- STUDII DE SECURITATE - BALANTA DE PUTERE

UNIVERSITATEA BUCURESTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE

MASTER - STUDII DE SECURITATE - ANUL I, BOLOGNA

BALANTA DE PUTERE

I.          

INTRODUCERE

Echilibrul international poate fi caracterizat de lupta pentru putere, care ai pune fata in fata pe cei care vor sa schimbe actuala distributie a puterii cat si pe cei care doresc pastrarea ei.

La Congresul de la Viena care a pus capat volburei create in sistemul european de state de catre Napoleon Bonaparte, puterile invingatoare au cautat sa dea fiabilitate si coerenta unui sistem. In acest scop, ele au formalizat mai vechiul concept al "balantei de putere" intr-o institutie: "concertul marilor puteri europene". Functionalitatea acestei institutii a asigurat, cu intreruperi, desigur, 100 de ani de pace in Europa. Pace inteleasa ca absenta a razboiului intre marile puteri europene pe batranul continent (cu exceptia notabila a razboiului Crimeei).  Pentru prima data de la 1648 ( pacea westfphalica), o institutie internationala este formalizata pentru a gestiona sistemul international de state cu scopul evitarii anarhiei in cadrul lui. Aceasta achizitie conceptuala extrem de importanta isi va face prezenta ulterior in toate organizarile sistemului ."Concertul de putere" a fost limitat la marile puteri si la Europa si a reflectat deopotriva gandirea dominanta a timpului in domeniul relatiilor internationale.

Intelegerea ideii de balanta de putere

Pentru a defini un concept ca balanta de putere trebuie mai intai sa definim politica diplomatica numita realpolitik, deoarece cei doi termeni sunt indeaproape raportati ca mod de abordare.Astfel realpolitikul se refera la diplomatia intereselor avand asociate mai multe caracteristici: interesul conducatorului si al statului reprezinta sursa actiunii, imperativele politicii iau nastere din competitia neregulata a statelor, succesul reprezinta ultimul test al politicii, el fiind definit ca factor prin care se mentine si se fortifica statul.

In cartea lui Hedley Bull, Societatea Anarhica, autorul , pentru a defini conceptul de balanta a puterii face referire la teoria lui Vattel :"O stare de lucruri in care nici o putere nu este intr-o pozitie preponderenta si poate face legea pentru altii".Aceasta definitie ne duce cu gandul mai ales la puterea militara, dar trebuie avute in vedere si celelalte semnificatii ale puterii in politica mondiala.

"Dorinta de putere a mai multor natiuni,fiecare incercand fie sa mentina, fie sa rastoarne status-quoul, conduce inevitabil la o configuratie numita balanta de putere si la politicile ce-si propun mentinerea ei."(Morgenthau,p.203)Conceptul echilibrului(balantei) poate fi gasit in multe alte stiinte, el reprezentand stabilitatea in interiorul unui sistem compus din forte autonome.Astfel, daca acest echilibru este tulburat de forte interne sau externe, sistemul reactioneaza in tendinta de a restabili echilibrul originar, ori de a crea altul nou.

In opinia lui Waltz politica balantei de putere presupune existenta a cel putin trei mari puteri. El da ca exemplu existenta a cinci sau mai multor puteri timp de mai bine de trei secole in Europa de dupa Tratatul de la Westphalia(1648) si pana la al doilea razboi mondial. Astfel, este atestata ideea ca existenta a doar doua state care sa-si imparta puterea ar creea posibilitatea unor miscari internationale si a unor realinieri nationale drept compensatii in urma unor schimbari survenite in puterea oricarei dintre cele doua puteri.

"Concentrarea excesiva a puterii impiedica posibilitatea desfasurarii politicii de echilibru."(Waltz, p.166) In sistemul international un singur lucru este continuu si sigur: amenintarea razboiului, astfel, balanta de putere este obligatorie pentru a contracara, puterea militara avand un rol de o importanta deosebita.La Waltz puterea este in maniera realismului clasic adica nu poate fi separata de scopurile celor care o detin, scopuri preponderent malefice, ce tin de folosirea fortei pentru a anexa noi teritorii, a influenta politicile altor state prin amenintarea cu folosirea fortei sau chiar prin utilizarea ei , a interzice folosirea fortei prin apelarea la forta, a te opune fortei cu forta .

Teama utilizarii fortei a condus la regularizarea relatiilor dintre state si la formarea balantelor de putere. Intr-o lume in care exista cel putin trei mari puteri exista intotdeauna posibilitatea formarii de aliante precum si a destramarii acestora. Substanta balantei de putere se gaseste tocmai in procesul incheierii si formarii aliantelor, in mentinerea sau in desfacerea lor. Scopul fundamental al statelor este marirea securitatii si nu a puterii lor.

Sporirea puterii este doar un mijloc in vederea asigurarii scopului fundamental al statelor: acela de a-si asigura supravietuirea si implicit securitatea. Puterea ramane un factor decisiv in asigurarea securitatii. De aceea chiar daca Waltz inlocuieste puterea cu securitatea, nu aduce schimbari in analiza traditionala a lui Morgenthau, care avea in centrul sau puterea, ca scop imediat al oricarui stat. "In anarhie, securitatea este scopul cel mai important" (Waltz,p.173).

Numai statele care sunt in siguranta, ale caror supravietuire le este garantata pot sa urmareasca profitul sau puterea. Pentru ca puterea este un scop si nu un mijloc, statele prefera sa se ralieze celei mai slabe dintre doua coalitii.Dovada cea mai clara ca statele prefera securitatea in detrimentul puterii este ca am fost martori la formarea de balante de putere si nu la crearea de hegemoni mondiali. Mentinerea pozitiilor in cadrul sistemului in echilibru poate fi considerata preocuparea de importanta maxima a oricarui stat.

