unei personalitati suficient de puternice ca sa le contina. Imposibilitatea de a folosi acest mecanism, fie pentru ca mama refuza sa constituie receptorul sentimentelor copilului mic, fie pentru ca ura si invidia pacientului ii interzic mamei sa indeplineasca aceasta functie, antreneaza distrugerea legaturii dintre copilul mic si san si, in consecinta, o tulburare grava a pulsiunii de curiozitate care sta la baza oricarei invatari'.

Ca si Winnicott, Bion subliniaza rolul obiectului extern in constituirea psihismului, mai ales in comunicarea cu acesta printr-o identificare proiectiva 'normala' sau 'realista'. Pe de alta parte, ura impotriva obiectului extern poate antrena recursul la o identificare proiectiva in forma sa patologica, 'excesiva', care conduce la expulzarea de fragmente clivate din eu, din legaturi, din aparatul perceptiv - obiectele 'bizare' din cimpul schizofreniei. Dar Bion atrage atentia asupra a ceea ce numeste Melanie Klein identificare proiectiva 'excesiva' a pacientului, remarcand faptul ca ea poate sa para excesiva atunci cind analistul este fortat sa-si dea seama de ea, in urma masurilor luate de pacient pentru a-l determina sa-i simta emotiile nedorite.

Relatia dintre continut si continator - care, spune Bion, reprezinta 'o functie a ambelor obiecte' (o activitate realizata de ambii indivizi), dar poate fi considerata 'ca functia unuia singur' - este o relatie numita 'comensuala', in care copilul mic si mama sa depind unul de celalalt in beneficiul amindurora. Bion vorbeste despre o identificare proiectiva 'realista', care nu reprezinta chiar o exteriorizare 'direct in obiectul extern' sau o 'plasare in interiorul obiectului'. Melanie Klein descrisese un aspect al identificarii proiective legat de modificarea angoaselor infantile : bebelusul proiecteaza in sanul 'bun' o parte din psihicul sau (clivata temporar), mai precis sentimentele sale rele, care vor fi mai apoi reintroiectate. Discutind despre teoria lui Klein asupra identificarii proiective, Bion se exprima astfel :

'In timpul stationarii in sanul bun, ele [sentimentele rele] sant resimtite ca fiind modificate astfel incat obiectul reintroiectat ii apare tolerabil psihicului sugarului'.

Ideea lui Bion este ca pacientul e capabil de o manipulare a mediului sau (diferita de cea utilizata de nevrotic, sau mai degraba de cea utilizata cu mijloacele unui nevrotic) legata de ceea ce, in cadrul realitatii, echivaleaza cu fantasma omnipotenta despre care vorbeste Klein. Caracterul exclusiv fantasmatic al identificarii proiective kleinienene rezulta din faptul ca subiectul 'simte' ca sentimentele sale proiectate au fost modificate de catre psihicul obiectului, dar nu exista vreo transformare psihica a obiectului extern real. Practic, este ca si cum Bion ar fi modificat teoria Melaniei Klein doar 'stergand' cuvantul 'simte' si transpunand fantasma in realitatea exterioara :

'Este la fel de posibil, chiar esential, sa observam fapte susceptibile a demonstra ca un pacient, la care recunoastem functionarea acestei fantasme omnipotente, este capabil de un comportament legat de ceea ce, in realitate, echivaleaza cu aceasta fantasma. Inca de la inceputul vietii, pacientul are un contact cu realitatea suficient de bun pentru a putea actiona in asa fel, incat sa-i produca mamei sentimente pe care el nu le doreste in el insusi, sau pe care vrea sa le perceapa la ea. Pentru ca teoria sa corespunda cu aceste fapte clinice, am propus o versiune corectata a teoriei freudiene asupra principiului placerii, in care principiul realitatii opereaza in acord cu principiul placerii. Gasim o ilustrare a acestei incercari, de a transforma fantasma omnipotenta in realitate, la pacientul care resimte nevoia sa le impuna celorlalti sentimentul ca el ar fi capabil sa-si ucida parintii sexuali, lucru care l-ar ajuta sa aiba o relatie sexuala si de iubire eliberata de teama ca s-ar putea sinucide sau ca si-ar putea ucide partenera in momentul in care ar observa, la el si la partenera sa, semne ale unei pasiuni sexuale reciproce. Am sugerat ca, la extrema, aceasta ar putea conduce chiar la crima - ca mijloc de a indeplini efectiv, in lumea realitatii, o fantasma omnipotenta care altfel ar ramane o simpla fantasma omnipotenta' (Learning from experience, 1962).

