Strategii de conservare a biodiversitatii

Strategii de conservare a biodiversitatii

La baza elaborarii strategiilor de conservare a biodiversitatii stau fundamentele teoretice furnizate de stiinte ca ecologia, genetica populatiilor, biogeografia, economia, sociologia, antropologia etc.

Conservarea biodiversitatii necesita o abordare complexa, avand doua aspecte, unul politic, la nivelul factorilor de decizie si altul tehnic, la nivelul specialistilor.

La eleborarea programelor pentru conservarea biodiversitatii trebuie luate in considerare urmatoarele aspecte:

Ø      cuantificarea diversitatii specifice si a diversitatii genetice,

Ø      identificarea si clasificarea unitatilor operationale (specii si categorii sistematice superioare; ecosisteme si categorii de ecosisteme),

Ø      estimarea si modelarea evolutiei sistemelor biolo-gice sau ecologice in timp, cu o capacitate de prognoza cat mai buna.

Aceste aspecte sunt de actualitate si fac obiectul cercetarilor in domeniul conservarii biodiversitatii.

In prezent exista doua directii majore de cercetare si modelare in conservare (G. Caughley, 1994): modelul populatiei cu efective mici ("small - population paradigm") si modelul populatiei in declin ("declining - population paradigm").

Modelul populatiei cu efective mici are ca obiectiv mentinerea unei populatii cu efective scazute (reduse). Acest model, considerand efectivul redus ca fiind singura cauza a disparitiei unei populatii (de fapt, acesta este unul dintre efectele schimbarii conditiilor de mediu), ofera o estimare a perioadei in care populatia va mai supravietui in absenta unor modificari radicale ale conditiilor de mediu. Pana in prezent, aceasta abordare nu a contribuit semnificativ la conservarea speciilor periclitate, dar are importanta teoretica deoarece permite generalizarea rezultatelor. Modelul a dat rezultate in programele de reproducere in captivitate si in elaborarea retelelor de rezervatii.

Modelul populatiei in declin este mai relevant pentru conservare deoarece abordeaza cauzele care determina scaderea efectivelor unei populatii si propune caile de redresare a efectivelor populatiilor in declin. Acest model nu permite generalizari datorita complexitatii aspectelor abordate si, ca urmare, are o mai mica importanta teoretica.

1. Metode folosite in conservarea

biodiversitatii

Metodele de conservare a biodiversitatii isi propun:

identificarea sistemelor ecologice/entitatilor care trebuiesc puse sub protectie;

stabilirea ariilor de management al capitalului natural;

stabilirea masurilor care se impun pentru conservare;

estimarea evolutiei sistemului pe termen lung;

evaluarea costurilor si raportul cost economic/ beneficiu ecologic, precum si compararea optiunilor manage-riale prin evaluarea costurilor si beneficiilor fiecarei variante.

1.1. Analiza viabilitatii populatiei

Analiza viabilitatii populatiei este procesul de evaluare sistematica a probabilitatii de extinctie in timp a unei populatii periclitate.

Sub aceasta denumire sunt reunite tehnici care permit simularea pe computer a proceselor de extinctie a populatiilor cu efective mici pentru a estima viabilitatea lor pe termen lung.

Aceasta metoda se aplica in programele de conservare a speciilor. Pentru conservarea unei specii se impune reducerea riscului extinctiei populatiilor componente. In acest scop trebuie identificati factorii care pot cauza extinctia respecti-velor populatii. Factorii determinanti pot fi extrinseci (modificarea conditiilor de mediu, o importanta deosebita o au catastrofele naturale sau antropice) sau intrinseci (deriva genetica, efecte demografice etc.).

Daca efectivele unei populatii sunt in declin si nu se iau masuri pentru a se remedia acest fapt, extinctia populatiei este inevitabila. Riscul ca populatiile cu efective mici sa devina extincte este ridicat, chiar daca populatiile respective nu sunt in declin. S-a dovedit ca populatiile devin mai vulnerabile, mai amenintate cu disparitia pe masura ce efectivele lor scad.

M. Shaffer (1981) a observat ca probabilitatea de supravietuire a unei populatii este mai mare daca efectivele acesteia se mentin deasupra unui anumit nivel, numit marimea minima a populatiei (MMP). Trebuie subliniat faptul ca aceasta marime depinde de caracteristicile populatiei si variaza de la o populatie la alta, uneori chiar si in cadrul aceleasi specii. Cel mai frecvent MMP este considerata ca fiind efectivul care sa asigure populatiei o probabilitate de supravietuire de 95% timp de 100 de ani.

Efectul minim pentru ca o populatie sa fie viabila (MVP - "minimum viable population") este considerat efectul care asigura populatiei o sansa de 99% ca sa supravietuiasca timp de 1000 de ani, indiferent de efectele demografice, de mediu sau genetice si de catastrofele naturale.

S-a demonstrat ca marimea unei populatii viabile nu este statica, acesta depinde de caracteristici spatio - temporale si difera de la specie la specie.