Pentru Waltz a urmari o situatie relativa a puterii mai buna nu inseamna maximizarea puterii. Statele urmaresc sa-si mentina pozitia pe care o detin in sistem, si de aceea actiunile lor indreptate inspre acest scop nu sunt indreptate inspre maximizarea puterii, ci inspre echilibrarea acesteia.La fel ca si realistii clasici, Waltz considera sistemul intenrational ca fiind guvernat de principiul self-help.Intr-un sistem in care statele nu pot conta decat pe ele insele, acele state care sunt mai slabe vor avea de suferit, ele fiind amenintate mereu de cele mai puternice. Teama generata de aceasta situatie le face pe state sa actioneze inspre crearea unei balante de putere.Pentru stabilirea unei balante a puterii trebuie sa fie indeplinite urmatoarele doua conditii: sa existe un sistem international anarhic si al carui unitati sa isi doreasca sa supravietuiasca. Prin urmare principiul ordonator al structurii sistemului, anarhia, si dorinta statelor de a supravietui conduc la crearea mecanismelor necesare pentru functionarea balantei puterii. Balanta de putere este determinata de sistem.

Sistemul actioneaza asupra statelor si le determina sa duca o politica a balantei de putere, in scopul echilibrarii sale.Stefano Guzzini, referindu-se la teoria balantei de putere a lui Waltz, afirma ca "este foarte important de observat totusi ca teoria lui Waltz nu face cu nimic mai "stiintific' conceptul de balanta a puterii care poate fi intalnit la Morgenthau; nu este decat o reluare."(Guzzini, p.28)

Hedley Bull, spre deosebire de Kenneth N. Waltz accepta existenta a doua tipuri de balante de putere, cea simpla si cea complexa.Balanta simpla poate fi exemplificata de confruntarea mocnita dintre S.U.A. si U.R.S.S. din timpul razboiului rece, 1947-1989, pe cand cea complexa este sugerata de perioada premergatoare primului razboi mondial cand o balanta cu sase puteri a fost simplificata prin combinari pur diplomatice astfel creandu-se Tripla Antanta si Tripla Alianta.O balanta simpla poate sa fie definita de egalitatea puterilor in schimb una complexa nu necesita asa ceva.Daca intr-o ecuatie cu trei sau mai multe puteri una din ele se dezvolta formand o inegalitatea flagranta nu inseamna neaparat ca va atinge si o pozitie de preponderenta deoarece celelalte au, si e istoric dovedit faptul, posibilitatea de a se alia impotriva ei.

Functiile balantei de puteri in sistemul de state modern au fost cel mai bine exemplificate de Bull:

a)Existenta unei balante generale a puterii in intregul sistem international a servit la oprirea transformarii sistemului intr-un imperiu universal prin cuceriri

b)Existenta balantelor locale de putere a servit la protejarea independentei statelor in anumite zone in fata absorbirii sau dominarii lor de catre o putere preponderent locala.

c)atat balantele de putere generale cat si cele locale, acolo unde au existat, au asigurat conditiile in care alte institutii de care depinde ordinea internationala (diplomatia, razboiul, dreptul international, managementul marii puteri)puteau sa opereze.

Cea mai importanta critica este aceea ca urmarirea balantei de putere are efecte negative asupra sistemului international deoarece incercarea de mentinere este in sine o sursa de razboi si ca numai puterile mari pot beneficia de pe urma ei, in detrimentul puterilor mici.

Declinul major al numarului de state europene intre 1648 si 1914 demonstreaza principiul compensarii adica a tendintei statelor mari de a le imparti si absorbi pe cele mai mici, totul in numele mentinerii balantei.Cazul clasic ce denunta principiul balantei de puteri ca fiind doar un mod de marire colectiva a statelor mari este impartirea Poloniei din 1772 de catre Austria, Rusia si Prusia.

Exemplificare a functionarii balantei de putere

Bibliografie Identificata:

1.Waltz, Kenneth N., Teoria politicii internationale, ed.Polirom, Iasi, 2006

2.Morgenthau, Hans J, Politica intre natiuni, ed.Polirom, Iasi, 2007

3.Bull, Hedley, Societatea Anarhica, ed. CEU Press, Chisinau, 1998

Guzzini, Stefano De, Realism si relatii internationale, ed. Institutul European, 2000

Bibliografie Selectiva:

1.Kissinger, Henry, Diplomatia, ed. All, Bucuresti, 2007

CHIRILA ALEXANDRU, ANUL I, BOLOGNA, STUDII DE SECURITATE

II.

BALANTA DE PUTERE SI SECURITATEA INTERNATIONALA

Securitatea este:

lipsa relativa a razboiului (Ian Bellany, 1981);

capacitatea unei natiuni de a promova cu succes interesele sale nationale (Penelope Hartland-Thunberg, 1982);

capacitatea de a face fata agresiunii externe (Giacomo Luciani, 1989);

Dupa caderea comunismului se poate constata si maturizarea constructiei securitatii continentale. Semnalele sunt multiple, cele mai profitabile fiind, intre altele: lansarea de catre N.A.T.O. a Parteneriatului pentru Pace; infiintarea Fortei de Reactie Rapida; politica de extindere a Uniunii Europene; lansarea unor programe de cooperare economica, cel maicunoscut fiind PHARE. Securitatea internationala este caracterizata de mai multe dimensiuni:

a) militara, importanta insa daca avem in vedere numeroasele zone de conflict la nivel planetar, precum si multitudinea de surse ale insecuritatii, in ciuda faptului ca principala alianta politico-militara la scara planetara, N.A.T.O., se autodefineste ca fiind una de tip defensiv;

b) politica, ce joaca astazi un rol mai important ca oricand, datorat mai ales noului climat international, propice dialogului si gasirii unor mijloace pasnice de rezolvare a diferendelor dintre state;

c) economica, rolul sau fiind pus in valoare de marile diferente dintre Nord si Sud, care pot genera noi tipuri de amenintari pentru securitatea globala;

d) sociala, aflata in stransa legatura cu latura economica;

e) ecologica, - mediul inconjurator, despre prezervarea biosferei planetare ca suport al ecosistemului sau ca garantie a vietii pe Terra si mai ales despre amenintarile globale

f) culturala si religioasa, dimensiune care probeaza faptul ca latura spirituala joaca si va mai juca inca o buna perioada de timp un rol important pentru fiinta umana.

