Relatiile dintre virusuri si organisme

Relatiile dintre virusuri si organisme

Virusurile sunt totdeauna potential patogene pentru organismul gazda, deoarece altereaza profund activitatea fiziologica a celulei.

Patogenitatea este definita de mecanismele prin care un virus altereaza starea fiziologica a gazdei. Patogenitatea se exprima cantitativ prin virulenta virala.

Virulenta este o proprietate multifactoriala, care exprima cantitativ capacitatea unui virus de a se multiplica, de a se disemina in organism in competitie cu efectorii raspunsului imun si de a produce stari patologice de diferite intensitati. Virulenta este dependenta de cateva particularitati ale gazdei:

- de numarul celulelor sensibile si de posibilitatea de acces a virusului la substratul celular permisiv;

- de intensitatea si complexitatea reactiilor de aparare a gazdei, care determina eliminarea si inactivarea virusului si/sau a celulelor infectate.

Patogenitatea virala s-a studiat pe modelul experimental al animalelor de laborator, dar rezultatele nu sunt intru-totul extrapolabile si analoge infectiilor in conditii naturale, la om si animale.

Virulenta se exprima totdeauna in raport cu un organism dat. Virusurile care au efect citolitic (citocid) au virulenta extrema, in timp ce virusurile ale caror interactiuni cu celula gazda se manifesta prin efect citochinetic (transformant), au o virulenta moderata (sunt virusuri temperate).

Tropismul viral

Particularitatile de patogenitate a virusurilor, in special ale celor infectioase pentru organismul uman si animal sunt determinate de tropismul lor.

Tropismul sau afinitatea semnifica proprietatea unui virus de a infecta anumite specii de organisme (genotropism^*), anumite tesuturi (histotropism) sau anumite celule ale unui tesut (citotropism).

^*In conditii naturale, spectrul de gazda al unor virusuri este foarte restrans: virusurile gripale produc efecte patologice numai la om, virusul polio si rinovirusurile infecteaza numai omul, iar aftovirusul infecteaza paricopitatele.

In conditii experimentale, unele virusuri (vaccinal, rabic) pot infecta un numar mai mare de specii animale, cu conditia utilizarii unei doze suficient de mari de inocul.

Manifestarile patologice ale infectiilor virale sunt variabile si dependente de histotropism si citotropism. In raport cu aceste proprietati, virusurile pot fi clasificate in urmatoarele categorii:

virusuri dermotrope, cu afinitate pentru tegument si mucoase (poxvirusuri);

virusuri neurotrope, cu tropism pentru SNC (virusul rabic, virusurile encefalitogene, virusul polio);

virusuri dermo-neurotrope, cu afinitate pentru celulele tegumentare si pentru SNC (virusurile herpetice);

virusuri organotrope (viscerotrope), cu afinitate pentru organele interne (virusurile hepatitice);

virusuri pantrope, cu afinitate pentru celulele sistemului reticuloendotelial(fagocite, celulele reticulare ale sinusurilor venoase din splina si ganglioni, celulele endoteliale ale vaselor sanguine si limfatice, fibroblastele tesutului conjunctiv).

In general, virusurile au afinitate, indeosebi pentru celulele normale sau patologice care se divid cu o rata mai inalta, dar si pentru unele celule care nu se divid, inalt specializate ca structura si functie. De exemplu, virusul polio infecteaza motoneuronii din maduva, dar in cazurile grave, chiar neuronii din coloanele posterioare, din ganglionii spinali senzitivi, din substanta reticulata, din nucleii cerebelosi, din cortexul motor din girul precentral.

Mecanismele tropismului celular par a fi conditionate de existenta moleculelor membranare care conditioneaza interactiunea virusului cu suprafata celulei. Ipoteza a fost dedusa din modificarea sensibilitatii unor celule dupa cultivare. De exemplu, rinichiul uman si amniosul, in situ nu sunt infectate de Poliovirus, dar devin foarte sensibile dupa cultivare. Sensibilitatea este corelata cu expunerea pe suprafata celulelor, in vitro, a situsurilor de legare a virusului.

Patrunderea virusurilor in organism se face pe urmatoarele cai:

- la nivelul mucoaselor (respiratorie, gastrointestinala, urogenitala)

- prin leziunile tegumentare.

Situsul la nivelul caruia se multiplica dupa ce a patruns in organism se numeste focar de infectie primara. In raport cu tropismul lor pentru diferite celule, unele virusuri se multiplica si produc leziuni la nivelul portii de intrare.

Din focarul primar, infectia se disemineaza in doua modalitati:

- trecerea directa a virionilor din celula infectata in celulele adiacente, in special pentru virusurile care inmuguresc si induc fuziunea celulelor. Infectiile progreseaza foarte rapid;

- eliberarea virionilor in spatiul extracelular si reluarea ciclului de adsorbtie si fixare pe celulele adiacente. In spatiul extracelular, virionii sunt expusi mecanismelor de aparare a organismului.

Alte virusuri, de la locul patrunderii si eventual al multiplicarii primare, trebuie sa fie diseminate, pentru a ajunge la celulele sensibile, permisive pentru replicare. Diseminarea este mediata de secretii, limfa sau sange. O cale particulara de disemimnare este cea axonala (proprie virusului rabic).