Principalul obiectiv al conservarii este reducerea riscului de extinctie a populatiei la un nivel cat mai apropiat de riscul "normal" (natural). Principalii parametri la care se evalueaza riscul sunt extinctia si pierderea diversitatii genetice.

Pentru selectarea celor mai adecvate metode de conservare a diversitatii specifice, se impune evaluarea riscului asociat fiecarei optiuni manageriale. O populatie cu risc ridicat de extinctie este considerata periclitata.

Analiza viabilitatii populatiei permite determinarea marimii necesare unei populatii pentru a supravietui, cu o anumita probabilitate, de-a lungul unei perioade de timp masurata in numar de generatii precum si estimarea impactului relativ si cumulat pe care variatia diferitilor factori l-ar avea asupra populatiei. Trebuie mentionat, insa, faptul ca pentru a obtine asemenea estimari sunt necesare date privind caracte-risticile populatiei considerate: date demografice (durata unei generatii, marimea efectiva a populatiei la momentul dat, rata de crestere etc.), tipul de reproducere, date genetice, date privind distributia spatiala si caracteristicile ecologice. In majoritatea cazurilor aceste date lipsesc sau sunt incomplete, de aceea "analiza viabilitatii populatiei" este speculativa, iar valoarea ei predictiva trebuie luata in sens probabilistic. Totusi aplicarea acestei metode face posibila evaluarea optiunilor si, ca urmare, imbunatatirea procesului decizional.

"Analizei viabilitatii populatiei" i se aduc o serie de critici: se aplica fiecarei specii in parte; nu ia in considerare sursele de risc dificil de estimat; in estimarile pe termen lung, se bazeaza pe conditiile din prezent; uneori este inadecvata pentru managementul speciilor periclitate.

1.2. Criterii pentru stabilirea marimii ariilor naturale protejate

Problema stabilirii marimii optime a arealelor destinate conservarii biodiversitatii a fost studiata de mai multi cecetatori, dintre care contributii importante au avut: J. M. Diamond, M. E. Soule, 1975; B. A. Wilcox, 1980; A. Beeby, 1993 si R. B. Primack, 1993. In Romania, aceasta problema a fost abordata de V. Soran si colab., 1983, 1993, 1996.

Intinderea ariilor naturale protejate trebuie stabilita pe baza unor criterii obiective, stiintifice. Se porneste de la idee ca suprafetele destinate conservarii biodiversitatii trebuie stabilite astfel incat sa satisfaca cerintele biologice (in special cele energetice) si etologice ale speciilor de mamifere mari (ierbivore si carnivore), situate in varful piramidei trofice in ecosistemele naturale. Aceasta, deoarece daca populatiile de mamifere mari (specii tinta) sunt viabile, intrega retea trofica din care fac parte functioneaza, deci sistemele ecologice date isi pastreaza structura si functiile..

La stabilirea suprafetelor destinate ocrotirii unor specii se vor lua in considerare caracteristicile biologice si etologice ale speciilor ce urmeza a fi ocrotite, precum si particularitatile sistemelor ecologice selectate pentru conservare.

In acest sens, se impune determinarea efectivului minim viabil si a efectivului optim pentru mentinerea unei populatii si apoi aflarea suprafetei de teren necesara sustinerii respectivei populatii.

Aceasta teorie, se bazeaza pe postulatul dependentei vietii unui biosistem de schimburile de energie pe care acesta le intretine cu mediul sau. Un sistem viu, indiferent de nivelul sau de organizare, poate subzista numai daca mediul ii ofera o anumita cantitate de energie, intr-o forma accesibila si relativ concentrata. La randul sau biosistemul retrocedeaza mediului, sub diverse forme (in special sub forma de energie calorica disipata), o anumita parte din energia interceptata. (V. Soran si colab. 1993)

Pentru furnizarea energiei necesare existentei unui biosistem este necesra exploatarea unui anumit fragment de mediu, denumit de M. Lamotte (1979) "spatiu ecologic". Marimea spatiului ecologic este caracteristica fiecarei populatii si este dependenta de valoarea schimburilor energetice cu mediul.

Unul dintre mijloacele cele mai potrivite pentru a surprinde bilantul energetic si pentru a determina marimea spatiului ecologic, in cazul speciilor animale, este determinarea la nivel de individ si prin extrapolare la nivel de populatie a urmatorilor parametri:

valoarea metabolismului bazal (Kcal/zi),

cheltuiala energetica anuala a organismului (Kcal/an),

oferta trofica (Kcal/m²an),

indicele energetic al biosistemului, acesta exprima, printr-o valoare adimensionala, raportul dintre oferta trofica a mediului si cheltuiala energetica anuala a biosistemului.

De asemenea, este necesar a se evalua efectivul minim al unei populatii, necesar pentru ca aceasta sa supravietuiasca si sa se perpetueze in afara instaurarii derivei genetice, in urmatorii 1000 - 2000 de ani.

