MUZICA ITALIANA IN SECOLUL 20

Muzica italiana in secolul 20

Orientari:

verismul (in opera italiana, prelungire din secolul 19, Giaccomo Puccini);

sunet si zgomot, miscarea artistica a futuristilor: aspiratie spre modernitate, spre experiment, definita in Manifestul publicat in 1911. Introducerea zgomotului in muzica, a zgomotului cotidian, industrial (tramvaie, automobile, uzine, vapoare, locomotive etc.) nu trebuie sa se limiteze la o simpla reproducere imitativa, ci zgomotele vor fi combinate artistic;

neoclasicismul (Ferrucio Busoni, Alfredo Casella), cu nuante impresioniste uneori (Ottorino Respighi) sau combinat cu dodecafonismul (Luigi Dallapiccolla, Goffredo Petrassi);

avangarda italiana serial-integrala, electronica, meditatia pe un sunet, colajul etc. (Luigi Nono, Luciano Berio, Bruno Maderna, Giacinto Scelsi).

Neoclasicism si Dodecafonism in muzica italiana

Ferruccio Busoni (1886-1924)

Muzician de origine italiano-germana, pianist, compozitor, estetician. Se distanteaza de romantism si isi manifesta admiratia pentru epocile baroca-clasica. Este practic primul teoretician care lanseaza ideea neclasicismului, vorbind despre 'tanara clasicitate'. Conceptia sa, proclamand intoarcerea la Bach, este expusa in Schita unei noi estetici a artei muzicale (1906). Aici are intuitia dodecafonismului (a lucrului cu cele 12 semitonuri cromatice), a microtoniilor (treime, sfert si sesime de ton). In creatie, ramane unul din primii neoclasici - genuri si forme baroce.

Ottorino Respighi (1879-1936)

Datorita lui renaste muzica instrumentala, simfonica italiana. Descriptivism impresionist. Scrie opere numeroase, fara mare succes. Creatiile lui reprezentative raman poemele (suitele) simfonice, fiecare alcatuit din 4 tablouri: Fantani din Roma, 1917; Pinii din Roma, 1924; Serbari romane, 1929.

In alte lucrari se observa tendinte neoclasice, de definire a unui stil national italian (Concerto gregoriano pentru vioara si orchestra, 1921; Concerto in modo misolidico, pentru pian si orchestra, 1924; Tripticul botticellian pentru orchestra mica, 1927, s.a.).

Luigi Dallapiccolla (1904-1975)

Este influentat de Schnberg si Berg, dar adapteaza dodecafonismul propriei personalitati lirice, combinand tehnica seriala cu cea modala. Ii este specifica o cantabilitate meridionala, aprofundeaza melosul gregorian si polifonia palestriniana.

Operele Zbor de noapte (1937, dupa Saint-Exupery) si Prizonierul (1947, dupa Villier de l'Isle Adam);

Tripticul coral-instrumental Cantece de captivitate (1941), pe texte vechi in latina; pe secventa gregoriana Dies irae, compozitorul construieste un discurs dodecafonic. Partile 1 si 3 pentru cor mixt, partea a 2-a - cor de femei. Grup instrumental cu piane, harpe, percutie. Figurile evocate (condamnati la moarte, pe nedrept, martiri din Evul mediu si Renastere): Rugaciunea Mariei Stuart, Invocatia lui Boetius, Meditatia lui Savonarola.

Goffredo Petrassi (1904-2003)

Porneste, ca si colegii sai italieni, in ambianta neoclasicismului italian, este influentat de Bartok, Hindemith, Stravinski prin anii '30, apoi de dodecafonism, pe care il aplica original ('constelatii dodecafonice'). Prima lucrare cu care si-a castigat un renume international a fost Partita pentru orchestra (1932). Va continua sa combine aspecte ale modernitatii muzicale cu altele renascentiste italiene (Palestrina, Gesualdo, Monteverdi).

AVANGARDA MUZICII ITALIENE

Giacinto Scelsi (1905-1988)

Compozitorul si scriitorul italian G. Scelsi provine dintr-o familie aristocratica, a studiat compozitia la Viena si la Roma. Initial compozitor dodecafonic, sustine ca tehnica seriala l-a imbolnavit si ca singurul tratament l-a gasit insistand pe o singura nota la pian, timp indelungat, si ascultand cum acel sunet se stinge treptat (interioritatea sunetului, explorarea armonicelor naturale). Dupa calatorii in Africa si Asia, devine adept al filosofiei extrem-orientale. Numeroase din lucrarile sale se caracterizeaza prin concentrarea asupra unui singur sunet. Aceasta metoda este exemplificata in Quattro pezzi pentru orchestra (fiecare pe o singura nota), 1959. Fiecare dintre piese are un centru sonor important, cu care incepe si se termina.

Bruno Maderna (1920-1973)

Alaturi de Nono si de Berio - reprezentant al serialismului integral italian - Darmstadt.

