Mapa la muzica

Muzica Preistorica

Dateaza din paleoliticul mijlociu si consta in lovituri intre pietre, lemne sau orice alte obiecte uzuale. Au fost concepute si imnuri de slavire, din urlete si dansuri.

Astazi, aceste forme de manifesare sunt privite oarecum sceptic deoarece ele erau limitate la sunete precare si destinate multumirii zeilor.

Muzica neolitica se canta in temple pagane iar cea laica de catre doici copiilor. Cu toate ca nu exista dovezi scrise, s-au gasit numeroase piei si mai tarziu pergamente desenate cu instrumentele preistorice.

Treptat, aceasta muzica s-a dezvoltat ajungand la muzica antica putin celebra si cunoscuta in ziua de azi.

Muzica in antichitate

China antica

Muzica insemna cea mai de seama arta.

'Cartea Cantecelor' este considerata cel mai vechi document de creatie populara chineza cuprinzand 305 povestiri in versuri, unele avand semne indicatoare de ritm de pauze sau unduiri expresive.

Exista si o muzica rigida, de templu sau cea de slavire a imparatului. De la mijlocul secolului al treilea inaintea erei noastre existau la curte orchestre de peste 800 de muzicanti si formatii de peste 100 de dansatori.

Instrumentele de coarde erau variate avand pana la 20 de corzi ciupite sau actionate cu un arcus.

Instrumentele de suflat erau din bambus din lemn sau metal dar nici unul nu avea ancie. Instrumentele de percutie erau toba, gongul, tam-tamul si clopoteii. Predominau registrele inalte sau joase, alternate cu dansul sau muzica de slavire a imparatului. Ca oriunde, in paralel cu muzica culta exista muzica neprofana sau laica.

Principalele instrumente populare chineze antice erau: pasio, leiba si gutinul. Aceste instrumente nu aveau distanta de semiton.

Sistemul sonor specific muzicii chinezesti este sistemul pentatonic.

India antica

Caracteristica principala pentru practica muzicala indiana era legatura dintre cant, cuvant si gest. Miscarile capului si ale mainilor se alaturau muzicii astfel dezvoltandu-se in mod deosebit muzica de dans 'Sulu'.

Subiectele erau culese din viata de zi cu zi: scene de la pescuit, de la seceris sau din viata animalelor si a padurii. Odata cu arta dansului se dezvolta arta pantomimei (cu masti si costumatii simbolice desfasurat la teatrul de papusi).

Intre muzica populara si cea religioasa de la curtea imparatului exista o mare diferenta.

Ca exemplu se vor lua procesiunile din Templu unde cocile intonau silabic texte sacre doar in limita intervalului de cvarta. Interpretul vocal manuia in timp ce canta toate instrumentele de percutie.

Palestina antica

Izvorul cel mai important in muzica acesteia a fost Biblia. Muzica lor insotea toate manifestarile de cult. Productiile lor cele mai importante tin de partea religioasa a muzicii si sunt psalmii.

Grecia antica

Muzica insotea toate manifestarile din viata grecilor.

Muzica evului mediu timpuriu

Despre muzica europeana a evului mediu timpuriu putem vorbi cu mai multa certitudine decat despre cantarile vechilor Elini. Modul de a nota muzica este acum mai exact si evolueaza treptat in directia scrieri actuale, ceea ce permite o deslusire destul de fidela a textelor ajunse pana la noi. Se incheaga portativul nostru modern pe care iau loc, la inceput sub forma unor mici patrate negre, iar cu vremea rotunjindu-se, notele semnificand inaltimi si durate diferite, asa cum le vedem astazi insemnate in partituri. Un calugar benedictin, Guido d'Arezzo, care a trait in jurul anului 1000, a jucat un rol de seama in cristalizarea acestui sistem de notatie.