Pe baza acestor parametri se poate evalua intinderea urmatoarelor categorii de suprafete:

Þ      aria de sustinere a unui individ timp de un an,

Þ      aria minima de supravietuire a unei populatii reprezentata printr-un efectiv minim viabil,

Þ      ariile minime si optime de ocrotire ale unor populatii dintr-o specie data.

Bazandu-se pe aceasta teorie, V. Soran si colaboratorii au determinat ariile optime de ocrotire pentru citeva specii de mamifere in conditiile biogeografice ale Romaniei (Tab. 3).

Tabelul 3 Numarul optim de indivizi al unei populatii si marimea optima a ariei de protectie pentru unele specii de mamifere mari din fauna Romaniei (dupa V. Soran si colab.,1995)

De asemenea, a fost studiata relatia dintre efectivul populatiei si spatiul sau ecologic de sustinere, in cazul catorva specii de erbivore, omnivore si carnivore (fig. 4-8). Desigur, aceste valori sunt orientative, deoarece la determinarea lor nu au putut fi luate in calcul toate variabilele care caracterizeaza mediul ecologic.

Fig. 8 Relatia invers proportionala dintre pozitia speciei in piramida ecologica si aria de supravietuire din piramida spatiilor ecologice. Datele au fost calculate pentru un singur individ ( dupa V. Soran, 1993)

1.3. Metoda AMOEBA

Modelul AMOEBA, elaborat de un grup de cercetatori olandezi (T. Brink si colab., 1991), permite realizarea unui program coerent de conservare prin integrarea programelor de cercetare, monitorizare si management intr-un sistem unitar.

Elaborarea modelului AMOEBA pentru un obiectiv dat presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

identificarea parametrilor, a diversitatii specifice si a capacitatii de autoreglare a sistemului ecologic considerat, a bunurilor si serviciilor furnizate de catre acesta sistemului socio - economic;

stabilirea unui sistem de referinta;

identificarea masurilor necesare pentru sporirea efectivelor populatiilor tinta, identificarea efectelor probabile si costurilor asociate.

Stabilirea unui sistem de referinta este esentiala pentru reusita unui asemenea model. Se considera ca sistemele ecologice naturale, unde impactul antropic este redus, pot oferi termen de comparatie pentru cuantificarea parametrilor urmariti. De asemenea, ca sistem de referinta poate fi considerat chiar sistemul studiat inaintea inceperii degradarii acestuia sub actiunea factorilor antropici, cu conditia sa existe o baza de date care sa descrie acea stare a sistemului. Sistemul de referinta mai poate fi stabilit pe baza modelelor teoretice existente. Cu cat valorile parametrilor care descriu starea sistemului studiat sunt mai aproape de cele ale sistemului de referinta cu atat este mai mare garantia de durabilitate.

Obiectivul propus nu trebuie sa fie aducerea sistemului ecologic vizat la coincidenta structurala si functionala cu sistemul de referinta ci stoparea degradarii si evolutia spre o stare de echilibru cu un grad mai mare de homeostazie.

Comparatia cantitativa intre sistemul de referinta si sistemul ecologic actual se limiteaza la un numar redus de parametri de biotop si la speciile tinta. Speciile/populatiile tinta sunt acele populatii ale caror caracteristici (efectivele, distributia spatiala, starea de sanatate etc.) sunt indicatoare ale starii sistemului ecologic considerat.

Criterii pentru selectarea speciilor tinta:

sa existe date despre speciile respective pe o perioada de cel putin 3 - 5 ani;

speciile selectate sa fie afectate de activitatea antropica, sa emita un raspuns la perturbarile induse de activitatea antropica;

sa fie usor de inventariat in teren;

sa fie indicatoare ale starii sistemului ecologic;

speciile tinta ar trebui sa fie bine cunoscute, sa aiba o valoare estetica, culturala si / sau afectiva.

Pentru populatiile tinta se va stabili efectivul de referinta, efectivul "optim" (necesar) pentru mentinerea populatiei. In cazul speciilor ale caror efective oscileaza intr-un domeniu larg, efectivul de referinta poate fi estimat in mai multe moduri.

se calculeaza media valorilor efectivelor pentru mai multi ani;

se utilizeaza un domeniu de valori (minim - maxim) ca sistem de referinta;

se ia in considerare efectivul existent la un anumit moment sau etapa din ciclul de viata.

1.4. Analiza "golurilor" (Gap Analyses Program)

Analiza GAP este o metoda de identificare a compo-nentelor subreprezentate ale biodiversitatii intr-o retea de arii protejate deja existenta (gap-uri), prin tehnici cartografice (C. H. Flather si colab., 1997).

Analiza GAP ajuta la identificarea ariilor in care con-servarea biodiversitatii se poate realiza eficient, a zonelor care ar trebui incluse in reteaua de arii protejate precum si a unor zone (protejate sau de utilizare multipla) al caror management ar trebui modificat pentru conservarea eficienta a capitalului natural.

Obiectivele ananlizei GAP (dupa J. M. Scott si colab. 1993):

Identificarea speciilor si a categoriilor de sisteme ecologice care sunt neprotejate sau inadecvat protejate in ariile administrate pentru conservarea valorii lor naturale.