Sa remarcam, in acest lung pasaj citat, doua elemente particulare. Primul este explicit si scoate in evidenta modul in care Bion isi adapteaza teoria psihanalitica la clinica : pentru a-si justifica ipoteza despre realizarea fantasmei de identificare proiectiva, el modifica viziunea freudiana, in care principiul realitatii ii succede principiului placerii; prin aceasta modificare, autorul - chiar daca nu o afirma clar - modifica si perspectiva kleiniana asupra 'realitatii' fantasmei inconstiente (fantasma sinonoma cu mecanismul si cu procesul), deoarece aportul teoretic bionian opune lumea fantasmei si lumea realitatii, opozitie necesara daca vrea sa introduca in teorie rolul obiectului extern in functionarea psihica a subiectului. In cazul mecanismului de identificare proiectiva 'realista', realitatea la care se refera Bion consta in realitatea psihica a mamei, subiectivitatea acesteia. Pe de alta parte, ideea ca principiul realitatii opereaza in acord cu principiul placerii semana, oarecum, cu ideea Melaniei Klein despre temporalitatea narcisismului si a relatiei de obiect la sugar : exista relatii de obiect inca de la inceputul vietii, relatii ce coexista cu narcisismul.

Cel de al doilea element pe care l-am remarcat in acest fragment este implicit si priveste modalitatea prin care se realizeaza fantasma de identificare proiectiva, in ilustrarea cu pacientul ce impune celorlalti sentimentul ca ar fi capabil sa-si ucida parintii. Aici este vorba de doua fantasme impletite : fantasma omnipotenta de identificare proiectiva (a-si plasa in ceilalti propriul sentiment) 'iese' in lumea exterioara prin intermediul altei fantasme (a ucide) ca suport mai concret si mai specific. Ca si cum fantasma de identificare proiectiva ar fi atat de 'abstracta' incat ar avea nevoie de corpul celuilalt pentru a se exprima : o fantasma in alta fantasma.

Propunand teoria sa despre continut /continator, Bion renunta la solipsismul lui Freud si al Melaniei Klein, facand loc in psihanaliza 'dialogului cu obiectul', ne spune Andr Green. In descrierile clinice ale lui Bion, avem inca de a face cu doi protagonisti, pacient si analist, care au identitati distincte.

Cel care va merge si mai departe cu conexiunea intre identificare proiectiva si contratransfer este Michel De M'Uzan (1976, 1983). Fenomenul despre care vorbeste De M'Uzan nu constituie doar un dialog, ci un adevarat sistem, a carui forma manifesta este gandirea paradoxala : aparitia la analist a unor ganduri, reprezentari sau cuvinte fara nici o legatura inteligibila cu continutul sedintei si care par sa corespunda cu 'procese psihice care se deruleaza la analizat'. Reprezentarea pacientului 'invadeaza' mintea analistului, deoarece aparatul psihic al acestuia s-a transformat intr-o anexa a aparatului psihic al primului : 'aparatul psihic al analistului a devenit literalmente al pacientului'.

Autorul pomeneste despre mecanismele de identificare proiectiva (de partea pacientului) si de identificare introiectiva (de partea analistului), dar el subliniaza ca fenomenul pe care il descrie nu este incarcat de agresivitate dinspre pacient, asa cum apare el in descrierile Melaniei Klein asupra intruziunii violente si controlului ce insotesc fantasma de identificare proiectiva :

'Ne-am gandit, fara indoiala, la rolul jucat in sistemul paradoxal de proiectie si introiectie, in particular de mecanismele de identificare proiectiva si, in ce-l priveste pe analist, de identificare introiectiva. Interventia acestor mecanisme in contratransfer a fost expusa pe larg. Astfel, M. Neyraut nu ezita sa recunoasca raportul dintre contratransfer - si dintre transfer - si gandirea animista, identificata cu o proiectie a inconstientului. De aici pana la o conceptie oarecum paranoida a activitatii analistului nu mai e decat un pas. In ce ma priveste, eu nu-l fac, deoarece experienta m-a convins ca insusirea si invadarea aparatului psihic al analistului nu au deloc un scop distructiv. Nu este vorba, pentru analizat, nici despre a leza analistul, nici despre a depune in el fragmente din sine clivate si rele. Este vorba, dupa mine, despre destinul libidoului narcisic al celor doi protagonisti'.