Muzica pe care o ascundeau neumele(notele) medievale reprezenta partea cantata a ceremoniilor religioase catolice. In perioada timpurie a evului mediu ea consta dintr-o unica si firava linie melodica, adica o monodie(o singura voce), destinata intonarii de catre un cantaret sau un grup. Desfasurandu-se pe un spatiu melodic(ambitus) restrans, aceasta cantare putea totusi imbraca forme diferite, de la psalmodia ce repeta un singur sunet, intercaland pe alocuri scurte formule melodice,pana la cantul propriu-zis, bogat in melisme. Unificate si codificate in jurul anului 600 de catre papa Grigore I, cantarile liturgice au capatat denumirea de gregoriene.

Cantul gregorian este expresia atotputerniciei ideologiei crestine in evul mediu, cand autoritatea bisericii era temuta nu numai de multimea credinciosilor, dar si de regi si imparati. Era unul din mijloacele cele mai eficace prin care biserica se mentinea stapana pe sufletul multimilor. Viata poate fi ingradita, ea nu poate fi insa impiedicata sa se manifeste conform ceritelor ei firesti. Intimidati si speriati de viziunile apocaliptice cu care biserica ii ameninta, oamenii nu refuzau atunci cand scapau de sub sfanta tutela, desfatarea prilejuita de cantecele lumesti mai putin severe, frematatoare si generoase. Nu putem reconstitui creatia folclorica a acestori vremuri, dreptul la notare fiind rezervat doar cantului gregorian si priceperea scrierii neumelor nevand-o decat monahii, dar existenta unei bogate si variate muzici populare este mai presus de orce indoiala.Antipod al cantarii gregoriene, ea nemultumea puterea religioasa si aceasta nemultumire lua violente atunci cand ecoul cantecelor pline de viata ale multimii razbatea pana in biserica, amenintand integritatea muzicii viguros codificata de catre papa. Spirit evlavios, Carol cel Mare s-a straduit sa ajute biserica sa-si mentina nestirbita puterea, chemand la o hotarata eliminare a tot ce altera puritatea cantarii liturgice. "Revertimini vos ad notem sancti Gregorii, quia manifeste corrupisti cantum" (Voi care stricati cantarile, respectati notarea sfantului Grigore); poruncea el intr-o fraza ramasa celebra.

Dintre numeroasele influente exercitate de muzica populara asupra coralului gregorian, deosebit de rodnica s-a dovedit cea a cantarii pe mai multe voci. Ciocnirea cu aceasta modalitate de a canta trebuie sa fi stimulat instinctul muzical al calugarilor cu o sensibilitate mai dezvoltata pentru frumos. Atrasi de bogatia expresiva a cantului pe mai multe voci, ei si-au propus sa transplanteze si in domeniul liturgic procedeele observate in practica populara. Straduindu-se a depasi monotonia,ei au tins sa largeasca tiparele traditionale ale cantarii pe o singura voce.

Asadar, inviolabila psalmodie in unison a coralului gregorian vede la un moment dat alaturandu-i-se o a doua voce care evolueaza intr-un strict paralelism cu ea, la interval de cvarta sau cvinta - asa zisul organum. Vocea de baza se numea cantus firmus, cea suprapusa era vocea organala. In secolele X - XI, melodia ce se suprapunea peste cantus firmus capata din ce in ce mai mult independenta, executa miscari contrastante in raport cu directia vocii fundamentale iar adesea desfasoara gratioase vocalize in jurul sunetelor taraganat expuse ale acesteia. Discantus se va numi aceasta melodie inflorita pe trunchiul stravechii si severei psalmodii gregoriene care, din cantus firmus a devenit tenor (adica melodia tinuta in registrul grav).

