CORIGENT LA LIMBA ROMANA

CORIGENT LA LIMBA ROMANA
Roman
(1928)


A fost odata ca niciodata
Pe vremea aceea lumea basmelor nu fusese inca anexata la rubrica faptelor diverse. Bunicii si nepotii pareau aproape de aceeasi varsta. Anii copilariei sunt insa ca musafirii din mahala. Ii primeai cu acelasi suras pe buze, ii cinsteai cu dulceata si cafea si-i petreci pana la usa cu refrenul obisnuit: 'Cand mai poftiti pe la noi?' Abia tarziu de tot incepi sa-ti dai seama ca cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecasera odata.
Pe vremea aceea imparatul era totdeauna foarte batran, iar unicul fecior al imparatului, foarte tanar. Prea marea diferenta de varsta dintre tata si fiu nu da nimanui inca nimic de banuit. Astazi, carturarii chemati sa stabileasca genealogia familiilor imperiale ar gasi-o poate suspecta. Pe vremea aceea, insa, batranii se bucurau la fel cu tinerii de toate prerogativele fizice ale vietii normale, si imparatul era cu atat mai mare si mai slavit cu cat putea sa aiba copii la o varsta cand muritorilor de rand nu le mai este ingaduit sa aiba decat regrete si amintiri.
Pe vremea aceea, singurul bulevard al orasului pornea din piata garii, strabatea gradina publica drept in doua si se sfarsea in fata primariei. Astazi, bulevardul a fost prelungit. Capatul lui cel nou a crescut parca din mijlocul gradinii publice, ca tija unei zambile liliachii dintr-un ghiveci de pamant smaltuit cu verde. Privita pe planul orasului, din clopotnita cu ceasornic a bisericii Sfantul Nicolae sau din aeroplan, gradina publica iti pare azi un om tras in teapa, un pui de gaina la frigare sau o enorma maslina de Vollo infipta intr-o scobitoare.
Restul orasului nu s-a schimbat aproape deloc. Se taraste ca o vipera de-a lungul Argesului, si din an in an se intinde ca sa para mai mare. A ramas insa aceeasi reptila fara picioare, cu coada proptita in cimitirul ovreiesc si cu capul strivit intre spital si puscarie.
In schimb, vipera s-a civilizat. Strazile au fost pavate cu asfalt si luminate cu electricitate. Luna plina a fost expulzata din gradina publica tocmai la Trivalea, iar liceenii nu-si mai dau intalnire cu modistele si croitoresele pe maidanele orasului. Hotelurile au inceput sa inchirieze camere cu luna, cu ziua si chiar cu ora
Musafirii de pe vremea aceea au disparut o data cu anii din calendarele oficiale. Copiii au luat locul parintilor cu preciziunea orelor de pe cadranul unui cronometru. Avocatii, doctorii, inginerii, generalii, dascalii si negustorii orasului de pe vremea aceea au fost inlocuiti, ca niste inalti dregatori ai statului dupa o schimbare de regim.
Dar victoria varstei e numai relativa. Tinerii au inceput sa imbatraneasca si ei, iar batranii, dupa ce au fost binecuvantati din pridvorul bisericii Sfantul Ion, au fost trecuti pentru ultima oara prin dosul Foisorului de foc si impamanteniti pe dealul Cimitirului Stefan-voda
Din pragul locasului de veci, orasul cu locuinte de inchiriat aproape nici nu se zareste. Sta pitit ca un las intre dealuri, gata sa treaca Argesul inot, la cel mai mic semnal de alarma, si sa lase judetul fara capitala.
Este orasul in care mi-am petrecut copilaria, in care am iubit pentru prima oara si in care am ramas corigent la limba romana.
Profesorul meu de pe vremea aceea nu-si luase inca licenta in litere. Mai tarziu a murit ca director de scoala comerciala.

*

Trei colegi de clasa ― Eu, Cotan si Mihaita ― ne jucam de-a 'caderea Plevnei'.
Eu fac pe regele Carol, Cotan face pe tarul Rusiei si Mihaita pe Osman-pasa.
Eu sunt asa cum nu mai vreau sa-mi aduc aminte ca am fost.
Cotan este scurt, gras si galagios. Parca ar fi un dop de sticla de sampanie proptit pe doua bete de chibrituri cu gamaliile negre. Cotan are pantofi de lac. Doar este fecior de bani gata. Tatal sau este avocat, mare proprietar si seful unui partid politic din localitate. Cotan este, dar, cand baiatul prefectului, cand al primarului, cand al deputatului, cand al senatorului. De cand ne-am pomenit pe banca unul langa altul, Cotan nu e niciodata pe lista promovatilor. Toamna insa, 'cand se numara bobocii', Cotan devine iar colegul meu in clasa urmatoare, si asa mai departe
Mihaita este slab, sfios si sarac. Mihaita este o expresie algebrica ― o catime necunoscuta botezata cu litera 'S' la puterea a treia. Cele doua carlige grafice ale triplei sale personalitati (fizice, sufletesti si sociale) rastoarna totdeauna notiunea locului in care s-ar gasi la un moment dat in spatiu. Capatul curbei de baza cata spre infinit, iar cel care s-ar avanta parca spre cer se incovoaie spre pamant. Mihaita este simbolul sacrificiului etern. El face totdeauna pe Osman-pasa. Dupa sfarsitul jocului, iese batut, schingiuit, scuipat si huiduit, iar dupa sfarsitul fiecarui an scolar, 'premiul I cu cununa'.
Mihaita este baiatul unui cizmar de pe Scoroboaia. Scoroboaia este o mahala a Pitestilor.
Pitestii de pe vremea aceea erau o comuna urbana cu 17000 de suflete, trei scoli primare de baieti si doua de fete, un liceu, doua judecatorii de pace si un tribunal, un regiment de infanterie, altul de artilerie si un escadron de calarasi, posta si telegraf, statie de drum-de-fier, doua spiterii, trei cofetarii si treisprezece simigerii, dintre care una la centru, pe strada Serban-voda.

*

Plevna a capitulat, si Osman-pasa a fost facut prizonier.
Bravele armate romano-ruse scot chiote de bucurie, si fesul nefericitului generalisim turc este purtat in triumf ca singurul trofeu al stralucitei victorii crestine.
In clipa aceea, deasupra capetelor noastre o fereastra se deschide cu zgomot si o voce ascutita de femeie scapa printre geamuri ca un ghiveci de flori ce s-ar fi spart.
― Ce? Ati innebunit? Ce inseamna galagia asta, Bucule? Nu ti-e rusine? Tocmai azi v-ati gasit sa faceti maimutarii, cand a murit conu Stefan?
Bucul sunt eu. Vocea este a Margaretei. Margareta este croitoreasa noastra 'cu ziua', in grija careia ma daduse mama, dimineata, cand plecase la Slatina.
Tac si casc gura mare, ca si cum as fi vrut sa prind din vant ecoul zbieretelor noastre.
Cotan a tacut si el. Mihaita tacuse mai demult.
Tarul Rusiei arunca spre fereastra o privire de mops cu dintii de lapte si ma intreaba cu vocea pe jumatate:
― Ce tot trancaneste aia? Cine spune c-a murit?
― Tata-mare.
― Tatal ma-tii sau al lui tat-tau?
― Ba al mamei
Cotan stramba din nas si arunca cu fesul in capul lui Mihaita, care fusese ghemuit pe treptele scarii de piatra.
― Ei, si? Trebuie sa fi fost batran! Bine ca n-a murit tat-tau Eu simt ochii umezindu-mi-se si cu vocea inabusita ingan ca si cum n-as fi vrut sa ma aud decat eu singur:
― Pai tata, Dumnezeu sa-l ierte, a murit de mult Ce?
Nu stiai? Cotan se propteste tapan in fata mea, cu ochii holbati de voluptatea unei superioritati neglijate pana atunci.
― Asa e ca bine zici Capitanul e numai barbatul ma-tii Nu e tat-tau adevarat.
Si continua sa ma masoare cu ochii din crestet pana in talpi, ca si cum in locul meu s-ar fi substituit alta persoana.
Cei doi cuceritori ai Plevnei nu mai sunt parca aceiasi pravoslavnici crestini aliati.
Victoria noastra comuna trebuie sa ramana isprava numai a unuia dintre noi. Tarul Rusiei cauta prilej de cearta cu regele Carol.
In anul acela, Cotan era baiatul prefectului. Un prefect este stapanul unui judet intreg. Or, in Romania de pe vremea aceea, judetul Arges ocupa proportional cam acelasi spatiu ca si fosta Rusie pe suprafata globului. Baiatul prefectului de Arges nu putea fi deci decat tarul Rusiei.
Al cui baiat era insa micul sau aliat?
Curiozitatea lui Cotan explodeaza ca si bomba de la Vidin, la picioarele regelui Carol Mie, insa, muzica asta nu-mi place.
― Dar tat-tau ce-a fost? Tot capitan?
― Nu.
― Avocat?
― Nici
― Doctor?
― Ii
― Profesor?
Si Cotan continua sa insire din ce in ce mai enervat alte patru-cinci profesiuni, fara sa nimereasca pe cea adevarata.
Cu doi ani in urma, profesorul de matematici, exasperat ca nu pot pricepe o regula de trei simpla, ma intrebase la fel:
― Dar ce-a fost tat-tau, ma baiete, de te-a facut asa greoi de cap?
Atunci, e adevarat, am raspuns intimidat, numaidecat:
― Negustor.
Si profesorul, dupa ce a ras cu pofta, mi-a facut urmatorul rationament:
― Apoi din doua una Sau tu nu esti feciorul lui tat-tau, fiindca ala, daca era negustor adevarat, trebuie sa se fi priceput si la socoteli; sau daca esti feciorul lui si-i sameni intru toate, saracul tat-tau trebuie sa fi dat faliment
De atunci nu ma mai intrebase nimeni ce a fost tata. Insistenta diabolica a lui Cotan se transforma intr-un ciocanit de ghionoaie, pe care tacerea mea il prelungele parca la infinit.
― Spune ce-a fost tat-tau Spune ce-a fost tat-tau Spune ce-a fost tat-tau ca-ti dau cu pumnu-n falci
Speriat, ma trag inapoi, ma impiedic si cad in bratele lui Mihaita, care se apropiase tocmai de noi sa faca pace intre aliatii invrajbiti.
― Ce-ai, ma nebunule, cu el? Ce-ti pasa tie ce-a fost tat-sau? Tat-sau a fost mai mare ca tat-tau A fost ministru, nu prefect.
Cotan se umfla, rumenindu-si obrajii ca un cozonac in cuptor. Interventia lui Mihaita l-a exasperat. Dinamica personalitatii lui fizice atinge paroxismul. Dopul plesneste cu zgomot din gatlejul sticlei de sampanie si pumnul lui cade ca un ciocan de cizmarie in capul lui Mihaita, care ma tine in brate.
O ia apoi la goana spre poarta si, odata ajuns in strada, ne apostrofeaza cu ura si satisfactie:
― O sa va reclam la domnul diriginte ca m-ati injurat de tata

*

N-am dormit toata noaptea. M-am gindit la tatal lui Cotan, care era prefect, apoi la tata, pe care nu-l cunoscusem, dar care stiam bine ca nu fusese ministru si, in fine, la tata-mare, pe care n-aveam sa-l mai vad niciodata.
Aceeasi noapte invaluia si Pitestii, si Slatina. Aceeasi noapte pusese stapanire si pe nepot, si pe bunic. Pentru mine, insa, era prima noapte cand nu puteam inchide ochi; pentru el, prima noapte pe care o dormea sub cele sapte palme de pamant, unde sapte ani de-a randul n-avea sa-l mai supere nimeni.
Pe tata nu-l suparasem niciodata, fiindca nu-l vazusem decat in portretul cel mare din salon. Pe tata-mare, insa, il vedeam parca si atunci, cu ochii incremeniti de groaza si cu bratele ridicate spre crengile nucului din vie, in care ma urcasem fara sa ma mai pot cobori.
Primul meu 'turn de fildes' avea peste o suta de ani!
Trunchiul lui era asa de gros, ca trei oameni abia l-ar fi putut imbratisa, frunzele lui fosneau ca niste salbe de icosari la gatul fetelor prinse in hora, iar seara, cand soarele se cobora peste Gradiste in Olt, pamantul de la radacina lui avea parca reflexe de aur.
In via noastra de la Slatina mai erau si alti nuci. Unii erau tot asa de batrani, si pe trunchiul lor scorburos sirurile de furnici rosii urcau si coborau neobosit ca si ascensoarele electrice ale unui sky-scraper american. Dar dintre toti nucii din via noastra, unul singur era nucul meu! Si nucul acesta era nucul meu fiindca eu eram cel din urma vlastar al celor care, pe vremea turcilor, ingropasera la radacina lui o comoara.
Tata-mare imi povestise (ce stia si el de la tatal sau) ca intr-o noapte de august doua flacari lungi si galbui inlantuisera trunchiul nucului ca doua brate de schelet ce-ar fi incercat sa se ridice din groapa. Aceasta insemna ca ploile si zapezile atator ani topisera comoara, facand-o una cu pamantul cleios si galbui.
Dar superstitiile sunt produsul realitatilor nebanuite. Comoara disparuta exista totusi acolo unde fusese ingropata. Exista in aspectul deosebit al nucului acesta, pe care eu il socoteam unic pe lume, si mai ales in bucuria neexplicabila cu care il revedeam in fiecare vacanta de sfarsit de an. Monezile de aur ce mi s-ar fi cuvenit mie trebuia sa le mostenesc sub o alta forma. Dar pe vremea aceea, nu traisem, in intregimea lor, primele trei zile biblice. Pentru mine, Dumnezeu nu despartise inca apele de uscat, si averea stramoseasca nu-si lamurise inca forma definitiva sub care aveam sa fiu despagubit de comoara pe care o crezusem pierduta pentru totdeauna.
De lucrurile acestea, insa, abia astazi imi dau seama.
Pe vremea aceea stiam numai ca in varful nucului ma asteapta un patuiag de scanduri, pe care tata-mare il construise anume pentru mine, iar in podul caselor noastre de la Slatina, un maldar de carti mucegaite, pe care le citise odata o sora mai mare a mamei.
Cand le-am descoperit, am avut impresia ca am trecut doua clase intr-un an.
Tata-mare, insa, m-a mustrat cu blandetea lui de om indurerat.
― Da-le naibii de hartoage, ca asa s-a smintit si biata Lena!
M-a mangaiat apoi pe amandoi obrajii si a dat ordin servitoarelor sa inchida podul cu lacat.
Podul insa a ramas deschis toata vara si, in patuiagul din varful nucului, mi-am urcat pe rand o saltea de paie, o perna de puf, o scoarta olteneasca, un pistol cu cremene, un iatagan si volumele:
Poezii populare ale romanilor, adunate si intocmite de Vasile Alecsandri:
Sobieski si Plaiesii de Costache Negruzzi;
Cantarea Romaniei, care pe vremea aceea era de Nicolae Balcescu;
Patimile junelui Werther, traductie din limba germana de B. V. Vermont, cu o introducere de Grigore H. Grandea si
Istoria Manonei Lesco si a cavalerului de Grie de decanul Prevo, tradusa de St. Hr. Bajesku si tiparita cu a insasi cheltuiala in anul 1857.