In perioada razboiului rece, dezvoltarea unei tehnologii militare avansate de catre una dintre superputeri genera o stare de inferioritate militara celeilalte superputeri. Initiativa "razboiul stelelor" a SUA a contribuit, in cele din urma, la prabusirea URSS.

Fenomenul de spirala: cu cat un stat se orienteaza mai mult catre cresterea securitatii, cu atat celelalte state se simt mai amenintate si iau masuri proprii de crestere a securitatii. Ex. cursa inarmarilor.

Consecinte ale dilemei securitatii: 1. reducerea propriei capacitati militare a statului care initiaza dilema securitatii; 2. cresterea valorii pe care adversarul o ataseaza ideii de expansiune, ceea ce ingreuneaza descurajarea adversarului; 4. consum inutil de resurse.

IDEALISM SI REALISM IN RELATIILE INTERNATIONALE - POZITII IDEOLOGICE

Scoala realista - Morgenthau, Aron, Neighbuhr, Kennan, Herz, Wight, Kissinger - studiul istoriei ne arata modul de comportare a actorilor politici; puterea este variabila cheie a explicatiei scolii realiste; natura sistemului international - grupurile politice (triburi, orase-stat, regate, imperii, state) exista si interactioneaza in cadrul unui sistem international anarhic; anarhie = nu exista o autoritate sau guvern "mondial" care sa reglementeze interactiunea partilor constitutive; fiecare parte constitutiva este autonoma si suverana; cand interesele statelor converg = pace in sistemul international; cand interesele sunt divergente = conflict;

Ipotezele realismului

Actorii relevanti in politica sunt grupurile si nu indivizii; cel mai important grup organizat in politica este statul national (nation-state); Relatiile inter-nationale sunt in mod esential competitive si conflictuale (anarchy), ceea ce genereaza insecuritate; Motivatia prima in politica este puterea si securitatea (power and security).

Scoala liberala (idealista) - individul mai presus de orice organizare (Rousseau), drepturile omului (ale individului) primeaza; securitatea este o consecinta a pacii; pacea se instaureaza ca urmare a lipsei razboiului (Wilson); societatea internationala are ca prima menire prezervarea pacii si a securitatii internationale (Hedley Bull); organizarea internationala presupune cooperare si integrare prin reglementari stabilite ad-hoc (Deutsch, Keohane); interdependenta (Keohane - "Democratiile nu lupta una impotriva alteia").

Ipotezele liberalismului: individul si drepturile sale primeaza; securitatea este o consecinta a pacii; organizarea internationala suplineste neajunsurile sistemului de state si tendinta anarhica a acestuia.

Doua conceptii idealiste de rezonanta sunt cele ale Lordului Bryce si ale lui Wilson. In urma cu aproximativ 70 de ani, Lord Bryce vedea in democratia aplicata in relatiile internationale o forma de guvernamint compatibila cu 'firea umana', care se indreapta treptat, dar decisiv, spre tarile 'lumii civilizate si chiar mai departe'. Idealismul a aparut odata cu sfarsitul Primului Razboi Mondial, atunci cand, dupa cum afirma Steffano Guzzini, rolul diplomatiei si al razboiului au fost reconsiderite din temelii . Noua politica avea ca scop gasirea cauzelor care au dus la  inceperea razboiului, precum si evitarea acestora pe viitor. Practic, in viziunea idealistilor razboiul trebuia contracarat prin orice mijloc, redefinind astfel  intelesul si scopul politicii externe, ba chiar si modalitatea de a concepe relatiile externe. Pentru realizarea acestui obiectiv era necesara crearea unui organism international , din care sa faca parte toate statele democratice, care urma sa devina instrumentul diplomatiei internationale. Printre primii care au adoptat aceasta noua mentalitate s-a numarat si presedintele de atunci al Statelor Unite, Woodrow Wilson. Cele doua orientari dominante pana in anii '80 - perspective ireconciliabile, cu solutii contradictorii. Exemple:

- in scoala realista (anglo-saxona, rusa) - un actor international (stat, alianta) are suficienta securitate daca are suficienta putere (militara, economica, politica, culturala, informationala, etc)

- 9/11 si Cecenia au demonstrat ca puterea nu garanteaza in mod absolut securitatea;

- in scoala idealista - un actor are suficienta securitate daca se instaureaza pacea mondiala ( Fr. Fukuyama).

PERSPECTIVA HERZIANA

Conform principiului lansat de John Herz, orice gest facut pentru dobindirea securitatii in elatiile internationale atrage imediat reactii care vor creste gradul de insecuritate. El afirma ca "o notiune structurala in care incercarile statelor de auto-ajutorare urmarind nevoile lor de securitate, indiferent de intentii, tind sa conduca la cresterea insecuritatii pentru ceilalti actori, atunci cand fiecare interpreteaza propriile masuri ca defensive, iar masurile celorlalti ca o potentiala amenintare".