Identificarea ariilor din fiecare regiune, care contin cel mai mare numar de categorii de sisteme ecologice neprotejate sau slab protejate. Se pune problema modificarii statutului administrativ al acestor arii pentru ca toate categoriile de sisteme ecologice sa fie reprezentate adecvat in reteaua de arii de management al capitalului natural.

Identificarea altor arii care ar trebui administrate pentru valoarea lor naturala, pentru a asigura conservarea sistemelor ecologice neprotejate sau slab protejate, care nu se gasesc in zonele cu densitate mare a acestor categorii de elemente ale capitalului natural.

Identificarea coridoarelor de migratie intre ariile protejate mari, ce pot fi mentinute sau readuse la starea naturala, pentru a permite fluxul genic intre ariile protejate.

Principiul analizei GAP

Analiza GAP se bazeaza pe utilizarea Sistemului Geografic Informational (GIS). GIS este un sistem de stocare, analiza, integrare si prezentare a datelor spatiale.

Prin analiza GAP se realizeaza evaluari regionale ale gradului de conservare a categoriilor naturale de vegetatie si a speciilor de vertebrate. Informatiile obtinute stau la baza planificarii activitatilor de management al terenurilor.

In primul rand, se identifica si se clasifica diferitele componente ale capitalului natural dintr-o regiune data. Apoi, se examineaza sistemele de arii protejate existente si cele propuse, precum si alte unitati de administrare a terenurilor care ajuta la conservarea capitalului natural. In final, se determina elementele (specii, tipuri de habitat, categorii de vegetatie, categorii de sisteme ecologice) care nu sunt reprezentate sau sunt insuficient reprezentate in reteaua de arii protejate existenta (fig. 9, fig. 10). Aceste date vor fi folosite pentru stabilirea prioritatilor in actiunile ecoprotective.

Fig. 9 Principiul de functionare al GIS (dupa J. M. Scott, 1987)

Fig. 10 Principiul analizei GAP (dupa J. M. Scott, 1987)

Etapele analizei GAP

Sunt integrate si analizate trei categorii de date primare (Fig. 11):

distributia tipurilor reale de vegetatie (descrisa pornind de la imaginile de pe satelit);

statutul de proprietate si management al terenului;

distributia faunei terestre (partial extrapolata din distributia vegetatiei).

Pe langa acestea, pentru o evaluarea mai completa a eficientei conservarii, pot fi integrate si date suplimentare refe-ritoare la factorii de risc (distributia si concentratia poluantilor, rata de fragmentare a habitatelor, estimari ale densitatii si ratei de crestere a populatiei umane etc.) si la localizarea coridoarelor naturale care sa permita migratia speciilor intre zonele salbatice.

Fig. 11 Tipurile de date necesare in analiza GAP

(dupa C. Cotroceanu, 1999)

Etapele analizei sunt urmatoarele (J. M. Scott si colab., 1993, fig 12):

Ø      cartarea si digitizarea datelor referitoare la vegetatie si a datelor referitoare la distributia speciilor;

Ø      digitizarea hartilor ariilor de management al capita-lului natural si a celor de proprietatea asupra terenurilor;

Ø      adaugarea, sub forma de izolinii sau puncte, a datelor referitoare la speciile rare si sistemele ecologice de interes (de exemplu zonele umede si apele curgatoare);

Ø      cartarea, schitarea si clasificarea ariilor cu diver-sitate ecosistemica mare si cu diversitate specifica mare;

Ø      identificarea lacunelor existente in protectia cate-goriilor de sisteme ecologice si a ariilor cu bogatie specifica mare;

Ø      integrarea datelor pentru a selecta ariile de interes si a proiecta politica de management al terenurilor si alte actiuni de conservare.

Straturile de date si ordinea etapelor se stabilesc de la caz la caz, in functie de obiectivele propuse.

			Distributia vertebratelor terestre

Clasificarea si cartarea vegetatiei

Tipurile de vegetatie dintr-o zona pot reflecta multe dintre caracteristicile biologice si de biotop ale zonei res-pective. O harta de vegetatie poate indica distributia catego-riilor de sisteme ecologice, constituind o baza pentru evaluarea distributiei componentelor capitalului natural.

In analiza GAP, pentru cartarea vegetatiei sunt utilizate hartile de vegetatie deja existente, fotointerpretarea vizuala a imaginilor fotografice de pe satelit si clasificarea digitala a datelor de pe satelit.

In general, hartile vegetatiei reale sunt realizate dupa imaginile de pe satelit si din alte surse, introduse in sistemul GIS si confirmate ulterior in teren si prin comparare cu fotografiile aeriene.

Modelul vegetatiei este dependent intr-un grad destul de mare de scara hartii si de unitatea minima de cartare care variaza in functie de detaliile taxonomice ale sistemului de clasificare a vegetatiei si de diferitele niveluri de generalizari cartografice (J. M. Scott si colab., 1993).

