Aspecte social-istorice ale clasicismului vienez

Aspecte social-istorice ale clasicismului vienez

In istoria societatii europene, secolul al XVIII-lea se inscrie ca unul dintre cele mai framantate secole. Spre sfarsitul lui se va da batalia decisiva dintre feudalitate si burghezie in marea revolutie din 1789. Elementele revolutiei s-au pregatit treptat, dar hotarat, pe plan politic, social si cultural. Toate secolele de pana aici nu au adus impreuna atatea transformari revolutionare ca secolul al XVIII-lea, secolul luminilor, transformari care au pus capat unei oranduiri sociale retrograde si invechite. Iluminismul, pornit din Franta, a strabatut ca un filon tarile europene : Prusia, Austria, Rusia, gasind uneori un slab rasunet in preocuparile suveranilor. De pilda, "Voltaire impartaseste inca din 1736 Iui Frederic al II-lea ideile sale asupra menirii filozofilor. Indemnurile izvorau din dragostea pentru adevar, din ura impotriva persecutiilor si superstitiilor, din convingerea deplina a filozofilor iluministi ca lumea este condusa de opinia publica si de exemplele sfetnicilor ideali. Enciclopedistii isi puneau nadejdea in activitatea suveranilor luminati, indicand calea reorganizarii societatii pe baza egalitatii oamenilor in fata legii"[1].

Daca in Franta burghezia a reusit sa rezolve pe cale revolutionara idealul social si politic, pe plan cultural ducand la democratizarea culturii si artei, nu acelasi lucru s-a intamplat in Prusia si in Austria. In aceste tari, constiinta burgheziei a fost mai slaba si nici nu a avut atatia oameni luminati ca Franta. in Austria, pe la finele secolului al XVIII-lea, dupa indelungate razboaie, feudalitatea si burghezia ajung la un oarecare echilibru provizoriu de forte, fapt care determina inflorirea artelor si a muzicii in special.

Viena era o adevarata metropola a rasaritului, unde se intalneau aproape toate nationalitatile, cu diversele lor culturi si influente. Dintre toate orasele germane, Viena era centrul cultural cel mai important, iar muzica, putea fi auzita

deopotriva in saloanele aristocratiei, in sanul paturilor avute, al familiei imperiale, precum si in casele burghezilor[2].

Iosif al II-lea era un admirator inflacarat al operei italiene si un pasionat violoncelist. Alaturi de familia imperiala, magnatii Eszterh zy, Lichnowsky etc. aveau orchestre proprii. Viena fusese nevoita sa elibereze intr-o oarecare masura spiritul, si sa aduca pe primul plan poporanismul. Orchestrele stateau in mijlocul pietei, si publicul se amuza ascultand o uvertura, un divertisment. Muzica periferiei patrunde apoi si in palatele feudale, influentand arta culta intr-o masura necunoscuta pana atunci. Incepand de la mijlocul secolului al XVIII-lea, acest poporanism devine predominant in creatia clasicilor vienezi, in special in creatia lui Haydn si Mozart, care scriu muzica pentru balurile de la curte, petreceri si diferite alte ocazii. Formele sonato-simfonice, ca si formele muzicii de camera, asteptau sa se cristalizeze. Dar pana atunci este necesar sa aratam ca in procesul dezvoltarii artei clasice a fost nevoie de o perioada indelungata de sistematizare, de selectionare a anumitor elemente muzicale, de inlaturare a celor vechi necorespunzatoare si de gasire a altora noi, potrivite cerintelor de exprimare ale limbajului muzical.

Asadar, secolul al XVIII-lea trebuie sa renunte la o serie de cuceriri ale muzicii, odinioara rodnice, cum era, de pilda, basul cifrat, dar care acum constituia o piedica in libera intrebuintare a muzicii instrumentale. Calea progresului era deschisa unor noi procedee in redarea continutului si a intentiilor firesti ale compozitorilor.