*

De trei zile, Margareta mananca cu mine la masa si doarme cu mine in aceeasi odaie. Capitanul e plecat la manevre, iar mama mi-a scris ca are sa mai intarzie catva timp la Slatina.
In lipsa ei, Margareta ma ingrijeste ca pe un frate mai mic. De altfel, mama are toata increderea in croitoreasa noastra, care este fata cuminte si vrednica.
Nu stiu ce poate intelege mama prin cumintenia unei fete ca Margareta. De vrednicia ei, insa, imi dau seama si eu. Toata ziua lucreaza. Transforma rochiile mamei si carpeste ciorapi intregii familii, deretica prin odai, da bucataresei bani pentru piata, se intereseaza cum stau cu lectiile pentru a doua zi, ma scoala dimineata la ora sapte si in fiecare seara imi aduce aminte ca trebuie sa ma inchin si sa-mi ung narile cu vaselina mentolata ca sa nu capat guturai.
De cand am ramas singur cu ea, parca noi am fi adevaratii stapani ai casei.
Margareta este cu vreo zece ani mai mare ca mine. Are parul negru si cret, ochii verzi, obrajii maslinii si gura mare grozav de mare! Cand am vazut-o pentru prima oara, mi-a venit sa rad. Gura ei mi-a amintit cutia mea de compasuri, care pe dinafara e neagra si pe dinauntru rosie. Colturile buzelor ii atarna parca de sfarcurile urechilor ca doi cercei de margean impreunati pe sub barbie Margareta este neagra si urata ca dracul
Aseara am surprins pe Lina bucatareasa vorbind cu Nastase ordonanta.
― Si ce zici ca era? Ofiter sau sergent-major?
― Ba era un dom' sublocotenent, ca m-a oprit in poarta si m-a intrebat de ea Zicea ca-i nepoata conitii
― Ei, poftim! Ai vazut cum si-a luat cioroaia nasul la purtare! Cand oi mai prinde-o dand tarcoale prin bucatarie, am sa-i zvarl cu oala de supa in cap
In noaptea asta, Margareta n-are deloc astampar. Se uita mereu pe fereastra, isi pune broboada in cap si iese in curte, apoi se intoarce incruntata in odaie, se apropie de patul meu sa vada daca dorm si, din cand in cand, plesneste din buze ca si cum ar fi manat patru cai inaintasi.
Eu m-am inghemuit sub plapoma si astept nerabdator sa vad sfarsitul acestei atitudini neobisnuite.
Margareta simte ca nu dorm. Oricat m-as incerca, nu ma pot preface. Margareta stie ca de obicei incep sa sforai de indata ce inchid ochii.
Se apleaca spre mine si ridica coltul plapumii.
― Ce faci, Bucule? Nu dormi ?
― Ba da Astept sa te culci si tu
In momentul acela, Nastase crapa usa discret si cu vocea pe jumatate intreaba:
― Incui poarta, domnisoara ?
― Ce ora este?
― Batu la Sfantu Nicolae mai adineauri unspre'ce
Margareta tace cateva clipe, apoi raspunde plictisita:
― Bine, incui-o, ca e tarziu
Micsoreaza apoi lumina lampii si incepe sa se dezbrace.
Ii aud fosnetul fustei si cele doua pocnituri inabusite ale pantofilor aruncati pe covor. Aud tot, dar nu vad nimic.
Patul meu este intre fereastra si soba. Canapeaua Margaretei, intre fereastra si usa.
Ma intorc cu fata spre perete si inchid ochii. Pana s-adoarma si ea, probabil ca Margareta sta culcata, ca de obicei, cu ochii in tavan.
In vis, o pisica mare si neagra se incruciseaza cu mine pe un drum pustiu de tara, fara case si fara copaci.
Nu-mi plac nici pisicile, nici cainii. Nu-mi place nici un fel de animal. Caii capitanului, mai ales cand sunt cu saua pe ei, ma enerveaza. Un valtrap ofiteresc parca ar fi o perdea de doliu, iar un harnasament de mare tinuta, un adevarat dric de clasa I. La Pitesti mai ales, inmormantarile oamenilor cu dare de mana sunt foarte apreciate. Se fac cu muzica militara si cu comentariile intregii populatii bastinase.
Nu-mi plac pisicile, si mai ales pisicile negre Diavolul cand vrea sa te ispiteasca si cand moartea iti intra in casa pe nesimtite iau chipul unei pisici negre.
Dar pisica asta parca nu e pisica la fel cu toate pisicile. Prea e frumoasa si prea e blanda. Se apropie de mine prietenoasa, cu coada ridicata drept in sus ca un plop desfrunzit, si isi freaca pantecele cald si catifelat de picioarele mele, pe care visul mi le-a transformat parca tot in doua labe de pisica.
La un moment dat, chipurile noastre se confrunta ca imaginile pe o placa fotografica voalata, si din amestecul celor opt labe comune tasneste o lumina vie, care produce in mine o comotie brusca
Tresar din vis, ca si cum as fi tinut in mana cei doi electrozi ai masinii Wimrshurst, cu care profesorul de fizica ne demonstreaza existenta electricitatii.
Margareta este langa mine
Palmele ei fierbinti se lipesc de camasa mea de borangic ca doua lampile de ceara rosie pe plicul unei scrisori de valoare.
Stiam de la mama ca: 'pisica de visezi, dusman inseamna'. Pisica asta, dar, trebuie sa fi fost Margareta. Dar ce rau mi-ar putea face mie Margareta?
Imi rasucesc lenes capul in perna si o intreb somnoros:
― Tu esti?
Ea se lipeste si mai mult de mine. Isi plimba degetele pe pulpele mele goale ca si cum ar fi vrut sa linisteasca un cal naravas si, cu vocea ei de pisica lihnita de foame, imi sopteste:
― Psss Stai linistit, ca eu sunt Am visat urat Mi-e frica sa mai dorm singura Lasa-ma sa dorm si eu cu tine. Nu vrei sa dormim asta-seara impreuna?
Eu tac, fiindca deocamdata nu stiu ce sa raspund. Simt insa un fior rece cum mi se coboara de-a lungul spinarii ca un tire-bouchon ce s-ar fi adancit intr-un dop de pluta si, fara sa stiu de ce, ma lipesc si mai mult de corpul ei moale si cald.
Pe masura ce imi vin in fire, incep sa ghicesc cam ce putuse visa Margareta in noaptea aceea.
Cotan avea o colectie de carti ilustrate, pe care nu mi le arata decat prin locuri dosnice si fara prea multi martori. Nu eram dar cu totul strain de cum s-ar fi putut petrece la fel asa ceva si in realitate. Apoi sublocotenentul care se interesase de ea cu o seara inainte si neastamparul cu care daduse tarcoale pe la fereastra si prin curte ma tenta sa raspund 'prezent' si sa ies la tabla cu lectia neinvatata
Buzele Margaretei imi gadila barbia si gatul gol. Eu ma scutur ca un caine dupa ce a iesit din apa. Ea rade si-mi precipita in urechi crampeie de fraze pe care le aud pentru prima oara. Bratele ei ma strang in serpentina de la umeri pana la genunchi. Oasele mele trosnesc resemnate ca niste scanduri de brad prinse in minghineaua unui tamplar, si pe urma
..
― Sa nu care cumva sa-i spui conitii ceva, ca nu-i frumos!

*

Ah! Ce frumoasa e Margareta!
Parca e icoana sfintei Filofteia de la capatul patului meu, pe care maestrul anonim a imbracat-o in argint si nu i-a lasat descoperit decat chipul ma sliniu cu ochii verzi si buzele rosii.
Nu stiu cine a hotarat ca patronul scolarilor silitori din Romania sa fie Sfantul Petre. Unul din cei patru evanghelici ar fi fost poate mai nimerit. Sfantul Petre nu stia nici macar sa citeasca !
Se pare insa ca simbolul cheilor cu care Sfantul Petre te intampina din pragul fiecarei biserici mai are si alta interpretare decat cea pe care mi-o daduse popa Gheorghe, profesorul nostru de religie din cursul inferior. In viata, ca si dupa moarte, portile raiului nu se deschid decat pentru cei 'saraci cu duhul'. De cele mai multe ori podoabele mintii si ale sufletului sunt bagaje inutile, care-ti ingreuiaza drumul spre imparatia cerurilor. Si daca stii sa citesti cartile sfinte si printre randuri, inveti ca adevarata fericire pamanteana este sa te poti lepada la timp de ai tai si de tine insuti, sau, cum s-ar zice in stilul evanghelic: sa n-astepti niciodata sa cante coconii de trei ori!
Pregateste-ti dar cheile, Sfinte Petre. Dupa cum vezi, ingropam inca un an scolar, si-acum venim sa batem din nou la portile raiului. Nu ne mai intreba cine suntem, fiindca ne cunosti din anii trecuti. Suntem tot noi, adica: Eu, Cotan si Mihaita Cantareste-ne bine mintea si sufletul in balanta palmelor tale apostolice si deschide portile numai aceluia din noi care va fi demn sa intre
Si eroul predicii de pe munte raspunde: 'Fericiti cei fara nici un fel de bagaj, fiindca aceia nu vor avea nimic de pierdut!'

*

Am trecut in clasa a VI-a.
Ca de obicei, Mihaita este intaiul pe lista promovatilor, iar Cotan, intaiul pe lista corigentilor la doua obiecte. De data asta este corigent la limba greaca si la matematica. Eu am fost clasificat al saptelea.
In gradina publica a fost construita o tribuna de scanduri albe impodobita cu verdeata, covoare si drapele nationale.
De-a lungul celor trei mese impreunate si acoperite cu postav verde, stau asezati, dupa importanta rangului social, la mijloc prefectul judetului, apoi, la dreapta lui, generalul comandant al garnizoanei, parintele protopop, directoarea scolii de fete nr. II si directorii scolilor nr. I si III, iar la stanga lui, primarul orasului, directorul liceului, directoarea scolii de fete nr. I, directorul scolii de baieti nr. II si politaiul.
In jurul tribunei stau in picioare profesorii si elevii premiati, parintii, muzica militara, comandantul gardistilor care pazeste ordinea si restul publicului cu 'bilete de intrare'.
Fiecare director citeste cu glas tare numele premiantilor din scoala sa. Ceremonia se repeta la fel, dar nu cu acelasi fast, pentru toti premiantii. Adevaratii eroi ai zilei sunt numai 'premiantii intai'. Numele lor produce senzatie in public si prezenta lor pe tribuna pune in miscare intreaga ierarhie oficiala. Prefectul le pune pe cap cate o coroana de brad, primarul le ofera pachetul de carti legat cu panglica tricolora, protopopul le da binecuvantarea, iar generalul, dupa fiecare 'premiant intai', face un semn catre capelmaistru, care la randul lui ridica in aer o bagheta alba, si muzica militara repeta de trei ori: 'Sol, si, re, sol, sol, re, si, sol' si o singura data: 'Sol, la, si, re'.
Exceptional in anul acesta, Societatea doamnelor din elita pitesteana pentru ajutorarea elevilor lipsiti de mijloace s-a hotarat sa-si manifeste activitatea in mod public. Pe langa coroana de brad, pachetul de carti, binecuvantarea protopopului si salutul muzicii militare, Mihaita capata si un costum de haine de dril Dintre toti premiantii din anul acesta, Mihaita este cel mai jerpelit.
Dupa sfarsitul serbarii, muzica militara mai canta un 'potpourri'-u national, valsul lui Ivanovici Dunarea albastri si marsul nemtesc dupa care defileaza armata la 10 mai. Apoi gradina incepe sa se goleasca.
E cald si e ora mesei.
Parintii si copiii grabesc spre casa, iar muzica militara spre cazarma. Femeile isi deschid umbrelele si isi fac vant cu evantaiul, barbatii isi trec batistele pe frunte si in jurul gatului, iar sfantul Petre isi zdrangane cheile de la cingatoare, ca pintenii unui ofiter de cavalerie, si isi sopteste cu melancolie in barba: 'Multi chemati, putini alesi'
Publicul de proasta conditie, care n-a fost lasat sa intre in gradina, asteapta afara in strada. La un semn al gardistului de la poarta, grupul compact al curiosilor anonimi se crapa ca o coaja de nuca in doua parti egale.
Sosesc autoritatile.
Prefectul, primarul si generalul trec solemn printre cele doua siruri de capete descoperite si murmure indescifrabile.
Cotan s-a bagat in grupul persoanelor oficiale, care se despart strangandu-si mainile cu urari reciproce de:
― Pofta buna
― Merci Asemenea
Trei trasuri asteapta langa trotuar. (Pe vremea aceea automobilele nu fusese inca inventate). E trasura prefecturii, a primariei si a diviziei de infanterie. Protopopul ia loc la dreapta primarului, care, nefiind insurat, are un loc liber in trasura.
La Pitesti, trasura constituie cel mai elocvent atribut al superioritatii sociale. De obicei, populatia de rand n-o intrebuinteaza decat in doua cazuri exceptionale: cand trece Argesul ca sa ia trenul pentru Campulung din gara Gropeni si cand conduce la cimitir vreo ruda sau vreun cunoscut. E drept ca familiile de buna conditie obisnuiesc sa faca in prima zi de Pasti cate o plimbare cu trasura la Trivalea. Dar atata tot. Pana la gara din oras toata lumea merge pe jos si cu geamantanul in mana. La Pitesti, cufere nu au decat ofiterii care sunt nevoiti sa schimbe garnizoana aproape in fiecare an. De altfel, o plimbare pe Bulevardul Elisabeta-Doamna e tot ce poate fi mai placut. Bastinasii pretind chiar ca o strada asa dreapta, lunga, larga si curata nu exista nici la Bucuresti
Din grupul acestor bastinasi anonimi, un om carunt se desprinde brutal ca o ghiulea scapata din gura unui tun. Emotia i-a holbat ochii si i-a inclestat dintii. In sufletul lui, emotia trosneste calda ca o paine abia scoasa din cuptor.
Mihaita l-a zarit si s-a indreptat spre el.
Eu ii fac semn mamei:
― Uite ala e tatal lui Mihaita
Mama insa abia isi intoarce capul. Probabil ca o intereseaza mai mult persoanele oficiale
Si totusi, intalnirea lui Mihaita cu tatal sau este singurul moment cu adevarat grandios in aceasta zi de impartire a premiilor la Pitesti. 'Premiantul intai' din clasa a V-a dispare in bratele cizmarului de pe Scoroboaia ca raul Doamnei in apele raului Arges Imbratisarea lor contopeste, parca pe veci, doua elemente ale naturii
Dupa cativa pasi, mama se razgandeste si, foarte hotarata, ma bate cu oarecare pocainta pe umar:
― Ia asculta sa-l chemi maine dupa masa la noi sa mergem cu el in targ sa-i cumparam si lui, saracu, o pereche de pantofi galbeni de la Leon
Un fior de completa revansa sentimentala imi coloreaza obrajii in purpura pontificala si privirile-mi aluneca fara voie pe florile pantofilor mei tot galbeni si cumparati in ajun, tot de la Leon.
Mama nu face parte din Societatea doamnelor din elita pentru ajutorarea elevilor lipsiti de mijloace.