"Cantarea bisericeasca incepe astfel sa-si deschida alte perspective, muzica incepe sa sune din ce in ce mai ingenios, mai bogat , facand din ceremonia liturgica nu numai un prilej de reculegere, dar si unul de desfatare artistica. Convinsa ca o comunicare cu divinitatea nu este posibila decat in atmosfera creata de cintecele prescrise de Antifonarul papei, biserica avea motive mai mult decat indestulatoare sa se indigneze. De aici, anatemele pe care diferitele concilii ecleziastice le aruncau aspra acestor fenomene de innoire si laicizare, incercand sa stavileasca evolutia, sa readuca muzica bisericeasca pe fagasul cuminte al gregorianului. Era insa in zadar; oricat ar fi de amenintatoare, anatemele nu puteau opri torentul impetuos a carui inaintare era alimentata de o profunda necesitate launtrica. Muzica tinuta vreme lunga in catusele monodiei, isi vedea lanturile cedand si, pe masura eliberarii, dadea la iveala noi uimitoare posibilitati de expresie. Erau zorii polifoniei, primele scanteieri ale acestei splendide lumi sonore care avea sa se cristalizeze prin dezvoltarea si perfectionarea cantarii pe mai multe voci. Extrem de importanta, aceasta rascruce dintre cele doua milenii; acum se pun bazele unei noi dimensiuni a gindirii muzicale aceea in virtutea careia muzica poate fi conceputa, redata si perceputa pe cateva planuri concomitente". ( citat din "Istoria muzicii universale" de R.I. Gruber )

MUZICA BIZANTINA

Este greu sa exprimam in cateva cuvinte particularitatile muzicii bizantine. Comparatia cu muzica vest-europeana culta (exceptie facand a doua jumatate a secolului nostru) este cea mai utila. Muzica apuseana culta si cea usoara (care are puternice legaturi cu aceasta) sunt categoriile cele mai ascultate in lumea contemporana, iar simtul nostru muzical este tributar acestora.

In secolele XI-XII, muzica apuseana devine polifonica: melodia este insotita de o alta care seamana cu prima, dar este mai ornamentata. Cu timpul numarul vocilor creste, in secolul al XIV-lea fiind obisnuite corurile pe patru voci, liniile melodice cantate de fiecare voce avand o individualitate pronountata. Trebuia ca melodiile sa 'sune bine' impreuna, urechea receptand anumite sonoritati ca armonioase, iar altele ca neplacute. Acest fapt a impus ca notele sa aiba o inaltime bine precizata, iar distantele dintre ele sa poata lua numai anumite valori. Intrucat liniile melodice aveau individualitatea lor, era imposibil ca dirijorul sa indice fiecarei voci momentul in care sa cante un sunet. Nu era de dorit nici ca melodiile sa curga total independent, caci, dupa cum am afirmat, sonoritatea generala trebuia sa fie armonioasa. Solutia a fost masurarea muzicii, dirijorul tactand timpii masurii.

In concluzie, muzica pe mai multe voci presupunea o limitare a posibilitatilor de folosire a distantelor dintre inaltimile notelor si impunea masurarea ei.

Desigur, exista legi si in muzica pe o singura voce, insa limitele sunt mult mai putin rigide decat in cazul celei polifonice. Astfel, in muzica bizantina, notele ornamentale nu au o inaltime sau o ritmica foarte precis conturata, iar psaltul are o anumita libertate de interpretare care i-ar parea arbitrara muzicianului apusean. De asemenea, unele note sunt executate - in anumite contexte - putin mai sus sau mai jos decat inaltimea lor in scara, datorita asa-numitei 'atractii'. De remarcat ca isonul, deoarece este tinut mai mult timp pe acelasi sunet, nu poate fi echivalat cu o a doua voce in sensul apusean. Intr-adevar, urechea nu este suparata de diversele distante dintre note care, in contextul unei muzici polifonice cu melodii bine individualizate, ar parea suparatoare; dimpotriva.

Evolutia ulterioara a muzicii occidentale a facut ca modurile de aranjare a distantelor dintre sunetele unei scari sa se reduca la doua. In secolele XVIII si XIX, marea majoritate a compozitiilor sunt scrise in modul major (al carui prototip este do major) sau in cel minor (cu prototipul la minor ). In aceeasi perioada, in muzica bisericeasca rasariteana se folosesc cu egala pondere cele opt glasuri, aproape fiecare grupand doua sau trei moduri diferite. Din acest punct de vedere, melodia bizantina este mai variata si mai expresiva decat cea vest-europeana.