M. De M'Uzan insista asupra aspectului narcisic al sistemului paradoxal (a carui descriere ar fi asimilata, la kleinieni, cu o identificare proiectiva lipsita de agresivitate, iar dupa Bion, cu o identificare proiectiva normala). El explica reticentele psihanalistului cu privire la acest fenomen prin amenintarea adusa asupra narcisismului sau si asupra sentimentului sau de identitate, identitate inteleasa de el asa cum e definita de Ph. Greenacre (1958), ca 'unicitate resimtita de un organism integrat, care il recunoaste pe celalalt fara ambiguitate'. In timpul manifestarii sistemului paradoxal, reprezentarea de obiect (care este pacientul pentru analistul lui) se instaleaza cu atata forta 'in gazda sa [in analist], incat ea retine o parte din libidoul narcisic al acesteia', conducand la o pierdere de libido narcisic de catre analist si la o alterare a imaginii pe care el o are despre propria identitate. Sentimentul de stranietate si chiar de usoara depersonalizare ce insotesc aceste procese pot provoca la analist o reactie comparabila cu apararile biologice imunitare. La extrema, spune De M'Uzan (si aici expresia kleiniana ar fi de identificare proiectiva excesiva),

'[.] cum nu poate fugi, analistul ajunge sa se debaraseze de el insusi sau, de exemplu, de capacitatea sa de a intelege si de a interpreta'.

O asemenea reactie ar corespunde unei lecturi a termenului de 'contratransfer' in sensul de 'opozitie la transfer' din partea analistului, in scopul de a-si pastra granitele libidoului narcisisc si ale eului.

Cum se explica functionarea gandirii paradoxale ? Autorul apeleaza la analogia cu inhibitia biologica a raspunsului autoimun cu privire la celulele maligne si cu privire la fetus : apararile imunitare inceteaza sa mai functioneze in ambele cazuri, fiind inlocuite cu o tolerare a acestor tipuri de intruziune. O alta explicatie ar fi ancorarea sistemului paradoxal intr-un reziduu functional, legat de momentul dezvoltarii psihice cand copilul trebuie sa-si traseze granitele libidoului narcisic si sa-si delimiteze eul; este un moment de 'fractura' a libidoului sau narcisic, deoarece el este obligat sa realizeze un doliu dublu : cel dupa fostul sau sine imens si cel dupa obiectul narcisic care era mama. De M'Uzan ilustreaza acest moment cu o scena relatata de o pacienta. Pe cand aceasta avea doi ani si jumatate, ea si-a vazut in oglinda, pentru prima oara, propria imagine alaturi de imaginea mamei sale. Ulterior, tot in copilarie, gandindu-se la cele doua imagini, ea a fost deodata cuprinsa de disperare si a inceput sa strige catre mama : 'De ce eu sunt eu, spune-mi, de ce eu sunt eu !'.

Un alt aspect al sistemului paradoxal, mentioneaza autorul, consta in indoielile pacientului asupra prezentei analistului, exact in momentul cand acesta este invadat de ganduri paradoxale; pacientul traieste un moment de doliu, avand sentimentul ca-si pierde o parte din pulsiuni, pentru ca analistul i-a luat-o si a disparut cu ea.

Cand vorbeste despre continuturi psihice vehiculate prin identificare proiectiva, De M'Uzan se refera mai ales la reprezentare. Alti autori pun accentul pe afect. Iata ce afirma Masud Khan despre modurile in care anumiti pacienti, numiti de el 'personalitati schizoide', provoaca un contratransfer greu de tolerat :

'Pentru o buna perioada, ei il determina pe analist sa simta iritarea, furia, nevoia, disperarea, iubirea si tandretea, violenta distructiva si panica aflate in ei insisi, inainte [de a le putea experimenta] pentru ei, in ei'.

Khan ne aminteste ca, pentru Fairbairn, procesul regresiv la acesti pacienti in situatia psihanalitica este cel de 'depersonalizare a obiectului', aspect confirmat de De M'Uzan cu privire la trairea analistului (obiect al pacientului) confruntat cu gandirea paradoxala.