Conform acestei teorii, intr-un mediu necoagulat, al auto-ajutorarii - "self-help", asa cum este sistemul international, statele se confrunta cu o stare de nesiguranta greu de evitat datorita pregatirilor militare facute de catre alte state. Intrebarea care macina este urmatoarea: toate aceste pregatiri sunt intreprinse pur si simplu pentru propria lor aparare sau ele fac parte dintr-

un proiect mult mai agresiv? Deoarece aceasta incertitudine este de nerezolvat, statele raman cel mai adesea neincrezatoare in relatiile dintre ele. In schimb, daca neincrederea este reciproca, poate rezulta foarte bine un ciclu dinamic "actiune-reactiune", apt sa ridice temerile ambelor parti la cote mai inalte. Insecuritatea va alimenta viitoarea insecuritate, cu posibilitatea mereu actuala ca lucrurile sa degenereze intr-un conflict armat.

La radacina dilemei de securitate stau, totusi, neincrederea si teama. Chiar si atunci cand statele sunt crezute ca au doar intentii benigne, ramane totusi temerea ca aceste intentii se pot schimba.

Diferenta dintre pregatirile facute cu intentia de a declansa un conflict si precautiile impotriva unui atac exista cu claritate numai in mintile celor care construiesc armamentele. Aceasta distinctie nu este insa evidenta pentru ceilalti. Prin urmare, un guvern care manifesta retineri fata de orice sugestie din care rezulta ca propriile sale masuri sunt percepute ca excesive in raport cu nevoile lui reale de aparare, priveste masurile similare ale unui alt guvern ca o pregatire pentru atac. Dupa unele opinii se pare ca omenirea nu s-a dovedit capabila sa depaseasca aceasta dilema.

ANALIZA FACTORILOR PERTURBATORI PRIVIND ECHILIBRUL PUTERII SI SECURITATEA INTERNATIONALA

POZITIA LUI BARRY BUZAN

Una dintre dificultatile conceptului este stabilirea locului exact unde aceasta gama de preocupari inceteaza sa merite urgenta etichetei de securitate, devenind o parte a incertitudinilor vietii cotidiene. Securitatea se refera in primul rand la soarta colectivitatilor umane si abia in al doilea rand la securitatea personala, a fiintelor umane individuale. In sistemul international contemporan, unitatea standard a securitatii este astfel statul suveran din punct de vedere teritorial. Tipul ideal este statul-natiune, in care granitele etnice si culturale coincid cu cele politice, cum e cazul in Japonia sau in Danemarca. Dar intrucat natiunile si statele nu se potrivesc perfect in multe locuri, colectivitatile ne-statale, in mod special natiunile, sunt de asemenea o unitate importanta de analiza." (p.30)

Securitatea colectivitatilor umane este afectata de factori din cinci sectoare principale: militar, politic, economic, social si de mediu.

Vorbind in general, securitatea militara priveste interactiunea dubla a capacitatilor statului de ofensiva si defensiva armata, si perceptia statelor, fiecare despre intentiile celuilalt.

Securitatea politica se refera la stabilitatea organizationala a statelor, a sistemelor de guvernare si a ideologiilor care le legitimeaza. Ideea de stat, in particular expresia indentitatii nationale a acestuia si ideologia de sustinere precum si institutiile care o intruchipeaza sunt in mod obisnuit tintele amenintarilor politice.

Securitatea economica priveste accesul la resurse, finante si piete necesar pentru a sustine un nivel acceptabil de bunastare si de putere a statului.

Securitatea sociala se preocupa de capacitatea de sustinere, in limitele unor conditii de evolutie acceptabile, a elementelor traditionale de limba, cultura, identitate si obiceiuri culturale si religioase. Exemplu: 1. Securitatea palestiniana sau kurda nu poate fi abordata decat in termeni societali; palestinienii si kurzii nu au stat si nu si-au definit o natiune; cu cat aceste societati sunt mai coezive si isi dezvolta si afirma mai ferm identitatea, cu atat devin mai subversive la adresa statelor care le contin (Israel si Irak).

Securitatea mediului se refera la mentinerea biosferei locale si planetare, ca suport esential de care depind toate actiunile oamenilor.

Aceste cinci sectoare nu opereaza izolat unul de celalalt. Fiecare defineste un punct central in cadrul problematicii securitatii, ca si un mod de a ordona prioritatile, dar toate sunt intretesute intr-o stransa retea de legaturi.

BIBLIOGRAFIE SI WEBOGRAFIE:

1.Duroselle, J., B., Istoria Relatiilor Internationale, vol I, 2006, Ed. Stiintelor Sociale si Politice

2.Carol, A., Garrigues, J., Ivernel, M., Dictionar de istorie a secolului XX, Ed All, 2000

3.Buzan, B., Popoarele, statele si teama. O agenda pentru studii de securitate internationala in epoca de dupa Razboiul Rece, Ed. Cartier, Chisinau, 2000

4.Buzan, B., Sistemele internationale in istoria lumii , Ed. Polirom, 2009

5.Gowa, J., Bipolarity, Multipolarity and Free Trande, The American Political Science Review, nr.4, 1989

6.Sava, I., N., Studii de securitate, Centrul Roman de Studii Regionale, Bucuresti, 2005.

7.Guzzini, S., Realism si relatii internationale, Ed. Institutul European, 2000

8.Kissinger, H., Diplomatia, Ed. All, 2007

EUROPA DE EST - Securitate:

https://da.mod.uk/CSRC/Home/documents/central_and_eastern_europe.htm

Politica de Securitate si Aparare Comuna a UE https://ue.eu.int/pesc/pres.asp?lang=en#TOP?lang=en

DIACONU ADRIAN EMANUEL, ANUL I, BOLOGNA, STUDII DE SECURITATE

III.