Si notatia muzicii bizantine este diferita de cea a muzicii vest-europene. Nu se noteaza inaltimea fiecarui sunet in parte, ci se porneste de la un sunet de referinta si se noteaza distanta (in urcare sau coborare) pana la urmatorul. De la acesta un alt semn indica distanta pana la cel de-al treilea semn s.a.m.d. Analog, nu se noteaza durata fiecarui sunet in parte, ci exista anumite semne care indica faptul ca sunetul are o durata dubla, tripla etc. sau ca doua note (sau trei etc.) formeaza un timp. Astfel, nu se noteaza sunetele individuale, ci se noteaza relatia dintre ele. Conceptiile diferite ale Apusului si Rasaritului - in cazul de fata, omul vazut de primii ca individ, iar de rasariteni ca persoana in relatie cu ceilalti - se reflecta firesc si in semiografie. De asemenea, dupa cum am vazut mai sus, se reflecta si in modul de interpretare: mai strict in Apus, cu o mai mare libertate in Rasarit.

Muzica gregoriana s-a impus peste tot si a rezistat in timp, secole de-a randul, intr-o forma neschimbata in cadrul liturghiei catolice. Ea a influentat toata muzica apuseana in succesiunea epocilor ei de inflorire asa cum le consemneaza istoriografia universala: ars antiqua, ars nova, preclasicism, clasicism, romantism, etc.

Aceasta muzica plina de seninatate si resemnare se canta exclusiv vocal, la unison, de catre toata masa de credinciosi, alaturi de cantareti profesionisti. Iata cum o caracterizeaza Wladyslaw Tatarkiewicz in 'Istoria esteticii', vol.II pag 113:

'N-a existat nicand o arta mai putin preocupata de placerea senzoriala. Arta n-a realizat niciodata o mai mare desprindere de viata reala. Avea insa un efect foarte puternic asupra sentimentelor si spiritului, exprima si producea starile spirituale cele mai sublime. Cu elevatia si simplitatea melodiilor ei, ea mentinea sufletul intr-o stare de puritate si austeritate aproape supraomeneasca. Starea de spirit evocata de muzica gregoriana era marcata indeosebi de liniste si impacare. N-a existat probabil niciodata o muzica mai religioasa decat cantul gregorian. Cu toate ca era exlusiv vocala, cuvintele nu erau elementul ei cel mai important. Cu adanca lui intuitie psihologica, atat de caracteristica, Augustin scria (in comentariul sau la psalmul (69), chiar inainte de aparitia cantului gregorian: 'Cine se bucura nu rosteste cuvinte; cantecul lui bucuros e fara cuvinte, este glasul inimi care se topeste in propria-i bucurie si se straduieste a-si exprima simtamintele chiar cand nu le prinde intelesul.'

Muzica gregoriana a stat la baza crearii intregii muzici religioase europene occidentale, ca mijloc de plecare pentru orice constructie sonora destinata cantarii vocale polifonice. Asa se realizau primele forme de polifonie (organumul, conductusul, motetul) apoi fuga, missa, al caror apogeu a fost atins in creatia compozitorilor Palestrina si Bach. Se pornea intotdeauna de la acel 'cantus planus' care nu era altceva decat o melodie gregoriana cunoscuta, peste care se suprapuneau melodii in cvarte sau cvinte paralele (Organum lui Leoninus si Perotinus) sau se alaturau melodii imitative (conductus, motet), iar mai tarziu aceste melodii gregoriene furnizau material pentru ricercare, fugi si alte forme vocale sau instrumentale.