Luigi Nono (1924-1994)

Compozitor serial, inclus in avangarda de la Darmstadt. Ginerele lui Schnberg, afinitatile sale merg mai degraba spre stilul expresiv al lui Berg si spre cel punctualist al lui Webern. A devenit cunoscut cu Variatiuni canonice (1950) pentru orchestra. Atitudinea sa angajata politic, de stanga, transpare din piese vocal-instrumentale precum Epitaf pentru Federico Garcia Lorca (1953), Il canto sospeso (1956, Cantecul intrerupt, pe scrisori ale condamnatilor la moarte din rezistenta europeana) sau din altele care includ surse electronice: opera Intolleranza 1960 (1961), La fabbrica illuminata (1964).

Mijloace electro-acustice, spatialitate, surse electronice, microfonie etc.

In partituri vocale revolutioneaza modul de a privi textul: pulverizeaza frazele si cuvintele in silabe, foneme, spre un stil punctualist, spatializarea irizata a discursului.

Luciano Berio (1925-2003)

Debuteaza ca serialist in anii `50, realizeaza partituri bazate pe cercetari fonologice exploreaza spatialitatea in muzica, prin dispunerea unor grupe instrumentale in spatiul salii de concert, cu procedee antifonice sau simultane. Thema - Omaggio a Joyce, 1958, lucrare vocal-electronica: transformarile uimitoare ale vocii umane, datorate tehnicii electronice. Sursa este vocea lui Cathy Berberian citind din Capitolul 11 de James Joyce, manipulata pe banda intr-un mod remarcabil. Fragmente de cuvinte sunt transformate pentru a le sublinia muzicalizarea, aspecte onomatopeice rezulta pe alocuri. Semnificativa este incercarea nu de a pune cuvinte pe muzica, ci de a cauta muzica in cuvinte si de a o aduce la suprafata.

Exploreaza limitele virtuozitatii unor instrumente soliste si ale vocii, in ciclul de Secvente, care incepe in 1958 (pentru flaut, trombon etc.).

Circles (1960) pentru voce feminina, harpa si 2 percutionisti: cere vocii (Cathy Berberian) cuvinte pe jumatate cantate, soapte, sunete aspre, sunete non-vibrato, tipete, gemete, rasete, tusete, cant fara inhalarea aerului, lovituri de limba etc. Tehnici ca acestea sunt asociate cu texte fragmentate sau silabe fara sens, cu schimbari si contraste rapide intre straturi dinamice. Toate acestea tranforma interpretarea intr-un eveniment teatral, proiecteaza experiente intime ca furie, teama, extaz, senzualitate.

Berio ramane unul din primii europeni care s-au departat de avangarda seriala. Experienta sa cu lucrul in studioul de muzica electronica - montajul, colajul - l-a condus spre Sinfonia.

Sinfonia pentru 8 voci si orchestra:

Lucrarea a fost comandata de Orchestra Filarmonica din New York, ocazie cu care Berio compune primele 4 parti, in 1968; dintre acestea, partea a 2-a, "O King", un omagiu adus lui Luther King, a fost scrisa in 1967 (ca muzica de camera pentru mezzosoprana, pian, flaut, clarinet, vioara, violoncel), apoi reorchestrata si inclusa in noua lucrare; compozitorul a adaugat o a 5-a miscare in 1969, iar in aceasta forma, premiera Sinfoniei a avut loc in 1969, la Donaueschingen.

Partida vocala a fost destinata celebrului grup Swingle Singers si releva o inedita tratare a limbii, a surselor literare: de la limba vorbita la cant, de la silabe si solfegii la semnificatia unor texte filosofice (Claude Lvi-Strauss, Le cru et le cuit).

Exista un colaj de texte, pe un fond principal din Samuel Beckett - The Unnamable -, peste care se suprapun referinte la viata cotidiana, parolele revoltei studentesti din Paris, 1968, fragmente din Ulise de James Joyce etc.

Partea I - fragmente scurte din Claude Lvi-Strauss, Le cru et le cuit; partea a II-a -foneme abstracte trecute de la o voce la alta se unifica spre final in numele lui Martin Luther King; partea a III-a - Samuel Beckett - The Unnamable; partea a IV-a - ecou vag al textului din partea I; partea a V-a continua cu Lvi-Strauss de unde a ramas partea I, suprapus si interferand cu aluzii la toate 3 textele.

Din punct de vedere muzical-stilistic, Sinfonia reprezinta depasirea avangardei anilor '50-60, prin revenirea la traditia muzicala sub aspectului citatului si colajului de citate. Si anume, in partea a 3-a, alaturi de colajul de text (deja mentionat), colajul muzical se edifica pe un strat principal: Scherzo-ul din Simfonia a II-a de Mahler (comparat de Berio cu "un rau ce traverseaza un peisaj in constanta schimbare, disparand uneori sub pamant spre a reveni intr-un decor total diferit"). Deasupra acestui citat - strat principal, exista un spatiu al citatelor muzicale din 20 de compozitori (de la Bach la Boulez), care trebuie sa respecte structura armonica a Scherzo-ului mahlerian si care sunt legate, metamorfozate prin material muzical propriu lui Berio.

Rezulta asadar un colaj orizontal, melodic, prin alaturarea de citate, dar si un colaj vertical, armonic, polifonic, prin suprapunerea de citate. De asemenea, colajul se produce pe trei planuri: cel muzical, cel de text cel de text + muzica.