ABORDARI TEORETICE CONSACRATE

Data fiind multitudinea variantelor la teoria balantei de putere si tinand cont de limitarea ca spatiu impusa de aceasta lucrare, in urmatorul capitol mi-am propus sa subliniez numai cateva dintre abordarile care sunt considerate fundamentale pentru teoria balantei de putere, oprindu-ma asupra contributiilor aduse de Kenneth Waltz, Hans Morgenthau, John Mearsheimer si Hedley Bull.

Majoritatea versiunilor teoriei balantei de putere presupun ca intr-un sitem anarhic, actorii urmaresc maximizarea sanselor de supravietuire pe termen lung si cauta sa vegheze asupra concetrarii periculoase de putere (hegemonie), fie prin consolidarea propriilor capabilitati (balansare interna), fie prin agregarea propriilor capabilitati cu cele ale actorilor aliati (balansare externa), fie prin adoptarea practicilor de succes generatoare de putere ale hegemonului.

Hans J. Morgenthau. Viziunea lui Morgenthau asupra balantei de putere este legata in mod natural si inevitabil de lupta pentru putere, care este la randul sau o parte integranta in realitatea socio-biologica din toate timpurile. Sistemele independente ale balantei puterii au fost o realitate istorica inca din inceputurile civilizatiei umane. El totusi asociaza sistemului european de balanta a puterii, care incepe a se contura din secolul al 16-lea, o componenta a "reflectiei teoretice sistematice", care ar avea rolul de a ameliora instabilitatea produsa de vechiul echilibru al puterii.[1]

Cand Morgenthau se refera la balanta puterii ca un fenomen universal, el presupune ca factorii de decizie au fost intotdeauna constienti de propria baza de putere si de puterea vecinilor. El insista de asemenea ca puterea este deosebit de greu de masurat, in principal pentru ca puterea este un concept complex, deoarece ia in consideratie factori atat materiali (numarul de trupe, tehnica militara) cat si intangibili cum ar fi moralul trupelor, caracterul national, calitatea guvernarii si diplomatia. Din moment ce marimea erorilor in calcularea balantei de putere nu poate fi cunoscuta, teoreticianul considera ca factorii de decizie nu au alta alternativa decat de a incerca sa-si mareasca propria pozitie de putere. Prin urmare, Morgenthau considera ca marile puteri urmaresc maximizarea potentialului de putere. El identifica o lege prin care daca un stat isi mareste puterea in detrimentul unui stat rival, atunci va exista o crestere proportionala a puterii celuilalt. Urmand aceeasi idee, daca un stat este in pericol de a fi depasit de un stat vecin, atunci acesta va identifica alte state intr-o pozitie similara si va urmari formarea de aliante pentru a contra-balansa.[2] Totusi,

In ceea ce priveste sistemul european de dupa secolul 16, Morgenthau aduce in discutie faptul ca statele europene au constientizat importanta fiecarui stat in mentinerea echilibrului si a unui climat de securitate.

Hedley Bull - The Anarchical Society. Inspirat de Martin Wight, Hedley Bull a scris principala sa lucrare, "The Anarchical Society", care este un text de referinta pentru relatiile internationale, fiind si un text fundamental pentru scoala englezesca. In aceasta carte autorul argumenteaza ca sistemul international are un caracter anarhic, in care nu exista un nivel de autoritate superior statului, acesta avand suveranitate deplina peste cetatenii din interiorul granitelor sale. Bull sustine ca arena internationala nu este caracterizata numai de existenta unor sisteme de state, ci chiar de existenta unei societati de state. In opinia autorului statele formeaza un sistem international cand acestea au un anumit grad de interactiune si de impact asupra deciziilor celorlalte state, comportandu-se astfel ca parte a intregului, cel putin intr-o anumita masura. O societate de state ia nastere cand un "grup de state devin constiente de anumite interese si valori comune, si formeaza o societate in sensul ca se percep ca fiind unite de un set comun de reguli si institutii", care genereaza ordinea in arena internationala. Astel, intr-un sistem mondial anarhic (in care nu exista o autoritate superioara statului) se formeaza societati de state care sunt totusi "in competitie cu elementele starii de razboi si.de conflict".

Printre alternativele pe care Hedley Bull le identifica pentru balanta de putere in noua ordinea globala sunt o lume dezarmata, in care balanta de putere, cel putin cea militara, nu ar ma fi necesara avand in vedere ca statele nu ar mai fi nevoite sa contracareze tendintele expansioniste ale statelor cu potential agresiv deoarece acestea nu ar mai reprezenta o amenintare daca nu ar mai dispune de armament. O alta alternativa ar fi cea a unei guvernari globale, in care toate statele sa fie subordonate unei entiati superioare, iar ultima alternativa propusa de autor este cea a unui nou medievalism. Aceasta ultima situatie propusa pentru balanta de putere presupune existenta mai multor guverne care sa imparta autoritatea asupra unei anumite zone geografice, situatie asemanatoare cu cea existenta in Epoca medievala (autoritatea era impartita intre mai multi conducatori, sub ei se aflau vasalii, iar deasupra Papa si Sfantul Imparatul Roman). Desi considera ca aceast varianta seculara a neo-medievalismului ar fi posibila, insusi Hedley Bull ridica intrebari cu privire la ordinea inerenta acestei variante in raport cu actuala balanta de putere.

Spre deosebire de K. Waltz care considera ca statele creaza balante de putere, fie ca isi doresc acest lucru, fie ca nu, negand faptul ca actorii au nevoie de acesta balanta a puterii sub foma unei practici cu caracter continuu, pentru Bull tocmai acesta constientizare a continuitatii si a normelor acestei practici constituie balanta de putere ca institutie.[8]

Kenneth Waltz - Theory of International Politics. Una dintre cele mai influente teorii ale balantei puterii o constituie cea a lui Kenneth Waltz, prezentata in cartea sa "Teoria politicii internationale". In viziunea sa, constrangerile structurale vor determina statele sa recurga la actiuni de balansare, iar la nivelul sistemului se vor forma echilibre de putere, nu in sensul ca o balanta odata creata va fi mentinuta, ci ca, odata perturbata, va fi refacuta. Teoria se bazeaza pe presupunerea ca statele sunt actori unitari aflati intr-un mediu de tip auto-ajutorare (self-help) si care isi doresc sa supravietuiasca, dar pot urmari si alte scopuri, mergand pana la dominatia mondiala.