Polifonia este modalitatea de creatie muzicala pe mai multe voci, fiecare reprezentand o linie melodica proprie, care realizeaza impreuna o muzica expresiva, bine conturata. Dupa o perioada indelungata de monodie (cantatul pe o voce), inceputurile polifoniei (cantatul pe mai multe voci), in sec IX-X-XI, reprezinta un triumf al lumii sonore, cu posibilitati de expresie nelimitate. O prima forma este "organum": cantatul pe doua voci - diafonie, vocea de baza fiind numita "cantus firmus", iar cea suprapusa este cea "organala". Aceasta voce, cu timpul, devine tot mai independenta si tot mai ornamentala si poarta numele de "Discant". Incepand cu secolul XII se adauga o a doua si o a treia voce de discant, fapt care accentueaza dinamica miscarii vocilor si impune conturarea a doua procedee de creatie polifonica: Imitatia si Contrapunctul. Polifonia combina voci de diferite intonatii si cu ritm diferit, cu accente, culminari si cadente care nu coincid si care sunt dezmembrate in motive de diferite dimensiuni, deosebindu-se prin dinamica si timbru, dar supuse unor reguli precise de sonoritate simultana, proprii fiecarui stil. Diferiteleforme ale polifoniei sunt:

• Contrapunctul
• Polifonia inventiva, bazata pe imitatie
• Polifonia prin divizarea unei singuri voci

Polifonia cuprinde concomitent mai multe imagini sau mai multe aspecte ale unei singure imagini. Ea isi are originea in creatia populara si a capatat o dezvoltare larga si variata in muzica culta (Contrapunctul).

Imitatia este procedeul prin care un motiv sau o fraza "ritmico melodica" de la o voce (proposta) se repeta la o alta voce (riposta).

Imitatia si contrapunctul, doua tehnici de compozitie, coexista si se imbina in creatii polifonice din ce in ce mai elaborate, astfel ca perioada sec. XIV- XVII este cunoscuta in muzica drept "Epoca de Aur" a polifoniei vocale sau a contrapunctului sever (se evidentiaza prin caracter bine determinat al normelor intonationale si ritmice).

Polifonia prin divizarea unei singure voci, specie a polifoniei, reprezinta cantatul pe mai multe voci, care apare in urma divizarii unei melodii executate de mai multi cantareti intr-o serie de variante simultane, mai mult sau mai putin de sine statatoare. Una din variante constituie linia principala conducatoare, iar celalalte sunt liniile secundare, acompaniatoare. Bogatia cantecului polifonic, bazat pe diviziunea unei singure voci, este o trasatura caracteristica a muzicii corale a popoarelor: rus, ucrainean, belorus,etc.

In paralel cu polifonismul vocal, in planul muzicii instrumentale, are loc o evolutie in ceea ce priveste perfectionarea instrumentelor si a formatiilor orchestrale, astfel se creeaza premisele aparitiei unui nou stil, acela al contrapunctului liber, intrucat rigoarea contrapunctului sever nu mai corespunde enormelor posibilitati de exprimare muzicala. Spre sfarsitul secolului XVII, un loc tot mai mare in creatiile compozitorilor il ocupa muzica instrumentala.

Muzica in perioada Barocului 1600-1760

Barocul muzical are 3 perioade: -incipient -median -tirziu.

Caracteristici: Inlocuirea muzicii vocale cu cea instrumentala; Grija de a crea sunete mai perfectionate; In domeniul instrumentatiei apar noi instrumente muzicale cum ar fi cele de percutie,noi instrumente de suflat,etc.

Suita baroca este caracterizata prin contrast tematic si unitate tonala.Ea este formata din dansuri:sarabanda,allemanda,giga,couranta,rondeau,bouree,poloneza.

Concertul din aceasta perioada se numeste grosso si are doua grupe de instrumente:soli si tutti.

Sonata este de doua feluri: da chiesa(religioasa)

da camera(laica)

Preludiul are plan tonal inconstant

Fuga este monotematica iar ca structura se imparte in doua sau trei sectiuni: expozitie, divertisment si eventual repriza sau incheiere.