O harta a vegetatiei pregatita pentru analiza GAP a biodiversitatii permite:

ð     cuantificarea extinderii, distributiei si reprezentarii categoriilor majore de vegetatie;

ð     excluderea habitatelor necorespunzatoare in pro-cesul de predictie a distributiei celorlalte specii;

ð     analiza gradului si modului de fragmentare a habitatelor;

ð     localizarea coridoarelor de legatura intre zonele naturale.

Predictia distributiei animalelor si a bogatiei specifice

Pentru predictia distributiei animalelor se porneste de la hartile de vegetatie si de distributie a diferitelor categorii de sisteme ecologice. Hartile de distributie a speciilor animale se realizeaza folosind bazele de date privind corelatia dintre prezenta diferitelor specii si tipul de habitat, modele de afinitate pentru habitat si date de distributie deja existente.

Cunoscandu-se preferintele ecologice si factorii limitativi ai dezvoltarii unei specii cu ajutorul GIS se poate prezice distributia speciei respective. Trebuie, insa mentionat faptul ca pentru foarte putine specii exista informatii complete privind relatiile cu habitatul.

Proprietatea si statutul managerial al terenului

Proprietatea asupra terenului (proprietate privata sau in proprietatea statului) conditioneaza modul de administrare a acestuia, de aceea este important ca datele sa fie actualizate periodic.

Statutul managerial al unei zone se refera la modul in care o suprafata este administrata pentru mentinerea capitalului natural.

J. M. Scott si colab. (1993) disting patru clase de administrare a terenurilor:

Clasa I - arii administrate pentru conservare, pentru care exista in desfasurare planuri de conservare a starii naturale a zonei; cuprinde parcuri naturale, rezervatii naturale etc.

Clasa II - arii administrate pentru valoarea lor naturala, dar care sunt utilizate astfel incat se pot degrada; cuprinde majoritatea ariilor salbatice utilizate in scopuri recreationale si zonele de interes ecologic critic.

Clasa III - arii cu utilizare multipla; cuprinde parcurile publice.

Clasa IV - arii publice sau private neadministrate permanent pentru conservare, utilizate in principal pentru activitati umane; cuprinde zonele urbane, rezidentiale, agricole, cladiri si terenuri publice, reteaua de transport etc.

Identificarea prioritatilor pentru managementul siconservarea biodiversitatii

Scopul analizei GAP este de a identifica ariile cu diversitate ecosistemica mare, ariile cu bogatie specifica mare (ariile cu suprapunere maxima a speciilor cartate) si centrele de endemism.

Prin suprapunerea hartilor de distributie a speciilor se obtin harti de bogatie specifica, peste acestea se suprapun hartile cu date asupra proprietatii si asupra managementului terenurilor obtinandu-se o harta care permite identificarea lacunelor in reprezentarea categoriilor de sisteme ecologice si a centrelor de bogatie specifica in ariile de management al capitalului natural. De asemenea, pot fi identificate ariile protejate cu o suprafata prea mica pentru a permite conservarea capitalului natural.

P. Williams si colaboratorii (1996) disting urmatoarele metode de stabilire a prioritatilor pentru conservare:

alegerea zonelor care individual au bogatie specifica mare;

alegerea zonelor care individual sunt bogate in specii cu areal de distributie restrans (endemite);

alegerea de zone care in combinatie prezinta bogatie specifica mare.

Analiza GAP face posibila selectarea alternativei celei mai adecvate pentru mentinerea capitalului natural si permite revizuirea prioritatilor atunci cand informatiile sunt actualizate.

Rezultatele analizei GAP sunt prezentate sub forma de harti si tabele ce evidentiaza distributiile prezise si starea de conservare a categoriilor de sisteme ecologice si a speciilor la scara regionala, nationala si internationala (fig. 13).

Fig. 13 Produsul analizei GAP; harta bogatiei specifice in functie de ariile protejate existente (dupa J. M. Scott si colab., 1993)

Analiza GAP poate fi folosita pentru evaluarea compo-nentelor capitalului natural si pentru elaborarea strategiilor de management al acestuia; este o metoda rapida si eficienta de planificare a utilizarii terenurilor in conformitate cu principiile ecodezvoltarii.

Limitele anlizei GAP (dupa J. M. Scott si colab. 1993 si C. Cotroceanu 1999):

Analiza GAP se sprijina pe identificarea de la distanta a covorului vegetal si pe relatiile speciilor de animale cu acesta pentru a prezice distributia si statutul real de protectie a capitalului natural. Inainte sa fie luata orice masura de mana-gement al unei zone, este necesara corelarea datelor furnizate de analiza GAP cu rezultatele cercetarilor din teren. Studiile in teren ale ariilor de inalta prioritate sunt menite sa confirme caracteristicile acestora si sa aplice conceptele actuale ale conservarii capitalului natural (analizele de viabilitatea populatiilor, dinamica zonei, structura si functiile sistemelor ecologice) in stabilirea limitelor unitatii de management si in dezvoltarea planului de management (J. M. Scott si colab., 1993).