*

Nastase, ordonanta, imi aseaza geamantanul in plasa de sfoara ceruita a compartimentului de clasa II-a, in care se mai gasesc inca trei pasageri, un popa batran, un domn ceva mai tanar si o doamna intre doua varste. Imi recomanda apoi sa nu pierd biletul de tren si recipisa bicicletei pe care am dat-o la vagonul de bagaje si, dupa ce ma saluta militareste, pleaca urandu-mi:
― Umblati sanatos, conasule
Popa isi mangaie cu mana stanga barba alba si cu mana dreapta centura visinie de pe burta, se uita la mine ingaduitor ca intr-o Evanghelie tiparita cu litere chirilice si ma intreaba:
― Incotro, taica ?
― La Slatina, parinte.
Domnul ceva mai tarziu tresare din coltul lui de langa fereastra, inchide cartea cu scoarte rosii in care citise pana atunci si, privindu-ma pe sub ochelari cu un aer plictisit, continua interogatoriul inceput de popa:
― Dumneata esti din Slatina?
― Ba nu Eu sunt din Pitesti.
― Si ce cauti la Slatina?
― Am rude Ma duc la vie, la mama-mare
― Dar mama-mare a dumitale cine este?
In sfarsit! Iata un om bine crescut. Asta, cel putin, se multumeste sa stie numai cine este mama-mare. Altul, in locul lui, m-ar fi intrebat cu siguranta cine este tata. Pe mine, insa, curiozitatea necunoscutului ma enerveaza. In afara de arborele genealogic al familiilor domnitoare si pedigreul cailor de curse, cercetarea ascendentilor nu prezinta nici un interes practic. Este o pierdere de timp inutila si o indeletnicire sociala vulgara.
Dar domnul cu ochelari mi-asteapta raspunsul in aceeasi atitudine fixa de cumpana de fantana parasita Ce-i pot raspunde sa scap mai usor? Daca l-as intreba, la randul meu, si eu ceva?
― Dar dumneavoastra cunoasteti lumea din Slatina?
― Cum nu? Doar eu sunt slatinean!
De data asta, iata insa ca tresare doamna intre doua varste, care pana atunci privise pe fereastra cu gandul aiurea, dar cu urechile, probabil, la discutia noastra.
― Cum? Dumneavoastra nu sunteti profesor la liceul nostru din Craiova?
― Ba da, doamna Dar de fel, sunt din Slatina
Interventia doamnei intre doua varste ma scapa de interogator. Spovedania profesorului, de altfel, este mult mai interesanta decat a mea. Dupa profesor, vine randul doamnei si apoi randul popii. Spovedania popii, insa, e foarte scurta si aproape nu prezinta nici un interes obstesc. Ea nu cuprinde decat evenimentele cele mai principale din viata si cariera sfintiei-sale, care se grabeste sa termine, fiindca merge la Ramnicul-Valcea si trebuie sa schimbe trenul la Piatra-Olt.
Iata-ma dar, fara sa vreau, duhovnicul celor trei tovarasi de drum din acest compartiment al vagonului CFR. II B.7.431.
Ii ascult si imi vine sa rad. Personalitatea fiintei lor imi pare redusa la figurile unui joc de carti cu care as fi facut o pasenta ca sa ma distrez. Un 'popa', o 'dama'' si un 'valet' Probabil ca eu sunt un 'as'. Desi n-am insa figura omeneasca, eu sunt, totusi, cartea cea mai mare din compartiment.
Pana la Slatina aflu mai mult decat as fi citit toate rubricile de 'fapte diverse' din ziarele ce apareau pe vremea aceea in Romania.
Popa regreta ca trebuie sa schimbe trenul la Piatra-Olt. Dama regreta ca nu poate merge si ea la Ramnicul-Valcea, fiindca popa, care este vaduv, are o pereche de case pe strada Bratianu si o vie pe rod de 12 pogoane la Dragasani. Ii pare totusi bine de cunostinta profesorului, care a mai luat o gradatie de la minister si a incasat leafa si pe cele doua luni de vacanta. Bietului, in fine, ii pare bine ca nu pleaca la Govora decat peste o saptamana si ca, pana atunci, va putea vedea zilnic dama care are odaie cu luna la hotel 'Geblescu'.
Trenul s-a oprit in gara Slatina.
O sapca soioasa apare pe usa compartimentului si o voce ragusita tipa grabita:
― Aveti nevoie de hamal?
Ma ridic, ii arat geamantanul care zboara din plasa de sfoara ceruita ca un pitpalac dintr-o colivie, ma inchin apoi cu respect in fata tovarasilor mei de drum si-i salut cu formula obisnuita:
― Mi-a parut bine de cunostinta Bun voiaj
Popa imi raspunde:
― Sa traiesti, taica.
Profesorul mormaie:
― Multumesc Umbla sanatos
Iar doamna intre doua varste ma opreste cu gestul si vocea ei de sirena craioveanca:
― Dar pe la Craiova n-ai de gand sa vii, tinere?
― Ce sa caut, doamna, daca nu cunosc pe nimeni!
― Vai! Cum se poate sa spui asa ceva? Dar pe noi nu mai vrei sa ne cunosti?
In urma mea, popa si profesorul isi incruciseaza privirile ca doua lancii de cavaleri medievali, in cinstea castelanei care si-a concediat pajul

*

In gara m-asteapta Steluta si Georgica.
Steluta este vara-mea, Georgica este barbatul Stelutei. Acum un an, Steluta era inca domnisoara. S-a maritat toamna, imediat dupa plecarea mea si abia cu doua saptamani inainte de moartea tatei-mare.
Amintirea mortului ma face sa observ ca nici Steluta, nici Georgica nu mai poarta doliu. Si totusi, tata-mare o inzestrase cu 10 mii de lei si cu un loc viran de 500 m.p.
Desi vara cu mine, Steluta nu-mi seamana cu nimic. Alta figura, alt suflet, alta educatie, alta pozitie sociala. Steluta este fata de cofetar si Georgica e profesor de gimnastica la gimnaziul din Slatina. La Slatina nu este liceu cu sapte clase ca la Pitesti.
Sarut intai pe Georgica, apoi pe Steluta. Pe vara-mea, insa, o sarut cu mai multa insufletire. Georgica ma bate cu bastonul pe umar:
― Ia sfarsiti mai repede, ca parca nu v-ati vazut de un secol!
Eu ma desprind din bratele ei si-l privesc cu oarecare compatimire.
― Aoleu! Pai daca esti gelos si pe varu-sau am inteles!
Georgica rade galben si schimba vorba.
― Dar stii ce mare te-ai facut? Nici nu te-as mai fi cunoscut! Bravo tie!
Steluta ma masoara cu coada ochiului. Se departeaza apoi de mine si-l ia de brat pe barbatu-sau. Nu-si vorbesc insa nici unul, nici altul. Steluta pare jenata; Georgica pare enervat.
Nu stiu cum vor fi fost in luna lor de miere. Nu sunt, de asemenea, curios sa stiu nici cum au sa sfarseasca primul an de casnicie.
Ghicesc insa ca in Danemarca e ceva putred! Steluta e palida, blonda, cu ochii albastri si ofteaza ca Ofelia. Georgica e oaches, incovrigat ca un semn de intrebare si vorbele tot in dublu inteles ca Hamlet.
In trasura, aceeasi plictiseala. Caii merg ca dupa mort. Birjarul nu-i poate mana mai repede, fiindca imi tine bicicleta in brate.
Eu ma opresc la vie, unde ma asteapta mama-mare. Steluta si Georgica pornesc mai departe in oras
Pacat ca la Slatina nu e nici o manastire de maici.
Iata-ma iar la vie!
Iata-mi nucul!
Iata-mi toate amintirile trecutului cum incep sa evadeze din sufletul celui care-a devenit barbat, ca niste puscariasi printr-o spartura secreta a zidului!
Nu stiu ce s-a intamplat Nu stiu ce nu trebuia sa se intample ca sa ma poti regasi acelasi din anii trecuti
Patuiagul in care citisem pe Werther si pe Manon Lescaut imi pare nacela unui balon captiv, care in loc sa ma inalte, ma coboara spre pamant.
S-a innoptat
Pe soseaua fierbinte inca si plina de praf, un grup de fete se intorc in oras cantand:

Olteanca din Slatina.
Cu ochii cat strachina

In urma lor, alte grupuri de femei mai batrane grabesc tacute spre casa. Barbatii probabil au ramas la carciuma din curtea garii.
Le recunosc Sunt lucratoarele tocmite cu ziua la incarcatul cerealelor in vagoane. Cineva imi spune ca sunt aceleasi din anii trecuti. Le stiu cantecul pe dinafara Prin intuneric, le deslusesc parca figura, si din belsugul ochilor mari si rotunzi ca o strachina rustica le sorb mandria rasei din care fac parte si eu
Eu, insa, nu mai sunt acelasi!
Un pocnet de pusca imi aminteste pistolul meu cu cremene. Luceafarul care rasare tot acolo, in stanga garii, ma face sa-mi intorc capul spre cimitirul orasului unde se odihneste tata-mare Plecarea lui din lume coincide cu adevarata mea intrare in viata
Pe sosea, o silueta alba de femeie alearga sa ajunga grupul din care s-a desprins. In urma ei, praful fierbinte se rotunjeste ca fumul aromat dintr-o cadelnita de argint. E singura, si totusi, foarte aproape de ea, strainul din via de langa sosea o urmareste cu ochii si cu sufletul, ca sa-i tie de urat pana la poarta casei
La fel, pana in poarta casei noastre de la Pitesti, un sublocotenent sau alt strain trebuie sa fi insotit in seara asta si pe Margareta!
De la vie pana la oras, fac zece minute cu bicicleta. Din oras pana la vie, fac cincisprezece minute. Cand ma duc, merg tot la vale. Cand ma intorc, merg tot la deal.
Bicicleta mea face admiratia clientilor cofetariei in usa careia descalec si o proptesc de trotuar. Marca bicicletei mele este un 'Trifoi' cu patru foi. La Slatina, nu se cunoaste decat trifoiul obisnuit si cantecul:

Frunza verde de trifoi,
Azi-i miercuri, maine joi,
Vine badea iar la noi

Joia si duminica seara canta muzica militara in gradina publica. Steluta mi-a trimis vorba, printr-un birjar care se ducea la gara, sa vin neaparat in oras, fiindca n-are cu cine merge seara la gradina publica. Georgica trebuie sa plece dupa amiaza la Bucuresti.
Biata Steluta! Ce fata fara noroc! S-a maritat din dragoste si are sa divorteze din plictiseala. Georgica e gelos si Steluta nu intelege sa fie banuita si terorizata. Vara-mea, insa, este o fata discreta. Mie nu mi s-a plans inca de nimic. Vorbind insa de gineri-sau, tanti Mari, mama Stelutei, mi-a destanuit mai zilele trecute un lucru de care m-am ingrozit.
― Iata, un nebun maica Curat nebun! Se lauda toata ziua cu bataia. Parca daca e profesor de gimnastica, trebuie sa schingiuiasca oamenii!
Nu cumva Georgica o fi si batut-o?
N-am intrebat mai mult, fiindca soarta Stelutei a inceput sa ma induioseze. Nu-i dau dreptate lui Georgica fiindca Steluta e vara-mea. Il inteleg insa perfect, fiindca, de cand nu mai am nici o veste de la Margareta, am inceput sa fiu si eu gelos!
La plecarea mea din Pitesti, imi promisese cate o carte postala ilustrata la doua zile si o scrisoare mai lunga, o data la saptamana. E drept ca Margareta nu prea stie sa scrie ortografic si poate se jeneaza de mine. In doua saptamani, insa, de cand sunt la Slatina, n-am primit decat trei carti postale si nici o scrisoare. In schimb, eu ii trimit regulat, la poste-restante, carti postale ilustrate cu vederi din oras si imprejurimi. Azi i-am trimis gradina publica cea mica din fata Palatului administrativ. Slatina are doua gradini publice. Cea mare, unde canta muzica militara in fiecare joi seara, e pe deal, la marginea orasului
Steluta m-asteapta la cofetarie.
Clientii de la mese, ca sa poata intra in gratiile fetei patronului, repeta comanda de cate doua ori si chiar de trei ori.
De obicei, vara se consuma inghetata si 'corabioare'. Corabioarele, mai ales, sunt specialitatea casei. Vara, prajiturile nu sunt bune. Se inmoaie repede si se acresc. Nu le poti tine nici doua zile. Corabioarele, insa, dureaza si cate o saptamana
Sosirea mea produce oarecare senzatie. Pentru prima oara imi dau seama de marea, dar singura prerogativa a tineretii in viata N-am venit cu nici un gand ascuns, si totusi, de jur imprejurul meu nu sunt decat ochi care ma privesc cu ura. In ochii lor, cel putin, de bine, de rau, pot citi si eu ceva. Ma intreb insa cu groaza ce trebuie sa fie in sufletul lor
Steluta parca nu mai seamana cu Ofelia. In seara asta e vesela si rumena ca o inghetata de zmeura. De cand am venit la Slatina, n-am vazut-o niciodata asa de bine dispusa. Probabil din cauza plecarii lui Georgica la Bucuresti.
Gradina publica din Slatina nu seamana cu gradina publica din Pitesti. Cea din Slatina e lunga si ingusta. Trei alei paralele, ca niste terase cu balustrade de lemn cainesc, rasar timide din coasta unui deal care se sfarseste in sosea. Cum sta proptita in grilajul de fier, gradina publica cea mare din Slatina pare corabia lui Noe esuata pe muntele Ararat.
Gradina publica a unui oras de provincie este ca ograda unei locuinte de tara: gaini, rate, gaste, curcani si mai ales bibilici ― adica publicul obisnuit, cunostintele de toate zilele, sau, in cel mai rau caz, cate un strain blajin, cu care poti intra in vorba foarte usor, imediat dupa indeplinirea formalitatilor de rigoare. Leii, tigrii si leoparzii lipsesc. In Romania, orasele de provincie nu prezinta avantajele padurilor africane. Animalele salbatece se trag spre capitala tarii. Din cand in cand, insa, poti intalni ratacind si prin provincie cate o girafa, o camila sau un hipopotam. Presedintele tribunalului, bunaoara, este poreclit 'girafa', nevasta colonelului 'camila', dar administratorul financiar 'hipopotam'. Cel mai popular din toti, insa, este 'nenea Ghita', berbecul Regimentului 3 de infanterie, care nu se dezlipeste de capelmaistrul muzicii militare fie parada, fie nunta, fie inmormantare, fie concert in gradina publica.
Restul publicului e complet lipsit de orice alta personalitate. Luat in intregime, pare un pachet de cofeturi colorate, cu care la Slatina se presara colivele preparate special pentru pomenirea raposatilor.
Tineri de ambe sexe se perinda cu aceeasi monotonie exasperanta ca enorma curea de transmisiune a unui motor de uzina. Cei mai in varsta stau pe bancile vopsite cu verde, unde discuta sau trag cu ochii si urechile la cei care trec prin fata lor.
Cand canta muzica nu se mai aude nimic. Dupa ce tace insa, glumele se amesteca cu pasii de pe nisipul aleilor, si in gradina publica cea mare din deal parca ar curge Oltul din vale
De sus, luna plina completeaza lipsurile de jos!
De cand sunt la Slatina, mi-am dat seama ca pe pamant sunt o multime de lucruri pe care nu le poti observa daca stai pe acelasi nivel cu ele. Noaptea asta de iulie, bunaoara, este asa de frumoasa, ca parca ar fi o cromolitografie neinramata. Steluta, insa, pretinde ca natura e mai frumoasa ca un tablou, fie chiar semnat de pictorul Grigorescu. Luna plina, mai ales, nu poate fi imitata nici in pictura, nici in poezie. Luna plina nu este frumoasa decat in natura. Restul nu conteaza, fiindca nu mai este luna plina
Parerile Stelutei incep sa ma puna pe ganduri. Steluta combate utilitatea artei, pe care majoritatea profesorilor mei de la liceu (cu exceptia celui de matematica) o socoteau ca singura podoaba a vietii. Steluta, insa, n-a invatat la liceu, ca mine. A urmat numai cativa ani de 'curs liber' la un pension din Bucuresti. Si totusi, pana acum un an parerile noastre se potriveau ca pantofiorul de matase alba pe piciorul Cenuseresei
Probabil ca Steluta si-a schimbat parerile de cand s-a maritat. O femeie maritata nu mai are timp sa citeasca poezii
Ma grabesc, dar, sa-i amintesc pe Eminescu, pe care il citisem impreuna acum un an:

Luna, tu stapana marii,
Peste-a lumei bolta luneci
Si gandirilor din viata
Suferintele intuneci

Steluta, insa, ma priveste ca si cum i-as fi vorbit chinezeste. Nici un semn de entuziasm Nici o umbra macar de sensibilitate Incerc sa-i recit alta:

Peste-a noptii feerie
Se ridica mandra luna
Totu-i vis si armonie
Noapte buna!

Steluta isi arcuieste buzele spre varful nasului ca un caine ce ar vrea sa-si prinda coada cu dintii si-mi raspunde scurt:
― Mofturi!
Daca nici Eminescu nu-i place, zau ca nu stiu ce i-as mai putea spune!
Vara-mea incepe sa ma exaspereze. Acum un an era parca mai desteapta. E drept insa ca, acum un an, Steluta nu era maritata, nici eu nu dormisem inca alaturi de Margareta, in noaptea cand visasem urat si eu, si ea. Cine dintre noi, dar, a mers inainte si cine a dat inapoi? Dispretul Stelutei pentru poezie ma ofenseaza in primul rand pe mine si in urma abia pe ceilalti poeti romani. Vara-mea uita probabil ca eu sunt mai cult decat ea si nu stie ca, desi mai mic cu trei ani, de zece luni de zile nu mai sunt nici eu copil Amandoi intrasem in viata aproape cam la aceeasi data.
Din cer, de sus, luna plina parca-mi face semne:
― Nu te lasa Mai spune-i una
In poarta casei, ma opresc si o intreb fara nici o alta introducere:
― Dar asta iti place?
Si incep sa-i recit:

In lacul trist si solitar
Troneaza mandra luna plina
Ca o margea de chihlibar,
Expusa singura-n vitrina
Pe malul lacului astept ―
Astept nebun sa te arati,
Cu drag sa te mai strang la piept
Ca-n alte dati

― Asta de cine e ?
― De mine !
Steluta ma priveste uimita, ca si cum i-as fi spus ca eu am furat Closca cu pui de la Muzeul din Bucuresti.
― E adevarat?
― Sigur Ce? Nu stiai ca fac si eu poezii?
― Si aia cine e?
― Care aia?
― Aia pe care spui c-o astepti Ori e numai asa, o vorba ?
Simt cum sangele incepe sa mi se urce in obraz Steluta ma priveste drept in ochi. Ochii ei sunt un amestec de sirop rece si vitriol fierbinte Simt nevoia sa ma razbun Simt nevoia s-o pedepsesc Simt nevoia sa ma reabilitez ca om, daca nu ca poet!
Raspunsul meu ii stropeste figura ca un vaporizator de parfum.
― Ba e foarte adevarat tu crezi ca lucrurile astea se fac numai cand te mariti, ca tine? Ehe! Eu stiu, draga, ceva mai mult decat madam Georgica
Steluta coboara ochii si tonul, ma ia usor de brat si imi sopteste la ureche:
― Spune-mi drept E adevarat! Cum e? Blonda ? Bruna ? E maritata sau nu? Cum o cheama ?
Parca ascult Victoria cum imi bate la usa
― Draga Steluto Intelegi ca lucrurile astea nu se pot spune. Ce-ti pasa tie cine este daca n-o cunosti? Tie ti-ar placea, maine, poimaine Cine stie? sa afli ca m-am laudat cu
Steluta tresare ca intepata de o viespe.
― Psss! Taci din gura, sa nu ne auda cineva
In poarta casei, insa, nu e nimeni. De-a lungul strazii, de asemenea Nu-i nici macar gardistul, care de obicei sta sub felinarul din colt
Temerea ei nejustificata imi da curajul lui Napoleon pe puntea de la Arcole. Imping deci poarta si intram in curte. In stanga e o gradinita cu un pavilion de scanduri.
― Hai in pavilion, ca acolo nu ne-aude nimeni.
― Nu se poate, ca mi-e frica Sa nu vina cineva
― Cine sa mai vina, draga ? Nu vezi ca doarme toata lumea?
Geamul de la bucatarie insa e luminat. Steluta se ascunde dupa mine, si amandoi ne lipim de gardul gradinitei.
― Uite ca Lisaveta nu s-a culcat M-asteapta sa incui poarta Sa nu ne vada impreuna
― Ei si? Doar iti sunt var Nu sunt strain
Steluta ofteaza si se strecoara la bratul meu in pavilionul din gradinita. Aci chiar ca nu ne mai vede si nu ne mai aude nimeni!
― Spune-mi drept, cu cine l-ai inselat pe Georgica ?
Steluta tresare din nou. Probabil ca inghetata de zmeura s-a schimbat in inghetata de zahar ars
― Cine ti-a spus? El?
― Nu Dar banuiesc eu
― Nu-i adevarat Iti jur ca nu l-am inselat cu nimeni pana azi Apoi, dupa o pauza: Dar sa stii c-am sa-l insel Poti sa i-o spui chiar
― Si de ce vrei sa-l inseli?
― Fiindca m-a batut
Steluta isi pleaca fruntea pe umarul meu si incepe sa planga. In clipa aceea, nu stiu unde, cum si cine, dar simt ca undeva departe, cineva pe care l-as cunoaste isi implanta un cutit in inima. O mangai pe par si-i soptesc solemn:
― Daca este asa, iti jur si eu pe mormantul tatei ca dupa ce voi sfarsi liceul, am sa-i trag doua perechi de palme ca sa te razbun Acum esti multumita ?
Raspunsul ei se pierde intre buzele noastre mute, ce se impreuna ca doua jgheaburi pe care ar curge apa vie din acelasi izvor.
.
In strada un tignal de gardist, intr-o curte vecina un latrat de caine, mai departe un oracait de broaste si departe de tot un uruit inabusit de roti Trenul de pasageri trece podul de peste Olt. Trebuie sa fie ora doua dupa miezul noptii.
Steluta se ridica obosita si abia ingana:
― Hai de-ti ia bicicleta si du-te acasa, ca-i tarziu
Somnoroasa, Lisaveta se uita la noi chioras si ne intreaba sireata:
― Dar unde fuserati pana acum, diavolilor?
Eu aprind lanterna de acetilena, potrivesc ghidonul si saua, incerc apoi cauciucurile si parca tot nu-mi vine sa plec. Steluta se preface ca-mi ajuta, ca sa nu banuiasca ceva Lisaveta, si-mi sopteste:
― Maine sa nu vii in oras, ca vin eu la vie
― Taman bine ca maine sunt singur Mama-mare se duce la targul din vale si nu vine decat seara tarziu
Lisaveta continua sa bombane. Steluta o ia cu vorba buna:
― Da-mi cheile sa incui eu poarta Tu du-te de te culca
Si inainte de a incuia poarta: 'Sfarseste liceul mai repede, sa merg si eu cu tine la Bucuresti!'

