Istoria dansurilor - rumba, samba, cha-cha-cha, mambo

ISTORIA DANSURILOR

'Studiaza trecutul daca vrei sa definesti viitorul.' Confucius

'Istoria ne spune cine suntem si de ce suntem asa cum suntem.'David C. Mccullough

'Istoria, reprezinta o distilare a zvonurilor.'Thomas Carlyle

'Istoria este prea importanta pentru a fi lasata pe mâna istoricilor.'Ian Macleod

'Imaginatia este mai importanta decât cunoasterea.'Albert Einstein

'Cei care ignora istoria nu au nici trecut nici viitor.'Robert Heinlein

RUMBA

Este greu de discutat în particular despre rumba, mambo sau cha-cha-cha, deoarece toate aceste dansuri sunt indisolubil legate unul de celalalt, rumba reprezentând, în conceptia mea, însusi spiritul dansului si al muzicii latino-americane. În general se accepta faptul ca rumba a rezultat în principal din contopirea a trei culturi: africana, iberica si amerindiana. Originile rumbei dateaza din secolul al XVI-lea, odata cu sosirea primilor sclavi negri din Africa. Descoperita în 1492 de catre Columb, Cuba devine în scurt timp un loc predilect al comertului cu sclavi, majoritatea apartinând poporului vest-african Yoruba (Nigeria de astazi), un popor cu o cultura dezvoltata si înzestrat cu mult talent în ceea ce priveste muzica si dansul. Se presupune ca rumba are la origine un gen de Flamenco adus de catre spanioli în Cuba, unde a intrat în contact cu ritmurile sclavilor africani. Initial figurile de Rumba au fost inspirate din universul cotidian al taranilor acelor timpuri. Termenul de 'rumba' provine din spaniola, unde desemna la început  petrecerile oficiale, muzica si dansurile specifice. Ulterior, numele ajunge sa descrie nu un dans, ci o femeie cu un stil de viata foarte libertin. Pornind de la acestea, la început rumba a fost etichetata ca fiind un dans frivol si imoral. Rumba originala era un dans folcloric care îmbraca forma unei pantomime cu conotatii sexuale, dansata – paradoxal - pe o muzica cu un tempo alert, cu miscari caracteristice ale soldurilor (cuban motion), cu o atitudine dominanta din partea barbatului si senzual-defensiva din partea femeii. În zona de origine (insulele Caraibe), acest gen de muzica sau dans a cunoscut notorietatea sub o varietate de nume: Son, Danzon, Guagira, Guaracha, Naningo.'Rumba' reprezinta un termen generic, dedicat de profesorii de dans din Statele Unite versiunii modificate a Son-ului cubanez, mult mai lenta si mai decenta decât varianta originala. Miscarile expresive, lascive si viguroase ale dansatorilor sunt în armonie cu ritmul imprimat muzicii de catre instrumentele de acompaniament, care includ printre altele maracase, clave, marimbola si tobele Bongo si Conga. La fel ca si în cazul altor dansuri, rumba a cunoscut metamorfoze datorate fie trecerii timpului, fie segregatiei sociale. Astfel, în perioada celui de-al doilea razboi mondial, Son-ul, o varianta mai lenta si mai rafinata a rumbei originale,  reprezenta dansul popular al clasei de mijloc din Cuba. Tot lent era si Danzon-ul, dansul oamenilor din înalta societate cubaneza. În Cuba, numeroase dansuri poarta denumirea de rumba. Acestea sunt împartite în trei ramuri: Yambu, Columbia si Guaguanco. Yambu este varianta cea mai veche a rumbei, în zilele noastre întâlnit destul de rar, la fel ca si Columbia, o rumba câmpeneasca dansata de catre barbati. Guaguanco este forma cea mai cunoscuta dintre acestea, un dans cu miscari erotice care a preluat diverse elemente spaniole. Initial muzica a fost scrisa în masura 2/4 