Analiza GAP nu poate fi utilizata pentru stabilirea ariilor carora li se atribuie statutul de arii protejate, ci doar pentru stabilirea unor zone candidate pentru acest statut, care sa fie ulterior studiate indeaproape.

Hartile de vegetatie nu dau informatii despre stadiul succesional al diferitelor categorii cartate.

Analiza GAP nu ofera o imagine realista asupra zonelor de margine, a celor de ecoton sau a gradientelor lente deoarece hartile nu ofera informatii despre suprafete mai mici decat unitatea minima de cartare. Acestea trebuie identificate prin analize cu rezolutie mai mare.

Hartile de bogatie specifica se bazeaza pe datele de distributie specifica cunoscute si pe relatiile cunoscute ale acestora cu habitatul. Desi compararea listelor de specii din datele analizei GAP cu cele din zonele bine studiate in teren au demonstrat o acuratete acceptabila a predictiilor (mai mare de 70%), prezenta speciilor de interes particular, cum sunt cele rare sau endemice trebuie confirmata in teren.

Predictiile privind distributia sistemelor ecologice nu reflecta calitatea acestora sau densitatea populatiilor. Analiza GAP prezice prezenta sau absenta unei specii, nu daca aceasta este rara sau comuna intr-o anumita zona. Informatiile de abundenta sunt furnizate de inventarierea in teren.

Analiza GAP nu este un inlocuitor al eforturilor de inventariere si conservare a speciilor amenintate cu disparitia. Ca raspuns la distrugerea rapida a sistemelor ecologice, analiza GAP asigura o evaluare rapida a distributiei vegetatiei si speciilor asociate inainte ca ele sa devina extincte si asigura o directionare a programelor nationale de conservare a capitalului natural. Hartile de distributie pot fi folosite pentru a scadea pretul unor asemenea inventarieri prin stratificarea zonelor de prelevare in acord cu relatiile specie - habitat cunoscute.

2. Clasificarea entitatilor protejate

De la tara la tara conceptul de entitate protejata are diverse intelegeri, cuprinderi, sensuri si tipuri. Aceasta diversitate reflecta, desigur, specificul biogeografic al fiecarei tari, dar ea ingreuneaza clasificarea entitatilor protejate pe plan mondial. In momentul de fata exista mai multe propuneri de clasificare, de categorisire a acestor entitati, propuneri lansate de organisme internationale sau europene.

Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) a elaborat in 1978 un nomenclator al entitatilor naturale protejate, grupate in zece categorii:

Rezervatiile stiintifice (I) sau rezervatiile naturale integrale sunt ecosisteme cu specii de plante si animale de o importanta deosebita (nationala) sau cu o mare diversitate biologica si (sau) geologica in care este interzisa orice inter-ventie, cu exceptia cercetarilor stiintifice si a supravegherii. In aceste arii protejate se mentin intacte procesele naturale si se conserva un genofond cu o anumita specificitate regionala. De obicei in fiecare parc national exista una sau mai multe rezer-vatii stiintifice in zonele cele mai caracteristice ale parcului.

Parcurile nationale (II) sunt teritorii sau acvatorii de mari intinderi cu ecosisteme si peisaje reprezentative, de importanta nationala sau internationala, atat din punct de vedere stiintific cat si educativ, recreativ si social. In parcuri ecosistemele trebuie pastrate nealterate si in acest sens se interzic activitatile umane perturbatoare. Se admit doar turismul ecologic si cultural, terapiile naturiste, cercetarea stiintifica, pascutul rational. Cel mai adesea, un parc are diferentiate mai multe zone in care se pot desfasura diverse activitati: zona strict protejata sau zona salbatica, in care este interzisa orice activitate umana, zona (rezervatia) stiintifica, zona turistica, zona administrativa etc.

Monumentele naturii (III) sau elementele naturale marcante sunt entitati naturale de importanta nationala repre-zentate prin specii de plante si animale rare si amenintate cu disparitia, arbori seculari, formatiuni geologice, geomorfolo-gice si paleontologice cu valoare estetica, stiintifica si cultural-educativa. Spre deosebire de rezervatiile naturale, monumen-tele naturii ocupa suprafete mici si foarte mici, uneori numai cativa metri patrati.

Rezervatiile naturale pentru conservarea naturii (IV) sau sanctuarele naturale sunt suprafete de uscat ori de apa in care sunt conservate ecosisteme cu valoare biogeografica deosebita. In functie de valorile pe care le protejaza rezervatiile naturale pot fi: botanice sau floristice, cand conserva specii de plante rare, endemice sau relictare, vulnerabile ori amenintate cu disparitia, precum si asociatii vegetale interesante din punct de vedere fitosociologic; zoologice sau faunistice, cand adapostesc specii si comunitati de animale rare ori cu semnificatii zoogeografice deosebite; paleontologice, cand inglobeaza depozite insemnate de fosile vegetale si animale; forestiere, cand includ valoroase paduri cu arbori multiseculari, rari si relictari; hidrologice (inclusiv limnologice), reprezentate prin sectoare de litoral, mare, fluviu (rau), lac cu un anumit specific (biologic, chimic, termic etc.); speologice, respectiv pesteri si grote mari, cu fenomene carstice deosebite si formatiuni atractive, forme de viata troglobionte; geologice si geomorfologice, cand includ formatiuni geologice de mare valoare stiintifica, estetica etc., ori forme de relief interesante; mixte sau complexe, cand conserva mai multe tipuri de valori biologice si geo-hidrologice.