Intr-un sistem anarhic, in care ordinea nu este impusa de o autoritate superioara, ci ia nastere din interactiunea actorilor politici egali din punct de vedere formal, K. Waltz argumenteaza ca statele sunt unitati politice egale formal, separate si autonome care trebuie sa se bazeze pe propriile resurse pentru a-si realiza interesele. In perspectiva acestuia, intr-un mediu anarhic, "fiecare trebuie sa fie capabil sa aiba grija de propriile interese din moment ce nu se poate baza pe nimeni altcineva".[9]

Teoria balantei de putere in acceptiunea lui K. Waltz percepe statele drept niste simple concentrari de putere ce se afla in competitie intr-un mediu anarhic. Waltz argumenteza ca balanta de putere politica intervine cand "doua sau mai multe state coexista" intr-un sitem anarhic, "fara ca un agent superior sa vina in ajutorul statelor care devin mai slabe sau care sa le interzica oricarora dintre state folosirea diverselor instrumentelor care servesc interesele acestora".[10]

Concluzia centrala a teoriei balantei de putere este ca intr-un sistem anarhic, statele mai degraba "balanseaza" puterea decat sa "bandwagoning" (incercarea de a creste propriile beneficiile prin apropierea de un stat mai puternic), deoarece a te agata de o putere in devenire presupune asumarea faptului ca in curand te poti transforma in prada pentru aceasta. Autorul considera ca un stat trebuie sa se preocupe de propria putere, deoarece puterea altora, in special a marilor puteri, este mai degraba o amenintare si crede ca statele prefera sa echilibreze balanta decat sa se alature unui alt stat cu o putere mai mare.[11] Chiar daca notiunea de "bandwagoning" nu este proprie lui Waltz, datorita lui acest concept a devenit popular. In ceea ce priveste stabilitatea sistemica, Kenneth Waltz considera ca un sistem international bipolar construit pe bazele balantei de putere in era nucleara este superior in ceea ce priveste stabilitatea decat unul multipolar sau unipolar. In epoca Razboiului Rece amenintarea distrugerii totale a facut imposibila concretizarea unui razboi deschis intre cele doua super-puteri facand apel la rationalitatea liderilor si la urmarirea interesului national.

John Mearsheimer (The Tragedy of Great Power Politics). John Mearsheimer este unul dintre continuatorii neorelismului lui Kenneth Waltz, diferentiindu-se de acesta prin accentul pus pe agresivitate internationala, indepartandu-se astfel de realismul mai defensiv al lui K. Waltz. In cartea sa "The Tragedy of Great Power Politics", John Mearsheimer a dezvoltat o teorie realist-ofensiva, avand ca punct de plecare (ca orice teorie realista) ideea ca statele sunt actorii principali in relatiile internationale si ca acestea nu sunt multumite de o anumita "cantitate" de putere, ci cauta hegemonia in vederea supravietuirii si asigurarii securitatii (maximizarea puterii). Autorul considera ca sistemul international este anarhic, iar statele nu pot fi sigure de intentiile celorlalte state, iar premisa pe care o iau in considerare este ca intentiile celorlalte state nu sunt binevoitoare, motiv pentru care acestea se tem unele de altele. Prin acesta teorie Mearsheimer sustine si faptul ca daca o mare putere are un avantaj asupra rivalilor sai este foarte probabil sa se comporte agresiv, dispunand de capacitatea de a o face.

J. Mearsheimer se bazeaza pe 5 asumptii: 1. sistemul international este anarhic, nu exista "un guvern al guvernelor" pentru a impune reguli; 2. statele nu pot fi sigure de intentiile celorlalte state sau asupra faptului ca acestea nu vor folosi forta impotriva lor; 3.scopul principal este supravietuirea; 4. statele sunt actori rationali care gandesc strategic si aleg acea strategie care le maximizeaza scopul princial -supravietuirea; 5. statele dispun tot timpul de capacitati militare.[13] Mearsheimer considera ca scopul primordial al statelor este supravietuirea si in ciuda faptului ca la un moment dat acestea se pot angaja intr-o anumita forma de cooperare pentru creare unei noi ordini mondiale, acestea nu au sanse de supravietuire pe termen lung datorita tensiunilor generate de dorinta de putere, de supravietuire si de securitate, tensiuni ce vor conduce la prabusirea unei eventuale aliante. Astfel, balanta puterii apare ca o competitie continua pentru securitate datorita faptului ca nu toate statele isi pot maximiza puterea simultan

Bibliografie

Richard Little, "Hans J. Morgenthau's Conception of the Balance of Power", 2006

Hedley Bull, The Anarchical society, Columbia University Press, New York, 1977

Emerson Maione de Souza, Brazilian Political Science Review, Rio de Janeiro, 2008

Jack Donnely, Realism and InternationalRelations, Cambridge University Press, UK, 2000

Peter Toft, Journal of International Relations and Development, Vol.8, Nr.4, decembrie 2005

TECU RAMONA, ANUL I, BOLOGNA, STUDII DE SECURITATE

IV.