*

Imi place Spania. N-as putea spune pentru ce anume, imi place Spania mai mult ca alte tari, pe care nu le cunosc decat tot din cartile de istorie si atlasul geografic. Imi place Spania inca mai mult ca Germania, Anglia, Franta si chiar Italia, pe care, eu cel putin, o socotesc cea mai apropiata rubedenie a noastra din Europa. Imi place Spania poate fiindca este tara oamenilor cu nume sonore fara mustati, tara luptelor cu taurii si cu morile de vant si tara pandispanului, care, ca si mamaliga noastra nationala, este hrana de toate zilele a spaniolilor. Imi place Spania mai ales de cand am aflat ca 'Juramintele femeilor sunt scrise pe nisip' este un proverb spaniol!
Spaniolii trebuie sa cunoasca femeile mai bine ca romanii. Noi nu prea avem proverbe in care sa fie vorba de femei. Si totusi, femeile din Romania se aseamana foarte mult cu cele din Spania. Margareta mai ales trebuie sa fie neam de spaniola.
N-am simtit niciodata nevoia unui cutit catalan ca in clipa cand, abia intors acasa, Nastase, ordonanta, m-a luat deoparte si mi-a destainuit isprava Margaretei:
― Vazurati, conasule, ce rusine ne facu domnisoara Margareta? o stersa cu domnul sublocotenent Popescu tocmai la Constanta!
Nu stiu daca Nastase cunoaste relatiunile mele cu fosta croitoreasa cu ziua. Eu cel putin nu-i dadusem niciodata prilejul sa banuiasca ceva. E posibil insa ca Margareta sa se fi laudat in lipsa mea, ca sa-i faca sange rau Linei, bucatareasa. Lina era geloasa pe Margareta fiindca, din cand in cand, ramanea cu noi la masa, seara sta de vorba in poarta cu sublocotenentul, iar cand ramaneam singur acasa, dormea noaptea cu mine in odaie.
Ordonanta noastra, taran ferches de la Gavana (un sat de langa Pitesti), incerca s-o mangaie cu cate o vorba dulce. Cateodata, gestul lui timid ii atingea chiar sfarcul tatelor. Lina insa i-o taia scurt. Ridica lingura de supa, gata sa-l plesneasca, si-l apostrofa cu rautatea ei de sluga boiereasca:
― Jos laba, mocartane, ca tu nu esti de nasul meu!
La fel socotea Lina ca nici Margareta nu era de nasul sublocotenentului de administrare cu care plecase la Constanta.
Lipsa Margaretei ma face sa sufar. E cea dintai suferinta a mea din cauza unei femei. Si totusi Margareta fusese cea dintai femeie care ma initiase in ritul profan al acestei fericiri problematice si aproximative. Cu alte cuvinte, Margareta imi luase cu o mana tot ce-mi daduse cu alta.
Steluta imi daduse poate ceva mai mult. Imi daduse voluptatea primei mele victorii sentimentale. Steluta fusese pentru mine prima entitate umana a formulei 'Vae victis', si totusi vara-mea nu era nici croitoreasa, nici o pocitanie neagra si sluta ca Margareta. Dupa vara-mea oftau trei sferturi din clientii cofetariei lui unchiu-meu. Barbatii de buna conditie din Slatina o bombardau zilnic cu tot felul de propuneri: vorbe dulci, scrisori de dragoste, flori si chiar cadouri mai de pret. Steluta imi aratase un inel cu rubin, o pereche de cercei cu perle si o intreaga colectie de agrafe cu pietre verzi, albastre si rosii. Steluta insa era o femeie maritata si nevasta profesorului de gimnastica; desi primise cadourile de la altii, preferase totusi pe varu-sau, care nu era decat un simplu elev de liceu in clasa VI-a si nu-i putea da nimic.
Pe Steluta, dar, o pot vedea oricand. Steluta de altfel, n-asteapta decat sa sfarsesc liceul din Pitesti, ca sa mearga si ea cu mine la Bucuresti
Pe Margareta, insa, n-am s-o mai vad poate niciodata!
Gandul acesta ma cutremura ca o noua pagina din Cyropedia lui Xenofon. Pentru prima oara in viata, simt in suflet un gol rece si enorm ― golul dintr-o sticla de sifon, in care n-a mai ramas decat melancolia alba a tubului vertical
Incep sa cred ca dragostea se masoara dupa distanta departarii si durata absentei Steluta e la Slatina si Margareta tocmai la Constanta Pe Steluta, la vara, am s-o vad din nou. Pe Margareta, insa, cine stie daca am s-o mai pot vedea? Pe Steluta o iubesc mai mult ca pe Margareta. Dar de Margareta mi-e dor mai mult ca de Steluta Pe Steluta o vad parca mereu alaturi de mine Pe Margareta, insa, n-o mai vad deloc
Imi simt pleoapele umede si pe buze amaraciunea unui bulin de chinina, ce mi s-ar fi spart in gura.
Sunt primele mele lacrimi pentru o femeie. Sunt lacrimile de care-mi aduc aminte si astazi ― primele lacrimi adevarate, lacrimi albe si grele ca niste picaturi de ploaie ce se preling din streasina ruginita a unei case pustii.
Afara ploua
La Pitesi, toamna sosise odata cu mine

*

Cotan a trecut ambele corigente. Baiatul prefectului o sa fie dar, si anul acesta, colegul nostru de banca ― al meu si al lui Mihaita. De data asta, insa, Cotan se intelege cu noi sa-l dam afara din banca noastra pe Dumitrescu Barbu, cu care se certase, si sa punem in locul lui pe Ionescu Spiridon, poreclit Chiostec.
Primim propunerea fiindca Ionescu Spiridon e baiat bun, stie sa cante cu flautul si are totdeauna la el tutun si foita 'Job'. Porecla de Chiostec i-a ramas de acum doi ani, cand l-a prins directorul fumand un muc de tigara in privata liceului.
Anul acesta, dar, topografia bancii noastre prezinta urmatorul aspect: in capul bancii, langa catedra, sta Mihaita, vine apoi Cotan, Eu si Chiostec.
Noul nostru coleg de banca este baiatul unui taran chiabur de la Merisani, care si-a pus in gand sa-l faca doctor si cu timpul sa-i cladeasca chiar un spital in sat, unde deocamdata nu exista decat o moasa comunala si un 'subchirurg' care pune ventuze si scoate masele. Chiostec este mai mare ca noi cu trei ani, fiindca a facut clasele primare la tara. La tara, scolile primare au cate cinci clase, pe care elevii abia le sfarsesc in zece ani. Chiostec a fost, dar, un elev excelent. La liceu a fost inscris de proprietarul din sat, un mare avocat de la Bucuresti, care isi are conacul mosiei chiar pe soseaua judeteana, in apropierea podului de peste raul Arges. La oras a venit imbracat taraneste si n-a renuntat la camasa alba si la itarii de dimie decat acum un an, cand a trecut in cursul superior. Si-a pastrat insa caciula si cizmele. Pa1arie nu poarta niciodata, fiindca i se pare ca-i sufla vantul prin creier, iar ghetele cu care a defilat la 10 mai le tine acasa, in lada, de frica, sa nu i se scranteasca picioarele in ele.
Dintre toti colegii mei de clasa, Chiostec este cel mai temut, dar si cel mai iubit. Este incapatanat ca un catar si mucalit ca un Pacala. Cand se cearta cu cate cineva, este in stare sa dea foc orasului intreg. Dar dupa ce se impaca, se inmoaie ca un gogoloi de paine calda. Rade ca un castan rosu inflorit si plange ca o lumanare de ceara.
Flautul, cutitul cu prasele de os si Visul Maicii Domnului sunt cele trei lucruri de care nu se desparte niciodata. In carambul cizmei din dreapta tine flautul, iar in carambul cizmei din stanga, cutitul si pachetul de tutun, cu foita si amnarul. Visul Maicii Domnului il poarta in san, ca sa-l fereasca de primejdii si sa-i poarte noroc
In timpul recreatiilor, Chiostec ne canta din flaut. Cotan pretinde ca Doina Oltului si Intermezzo din Cavaleria rusticani le canta mai bine decat flautistul muzicii militare.
De cand stam alaturi de el in banca, ne-am imprietenit si mai bine. Chiostec este un sentimental exotic cu chip de ibis impaiat si trup de palmier veritabil, pastrat langa soba de teracota a unei sufragerii boieresti.
Pe mine ma apreciaza mai ales, fiindca fac cele mai bune teme la limba romana. Anul acesta, insa, ne-au venit patru profesori noi ― de limba romana, de limba greaca, de matematica si de geologie. Cei vechi au fost scosi la pensie sau mutati in alte orase. Faptul acesta il nelinisteste si pe el, si pe mine, si pe Mihaita chiar. Singur Cotan nu duce nici o grija. Profesorii cei vechi ne stiau pe dinafara, cunosteau aptitudinile fiecarui din noi si la examen ne aranjau asa ca sa nu-i facem de ras ― nici pe ei, nici liceul 'Ion C. Bratianu'. La Pitesti nu ramanea aproape nici un repetent. Ce avea sa fie insa de acum inainte? Profesorii cei noi nu par deloc incantati de noi.
La drept vorbind, insa, nici noi nu prea facem haz de ei. Prea sunt tineri, prea sunt parca si ei, tot ca si noi, niste elevi abia iesiti de pe bancile scolare. Unora chiar nici nu le-a crescut bine mustata
Profesorul de limba romana parca ar fi calfa de frizer. Cel de limba greaca are ceva din atitudinea cioclilor care trag cu coada ochiului la coliva clientului, abia coborat in groapa. Cel de matematica parca ar fi o sticla de cerneala neagra in care ai stors o lamaie intreaga si ai presarat si ceva piper. Singur profesorul de geologie, care este ceva mai in varsta, pare a-si fi castigat increderea si dragostea noastra din primele zile. Cele cateva glume noi cu care si-a deschis cursul ne-au facut sa radem cu pofta si sa ne para geologia o stiinta tot atat de frumoasa si interesanta ca si geografia sau istoria. In schimb, matematica si limba greaca ne deschid perspectivele celei mai grozave nenorociri ce-ar fi putut sa ne ameninte. De limba romana, insa, nu ducem nici o grija. Afara de trei ovrei, un francez dubios si un neamt veritabil, toti elevii din clasa VI-a suntem romani.

*

De cateva zile, Chiostec nu mai are astampar. Vrea parca sa-mi destainuiasca ceva si nu indrazneste. Secretele lui Chiostec sunt ca misterele de la Eleusis ― au un nimic special. Si taranii nostri parca sunt copiii zeitei Ceres
In cele doua recreatii de azi-dimineata, Chiostec nu ne-a mai cantat din flaut. A stat tot timpul in banca, cu ochii pironiti pe filele unui curs de stil si compozitie.
In drum spre casa, ma ia de brat si ma pironeste locului, pana ce se scurge tot sirul de elevi. Se scarpina apoi dupa ceafa, ofteaza lung, trage o injuratura rustica si scuipa de pe trotuar tocmai in mijlocul bulevardului.
― Vrei sa-mi faci un bine? ca si eu ti-oi face la fel cand vei avea nevoie de mine
― Spune-mi, ce vrei?
― Sa-mi faci o ciorna de scrisoare de dragoste, ca tu te pricepi mai bine ca mine.
Adevarul era ca pana atunci nu scrisesem inca nici o scrisoare de dragoste, nici pentru mine, nici pentru altul. Corespondenta mea sentimentala cu Margareta nu fusese decat un simplu schimb de salutari, si atata tot. Curiozitatea, insa, ma indemna sa incerc.
― Si cui vrei s-o trimiti?
― Anisoarei.
― Care Anisoara ?
― Nu stii? Fata aia blonda de la modista Langa farmacia 'Weinhold'
― Bine. Ti-o aduc maine.
Drept multumire, Chiostec ma bate cu palma usor pe umar si-mi recomanda sa fiu discret, mai ales fata de Cotan, care cam da tarcoale si el prin fata magazinului.
Dupa ce ma despart de el, dau fuga sa vad si eu pe Anisoara asta, pe care n-o cunosc inca. Daca e blonda, cum spune Chiostec, trebuie sa fie in genul Stelutei, si daca e modista, trebuie sa fie oarecum si in genul Margaretei, care este croitoreasa.
Ca si cum mi-ar fi ghicit gandul, Anisoara sta in usa magazinului. Anisoara insa nu seamana nici cu Steluta, nici cu Margareta. Nu e nici asa de blonda ca Steluta, nici asa de sluta ca Margareta. E mica si subtire ca un ac cu gamalie si trista ca o coperta de carte, decolorata de soare
Iata o fata care, mie unuia, nu-mi place deloc. Ce-o fi vazut la ea Chiostec si mai ales Cotan? Mi-e teama insa ca daca e vorba de ales, Anisoara o sa-l placa mai repede pe Cotan decat pe Chiostec.
Cotan e baiatul prefectului, se piaptana cu carare pe o parte, se imbraca elegant si-si parfumeaza batista in fiecare zi. Chiostec e murdar, cu cizmele pline de praf sau de noroi, cu parul valvoi si miroase a seu de oaie. Singura superioritate a lui Chiostec o sa fie, probabil, scrisoarea de dragoste pe care am sa i-o ticluiesc eu.
Scrisoarea asta, insa, incepe sa ma plictiseasca. Parca as fi in ajunul unui examen. Ma intreb ce i-as putea scrie eu Anisoarei, asa ca sa para scris de Chiostec. Daca Anisoara e fata desteapta si-si da seama ca frazele din scrisoare nu se potrivesc cu frazele pe care i le spune Chiostec? Dar fiindca i-am promis-o, trebuie sa i-o fac. Trebuie sa-mi dau silinta sa compun ceva frumos, ca si cum as pleda propria mea cauza.
Amorul meu propriu de cel mai bun elev la limba romana ia proportiile unui cuirasat englez care a arborat marele pavoaz!
Pana seara scrisoarea e gata. A doua zi, Chiostec o transcrie pe hartie roza si i-o trimite prin baiatul de la frizerie de peste drum, iar dupa o saptamana, o caruta de la Merisani imi aduce acasa doua senile de branza dulce, trei kilograme de mere cretesti si un saculet cu nuci, mari cat ouale de gaina.