In general, disparitia basului cifrat sta in stransa legatura cu importanta mereu crescanda ce se dadea pianului. Pianul, care pana la Bach fusese privit ca un instrument de acompaniament, devine chiar in creatia acestuia, instrument concertant, cu drepturi ca orice instrument solistic. Noua functie pe care o primeste inlatura pe cea veche, care se limita la realizarea acompaniamentului si a armoniilor.

In privinta formelor sonato-simfonice in acest secol se fac ultimele modificari cu privire la stabilirea structurii de baza a marilor forme: simfonia si sonata . Are un rol deosebit de important in dezvoltarea acestora Scoala din Mannheim si fii lui Bach, in special Philipp Emanuel si Christian Bach, care au parcurs drumul de la sonatele si concertele lui Gabrielli, Vivaldi, Scarlatti (scoala venetiana) la sonata si simfonia moderna. Reprezentanti ai stilului galant ei fac trecerea spre stilul expresiv, frumos. Caracteristica stilului galant consta in libertatea remarcabila fata de cerintele stilului sever (barocul tarziu) si inventia omofona, care da coloritul noului stil. Melodiile sunt spontane, sincere, pline de viata.

In ceea ce priveste formele muzicii de camera - sonata solo cu acompaniament, duo, trio, cvartet - ele nu sunt inca fixate pe deplin, urmand cam acelasi drum de dezvoltare ca si simfonia.

Rolul scolii din Mannheim a fost deosebit de important in procesul de dezvoltare a formelor sonato-simfonice[4], cucerindu-si un merit care nu a putut fi intunecat decat de scoala vieneza, caci stilul de la Mannheim, ca si stilul napolitan, a devenit cu timpul o simpla maniera. Prin aparitia lui Haydn si Mozart trecem pragul unei noi epoci, a clasicismului vienez, iar Viena devine centrul cel mai infloritor al muzicii simfonice.

Melodia clasica este echilibrata fara intervale prea mari si fara cromatisme frecvente. De asemenea, clasicismul evita modurile vechi, limitandu-se la sistemul functional major-minor. Melodia de tip acordic decurge din inlantuirile armonice, in sensul precizarii treptelor functionale si a succesiunii lor. Limbajul armonic este dominant, iar polifonia si gradul ei de intrebuintare difera aproape de la compozitor la compozitor. Derivat din contopirea diferitelor elemente ale scolilor de muzica: italiana, franceza, germana etc., limbajul muzical clasic are o circulatie universala.

Orchestra se imbogateste, se amplifica si trece din sfera restransa a concertului de camera in concertele publice, legata de muzica ocazionala (serenade, divertismente), cu un pronuntat rol in viata. Stilul muzical clasic se manifesta prin claritatea si echilibrul formei, legat indestructibil de continut.

Atmosfera de prospetime tinereasca din muzica preclasicilor a crescut acum intr-o viziune caracterizata printr-o luminoasa robustete. "Haydn indeamna la o inteleapta bunatate, la blandete si voiosie, iar Mozart face elogiul seninatatii insorite a sufletului chiar atunci cand in jurul lui bantuie cumplite furtuni"[5]. In linii mari, deci o atmosfera inrudita cu cea din muzica preclasicilor, dar ridicata pe treapta superioara a unei atitudini inchegate fata de viata.

Nimic din ceea ce exprima muzica clasicilor nu scapa controlului ratiunii, dar al unei ratiuni spontane, inca neatinsa de intrebari metafizice si necufundata in procese speculative. Compozitorul isi exteriorizeaza doar acele afecte pe care cugetul le-a limpezit, le-a modelat, le-a luat in stapanire. De aici claritatea si cumpatarea sentimentelor din muzica lui Haydn sau Mozart. Discursul muzical se va baza pe expunerea unor idei tematice inrudite, a caror dezvoltare sumara si mai mult formala, se incununeaza prin revenirea identica a acelorasi idei. Precum declara si George Balan: "totul se incheaga simetric si armonios, nelasand sa patrunda in sanctuarul pur al artei freamatul tulburator al ciocnirilor si asperitatilor vietii" .