Destinul unui concept

Am urmarit evolutia conceptului de identificare proiectiva, raportandu-l la alte concepte psihanalitice, ca fantasma, sinele, clivajul, identificarea, proiectia si contratransferul. Sa reluam cateva dintre problemele ridicate in cursul de pana acum al lucrarii.

Obiectele fantasmatice din teoria kleiniana sunt tratate 'ca si cum ar oferi o consistenta reala' (Pontalis) nu numai de catre subiect, dar si de catre discursul teoretic. Semnalam mai ales statutul ambiguu al obiectului extern (interior si exterior, fantasmatic si real). Dincolo de faptul ca Melanie Klein ii atribuie fantasmei insasi originea functionarii psihice, ne putem intreba daca acest 'realism' al lumii interne nu provine cumva dintr-un alt 'realism', cel al situatiei analitice concrete, care presupune existenta unui obiect realmente extern pentru pacient : analistul in carne si oase. Amintim descrierea lui D. Meltzer : in lumea interna (realitatea psihica), obiectele interne si obiectele introiectate au o viata care se situeaza in relatia cu eul asa cum se situeaza obiectele externe in relatia cu personalitatea sau sinele.

In timp ce partea de identificare din notiunea de identificare proiectiva trimite, pe de o parte, la diateza activa a identificarii - a identifica pe altul cu sine insusi - si pe de alta parte, mai mult la identitatea subiectului decat la identificarea propriu-zisa, conceptul de identificare proiectiva al lui Melanie Klein nu pare sa se diferentieze net de conceptul de proiectie. S-a insistat mult pe termenul in ca factor de diferentiere in raport cu proiectia, dar nota explicativa adaugata de Klein in articolul sau Observatii asupra unor mecanisme schizoide ni se pare inca si mai enigmatica.

Acest termen, de identificare proiectiva, are totusi o posibilitate de a functiona ca diferit de proiectie : atunci cand obiectul extern in care s-a proiectat este analistul, in contratransferul sau. Analistul care era Melanie Klein nu a vorbit aproape niciodata de contratransfer in opera sa. In legatura cu acest lucru, Victor Smirnoff remarca : '[.] poate pentru ca ea considera contratransferul ca atingand analistul in profunzimea organizarii lui inconstiente'.

Ideea lui Heimann asupra utilitatii contratransferului a fost respinsa de Klein si, la randul ei, Heimann nu a recunoscut niciodata notiunea de identificare proiectiva. Totusi, aceasta a fost raportata foarte repede la contratransfer, de catre autori kleinieni sau nekleinieni.

Fantasma care era initial identificarea proiectiva (deci un concept oarecum 'vid' sau 'narcisic', deoarece el i se aplica lui insusi; era, in acelasi timp, 'ochiul camerei video si imaginea de pe ecran', ca sa folosim expresia lui A. Green)  a devenit un concept 'umbrela' ce cuprinde procese interpersonale detectate prin intermediul contratransferului.

In cursul acestei evolutii teoretice, obiectul extern - care era la inceput un obiect introiectat de pacient - 'iese' putin cate putin in spatiul extern al sedintei psihanalitice, pentru a deveni obiectul-subiect reprezentat de analist. El devine un obiect cu adevarat extern, iar relatia interna se transforma intr-o relatie externa. Cea care era la origine.

Continutul proiectat 'iese' si el din lumea interna, 'traverseaza' spatiul analitic si intra in contratransferul analistului. Apare astfel teoria contratransferului vazut ca o contributie a pacientului.

Ipoteza noastra, derivata din prima parte a acestei lucrari, este urmatoarea :

Nasterea si evolutia notiunii de identificare proiectiva in teoria psihanalitica ne conduce la ideea ca aceasta notiune era destinata dintru inceput sa 'vorbeasca' despre contratransfer si despre intersubiectivitate, avand inscris acest destin in chiar originea sa; ca acest concept a fost creat printr-o 'reactie de aparare imunitara' fata de stranietatea contratransferului pentru teoria psihanalitica; ca odata aparut, el a condus in mod inevitabil, prin insusi caracterul lui enigmatic, asemeni unui 'act teoretic ratat', la dorinta care ii daduse atata forta : dorinta de 'a gandi in cuvinte' despre inauntrul analistului cu privire la pacientul sau.