*

Din seara in care ne-am intalnit la madam Gutuie, in 'salonul' din strada Libertatii, Cotan pare a-mi fi devenit cel mai bun prieten. Colegul meu de banca nu banuia ca frecventez si eu asemenea localuri. Destainuirile reciproce aveau sa ne apropie definitiv unul de altul.
Cotan avusese, tot ca si mine, acum un an, o aventura la fel. Margareta lui, insa, nu era nici romanca, nici croitoreasa cu ziua. Era fraulein Lori, guvernanta surorilor lui, pe care noi o poreclisem 'nemtoaica prefectului'. Ca si Margareta, insa, fraulein Lori plecase si ea din oras. Numai ca nemtoaica prefectului nu plecase de buna voie, ca croitoreasa, ci fusese data afara, fiindca mama lui Cotan o prinsese in patul lui dupa miezul noptii.
La madam Gutuie il dusese pentru prima oara varu-sau, care este sublocotenent la artilerie.
Aici nu-ti mai e teama ca te prinde nimeni. Cel mult te simti oarecum jenat cand te intalnesti cu persoane cunoscute. Jena, insa, este reciproca.
La madam Gutuie vin chiar persoane de buna conditie. Cotan mi-a povestit cum intr-o seara, cand uitase sa incuie odaia in care se gasea cu Olguta, era cat p-aci sa dea peste el profesorul de geologie, care venea cu Aurica. Olguta si Aurica au aceeasi odaie.
Asta-seara ne-am hotarat sa luam cu noi si pe Mihaita, care pana acum n-a cunoscut inca o aventura in felul acesta. Mihaita n-a cunoscut nici pe Margareta, nici pe fraulein Lori. Gratie noua, insa, in seara asta are sa cunoasca pe Aurica, pe Olguta, pe Vetuta si pe Didina ― cele patru podoabe mai de seama ale 'salonului' din strada Libertatii
Cum trece vremea! Si oamenii ce repede se schimba cu vremea! Copiii, mai ales, se schimba vertiginos Acum un an ne jucam de-a 'caderea Plevnei'. Anul acesta, aceeasi trei colegi de banca ne jucam de-a 'rapirea Sabinelor'
Fiindca e sambata, si de obicei sambata 'salonul' din strada Libertatii e frecventat de lume multa, ne-am hotarat sa ne ducem mai devreme, indata ce se va innopta. Intalnirea ne-am dat-o la mine acasa. De la mine pana la madam Gutuie sunt exact doua sute de pasi.
Mihaita pare emotionat. Vorbeste in monosilabe si dintii ii tremura ca un aparat Morse
La poarta cu nr. 38 ne oprim. Cele doua ferestre de la strada sunt captusite cu transparente de trestie vopsite cu verde. In jurul casei, nici un semn de viata: nici un zgomot, nici o lumina Lampagiii primariei n-au ajuns inca pana in strada Libertatii.
Nu-i aprins nici macar felinarul rosu. Steaua celor 'Trei crai de la rasarit' nu s-a aratat inca deasupra noului Betleem
Cotan deschide totusi poarta si catesitrei intram repede in curte. Madam Gutuie si fetele sunt la masa. De obicei, clientii incep sa vina dupa ora zece. Pana atunci, nu sunt primiti in local decat 'intimii' patroanei si 'prietenii' fetelor. Cotan insa poate intra cand vrea. Madam Gutuie il stimeaza ca pe unul din cei mai de seama clienti ai localului, desi nu consuma niciodata nici dulceata, nici cafea.
Aparitia noastra produce o ciocnire brusca de tacamuri si farfurii ― un branle-bas de combat in miniatura. Un pahar de sprit se varsa pe fata de masa si un scaun cu fundul ingaurit se rastoarna pe scanduri.
Didina, care e buna si exotica, fiindca a fost si la Rusciuc si la Constantinopol, sare de gatul lui Mihaita, pe care-l vede pentru prima oara in local.
Madam Gutuie l-a luat repede pe Cotan deoparte, in timp ce Olguta mormaie suparata si cu gura plina:
― Iar au venit mucosii astia
Celelalte fete ne privesc cu zambetul lor invariabil: acru si deplasat. Parca ar fi chipurile mazgalite cu creioane colorate pe peretii privatilor noastre de la liceu.
Cotan ne face semn sa-l asteptam si dispare cu madam Gutuie pe coridor.
Mihaita se zbate neputincios in bratele Didinei, care-l mangaie cu formula 'carlanul maichii' si alte fraze tipice.
Din capul mesei, Vetuta ii striga ragusita:
― Ia-i banii inainte, fa, sa n-o pati si tu ca mine
Aurica fredoneaza cu ochii in farfurie:
― 'Te-am asteptat sa vii sub caisul inrourat Te-am asteptat te-am asteptat'
Olguta ii raspunde, tot cu gura plina:
― Care-i ala, draga ? N-o fi tot profesorul de la liceu?
Aurica e favorita profesorului nostru de geologie.
Un gand diabolic ma urca parca in turla cu ceasornic a bisericii Sfantul Nicolae, de unde poti vedea intregul oras, fara sa fii vazut de nimeni. Regret insa ca Aurica nu e favorita profesorului de limba greaca sau a celui de matematica. Astora aveam sa le platesc o polita din saptamana trecuta. Cu profesorul de geologie, insa, n-am nimic de impartit. Fiindca-1 respect si mi-e drag, renunt la Aurica si o las sa-l astepte mai departe, pana ce va veni sau el, sau altul!
Madam Gutuie, care a aparut din nou, se apropie de mine si-mi sopteste misterios la ureche:
― I-am dat prefectului al mic un boboc de fata Stii Pe cinste Prefectul cel mic e Cotan.
Ce inseamna sa fii, intr-un oras de provincie, baiatul prefectului! Toata lumea, de la directorul liceului pana la madam Gutuie, cauta sa te serveasca. Nimeni nu indrazneste sa te supere, fie chiar cu un lucru de nimic. La Pitesti, parintii si copiii se confunda ca zarzavaturile intr-o oala cu supa. Prestigiul oficialitatii trecatoare e ca valtrapul de stofa neagra, brodata cu argint, al cailor de dric. Transforma toate martoagele din oras in animale apocaliptice
Incerc s-o descos pe madam Gutuie:
― Eu n-o cunosc?
― De unde! Asta e trufanda!
― Si mie n-ai de gand sa mi-o arati?
― Nu se poate Asta e fata de conditie Nu vine decat pe comanda Dumneata n-ai bani destui pentru asa ceva
Dupa un sfert de ora, ne regasim iar catesitrei in 'salon'.
Vetuta continua sa ne priveasca cu neincredere si sa ne apostrofeze cu ura:
― Parc-ati fi venit la pomana! Nu cumva azi e sambata mortilor?
Madam Gutuie se rasteste la ea:
― Ia nu mai face pe nebuna Lasa-mi 'bobocii' in pace, ca astia sunt buni de saftea!

*

In strada procedam la inventarierea trofeelor din seara aceea. Mihaita, insa, nu ne poate comunica nici o impresie. Cand il intrebam cum a fost, da din umeri plictisit si raspunde ca omul prost:
― Cum sa fie Bine!
Daca toti 'premiantii intai' din Romania sunt ca Mihaita, pacat de timpul pe care-l pierd in scoala!
In schimb, Cotan e de-o veselie contagioasa. Il face sa rada pana si pe Mihaita. Cu mana stanga tine parca pe cineva de chica si cu dreapta reteaza capul unui condamnat la moarte.
― L-am taiat, fratilor Sa stiti ca o sa moara de necaz Dar sa nu spuneti, ca nebunul e in stare sa ma bata
― Cine ma?
― Chiostec!
Curiozitatea noastra creste pe masura ce Cotan intarzie parca anume sa ne destainuiasca secretul pe care Chiostec nu trebuie sa-l afle niciodata.
Nu cumva 'bobocul de fata', cu care se 1audase madam Gutuie o fi vreo ruda de-a lui Chiostec?
Nu Afara de el, nimeni altul din familia lui nu parasise Merisanii La tara, 'saloane' ca la madam Gutuie se gasesc tocmai unde nu te gandesti ― in dosul capitelor de fan, in porumb, in grau, si chiar prin fundul ograzilor, unde inainte de rasaritul lunii poti fi tot asa de sigur ca si in strada Libertatii din Pitesti
Era altcineva Era o persoana, insa, pentru care Chiostec s-ar fi aruncat in foc, probabil mai repede chiar ca pentru propria lui sora ― era Anisoara modista, pentru care compusesem faimoasa scrisoare de dragoste, dar de care, din clipa ceea chiar, nu ma mai interesasem
Mihaita nu poate pricepe bucuria lui Cotan. Pe mine, insa, victoria lui incepe sa ma pasioneze, cu atat mai mult cu cat o prevazusem inca din clipa cand vazusem pe Anisoara pentru prima oara. Nu ma inselasem decat asupra locului unde Cotan avea s-o repurteze. Marturisesc ca pentru prestigiul invingatorului as fi preferat Trivalea sau alt camp de lupta mai onorabil decat 'salonul' din strada Libertatii.
Asa ceva nu mi-ar fi trecut niciodata prin gand. Pe vremea aceea, insa, nu cunoscusem decat pe Margareta, pe Steluta si pe fetele de la madam Gutuie.
Bietul Chiostec!
Ce-ar fi sa afle unde-a fost Anisoara in seara aceea?
Eu, cel putin, stiam ca Margareta e la Constanta cu sublocotenentul Popescu, iar Steluta la Slatina, cu barbatu-sau
Dar daca dobitocul de Georgica o fi batut-o din nou si in lipsa mea Steluta il insala acum cu altul?

*

La noapte mergem cu Mos-Ajunul.
In corul nostru ne-am ales numai elevi din cursul superior. Seful corului este Radulescu Florian, din clasa VII-a, fratele capitanului de pompieri. De la noi din clasa, nu mergem decat trei insi ― eu, Mihaita si Lapus Nicolae, baiatul frizerului de sub hotelul 'Dacia'. Lapus e cel mai bun bas din tot liceul. La productiile artistice de la sfarsitul anului, canta solo Ce te legeni, codrule? si Cei doi grenadieri. Eu sunt bariton si Mihaita e soprano. Noi insa nu cantam niciodata decat in cor. Cotan, care n-are ureche muzicala, ne asteapta acasa, unde suntem invitati de prefect sa cantam. Chiostec s-a grabit sa plece cu sania la Merisani, de teama sa nu-l apuce noaptea si viscolul pe drum. Pacat ca nu e si el cu noi. Flautul lui ar fi facut minuni in saloanele prefectului. In schimb, surorile lui Cotan au sa ne cante poate la pian Romages d'oiseaux si La prière d'une vierge, pe care le-am auzit si acum un an, cand s-a dat la Teatrul Ucklar serbarea pentru Crucea Rosie.
Pe fetele prefectului nu le cunosc decat din vedere. Nu stiu de ce, dar Cotan n-a vrut sa mi le prezinte niciodata. Totusi, eu le salut totdeauna, cand ma intalnesc cu ele pe strada. La noapte, insa, am sa le cunosc personal, si la vara, probabil, o sa ne plimbam impreuna prin gradina publica.
Iata deci o perspectiva care ma incanta. Napoleon Bonaparte spunea ca in giberna fiecaruia din grenadierii lui se gaseste ascuns un baston de maresal. Nu stiu daca este adevarat tot ce se povesteste de Napoleon Bonaparte. Dar de cand am cunoscut pe Margareta si pe Steluta, simt parca nevoia sa intru in constelatiuni tot mai luminoase.
De fetele de la Madam Gutuie nu mai vorbesc. Nu-mi poate, totusi, iesi din cap un lucru la care ma gandesc mereu. Cotan mi-a imprumutat La maison Tellier, o nuvela de Maupassant tradusa in romaneste. Intr-o singura zi, am citit-o de trei ori Grozav mai stiu sa scrie si frantujii astia Pe noi, daca am scrie asa ceva, ne-ar da afara din scoala Subiectele temelor noastre la limba romana sunt aproape imposibil de tratat. Ni se dau numai teme cu subiecte de care habar n-avem. Ni se cere sa scriem despre lucruri abstracte: primavara, toamna, ploaie, vant, adevar, frumos si asa mai departe Numai despre femeie nu ni se da sa scriem niciodata. Si totusi, femeia e singurul subiect pe care majoritatea colegilor mei de clasa sunt sigur ca l-ar putea trata mai bine ca oricare alt anotimp, element al naturii sau sentiment uman

*

Buna dimineata la Mos Ajun!
Ne dati ori nu ne dati? (bis)
Neeee daaaati?