EXEMPLIFICAREA ISTORICA A BALANTEI DE PUTERE

Sistemul Mediteranean de Rasarit (anii 300 - 100 IC)

Urmand extinderea imperiului macedon sub conducerea lui Alexandru cel Mare, esecul de a crea o structura administrativa capabila sa sustina imperiul si moarta sa prematura in 323 IC, au condus la un climat razboinic in zona Marii Mediterane intre statele conduse de generalii sai. Pentru marea parte a secolului 3 iC, cele mai mari state elene - regatul Antigonid din Macedon, cel Ptolemaic din Egipt si cel Seleucid din Siria si Mesopotamia - au pastrat un instabil echilibru al puterii. Fiecare dintre aceste dinastii isi avea intemeietorii in fostii generali ai lui Alexandru Macedon, si fiecare se ghida dupa o ideologie militarista conform careia avea dreptul de a-i conduce imperiul mondial. Aceasta situatie a permis statelor de rang mijlociu sa existe urmand tactica temperarii ambitiilor unei puteri in beneficiul celorlalte[14]. Intre 207 si 200 IC, aceasta deprindere subtila de a balansa a fost primejduita prin declinul puternic al Imperiului Ptolemaic. Confruntandu-se cu o revolta a egiptenilor si cu o clasa administrativa instabila si nepopulara in timp ce la conducerea sa se afla un rege tanar lipsit de experienta, imperiul se afla pe punctul de a se dezintegra. Dorind sa profite de aceasta situatie favorabila, regii Antioch al 3-lea al Siriei si Filip al 5-lea al Macedoniei s-au napustit asupra teritoriilor ptolemaice din zona Mediteranei. Pana in 201 IC, pe intregul mal al Mediteranei din zona Orientului Mijlociu pornind de la frontiera egipteana pana la Bizant si pana la Marea Neagra se duceau batalii . Antioch si Filip ajunsesera la un pact prin care toate teritoriile regatului Ptolemaic sa fie impartite intre ei.

Sistemul European de secol VII - XIX

Conceptul de "Balanta de putere" sau "echilibrul puterii" este folosit cu precadere pentru a descrie sistemul de securitate european din perioada dintre secolul XVII si Primul Razboi Mondial[16]. Chiar daca mecanismul de auto-reglare a puterii este acelasi in istoria umana in interiorul unui sistem de actori, indiferent de nivel, inca de la inceputul formarii aliantelor, perioada cardinalului de Richelieu introduce statul ca actor rational al relatiile internationale.

In sistemul european, Marea Britanie a jucat rolul de "contra-greutate" in balanta de putere, ea asigurandu-si securitatea profitand de pozitia insulara si de suprematia maritima. Deoarece nu se identifica permanent cu politicile niciunui stat european, acest lucru ii permitea schimbarea cu usurinta a centrului de greutate, urmarind tot timpul pastrarea echilibrului cu orice pret. Securitatea statului britanic era in stransa legatura cu impiedicarea oricarei puteri de pe continent sa aspire la statutul de hegemon, deoarece ar fi lasat regatul insular fara aparare in fata unei posibile invazii.

Impiedicarea lui Napoleon de a institui un imperiu continental prin dominarea Europei a determinat constituirea unui sistem delicat de echilibrare militar si politic. Acesta era indreptat in directia mentinerii ordinii sistemului european printr-o pastrare a unui raport asemanator a puterii militare dintre state astfel incat fiecarui stat sa ii fie garantata securitatea. Urmand acest fir logic, nici o tara nu s-ar angaja intr-o campanie de expansiune militara din cauza fricii ca i se va impotrivi o forta cel putin la fel de puternica. Vechiul sistem din care facea parte Franta, Brandenburg-Prusia, Austro-Ungaria si Rusia este deci inlocuit cu un altul. Sub conducerea cancelarului Otto von Bismarck, Germania a urmarit cu consecventa principiile "raison d'etat" si ale realpolitk, astfel incat in 1873 formeaza impreuna cu Austro-Ungaria si Rusia Alianta celor trei imparati . Cele trei state garantau sa se consulte reciproc in tema intereselor comune din Europa si sa ramana neutre daca oricare membru ataca un non-membru (Franta sau statele Balcanice).

Acest echilibru al puterii este cel mai bine definit de relatia Europei cu asa-zisul "om bolnav al Europei", Imperiul Otoman. In momentul sau de expansiune maxima, otomanii controlau Orientul Mijlociu, parti din Africa de Nord si teritorii precum Bosnia-Hertegovina. Din momentul in care stapanirea ii ajunsese la Balcani, majoritatea Europei prefera aceasta varianta unei in care o alta putere s-ar fi impus in Peninsula Balcanica. Pastrand intact capitala otomana, Constantinopolul, echilibrul puterii din Europa putea fi mentinut, totusi, volatilitatea Balcanilor ameninta fundatia balantei de putere europene[18], dupa cum aveau sa fie denumiti "butoiul cu pulbere al Europei".

Sistemul Razboiului Rece (1945 - 1989)

Sistemul instituit dupa cel de-al doilea razboi mondial este caracterizat prin preeminenta a doua mari puteri, care si-l subordoneaza: SUA si URSS. Trasaturile pe care le-a dat acestei perioade intrarea in epoca atomica (odata cu explozia bombei nucleare de la Hirosima la 6 august 1945) - cu urmarile imediate in planul dotarii militare a acestor mari puteri - a motivat transformarea sistemului intr-unul bipolar. SUA si URSS devin superputeri, celelalte mari puteri sunt subordonate competitiei dintre acestea, devenindu-le aliati "minori". Competitia dintre cei doi poli ai sistemului este cunoscuta sub numele de "razboi rece" si a consemnat cea mai indelungata perioada de pace (definita ca absenta confruntarii intre marile puteri) din ultimile doua sute de ani.Lumea bipolara este anuntata de desfasurarea celui de-al doilea razboi mondial. Practic, acest conflict militar, desfasurat la cele mai ample dimensiuni, a insemnat alianta principalilor actori ai sistemului - indiferent de orientarea lor ideologica - pentru a se impotrivi instituirii hegemoniei Germaniei si Japoniei la nivel planetar.