Peisajele protejate (V) sau rezervatiile peisagistice terestre si marine sunt entitati care nu prezinta o valoare stiintifica deosebita, dar in schimb prezinta atractivitate prin valoarea lor peisagistica (estetica, decorativa). Perpetuand diverse frumuseti naturale aceste rezervatii sunt un mijloc eficient de educatie si cultura dar si de practicare a turismului.

Rezervatiile pentru resurse naturale (VI) au fost create in scopul asigurarii cu materii prime, energie si hrana a generatiilor viitoare de oameni.

Zonele biologice naturale (VII) sau rezervatiile antropologice sunt arii relativ intinse cu ecosisteme naturale si colectivitati umane (orase si sate) in care activitatea umana se desfasoara normal, dar fara a periclita echilibrul ecologic, de obicei sub controlul specialistilor. Astfel, rezervatiile antropo-logice asigura atat supravietuirea populatiilor umane cat si perpetuarea ecosistemelor naturale din regiune.

Zonele naturale amenajate cu scopuri de utilizare multipla (VIII) sau zonele pentru gestionarea resurselor naturale sunt regiuni rezervate satisfacerii nevoilor economice si sociale ale natiunilor, exploatate pe principiile dezvoltarii durabile.

Rezervatii ale biosferei (IX) sunt regiuni protejate de valoare internationala, menite sa asigure perpetuarea vietii pe Pamant in conditii optime. Ele sunt de mari intinderi (sute de mii sau milioane de hectare, de obicei). Rezervatiile din aceasta categorie au mai multe zone distincte: zona strict protejata, zona tampon (interpusa intre zona protejata si zonele cu factori perturbatori), zona culturala, zona turistica, zona cu activitati umane cotidiene etc. Rezervatiile biosferei trebuie sa asigure continuitatea ciclurilor biogeochimice din ecosfera, regenerarea resurselor naturale, perpetuarea vietuitoarelor si dezvoltarea nestanjenita a comunitatilor umane.

Situri naturale ale patrimoniului mondial (X) sunt ca si precedentele entitati de importanta internationala care prezinta ecosisteme unice sau specifice, elemente naturale neobisnuite sau exceptionale.

In 1980 Comisia Comunitatii Europene propune un alt sistem de clasificare a entitatilor naturale protejate ce cuprinde opt tipuri diferite si deosebite intre ele prin gradul de protectie, respectiv prin intensitatea interventiei factorului uman in aceste arii. Conform propunerii acestei comisii exista urmatoarele entitati naturale protejate:

Rezervatiile naturale integrale care sunt zone naturale sau seminaturale cu flora, fauna si formatiuni geologice si geomorfologice deosebite. Cand ocupa o suprafata mai mica are o zona tampon. Nu se admite nici o interventie umana, cu exceptia supravegherii si eventual restabilirea echilibrului ecologic cand acesta este perturbat de factori naturali (calamitati, boli, daunatori etc.).

Rezervatiile naturale sunt arii cu peisaje naturale si seminaturale in care se conserva o flora, vegetatie, fauna, ecosisteme valoroase sau amenintate cu disparitia. Spre deosebire de precedentele, aceste rezervatii pot fi vizitate de turisti (dar numai pe trasee marcate) si au mai multe zone: administrativa, turistica, stiintifica etc.

Parcurile nationale sunt arii cu peisaje naturale si seminaturale cu intindere de cel putin 1000 ha. Cuprind valori floristice, faunistice, geomorfologice, peisagistice deosebite. Vizitarea parcurilor nationale in scopuri culturale, recreative si educative este permisa doar cu autorizatie, in conditii dinainte stabilite.

Peisajele naturale si seminaturale sunt zone nelocuite sau locuite doar de personalul administrativ, cu accesul turistilor si chiar al autovehiculelor, dar dupa un regulament strict. Aceste zone au o mare valoare peisagistica si adesea si biologica si asigura conservarea ecosistemelor, dar permitand si desfasurarea unor activitati ca turismul, amenajari si interventii silvice. Ele pot ingloba rezervatii naturale (sanctuare), rezervatii de vanat etc.

Peisajele rurale protejate sunt intinderi mari de terenuri cu peisaje seminaturale si agrocenoze, localitati, cai de comunicatii s.a. Peisajul este agreabil, armonios, oikumen-ul integrandu-se foarte bine in peisajul de ansamblu. Patrimoniul biologic, cultural si estetic este protejat prin reglementari ale unui organism central care gestioneaza si controleaza utilizarea terenurilor, extinderea zonelor populate. Aria poate cuprinde si una sau mai multe rezervatii naturale.