dar mai nou, pentru a usura abordarea de catre compozitori si cântareti a acestui gen, se foloseste masura 4/4. Ca de obicei, este foarte important sa discutam si rolul esential pe care l-au avut profesorii de dans din SUA în  evolutia si consacrarea la nivel mondial a acestui dans. În consecinta, urmeaza o succinta prezentare cronologica a principalelor momente si personalitati americane care au influentat istoria rumbei. Prima încercare serioasa de a introduce rumba în salile de dans din Statele Unite le-a apartinut lui Lew Quinn si Joan Sawyer în 1913. Zece ani mai târziu, muzicianul Emil Coleman a adus câtiva muzicieni si o pereche de dansatori de rumba în New York. În 1925, Benito Collada a deschis clubul 'El Chico' în Greenwich Village, unde rumba tinea capul de afis. În vara lui 1930, Edward Markx Music Company a scos pe piata un cântec intitulat The Peanut Vendor (Vânzatorul de alune) interpretat de orchestra Havana Casino condusa de Don Azpiazu, care a devenit rapid un hit. În 1935 George Raft a jucat rolul unui dansator în filmul Rumba, un music-hall în care în final eroul câstiga dragostea frumoasei Carol Lombard prin pasiunea lor comuna, dansul. Tot în aceeasi perioada, Xavier Cugat a format o orchestra specializata în muzica latino-americana. El concerteaza la Coconut Grove în Los Angeles si apare în câteva dintre primele filme sonore cum ar fi 'In Gaz Madrid'. Mai târziu, în anii 1930, Cugat cânta la hotelul Waldorf Astoria din New York. Spre sfârsitul decadei, el era recunoscut pentru cea mai de succes orchestra de muzica latino a acelor zile.
Însa muzica latino a capatat un impact cu adevarat semnificativ abia la sfârsitul deceniului al III-lea al secolului al XX-lea. Rumba a fost importata din Cuba (via Miami Beach) în New York, unde profesorii de dans au denumit-o rumba sau, alteori, rhumba. În tara de origine, dansul a fost denumit Cuban Rumba pentru a se face diferenta fata de varianta americana. O alta diferenta semnificativa între cele doua stiluri o reprezinta pasul de baza, care în SUA avea forma unui patrat (box), iar în Cuba avea forma unui romb (diamond). În Europa, introducerea dansului latino-american (rumba, în special) s-a datorat lui Monsieur Pierre (principalul profesor de dans din Londra acelei perioade), care, cu entuziasmul, experienta si talentul sau a fost un excelent promotor al acestui gen de dansuri pe batrânul continent. Începând din 1930 Monsieur Pierre împreuna cu partenera sa, Doris Lavelle, popularizeaza dansurile latino-americane si introduc în cercurile de dans adevarata Rumba Cubaneza. În anii '50 a izbucnit un puternic conflict în legatura cu aceste diferente între pasii de baza (asa-numitul razboi al rumbei). Pe de o parte era Square-Rumba (Carré) adusa în Europa din S.U.A. în 1930 si standardizata de francezul Lucien David, pe de alta parte, rumba cubaneza. Dupa numeroase discutii, în 1964, rumba cubaneza a fost acceptata si recunoscuta ca versiune internationala oficiala, fiind folosita în competitiile de dans sportiv. Tot din acelasi an dateaza si prima editie a 'Tehnicii Latino' a lui Walter Laird, care a avut un aport important la acceptarea, în cele din urma, a acestei variante. În zilele noastre rumba este dansata pe un tempo de bolero, care este mai lent decât ritmul uaracha, ce a caracterizat dansul în perioada lui de început. Aceasta nu l-a facut mai putin fascinant, ci dimpotriva; în pofida trecerii anilor, rumba a ramas unul dintre cele mai apreciate dansuri.