Se compun ,de asemenea opere,oratorii,pasiuni. Compozitorii acestei perioade sunt binecunoscutii Johann Sebastian Bach,Georg Friedrich Hndel,Antonio Vivaldi,Arcangelo Corelli s.a. Preclasicismul muzical

Preclasicismul

Denumirea universala a acestei perioade, cuprinsa intre inceputul secolului al XVII-lea si mijlocul celui de-al XVIII-lea, este de Baroc. Dar, pentru ca din punct de vedere muzical acesta este perioada care pregateste era clasicismului, barocul mai este cunoscut si sub numele de preclasicism. In ceea ce priveste conceptiile componistice, teoriile muzicale si estetice, se considera ca preclasicismul debuteaza odata cu sfarsitul erei Palestriniene si se termina in momentul mortii marelui Johann Sebastian Bach. Ca intelesuri, cuvantul baroc este unul controversat, insemnand fie bizar sau ciudat, fie denumind o perla sau o scoica de mari dimensiuni, care are o ornamentatie bogata dar asimetrica, diferita de tiparul clasic. Arta baroca este somptuoasa, maiestoasa si bogat ornamentata. Ea a fost considerata ca apartinand, in general, marii aristocratii care, mergand pe drumul laicizarii, a umanismului, dorea sa exprime prin arta rangul social dar si mediul opulent in care traia. Este epoca in care frumosul nu mai poate fi supus unor norme. Arta este superioara naturii pentru ca o recreaza, iar pentru "a produce placere", partile unei opere trebuie asamblate astfel incat sa fie consonante. In consecinta, arta devine figurativ-simbolica, manerista. Din acest motiv, in muzica patrund onomatopeele melodico-timbrale si elementele de preprogramatism, melodramele si misterul. Ca modalitate de exprimare, barocul are o predilectie pentru muzica instrumentala, iar ornamentele melodico-ritmice sunt prezente ca elemete de virtuozitate tehnica, dar si cu rol ritmic. Alaturi de opera, oratoriul, canatata, misa si recviemul au un aparat vocal-coral-orchestral foarte mare, pentru a exprima maretia si grandoarea, etaland arii, recitative si coruri de mare virtuozitate tehnica. Genurile instrumentale specifice sunt sonata a tre, suita si piesele de constructie polifonica sau omofona: ricercar, passacaglia, toccata, fuga, concerto grosso. Apare clavecinul bine temperat piano-forte, de fapt pianul din zilele noastre, special construit pentru a sevi noul concept armonico-polifonic. Totodata, materialul sonor se organizeaza in sisteme temperate care au la baza gamele de mod minor si major, iar ritmul devine masurat, luanad ca unitate de referinta patrimea si diviziunile ei binare.

In ceea ce priveste periodizarea barocului, exista o teorie care precizeaza trei faze distincte. Prima dintre acestea incepe in Renastere si se distinge prin reliefarea unei singure linii melodice, care face posibila aparitia operei si a unor genuri vocal-simfonice, precum oratoriul si cantata. Toate lucrarile simfonice au un libret, ceea ce indica primele forme de muzica programatica (cu program). Reprezentantii prinicpali ai acestei perioade sunt Heinrich Scultz, Georg Philipp Teleman si Georg Friederich Handel. In faza a doua are loc dezvoltarea operei, a operei-balet, a baletului de curte, dar si a muzicii instrumentale. Aritizani principali ai acestui gen de muzica sunt Jean-Baptiste Lully, Francois Couprin, Jean Philipe Rameau, Henry Purcell, Johann Kuhnau, Antonio Vivaldi, Domenico Scarlatti si Arcangelo Corelli. Totusi, formele muzicale nu au inca un numar fix de parti, iar denumirile genurilor sunt uneori confuze. A treia faza este una de sinteza, reprezentantii sai de seama find Handel si Johann Sebastian Bach. Tratatele lui Rameau (Tratat de armonie - 1722) si lui J.J.Fux (Grandus ad Parnassum), dar si lucrarile de demonstratie practica care ii apartin lui J.S. Bach (Clavecinul bine temperat) fixeaza conceptul de tonalitate prin cele doua modele de gama (major si minor), prin polifonia bazata pe functionalitate armonica, prin orchestratia tratata ca un instrument colectiv de sine statator si prin aparitia unor genuri si forme muzicale mai clare ca organizare si denumire.