Monumente si situri naturale protejate sunt arii de intindere mai mica ce prezinta interes din punct de vedere peisagistic, cultural si recreativ (vestigii istorice, formatiuni geologice si geomorfologice, cascade etc.), fiind valorificate prin turism.

Zonele protejate specifice sunt arii protejate provizoriu in vederea asigurarii (in viitor) a unor resurse de apa (de suprafata sau freatica), prevenirii eroziunii solurilor, conservarii unor populatii de plante si animale etc. Ele se declara prin decizii centrale (nationale) sau locale.

Centurile verzi sunt spatii amenajate, parcuri cu arbori si arbusti plantati, lacuri artificiale s.a. cu rol de protectie a localitatilor urbane si rurale. Amenajate judicios ele pot deveni cu timpul peisaje seminaturale.

Consiliul Europei a propus si el, inca din 1973, o terminologie europeana a zonelor protejate, grupand aceste zone in patru categorii:

ð      Categoria A inglobeaza teritorii si acvatorii, respectiv rezervatii naturale strict protejate, in care nu este permisa nici o interventie umana (au acces doar cercetatorii cu permis special). Ele conserva perfect ecosistemele naturale fiind zone de referinta si adevarate banci de date biologice in care evolutia naturala si regenerarea resurselor se desfasoara nestingherite. Cu elemente din aceste arii pot fi redresate unele regiuni degradate, se poate realiza reconstructia ecologica.

ð      Categoria B cuprinde arii in care obiectivul principal il constituie conservarea patrimoniului natural (flora, fauna, apa, sol, subsol). Sunt interzise activitatile umane care altereaza compozitia ecosistemelor si influenteaza evolutia lor. Sunt permise doar activitatile umane traditionale (autorizate si cu reglementari severe) si vizitarea lor de catre turisti, dar tot conform unui regulament strict.

ð      Categoria C grupeaza zone cu valoare peisagistica (estetica) si culturala, fiind, deci, arii in care conservarea naturii si pastrarea echilibrului ecologic se realizeaza chiar si in situatia in care sunt permise activitati umane, atat traditionale cat si moderne, dar in limita unor reglementari bine stabilite. Amenajarile in scop recreativ se fac doar in zone bine delimitate, fara a perturba si degrada peisajul pus sub protectie.

ð      Categoria D are incluse regiuni tot cu valoare peisagistica si culturala, dar si naturala, insa in aceste arii sunt integrate si satele cu activitatile lor traditionale si moderne. Circulatia autovehiculelor este permisa cu unele restrictii in anumite zone.

Pentru ca o arie protejata sa poata indeplini functia sa de conservare, ea trebuie sa aiba o suprafata suficient de mare pentru desfasurarea proceselor si interrelatiilor care asigura supravietuirea si reproducerea speciilor, echilibrul dintre componentele ecosistemelor si evolutia lor naturala. Din aceste motive se recomanda ca in locul mai multor rezervatii mici si cu echilibrul fragil sa se constituie rezervatii mai putine si de mare intindere, care resimt mai putin perturbarile de natura antropica si pedo-climatica. Tot in acest sens se impune sa fie izolata de factorii perturbatori printr-o zona tampon, de protectie. Amintim aici ca trebuie facuta distinctie intre termenul de zona protejata care este o arie naturala pusa sub protectie si zona de protectie care reprezinta o arie amenajata de om in scopul izolarii sau feririi ariilor naturale ocrotite (rezervatiilor naturale) si a populatiilor umane de unii factori nocivi (ex. zonele de protectie ale liniilor electrice de inalta tensiune, ale cailor ferate si autostrazilor, instalatiilor nucleare sau zonelor tampon ale parcurilor nationale).

Problema ariilor protejate este una de interes mondial in zilele noastre, cand regiunile cu ecosisteme naturale, nedegradate se restrang tot mai mult. Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (U.N.E.S.C.O.) a stabilit prin Conventia din 16 noiembrie 1972 masurile de protectie si criteriile pentru conservarea patrimoniului mondial natural si cultural. Tara noastra a aderat la aceasta conventie in anul 1990 (Decretul 187/30 martie 1990), insusindu-si textul acesteia. Drept rezultate concrete ale aderarii la aceasta conventie putem aminti cresterea numarului parcurilor nationale de la unul la treisprezece si a declararii a trei rezervatii ale biosferei cu luarea unor masuri de supraveghere si control adecvate in vederea unei conservari reale a ecosistemelor componente.

Forurile internationale care se ocupa cu protejarea naturii, programele internationale de conservare a ecosistmelor naturale recomanda si stimuleaza actiunile de punere sub protectie a cat mai multe si mai intinse arii si asigurarea unei reale ocrotiri in zonele deja declarate ca arii protejate. Desigur binefacerile perpetuarii unei naturi armonioase, cu o mare biodiversitate, vor fi ale intregii umanitati, ale Terrei in ansamblul ei. In aceasta munca, pe langa organizatiile si organismele guvernamentale isi pot aduce aportul lor si organizatiile neguvernamentale de mediu, fiecare dintre noi.