SAMBA

În forma sa initiala, samba provine din Brazilia, fosta colonie portugheza (devenita independenta în 1822) în care, ca si în celelalte colonii europene, au fost adusi mii de sclavi. O mare parte dintre acestia apartineau popoarelor Yoruba si Bantu (din Congo, Angola si Nigeria). Caracteristice acestor popoare erau petrecerile de cult, care puteau dura zile întregi si erau legate în principal de dans, al carui scop era provocarea extazului. Din astfel de dansuri a aparut samba, care, ca si rumba, desemna mai multe tipuri de dans. În secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, s-a nascut în Brazilia, din contopirea  dansurilor de cult africane cu cele portugheze,  Maxixe  (poza stânga), un dans în cerc (descris ca un Two Step), denumit astfel dupa fructul plin de tepi al cactusului.
 În anii 1830 s-a dezvoltat un nou tip de dans care combina figurile caracteristice dansurilor populatiei afroamericane/de culoare cu rotirile si sway-urile indigenilor Lundu. În timp, acesta a fost modificat si a început sa fie dansat în stilul european, în pozitie închisa. În jurul anului 1885 acesta a fost adoptat de catre societatea înalta din Rio si popularizat ca Zemba Queca, pentru ca apoi sa fie redenumit  „Mesemba”.
În special dupa abolirea sclaviei în 1888, se distinge în Rio de Janeiro, Bahia si Sao Paulo o diversitate covârsitoare de dansuri populare. Dansurile bastinase erau considerate imorale de catre europeni, astfel ca autoritatile au încercat sa le diminueze popularitatea. Cu toate acestea, multe dintre ele au  devenit populare nu numai în rândul afroamericanilor dar si printre indo-europeni/europeni. Batuque, descris ca un dans în cerc cu pasi de Charleston, dansat pe batai din palme si percutie, a devenit atât de popular încât împaratul portughez Manuel I, -refugiat în Brazilia în timpul razboaielor napoleoniene - l-a interzis prin lege. La începutul secolului al XX-lea, Mesemba a fost combinat cu Maxixe. Acesta din urma a ajuns în 1910 în Europa, fiind urmat în 1924 de Samba. Pentru o perioada scurta, pâna în 1925, Samba a fost inclusa si în competitii, însa datorita miscarilor si ritmurilor mult prea variate si complexe s-a renuntat la ea. În forma ei originala, samba este un dans de grup si se danseaza fara contact între parteneri. Barbatii si femeile danseaza samba în maniere diferite. Pentru femei dansul consta în miscari simetrice si rapide ale picioarelor însotite de rasuciri ale soldurilor si ale umerilor, generând astfel un dans care face tot corpul sa vibreze. Barbatii realizeaza aceeasi miscare a picioarelor, însa fara miscarile energice ale bazinului si ale umerilor. Ei danseaza în jurul femeilor, sarind, rotindu-se si lovindu-si calcâiele cu palmele. Pattern-ul cel mai simplu de samba este o forma de batut din palme, remarcata de J. Debret la sclavi si care se mai întâlneste si azi în Bahia. Originea cuvântului samba este neclara: acesta ar putea proveni din cuvântul „semba', desi alte pareri spun ca ar fi derivat din „zambo', cuvânt care desemneaza rodul iubirii dintre un barbat negru si o bastinasa. De asemenea, în limbajul Umbundu este cunoscut termenul 'esemba sau olisemba', care înseamna 'a dansa si a bate din palme'. Kimbundu cunoaste de altfel si termenul „Sesemba', „a dansa târând picioarele'. Pentru partizanii religiei  afro-braziliene, Candomble, „samba” înseamna 'a-ti invoca propriul sfânt (orixa)'. Candomble pastreaza si azi aceste ritmuri care au influentat muzica braziliana,facând din samba un gen unic. Eminentul folclorist brazilian Edison Caneiro mentioneaza ca era o vreme când cuvântul 'samba' era folosit pentru a desemna anumite tipuri de muzica si de dans introduse de negrii africani în diferite regiuni ale Braziliei, de la Maranhao în nord pâna la Sao Paulo în sud. Muzica corespunzatoare se numea samba: tambor de mina în Maranhao, milindo în Piaui, bambelo în Rio Grande do Norte, coco, samba de roda e bate-bau în Zona da Mata do Nordeste si Bahia, jongo în zonele Espirito Santo, Rio de Janeiro si Minas Gerais. Pentru sclavii africani adusi în Brazilia în secolele 17, 18 si 19 cuvântul 'samba' avea mai multe întelesuri: 'a se ruga', 'a invoca spiritele stramosilor'.Termenul de „samba' apare în surse scrise din 1838, iar la începutul secolului al XX-lea este înlocuit cu termenul de Batuque.Prima melodie de samba s-a numit „Pelo Telefone' („La telefon') si a fost scrisa în 1916 de catre Donga (Ernesto Joaquim Maria dos Santos, 1889-1974) si interpretata de trupa OitaBatutas.

1928 a reprezentat un an special pentru samba. Atunci a fost publicata în limba franceza o carte de dans  scrisa de Paul Boucher ce continea instructiuni de samba, , iar la 12 august 1928 a fost deschisa prima scoala  de samba în Estacio. Primele scoli de samba erau de fapt mici grupuri („blocos'), cuprinzând nu mai mult de 50 de persoane, care, purtând costume specifice, marsaluiau pe suntele scoase de instrumente de percutie. Primul „bloco' a fost atestat în 1928 sub numele de 'Deixa Falar', în districtul Estacio din Rio de Janeiro. Acestia si-au spus 'Escola de Samba' (Scoala de Samba) pentru ca s-au cunoscut chiar lânga una din scolile locale. Cu timpul, aceste parade s-au transformat în competitii foarte bine organizate. Prima competitie de acest gen a avut loc în 1932, si a fost câstigata de Mangueira.