Lumea bipolara releva trasaturi distincte, singularizind-o in organizarile de sistem de pina atunci. Una dintre aceste trasaturi este aceea ca doar cele doua superputeri sunt capabile sa se concureze in domeniul armamentelor nucleare, marile puteri traditionale (din ratiuni de potential industrial si stiintifico-tehnologic) fiind incapabile sa ameninte dominatia celor doi "poli". In consecinta, are loc o rigidizare a relatiilor internationale in jurul acestora din urma, care recurg la satelitizarea aliatilor, coagulati in blocuri politico-militare opuse -NATO si Pactul de la Varsovia. Satelitizarea aliatilor dobindeste si o teoretizare in ambele tabere, consfintind sfere de influenta.

Sistemul Orientului Mijlociu 1945 - 2009

Dupa ce-a de-a doua conflagratie mondiala, regiunea devine subiect de disputa intre zonele de influenta ale Razboiului Rece, iar John Campbell da trei motive pentru care preintampinarea controlului regiunii de catre sovietici devine imperativa[19]:

prezenta sovietica ar flanca NATO si ar schimba decisiv balanta puterilor

controlul sovietic al Orientului Mijlociu ar submina economia lumii libere

trimful comunismului in inima lumii islamice ar putea fi preludiul triumfului sau in Asia, Africa si Europa de Est.

Pe data de 14 februarie 1945 presedintele Franklin D. Roosevelt se intalneste cu regele saudit Abd al-Aziz Ibn Saud la bordul vasului american Quincy in canalul Suez unde cei doi hotarasc ca Statele Unite sa protejeze militar regatul in schimbul concesionarii resurselor tarii. Astfel se pun bazele unui lung parteneriat intre cele doua tari. Politica Statelor Unite ale Americii in Orientul Mijlociu in timpul Razboiului Rece tine de limitarea influentei sovietice si de dezvoltarea unui sistem de aliante care sa permita mentinerea stabilitatii si a status-quo-ului favorabil intereselor SUA (idem, p194).

Prezenta celor doua tabere (SUA si URSS) in regiune s-a materializat intr-o continua implicare in afacerile interne si externe ale statelor, importanta fiind mentinerea echilibrului regional. Astfel, incercarile repetate ale arabilor unionisti de a se constitui intr-o republica araba unita s-au soldat cu esecuri - Republica Araba Unita sub Nasser in 1961 si ruptura dintre partidul Baath sirian si cel irakian. Revolutia islamica din 1979 din Iran a dus la schimbarea contextului de securitate din zona, iar proaspatul presedinte al Irakului, Saddam Hussein a profitat de ocazie pentru a-si extinde teritoriile bogate in petrol si a declansat razboiul dintre cele doua tari ce a tinut pana in 1988. Castigatoarea in urma conflictului a fost SUA pentru ca a beneficiat de reducerea amenintarii regionale din partea fundamentalistilor siiti din Iran dar si pentru ca Irakul constituia o amenintare mai mica pentru statul Israel, principalul aliat al SUA in regiune.

Sfarsitul Razboiului Rece gaseste Orientul Mijlociu dominate de SUA, iar doctrina Bush nu lasa loc nici unui pretendent la rolul de hegemon regional, ceea ce conduce la primul razboi din Golf. Pozitia de hegemon global al Statelor Unite ii permite sa decida configurarea balantei regionale din pozitia de importanta strategica a pe care o are Orientul Mijlociu, iar Irakul este perceput drept o amenintare la adresa echilibrului de putere regional. In decembrie 2004 regele Iordaniei Abdullah al II-lea declara in Washington Post pericolul unei "luni siite" care se prelungeste din Iran prin Iraq, Siria si Liban .

Bibliografie:

1. Buheiry, Marwan R. The Formation and Perception of the Modern Arab World.Ed. Lawrence I. Conrad, 1989

2. Henry Kissinger, Diplomatia, Ed. All, 2007

3. Ovidiu Dramba, Istoria Culturii si Civilizatiei vol 1, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1985

4. William C Wohlforth et al., Testing Balance-of-Power Theory in World History, European Journal of International Relations, 2007

GOREA VLADIMIR, ANUL I, BOLOGNA, STUDII DE SECURITATE

V.

IN LOC DE CONCLUZII

Lumea se afla acum intr-un nou mileniu, in care noile riscuri si amenintari la adresa securitatii si a relatiilor internationale au determinat-o sa reconsidere valorile general umane ce leaga intre ele statele si natiunile.

Am depasit sistemul bipolar al secolului XX si ne aflam astazi in fata a ceea ce se numeste conceptul de aliniere. Calculul de politica externa se bazeaza pe balanta amenintarilor (S. Walt) sau balanta intereselor (R. Schweller), iar modelul deciziei la nivel international are in vedere actorul rational - teoria utilitatii asteptate (B. Bueno de Mesquita), teoria perceptiilor gresite (Robert Jervis). Aspectele psihologice ale deciziei (J.G. Stoessinger) fac de cele mai multe ori diferenta.

Aspectele teoretice ale balantei de putere, abordarile realiste sau idealiste, considerentele istorice care au determinat de-a lungul timpului schimbarea polilor decizionali de la o balanta sextupla la una dualista sau de la una unipolara la tripolarizarea actuala a lumii pe axa SUA - Uniunea Europeana - Asia de Sud-Est sunt cele mai concludente elemente in privinta instabilitatii factorilor de putere. De aceea este intotdeauna necesar a constientiza si identifica politicile agresive/non-agresive la care se apeleaza, factorii perturbatori privind echilibrul puterii, parametrii economici, sociali, militari ai lumii actuale si principiile aplicate.