FLORICA STEFAN: ,,RADACINA"

FLORICA STEFAN: ,,RADACINA"

,,Poezia este jurnalul unui animal marin care locuieste pe uscat si ar vrea sa zboare". Iata exprimata sintetic expansiunea antologica a creatorului niciodata multumit de propria conditie, care - prin actual creatiei artistice - isi depaseste propriile limite, devenind un cetatean al universului. De reainut este faptul ca nu orice cuvant, orice fraza rostita ori asezata pe pagina alba, se incarca cu electricitatea proprie trairii poetice, care emotioneaza, care sensibilizeaza ori imblanzeste.

Poezia - literatura in genere - ramane un mod de a fi in lume - un mod reprezentativ al efemerei noastre existente.

Viata trece in literatura dar nu oricum; ea este identificabila cu acel moment unic al strafulgerarii, iar pe de alta parte opera isi gaseste intodeauna acoperirea in viata.

Daca frazele, cuvintele ar fi simple, nesemnificative, daca nu ar strapunge corpul celui care are aroganta sa le rosteasca, ele se vor amesteca in sirul comun al vorbiri sau al devenirii intru devenire (cum ar spune Constantin Noica). E ceva unic, irepetabil, ori ceva deplasat, ostentativ in ele daca nu li se arata imediat si pe viul suferintei acoperirea. Cine le rosteste, cine are indrazneala, trebuie sa aiba neaparat si dreptul sa le rosteasca.

In poezia Floricai Stefan exista destule sfasieri interioare, care ne-au readus in planul discutiei aceste seducatoare probleme care au constituit dintotdeauna ,,painea si sarea" reflectiei privind resorturile intime ale procesului creator dar si aprofundarea proceselor sufletesti pe care literatura le surprinde.

Autorul se intreaba in fiecare clipa, intr-un fel dramatic, propriu, specific nu numai ce este literatura, dar si ce este viata, care este sensul ei, cum    trebuie sa traim. Fiecare o trece cu un amestec de prospetime, de ingeniozitate, de naivitate, de scepticism, ca un adolescent sau ca un intelept ajuns la virsta senectutii.

Desigur, investigatia criticii literare priveste relatia dintre opera si autorul ei, accentuandu-se insa valoarea estetica a textului.

E atita viata surprinsa in adancime, a atata lipsa de idealizare in poeziile Floricai Stefan incit, parafrazind cuvintele lui Carl Sanburg, alese ca lait motiv al analizei noastre, am putea sa afirmam ca     radacinile (metafora centrala a cartii sale de poezii) poeziei ar fi fixate undeva intr-o noua dimensiune; aceasta dimensiune nu este nici solul, nici subsolul, ci infinitul, spatiul nesfirsit sau poate un principiu - radaciana a tuturor lucrurilor cum credea in vechime Anaximandru vorbind despre apeiron.

Cartea contine o suma de catrene rimate insa dincolo de forma fixa a versului adoptat de poeta, interesant este amestecul de simplitate si coerenta, de vis (ca stare ideala) si realitate, chiar daca intre aceste planuri - limita exista si altele intermediare (reveniri, reluari, marturisiri adiacente etc).

Volumul este conceput ca o singura, mare secventa aflata (recompusa) intr-o succesiune de secvente fulgurante. Este vorba despre un demers progresiv, acumulind pe parcursul enuntarii sale numeroase date, intimplari fapte care se leaga organic printr-un centru al demonstratiei: existenta in variatele sale ipostaze.

Poeziile Floricai Stefan sint ecouri ale unor taceri, ale unor inaintari zilnice intr-o lume cunoscuta, si totusi paradoxal, despre care ia cunostiinta pentru prima oara.

O constiinta proiectiva care participa la eveniment din interiorul colectivitatii fara sa steara urmele lucrurilor dar nici sa amplifice, sa infrumuseteze, sa idealizeze. Evenimentele sunt ireductibile, ele sunt relatate exact intr-o ,,traducere imaginara", fara a cadea in naturalism sau postromantism.

Un ochi lucid care prinde in cimpul sau vizual cateva forme prezente ale lucrurilor si fiintelor, redindu-le adevarata dimensiune, unica lor forma de existenta. Aceste fapte, evenimente pot fi tipuri, modele, arhetipuri; esecuri sau initieri (reusite ori nereusite) intr-un univers de situatii, si alaturi intregul arsenal al imaginatiei poetei, ramas fara replica la aceste dovezi palpabile, debusolante uneori ale vietii; ,,Nu mai visez nalucile din cimitir, lotrii de pe hotare (care furau caii din grajduri si de pe paturi covoare. (Numai la nunti, sarbatori, cutitul cu prasele, cateodata) lasa cate o familie indoliata si copiii fara tata." (,,Raufacatoare").

Moartea este asemuita cu un ospat: ,, Nu ma inspaimanta sosirea ceasului de apoi. (,,Se tine moartea de mine ca scaiul de oi"). Doar linistea asezata pretutindeni in casa, (,,ma conturba ca oaspetele nepoftit la masa"). (,,Oaspetele nepoftit").

Zbucimul creatiei este exprimat liber, fara precautii ,,clasicizante" totusi: ,,Tot timpul lupt sa-nving peisajul bine tilcuit ( din anotimp in anotimp, de-o mana parca-i chibzuit). De ma dezbin de el, imi pierd surorile, fratii, firea: (,,Cui sa ma destainuiesc, sa-mi spun iubirea, amintirea?" (,,Zbucium

Aceste fragmente sint de fapt initieri in rosturile mici si mari ale lumii, ele se misca intr-un cerc al emotiilor directe, al fragmentului autobiografic. Este de fapt in poezia Floricai Stefan o reevaluare a detaliului, a cotidianului, a ,,profanului" din realitatea imediata.

De peste tot irumpe viata nestavilita, in ipostaze multiple: necazuri, bucurii, intrebari, dorinti: ,,Raspunzand la intrebari, aievea le incurc pe toate. (Sunt mama cu copil), dar parca am mai multe gloate. (,,Cu necaz, cu bucurii, chibzuiesc cum sa traiesc) de azi pe miine-n viitor; cu vis o iscalesc". (,,Vesela").

Asa cum remarca Nicolae Iorga, ,,literatura este un lucru din viata, o concentrare a vietii, o sugerare a vietii. Nu infatisezi viata in toate elementele ei, scoti din ea ce nu reprezinta nici o importanta si pastrezi numai ce-i caracteristic".

Poeta Florica Stefan a reusit sa surprinda acele elemente caracteristice ale faptului trait, ilustrind astfel o experienta care isi consuma semnificatia intre ,,a fi" si ,,a deveni".