Începând cu anul 1935, scolile de samba au fost oficial înregistrate ca Gremio (cluburi recreative). În anii '30, când Brazilia era condusa de presedintele Getulio Vargas, orasul Rio a început sa încurajeze organizarea unui carnaval anual. Cele mai mari si mai cunoscute scoli de samba se afla în districtele mai populare din Rio de Janeiro: Imperatriz Leopoldinense, Mangueira, Beija Flor, Portela, Viradouro, Unidos da Tijuca etc. În Franta, Nicia Ribas d'Avila a fost prima persoana care a introdus aceste aspecte ale culturii braziliene, atunci când a creat în Paris o scoala de samba la sfârsitul anilor '70, „Unidosda Tia Nicia”. Când este vorba de istoria sambei trebuie amintiti si dansatorii Manuel Diniz ('Duque' - ducele) si Gaby, doi dansatori de Maxixe rezidenti în Paris, carora le este atribuita crearea versiunii de Ballroom a sambei si introducerea acesteia în Europa. Duque este cel care a modificat Maxixe-ul pentru a se potrivi muzicii inovative pe care o cânta Oito Batutas. Aceasta trupa a continuat sa-si dezvolte muzica, ducând la aparitia unui nou stil de dans numit Samba-Carioca (Carioca este un râu care curge prin Rio de Janeiro). Aceast gen este considerat precursorul variantei de Ballroom a sambei si a fost popularizat în 1933, prin intermediul filmului 'Flying Down to Rio' în care Fred Astaire si Ginger Rodgers dansau Samba-Carioca.

Oita Batutas  (poza dreapta ) este cel care a introdus instrumentele de jazz în Brazilia. Aceste instrumente, în combinatie cu diferitele instrumente de percutie braziliene, au dat sambei un nou ritm. Donga a adoptat instrumentul numit banjo, în locul chitarei; Pixinguinha a adoptat saxofonul, desi timp de 20 de ani a pastrat fluierul ca instrument principal. Cu aceste noi sunete, compozitori ca Donga (poza stanga), Pixinguinha (poza dreapta), Sinho (Jose Barbosa da Silva) si Heitor dos Prazeres au dezvoltat genul Samba-Carioca (Samba din Rio de Janeiro) si Samba da cidade (Samba din oras). Aceasta samba, cu un ritm sincopat caracteristic, a ajuns sa predomine muzica utilizata la Carnavalul de la Rio. În general, samba este scrisa în masura de 2/4, cu linii sincopate în melodie si în acompaniament. Muzica braziliana de samba reprezinta o denumire generica pentru niste forme de muzica si de dans destul de diferite. Unele dintre aceste genuri au primit propriile denumiri, cum ar fi Samba-Reggae (aparut în anii '80 în Salvador), Timbalada, Lambada si Maracatu. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, 1948- 1849, samba a fost popularizata într-o forma simplificata, standardizata în 1956 de Pierre Lavelle. În 1959 a fost acceptata definitiv în programul competitional, în categoria dansurilor latino-americane. Dupa toate schimbarile, contopirile culturale si simplificarile aduse, samba dansata astazi la nivel social si competitional nu mai are
prea multe în comun cu samba originala.