Clasicismul este un curent literar-artistic - avand centrul de iradiere in Franta, ale carui principii au orientat creatia artistica europeana intre secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectura, sculptura, literatura) ale Antichitatii, considerate ca intruchipari perfecte ale idealului de frumusete si armonie, clasicismul aspira sa reflecte realitatea in opere de arta desavarsite ca realizare artistica, opere care sa-l ajute pe om sa atinga idealul frumusetii morale. Urmarind crearea unor opere ale caror personaje sa fie animate de inalte idealuri eroice si principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat in mod special de crearea unor eroi ideali, legati indisolubil de soarta statului, inzestrati cu cele mai inalte virtuti morale si capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regula regi sau reprezentanti ai aristocratiei, erau prezentati in oda, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viata al burgheziei, aflata in plina ascensiune in epoca respectiva, era lasat pe planul doi, de aceasta ocupandu-se speciile literare socotite inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupandu-se in special de infierarea anumitor vicii (comedia era vazuta de Aristotel ca 'infierare" a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie indreptate. Clasicismul inseamna in primul rand ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, norma, canon, ierarhie si credinta intr-un ideal permanent de frumusete. Inseamna ordine obiectiva, perfectiune formala (care va fi gasita in acele modele de frumusete perfecte - modelele clasice), inseamna superioritate a ratiunii asupra fanteziei si pasiunii. Printre reprezentantii de marca amintim pe N. Boileau (Arta poetica, tratat de poetica normativa clasica).

CLASICISMUL IN MUZICA

Din punct de vedere estetic, clasicismul se ocupa ca forma si continutul operelor de arta sa aiba un canon armonios si echilibrat ca simetrie, ca rezultat al unui proces de sinteza a particularitatilor regionale.Clasicismul cultiva suprematia pricipiilor morale si rationale asupra fanteziilor si pasiunilor, datoria fata de patrie, religie, familie sau onoare fiind mai presus de sentimentele personale. Eroul clasic este unul ideal, comportamentul, gandirea, principiile si sentimentele lui se regasesc in orice om. Spre deosebire de baroc, secolul al XVIII-lea este unul antifeudal si antiabsolutist, cultivand, in prima parte a sa, conceptiile despre interesul general, care primeaza asupra celui personalIn ceea ce priveste muzica, clasicii iubesc constructia, forma clara, simetria si repetitia. Se poate spune ca formele de sonata domina in celelalte genuri: simfonia, concertul, cvartetul si chiar si uvertura si liedul. Ca terminologie, notiunea de clasic va capata de-a lungul timpului semnificatii precum exemplar, de prim rang, care este vrednic de luat model, care a atins excelenta din punct de vedere valoric. In privinta temporizarii, clasicul presupune tot ceea ce este vechi, care a rezistat eroziunii timpului, iar in estetica, termenul provine dintr-o doctrina litarara aparuta in secolul al XVIII-lea in Franta, initiata de Nicolas Boileau.
In timpul lui Haydn, Mozart si Beethoven, creatia muzicala indiferent de gen, stil sau provenienta avea o cautare deosebita. Publicul, fie diletant, fie profesionist, era un consumator de arta extrem de critic si selectiv, ale carui aprecieri au avut uneori o importanta hotaratoare. Format din nobili, burghezi, targoveti si meseriasi, publicului trebuia sa i se propuna un mesaj mai accesibil, insotit de tehnici de compozitie mai usor de inteles. Motivul pentru care gasim melomani care provin dintr-o plaja sociala atat de larga se datoreaza atat prezentei unei vieti muzicale si a ansamblurilor instrumentale la curtile monarhilor si in saloanele muzicale din castelele nobililor, cat si concertelor oferite de diverse asociatii muzicale, turneelor organizate in Europa, dezvoltarii scolilor de muzica, aparitiei unor metode de predare a muzicii si de indrumare pentru auditoriu, orchestrelor ambulante din orase si mentinerii unui folclor regional. Printre centrele europene care au avut o contributie importanta la conturarea muzicii de tip clasic se numara Paris, Praga, Berlin, Weimar, Salsburg, Dresda, Manheim si Viena.