CHA-CHA-CHA

Se pare ca numele de cha-cha-cha a aparut pentru prima data în Indiile de Vest, unde exista o planta ale carei pastai contin niste seminte care atunci când sunt scuturate în interiorul unui recipient scot un sunet a carui transcriere fonetica este „cha'. Acest gen de instrumente de percutie au fost folosite de catre orchestrele cubaneze pentru stabilirearitmuluimelodiei.
Exista însa si alte variante referitoare la aparitia numelui acestui dans: din cuvântul spaniol chacha semnificând „vraci', sau din chachar care înseamna „a mesteca frunze ale arborelui de cacao', sau chiar din cuvântul char, „ceai'. Însa cel mai probabil acesta provine de la energicul dans cubanez Guaracha. S-a mai sugerat si ca numele de cha-cha-cha este un derivat onomatopeic al sunetului pe care îl produc picioarele în chasse-ul specific celor mai multe figuri de dans. O alta varianta privind aparitia numelui acestui dans o reprezinta existenta unei figuri numite chatch, care implica doi pasi lenti urmati de trei schimbari rapide de greutate. La începutul anilor '50, aceasta figura s-a dezvoltat într-un un nou dans format din variatii ale pasului de baza si aprimit numele de cha-cha-cha. Controversele asupra originii acestui dans continua, dat fiind ca exista numeroase puncte de vedere privind momentul si locul aparitiei cha-cha-cha-ului, dar si a personalitatilor care au contribuit la dezvoltarea sa. Însa un lucru este sigur: cha-cha-cha-ul a evoluat din mambo. Astfel, pe masura ce muzica si dansul mambo au capatat o notorietate mai mare, noile ritmuri si tempo-uri au adus mambo-ului modificari subtile în timp. În 1951, compozitorul si violonistul cubanez Enrique Jorrin a introdus ritmul de cha-cha-cha pe ringurile de dans cubaneze în timpul spectacolelor sale cu Orchestra America. Ritmul mai lent cu care orchestra cubaneza America interpreta mambo-ul le-a permis dansatorilor sa foloseasca o tripla pendulare a bazinului pe numaratoarea lenta. Si astfel a luat nastere Triplu Mambo. Unii sustin însa ca aceasta idee i-ar fi venit lui Enrique Jorrin înca din 1948, pe vremea când era membru al orchestrei lui Antonio Arcano. În 1953, cântecele sale 'La Enganadora' (primul cha-cha-ha, compus în 1951) si 'Silver Star' au devenit hituri înregistrate. Din Cuba, cha-cha-cha-ul a fost introdus în Statele Unite la începutul anilor '50, de catre Minon Mondajar.Asta nu înseamna ca cha-cha-cha-ul este un dans lent; melodia „Bei Mir Bist Du Schon/La Furiosa” de Jack Costanzo&Don Swain este o dovada a rapiditatii la care poate ajunge un cha-cha-cha.
Conform altor pareri, aparitia cha-cha-cha -ului îi apartine profesorului englez de dans Pierre Lavelle care, în 1952, în vizita sa în Cuba, si-a dat seama ca mambo era dansat câteodata cu 2 pasi în plus pe masura muzicala. Astfel, la întoarcera sa în Marea Britanie, a început sa predea acest gen de mambo ca pe un dans separat. Arthur Murray a standardizat dansul pentru a-l face mai accesibil, scotând un Cha din ritm si inventând numaratoarea 1,2,3, Cha,Cha. Initial era cunoscut sub numele de Mambo ChaChaCha, triplu mambo sau mambo cu ritm de guiro.Cha-cha-cha-ul a mostenit multe dintre elementele de stil de la precursorii sai, rumba si mambo. Ca majoritatea dansurilor latino, si cha-cha-cha-ul se realizeaza cu o miscare a picioarelor aproape de podea. Muschii dansatorilor sunt relaxati pentru a permite o miscare libera a soldurilor. Pe masura ce se fac pasii, partea superioara a corpului se aseaza cu determinare pe piciorul de sprijin. Cha-cha-cha-ul a devenit rapid cel mai popular dans latino. Acest lucru se datoreaza renumitilor muzicieni care, prin spectacolele si turneele lor, au facut ca cha-cha-cha -ul sa devina nu doar un dans caracteristic civilizatiei latino, ci si unul universal. Cele mai cunoscute nume sunt: Arcano y sus Maravillas (una dintre trupele care a cântat aceste ritmuri înca de la începurile lor), Fratii Lopez, Israel si Cachao (cu Coralia), Antonio Sanchez, Félix Reina, Enrique Jorrín, orchestra Aragon, Chicho O'Farril, Pérez Prado, Tito Puente, Charles Aznavour, Rubén Blades si Willie Colón.
Istoria genurilor mambo, cha-cha-cha si salsa a fost influentata decisiv de migratia portoricanilor catre New York în secolul XX (în special în anii '40 si '50) si a cubanezilor (mai ales în anii '60) si de contopirea muzicii lor autohtone cu jazz-ul afro-americanilor, care a contribuit semnificativ la dezvoltarea muzicii latino si la raspândirea ei în toata lumea. Desi radacinile celor maimulte dintre aceste genuri muzicale provin din cultura populara cubaneza, mambo, cha-cha-cha si salsa - în forma cunoscuta la nivel international sunt inovatii nord-americane.Din anul 1962, cha-cha-cha -ul face parte din categoria dansurilor competitionale. Acest dans este popular si astazi, iar ritmurile sale pot fi auzite în muzica lui Ricky Martin, Julio Iglesias, Enrique Iglesias, Carlos Santana si a Gloriei Estefan .

MAMBO

Aparitia dansului Mambo a fost localizata la sfârsitul deceniului al III-lea, în cazinourile si restaurantele din Havana - destinatia predilecta pentru vacantele protipendadei rezidente pe coasta de est a SUA. Nasterea genului îi este atribuita lui Damaso Perez Prado, care în 1943 îsi prezenta muzica sub acest nume la clubul 'Tropicana' din Havana. Combinând muzica de Son cu influente din Jazz, contopind sunetele trompetelor si ale saxofonului cu cele ale instrumentelor de percutie traditionale cubaneze, Perez Prado a dat nastere noului ritm, hit-ul sau cel mai cunoscut fiind 'Que rico el Mambo'. Tot lui îi este atribuit exportul acestui gen de muzica si dans în SUA,via Mexico,în 1947. Potrivit unor istorici, Mambo ar fi originar nu din Cuba secolului al XX-lea, ci din Anglia rurala a secolului al XVII-lea, sub forma unui dans cu caracteristici similare, cunoscut sub numele de 'Country Dance'. Acest dans a fost importat ulterior în Franta, sub denumirea de 'Contredanse' si apoi în Spania, unde a fost cunoscut sub numele de 'Contradanza'. De aici a fost exportat în Haiti, unde a capatat denumirea de 'Danzon' si unde a fost modificat prin aparitia unei sincopari cunoscute ca 'Cinquillo'. Cântecul 'Las alturas de Simpson', din 1887, a adus un val de popularitate Danzon-ului.Alti istorici sustin ca Mambo a aparut la confluenta dintre culturile europeana, nord americana si afro-cubaneza, fiind un cocktail de influente Bantu, spaniole,Yoruba si Jazz.O alta varianta atribuie aparitia primului stil de Mambo muzicianului cubanez Anselmo Sacasas, care ar fi dezvoltat acest nou gen din formele muzicale afro-cubaneze.Si etimologia cuvântului 'Mambo' reprezinta un subiect de controversa pentru istorici. Conform unor pareri, acesta ar fi fost împrumutat din folclorul Haitian unde reprezinta denumirea generica sub care sunt cunoscute preotesele 'Voodoo'. În zona rurala din Haiti acestea joaca rol de consilieri, vraci,exorcisti si amfitrioane ai petrecerilor câmpenesti. Potrivit altora, acest nume ar fi rezultatul unui cântec omonim compus de Orchestra Lopez, în Havana anului 1938. O alta varianta sustine ca 'Mambo' era un cântec religios pe care sclavii originari din Congo îl interpretau pentru a invoca zeii. Primul loc de adoptare a genului Mambo pe teritoriul Statelor Unite a fost New York Park Plaza din Fifth Avenue, un loc frecventat de împatimitii dansului din Harlem. Au urmat apoi Palladium, The China Dool, Havana, Madrid si Birdland. Printre cele mai renumite trupe de Mambo din anii '50 se numarau: Mambo Aces, “Killer” Joe Piro, Paulito si Lilon, Louie Maquina, Cuban Pete, Machito, Tito Puente, Tito Rodriguez si Jose Curbelo.Urmând calea deschisa de Prado, o multime de muzicieni, ca Enrique Jorin, au început sa experimenteze noi tehnici, cum ar fi accelerarea si sincoparea ritmurilor. Aceste inovatii au reprezentat fundamentul pentru crearea unui nou ritm: Cha-Cha-Cha.La mijlocul anilor '50, noul Mambo new-yorkez ajunge si în Europa, unde se bucura rapid de o mare polularitate.Ca si alte dansuri, Mambo a avut mai multe variante: simplu, dublu sau triplu, aceasta din urma având un rol foarte important înaparitia Cha-Cha-Cha-ului. În anii '80, Mambo cunoaste însa un puternic reviriment, în special datorita filmului 'Dirty Dancing', aparut în 1987 si a melodiei de pe coloana sonora '(I've Had The Time Of My Life), apartinând lui Jennifer Warnes si Bill Medley. A urmat apoi o serie de artisti renumiti, care au adus genul Mambo pe culmile de altadata. Printre acestia se numara si dansatorul Eddie Torres sau cântaretul Lou Bega.