Directorul liceului nu ne da nimic. Gasim poarta incuiata si luminile stinse. Probabil ca directorul face Craciunul la Bucuresti cu secretarul general de la Ministerul Instructiunii Publice, care ii este cumnat. Directorul nostru face politica militanta, ca si tatal lui Cotan. Dupa ce pleaca liberalii de la putere, ramane simplu profesor de geografie.
La fel plecasera din oras cei patru profesori noi. Doua saptamani de zile dar, Aurica poate canta in fiecare seara Te-am asteptat sa vii Profesorul de geologie n-are sa vina decat dupa Boboteaza.
Profesorul de limba latina se scuza ca nu-i pregatit sa ne primeasca. In schimb, ne face un mic istoric al colindelor, care par a fi de origine pagana si ne atrage atentia sa nu intarziem prea mult prin mahalale, fiindca e ger si putem raci. Profesorul de limba latina isi iubeste foarte mult elevii, dar mai ales pe cei de la tara, pe care ii tine in gazda la el acasa, cu plata si cu asigurarea formala ca vor trece examenul fara corigenta.
Profesorul de istorie, care este transilvanean, ne da vin fiert si covrigi cu susan. Mananca si bea cu noi impreuna, bate cu pumnul in masa, injura pe unguri, ne saruta si ne repeta povestea Ardealului, pe care o stim pe dinafara.
― Ca-z apa i, iubitii mei, cujetul nost neintinat, tat la dragutul nost ghe Argheal sa hie! Ca ne-o Invrednici Domnul sa ajungem noi acolo si l-om festelui asa cum o zidit Decebal Sarmiseghetuza. Fisori, nu va hie teama, avem har Domnului ghestui si merinda din belsug. S-apai mana-i dracu de catane streine sa ne potopeasca daca-or cujeta asa, ca de-atata urcus s-or beteji cu totii, ca tare-i sus si mult e fain, din mila Domnului, Arghialul nost
Un bacan de pe strada Serban-Voda ne da o punga de un kilogram cu smochine, stafide, alune si naut, pe care le impartim frateste, iar primarul orasului, o hartie de douazeci de lei, din care Radulescu Horian ia 3 lei si 50 de bani, iar noi ceilalti unsprezece, cate 1 leu si 50 de bani.
Dupa indelungate parlamentari cu gardistul de la poarta si cu cei doi mopsi din curte, plecam incredintati ca prefectul s-a razgandit si nu ne mai primeste. Prin dreptul bisericii catolice, insa, gardistul ne ajunge din urma si ne intoarce inapoi. Prefectul uitase sa dea ordinele necesare cerberului cu tesac turcesc si revolver austriac.
Pentru prima oara in viata mea intru si eu intr-o casa cu adevarat boiereasca. Mobilele lustruite, covoarele moi, tablourile cu fazani si porci mistreti, oglinzile cu ciucuri de cristal si lampile cu acetilena imi iau ochii. La prefect e cu mult mai frumos ca la noi acasa Noi ardem lumanari de spermantet si lampi cu gaz. Mobilele noastre abia se mai tin pe picioare si florile de pe scoartele oltenesti s-au scuturat parca pe scanduri. Ca lucruri de pret nu avem decat o oglinda ovala cu o rama aurita si tabloul cel mare din salon, in care mama sta cu mana dreapta pe umarul tatei
Familia prefectului se compune din tata, mama, un baiat, doua fete, o soacra, o cumnata vaduva, care de obicei sta la Campulung, inginerul judetului, care este var de-al doilea cu prefectul, nevasta inginerului, care este grecoaica si vorbeste prost romaneste, si guvernanta fetelor, miss Edith, care este englezoaica si nu vorbele deloc romaneste.
Cotan zambeste siret si ne impinge de la spate ca pe o turma de oi spre sufrageria plina cu tot felul de bunatati: sunca de Praga, salam de Sibiu, limba afumata, schweizer, trudei cu mere, baclava cu nuca, fructe si vin infundat.
Surorile lui Cotan se amesteca printre noi, mai mult plictisite decat entuziasmate de prezenta celor doisprezece straini infometati. Cum sunt insa fete binecrescute, amandoua se agita la fel, dar fara spor. Lizica pare un metronom care bate masura 2/4, iar Oita, pendula unui ceasornic de perete. Lizica e mai mare cu doi ani decat Cotan. Are parul roscat si zbarcit ca o coada de viezure. Oita il are lins si galbui ca o palarie de paie spre sfarsitul verii. Soarele pare a fi avut influente deosebite asupra surorilor lui Cotan. Pe Lizica a rumenit-o, pe Oita a decolorat-o.
Pe noi, insa, fetele prefectului ne impresioneaza la fel. Suntem mai emotionati chiar de cum ne-ar fi prins un profesor cu lectia neinvatata. Parca ne-ar fi luat Dumnezeu graiul la toti deodata. Unuia singur dintre noi ii turuie gura. E Columbachis Aristotel, baiatul proprietarului morii din Targul-din-vale. Aristotel, insa, vorbeste greceste numai cu nevasta inginerului, si noi nu pricepem nimic. Mihaita a intepenit langa soba si nu indrazneste sa se aseze la masa. Lizica il invita pe scaunul liber dintre ea si mama-sa. Mai curajos decat noi, Radulescu Florian, seful corului, s-a asezat intre Oita si sora-sa. Lapusi Aristotel stau la dreapta si la stanga grecoaicei, iar eu am nimerit intre guvernanta, care vorbeste numai englezeste, si vaduva de la Campulung, care nu vorbeste deloc. Ceilalti coristi stau proptiti, ca niste stalpi de telegraf, intre Cotan, prefect, inginer, soacra prefectului si capitanul de la manutanta armatei, care sosise mai tarziu.
Serbarea Mos-Ajunului tine pana la miezul noptii. Surorile lui Cotan se scuza ca-i pianul dezacordat si nu ne pot canta nimic. Lapus, care a ragusit din cauza tamaiosului, incearca sa ne cante ceva, dar nu poate nici el. In schimb, Radulescu Horian face ca gaina cand oua si imita plecarea trenului din gara, iar eu si cu Mihaita declamam Satira M-a a lui Eminescu. Eu fac pe Baiazid si Mihaita pe Mircea cel Batran.
La plecare, limba si picioarele ni se impleticesc deopotriva.
In strada, Lapus isi mai incearca o data vocea:

Ne dati ori nu ne dati?

De data asta, insa, raspunsul ni-l da gardistul de la poarta, care pana atunci statuse in fata noastra 'drepti' si cu mana la caciula:
― Nu va este rusine, mai, neam de tigani ce sunteti? Nu va indoparati destul? Ce sa va mai dea?

*

Orasul pare tava unui bragagiu, garnisita cu alvita, sugiuc si zaharache alb. Totu-i alb. Gerul, linistea si noaptea sunt albe. Singura zapada pare a-si fi pierdut ceva din culoarea ei obisnuita. O recunosc numai dupa discretia cu care scartiie sub picioarele noastre, ca o mana abila de pungas, ce s-ar furisa intr-un buzunar
Pe cerul spalacit si umed ca un cearsaf de pat, abia scos din ligheanul cu scrobeala albastra, stelele par urme proaspete de plosnite, strivite chiar in noaptea Mos-Ajunului. Petele de pe rufaria de casa, a Parintelui ceresc, nu dispar niciodata. La Pitesti dar, regina noptii va petrece sarbatorile Craciunului intr-un hotel de mahala La Slatina, luna era gazduita parca, ceva mai convenabil..
Mi-aduc aminte de noaptea in care m-am intors cu Steluta de la gradina publica
Ce noapte! Ce luna! Ce poezie! Incep sa cred insa ca vara-mea avea dreptate. Intre luna de-atunci si cea de azi nu vad nici o rudenie.
La primul colt de strada, ramanem sapte insi. La al doilea, trei si asa mai departe, pana ce ma trezesc numai eu singur Dar singur cu adevarat eu nu ma simt decat in mijlocul alor mei.
De cate ori sunt singur, mi se pare ca mai sunt cu cineva. Dealtfel, eu cu mine singur pot vorbi tot ce-mi trece prin minte. Nu mi-e teama de nimeni si de nimic. Nu ma controleaza nimeni si nimeni nu ma poate face de ras. In noaptea asta, mai ales, simt c-as avea sa-mi spun o multime de lucruri.
Nu-mi place nici Lizica, nici Oita. Vaduva de la Campulung e o femeie in varsta, iar guvernanta nu stie romaneste. Nu m-ar interesa decat grecoaica. Dar tot timpul nevasta inginerului a stat de vorba numai cu Columbachis Aristotel femeile astea parca n-ar fi in toate mintile lor. Baiatul grecului din Targul-din-Vale are picioarele cracanate, se uita sasiu si nu vine niciodata pe la madam Gutuie.
Nu stiu cu ce impresie vor fi plecat ceilalti. Pe mine, insa, lumea buna simt ca a inceput sa ma dezguste.
In poarta casei imi dau seama ca, in anul acesta, Mos-Ajunul m-a facut sa pierd o noapte degeaba. Numai cu 1 leu si 50 de bani nu te poti aventura nici macar pana in strada Libertatii
Dar geamul de la bucataria noastra e inca luminat La ora asta un geam luminat poate fi mai elocvent chiar ca steaua ce se oprise candva deasupra Betleemului
Lina coace cozonacii In bucatarie e cald si miroase a ceva proaspat si bun. E un miros ciudat un amestec de adieri calde si de sfichiuri reci ceva ce-mi gadila narile nasului si se prelinge din sfarcul urechilor pe umeri si de-a lungul spinarii Ce miros placut! Nu stiu ce miroase asa frumos Cozonacii din cuptor sau sanii goi ai Linei
Bucataresei noastre ii zicem Lina, fiindca asa s-a obisnuit mama sa le cheme pe toate bucataresele pe care le-am avut. Numele ei adevarat, insa, este Leucadia. E blonda, inalta, subtire si mandra ca o regina detronata. Vorbele rar si se uita tot pe sub gene. Cand e suparata, insa, bombane ca o piulita de arama in care ai pisa zahar cubic
Prezenta mea in bucatarie o pune pe ganduri. E poate pentru prima oara cand intru in bucatarie. Lina este o veche rivala a Margaretei. Amintirea fostei noastre croitorese cu ziua pare a-i fi stricat deodata si buna dispozitie, si aluatul cozonacilor ce se rumenesc in cuptor.
― Daca mai asteptati oleaca, va dau sa gustati si dumneavoastra Ia uitati-va la ei In cinci minute sunt gata.
Si Lina deschide usa cuptorului Ochii mei, insa, ii dau sa inteleaga ca nu ma intereseaza cozonacii.
― Unde e Nastase?
― A plecat aseara la Gavana S-a dus s-aduca de-acasa de la el doi curcani si un purcel de lapte
― Bine, bine, dar cand are de gand sa vina ?
― Apoi, conita i-a spus ca tine pana in douasprezece sa fie acasa
In timpul acesta, Lina micsoreaza lumina lampii, care incepuse sa fumege. Eu o indemn cu vorba si cu gestul:
― Mai bine stinge-o dracului de tot
Lina-mi raspunde ca si cum n-ar fi banuit nimic:
― Si eu ce-am sa ma fac pe intuneric? Vreti sa mi se arda cozonacii?
― Las' c-o aprindem noi pe urma.
― Poate aveti dumneavoastra chibrituri, ca eu le-am sfarsit
― O aprindem de la focul din soba cu o bucatica de hartie. Lina sta cateva clipe la indoiala, apoi raspunde hotarata:
― Asa da Se poate
In clipa aceea la poarta rasuna un cor de voci rebegite:

Ne dati ori nu ne dati?

Bag mana in buzunar si scot leul de argint si cei cincizeci de bani de arama, partea mea din hartia de douazeci de lei a primarului:
― Na Du-te si da-le banii astea, ca n-am mai multi.
Lina, insa, ii vara sub perna de la pat si bombane revoltata:
― Ia mai bine lasa-i colea, ca eu nu sunt ca altele sa umblu noaptea pe drumuri

*

Pe Mihaita il iubesc ca pe un frate. Pentru el sunt gata sa trec, la nevoie, prin foc si apa. Pana azi nu l-am jignit niciodata ― nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gandul! Cand am inteles insa de ce este vorba, nu mi-am putut stapani un gest de scarba Daca m-as fi marginit sa-l compatimesc numai, ar fi insemnat sa nu-i fiu prieten adevarat. De altfel, de zece ani de zile de cand il cunosc, n-am simtit niciodata ca in clipa aceea nevoia sa-mi bat joc de el.
Un altul in locul meu si-ar fi adunat prietenii si le-ar fi spus: Hai sa plangem de mila lui bietul Mihaita, ca este un nenorocit
Mie, insa, mi-a venit sa strig in gura mare: Hai sa radem de prostia lui Mihaita, ca este un neghiob
Mihaita iubeste pe Lizica!
Baiatul cizmarului de pe Scoroboaia iubeste pe fata prefectului de Arges.
Mi-am recapitulat escapadele sentimentale si am ajuns la concluzia ca pe Lizica, mai ales, n-as putea-o iubi nici eu, darmite Mihaita. Pe Margareta aproape am si uitat-o. La Steluta, insa, tot ma mai gandesc din cand in cand. Margareta a fost un scaiete ce ti se agata de pantaloni; Steluta, o porumbita ranita ce iti cade intamplator in brate. Pentru Lizica, insa, zadarnic ma trudesc sa gasesc o comparatie nimerita. Nu exista. E drept ca Mihaita o compara cu un luceafar. Dar Mihaita se inseala Mihaita nu-i macar poet ca mine. E un simplu elev silitor, si atata tot. Ce inseamna, insa, a fi 'premiant intai' la liceul din Pitesti? Ca sa poti iubi pe fata prefectului de Arges, trebuie sa fii ceva mai mult. Or, dintre noi toti, eu, unul, nu vad pe nimeni potrivit pentru lucrul acesta. Nu, nu Tot eu am dreptate. Mihaita este un neghiob. Oricat l-as iubi eu, dar suferinta asta nu i-o pot impartasi. Cel mult, il pot incuraja s-o suporte cu barbatie pana la capat!
Cazul lui Mihaita incepe sa ma pasioneze. Nu stiu de ce, dar pe Mihaita nu l-as fi crezut niciodata capabil sa iubeasca. Nu cumva Mihaita este numai o victima a primaverii? Asa iubesc oamenii primavara! Numai ca primavara trece repede Mihaita a asteptat din decembrie pana in aprilie ca sa-mi spuna ca iubeste pe Lizica. Daca ar mai fi asteptat inca trei luni, poate ca n-ar mai fi avut nimic sa-mi spuna. Deocamdata este singurul sfat pe care i-l pot da. Altceva, nu vad ce-as putea face pentru fericirea lui.
E drept ca lui Chiostec i-am facut o scrisoare de dragoste. Dar Chiostec este cel mai prost elev la limba romana. Scrie ca o ciubota si nu stie sa acorde nici predicatul cu subiectul. Mihaita, insa, stie sa scrie tot asa ca si mine. Poate a si scris-o chiar Dar de trimis, i-o fi trimis-o? Daca Mihaita o fi facut lucrul acesta este pierdut. Lizica este in stare sa i-o arate prefectului, prefectul sa-l reclame directorului si directorul sa-l cheme a doua zi in cancelarie ca sa-i faca mora1a Dar morala, ca morala La sfarsitul anului, insa, in gradina publica, muzica are sa-i cante altuia de trei ori: 'sol, si, re, sol, sol, re, sol' si o data 'sol, la, si, re'.
Bietul Mihaita! Mi-e teama sa nu pata si el ca Ovidiu, care si-a scris Tristele tocmai la Tomis
Profesorul de limba latina ne-a spus ca la Constanta se mai vad si astazi ruinele unui templu roman, inchinat zeului Neptun Profesorul de limba latina parca ar cunoaste secretele fiecaruia din noi. Cum as vrea sa ma duc si eu la Constanta. As vedea ruinele templului in care se rugase pe vremuri Ovidiu si as vedea poate si pe Margareta!
Ce curioasa coincidenta! Cand l-am vazut pe Mihaita plangand, mi-am adus aminte ca asta-toamna plansesem si eu pentru Margareta. Si pe Margareta n-o pot compara cu Lizica!
Dar ce inseamna oare a iubi? Cum este cand iubesti cu adevarat? Cum a iubit Werther pe Charlota si Des Grieux pe Manon Lescaut, sau cum iubeste Chiostec pe Anisoara si Mihaita pe Lizica?
Maine am sa-l rog pe Cotan sa-mi mai imprumute o data La maison Tellier a lui Maupassant.
Primavara a poposit la Trivalea. Deocamdata, se teme parca sa intre in oras. Banuiesc probabil ca profesorul nostru de limba romana i-a pus gand rau. Cum o simtit-o prin gradina publica, ne-o si da ca subiect la concursul in scris pentru stil si compozitie.
Orice s-ar spune, dar primavara se gaseste la Trivalea in mai multa siguranta decat in oras. Acolo nu-i cauta nimeni galceava. Cei care o intalnesc o saluta si o admira cu aceeasi buna-cuviinta si sinceritate. In fata ei se inclina deopotriva si varsta, si sexul, si cultura omului. In oras, insa, primavara risca sa fie tratata mai rau ca in sala de operatie a unui spital de provincie
La liceul nostru, bunaoara, sunt doi profesori de limba romana si peste patru sute de elevi. Dar pericolul cel mare este ca, in fiecare din cele sapte clase, limba romana se preda de cate trei ori pe saptamana. Imposibil, dar, ca primavara sa scape neciopartita, mai ales ca fiecare anotimp tine cate trei luni in cap!
In curtea manastirii de la Trivalea au inflorit ciresii.
Calugarii si-au intins parca la soare camasile, pe care nu si le spala decat o data pe an!
Eminescu comparase ciresii in floare cu altceva:

Atat de frageta te-asameni
Cu floarea alba de cires
Si ca un inger, printre oameni,
In calea vietii mele ied

La fel o vazuse probabil si Mihaita pe Lizica. Altfel, n-ar fi facut greseala sa vina la Trivalea in aceeasi dupa-amiaza cand se gaseau si fetele prefectului cu miss Edith.
Noi n-avem voie sa ne plimbam la Trivalea decat duminica si in zilele de sarbatoare, cand n-avem scoala. Lumea cealalta se poate plimba cand vrea. La Pitesti, insa, duminica si in zilele de sarbatoare toata lumea se imbraca cu alte haine decat cele din cursul saptamanii. Numai noi, liceeni, trebuie sa umblam vesnic in aceeasi uniforma. Uniforma noastra e simpla si grava ca o cruce de marmora nea-gra, fara nici o alta inscriptie funerara decat literele L si B cusute cu fir de aur pe gulerul bluzei si pe coltucul sepcii turtita ca o lipie.
Mihaita n-are decat o singura uniforma. Costumul de dril, pe care i l-a dat Societatea doamnelor din inalta societate; nu-l poate purta decat vara, in timpul vacantei.
Uniforma lui Mihaita parca ar fi un drapel militar intors plin de glorie si de gauri de pe un camp de lupta. Comparatia 'zdrentuit de gloante' e slaba si banala. Peticile de colori diferite, in loc sa i le astupe, i le pune si mai mult in evidenta. Uniforma lui Mihaita a batut recordul spectrului solar. E mai mult decat un tricolor national E un adevarat curcubeu
Miss Edith, insa, e de alta parere. Englezii, pesemne, judeca pe elevi mai intai dupa haine si pe urma abia dupa notele din catalog. Pentru ei, duminicile si celelalte zile de sarbatoare sunt ca sedintele de la Camera Lorzilor. Or, in duminica aceea, surorile lui Cotan nu mai erau fetele prefectului din noaptea Mos-Ajunului. La o sedinta solemna nu poate lua parte decat publicul cu invitatii speciale. E drept ca primavara ne convocase pe toti la Trivalea. Dar in acelasi palat al Parlamentului, Camera Lorzilor este de o parte si Camera Comunelor de alta parte
In clipa in care Mihaita se apropie cu mine si Cotan de fetele prefectului, guvernanta il apuca furioasa de maneca uniformei si-l azvarle cu scarba ca pe un lucru murdar, trei pasi inapoi
Baiatul cizmarului de la Scoroboaia ramane cu ochii proptiti in pietrisul soselei, ca si cum si-ar fi cautat singurul lucru de pret pe care-l pierduse. Daca intamplator s-ar fi uitat si la noi, Mihaita ar fi invatat si 'limbajul colorilor' Obrajii nostri pareau diferite fructe coapte in toiul verii. Lizica si Oita erau visine Englezoaica era gutuie Eu si Cotan eram prune
Iata ce inseamna sa iubeai asa dupa cum e scris in romane!
O adiere de vant incepe sa scuture floarea ciresilor din curtea manastirii Calugarii isi aduna probabil camasile, pe care n-au sa si le mai spele decat la anul, tot pe vremea asta!
Cotan a mancat doua palme de la profesorul de limba greaca, cu care fusese obraznic. Prefectul a cerut telegrafic la minister un inspector scolar ca sa ancheteze cazul. Inspectorul insa nu s-a grabit sa vina, si ancheta s-a amanat la 'calendele grecesti'.
Mai tarziu am aflat ca directorul impacase la timp si prestigiul corpului didactic, si amorul propriu al sefului sau politic. Asta inseamna ca baiatul prefectului si-a asigurat trecerea clasei fara corigenta De altfel, era si timpul
Sfarsitul anului scolar se apropia amenintator ca si Zmeul din basme, care de la o vreme incepe sa dogoreasca ceafa viteazului Fat-Frumos. Cu noi, insa, trebuia sa se petreaca altfel decat ca in basme. Cele trei obiecte fermecate, cu care am fi putut impiedica apropierea Zmeului, fusesera monopolizate numai de Cotan si Mihaita. Cotan le avea de la tata-sau; Mihaita de la Dumnezeu! Toti ceilalti feti-frumosi din clasa VI-a n-aveau decat piepteni, perii si oglinzi, sfintite in strada Libertatii, la madam Gutuie.
Dezastrul era deci inevitabil Il simteam Il miroseam chiar In clasa noastra mai ales nu miroase decat a iarba de pusca, desi depozitele de explozibile ale armatei erau la cativa kilometri departare de liceu.
Singura noastra speranta era numai o interventie supraumana. Asteptam, bunaoara, sa ne moara profesorii, sa ia foc liceul sau sa ne trimita Dumnezeu o molima generala si Ministerul Instructiunii Publice un ordin circular ― sa se inchida toate scolile pana la toamna.

*

Dintre profesorii nostri cei noi, de doi ne temeam mai mult ca de toti ceilalti. De cel de limba greaca si de cel de matematica.
Pe profesorul de limba greaca l-am poreclit 'Ghiozdan', fiindca nu se desparte niciodata de mapa de piele galbena, in care-si pastreaza cu sfintenie personalitatea lui de V rcovnic clasic, si juxta franceza, dupa care ne traduce in romaneste versurile lui Homer.
Cel mai grozav insa este 'Vipera neagra' ― profesorul de matematica, pe care nu-l pot mistui nici chiar colegii lui. Amanuntul acesta il stim de la Cotan, care trasese cu urechea cand directorul liceului rugase pe prefect sa intervina la Bucuresti ca sa-l mute in alt oras. Se pare insa ca ministrul Instructiunii Publice de pe vremea aceea refuzase, fiindca profesorul nostru de matematica era unul din elevii sai favoriti.
Parca-1 aud si astazi suierand printre dinti, din varful catedrei si in dialectul sau moldovenesc:
― Vad c-ai citit ceva, dar n-am ce-i face N-ai priceput nimic. Situatia dumitale este cinci la teorie si unul la practica. Total, sase. Pe jumatate, trei Hai sa-ti dau patru din gratie sa nu zici ca-s om rau
Marinimia profesorului nostru de matematica, insa, ne umplea ochii de lacrimi si sufletul de groaza. Pentru noi, sub nota cinci, un punct mai mult sau mai putin era acelasi lucru. Intre patru si trei, nu exista decat o simpla diferenta grafica. Inarmati cu note ca patru, trei, doi si chiar unu, majoritatea elevilor din clasa VI-a paseam victoriosi ca o falanga macedoneana spre corigenta.
Si totusi, profesorul nostru de matematica este un tanar frumos, cu parul negru si ochii verzi. Cand il salutam pe strada, ne surade blajin si generos ca sfantul Stelian, patronul copiilor. In clasa insa, cand trebuie sa-i suportam ochii o ora intreaga, parca seamana ca doua picaturi de apa cu Zmeul din basme, gata sa-si infiga ghearele in ceafa fiecaruia din noi.
Pe mine, insa, avea sa ma rapuna profesorul de limba romana, nevasta capitanului Ceausoglu si Umbra lui Mircea la Cozia.

*

Pe profesorul meu de limba romana nu mai este nevoie sa vi-l prezint. Inchipuiti-va pe Lord Byron ratacit prin Pitesti, cu un brici Solingen in mana si cu un pieptene de celuloid in par.
Desi tot nevasta de capitan, doamna Kety Ceausoglu este cu mult mai tanara ca mama. Nu este insa de varsta nici a Stelutei, nici a Margaretei, si nu seamana cu nici una din ele. In schimb, aduce foarte mult la umblet cu Lizica. Numai ca fata cea mare a prefectului nu priveste niciodata pe om drept in ochi, pe cata vreme Kety, cand se uita la tine, parca te infige cu acul in carton ca pe fluturii din colectia zoologica a liceului. Este aproape tot atat de inalta ca si mine si zvelta ca o fetita de pension. Umbla mai totdeauna cu capul gol si poarta numai rochii scurte ― cele mai scurte rochii din oras ― ciorapi de matase si pantofi cu tocuri Louis X anume parca sa-si poata plimba pe deasupra tuturor barbia alba si smocul de par roscat ce-i cade pe frunte ca un cataif bine rumenit pe o farfurie de portelan.
Intr-o zi, cum nu eram decat noi singuri in casa, mi-a luat mana sa-mi citeasca in palma. Pana atunci, nu-mi proorocise nimeni viitorul. Eu, insa, nu stiu de ce, dar eram sigur ca are sa-mi spuna lucruri placute. Astept, dar nu-mi spune nimic In schimb, o vad cum incepe sa se incrunte din ce in ce mai mult, si la un moment dat imi simt mana stransa cu atata putere, ca ma podidesc lacrimile. Cum nu puteam tipa, fiindca mi-era rusine, ma multumesc sa scrasnesc din dinti, si s-o ciupesc si eu de pulpa cu mana ce-mi ramasese libera.
Probabil ca gestul meu hotarat ii placuse, fiindca mana ei se desprinse imediat de pe mana mea. Isi daduse desigur seama ca cel care se apara in felul acesta nu mai era copil, ci om matur. Citeam surpriza acestei constatari placute in ochii ei jucausi de veverita si mai ales in zambetul matasos cu care imi da parca sa inteleg ca totul nu fusese decat o gluma nevinovata
Socoteam deci incidentul inchis si asteptam ca unul din noi sa pronunte primul cuvant impaciuitor, mai ales ca, de data asta, Kety ma mangaia pe amandoi obrajii cu calmul celei mai autentice dragoste materne.
Pe vremea aceea, insa, nu stiam inca tot ce trebuia sa stie un barbat. Nu stiam, bunaoara, ca o femeie nu risca sa incheie armistitiu decat in clipa cand este sigura ca te-a prins intr-o noua capcana. Si Kety, care avusese tot timpul sa se razgandeasca, isi infipse din nou unghiile in falcile mele
De data asta chiar ca nu mai aveam ce face. Pentru a doua oara ma gaseam in ipostaza ridicola a unui cap de miel jupit de piele, cu gura cascata si ochii holbati. Pofta cu care Kety isi batea joc de mine ma facea sa plang de necaz. Cele cateva cuvinte, insa, pe care mi le suiera cu ura printre dinti, ma faceau sa surad de placere. Privirea si cuvintele ei ma razbunau mai mult decat m-as fi putut razbuna eu. Ele erau marturia unei victorii sigure, care nu putea fi decat a mea.
― Canalie mica ce esti! Cine te-a invatat sa ciupesti femeile asa?
La aparitia mamei, Kety imi iarta obrajii si incepe sa-mi laude dantura, ca si cum nimic anormal nu s-ar fi intamplat.
― Tii, draga Nu stiam ca baiatul tau are strungareata Asta o sa iasa crai mare, nu gluma!
Mama insa, care probabil nu-si cunostea inca bine prietena, se multumi sa-i raspunda fara pic de entuziasm.
― Eh! Cum i-o fi si lui norocul Numai de-ar sta mai multa vreme pe langa mine, sa nu-si bata joc muierile de el!

*

Doua saptamani mai tarziu, intamplarea ma arunca din nou in ghearele doamnei capitan Ceausoglu. De data asta, insa, ghearele ei n-aveau sa ma mai inspaimante. De altfel, ghearele astea nu-mi facusera nici prima data cine stie ce mare rau. Daca aparitia neasteptata a mamei n-ar fi reclamat o schimbare brusca a situatiei si o cat mai grabnica explicatie, eu m-as fi lasat torturat de ele inca multa vreme. Le-as fi suportat rautatea cu voluptatea rasplatei pe care o simt apropiindu-se matematic si m-as fi razbunat apoi, sugandu-le lacom pe toate zece la rand, ca pe niste curmale dulci si catifelate.
De altfel, Kety are in ea ceva din personalitatea fructelor coloniale. Miroase a scortisoara, se imbraca in rochii cafenii si este abonata al Ziarul calatoriilor si la toate revistele de moda. Or, mama, care vrea sa-si faca o rochie noua, m-a trimis sa-i aduc de la Kety modelul pe care-l alesesera in ajun.
Sotii Ceausoglu locuiesc un apartament cu chirie in fata gradinii publice, sau ― dupa cum se spune in limbajul local ― stau la 'centru'. Pe vremea aceea, la Pitesti, in afara de gradina publica, tot 'centru' se mai numea o portiune din Bulevardul Elisabeta-doamna, si alta din strada Serban-voda, care incepeau ceva mai sus de primarie si se sfarseau in piata, sau, mai precis, la biserica Sfantului Gheorghe, unde se faceau parazile militare si slujba mortilor din lumea buna. Restul orasului era considerat ca mahala, fiindca n-avea decat strazi pierdute si trotuare numai pe ici, pe colo, pavate cu asfalt sau piatra cubica. Dar, pavate sau nepavate, toate strazile orasului duceau la 'centru', ca si drumurile de altadata la Roma.
Aci fierbea ca intr-un cazan, in vazul si controlul tuturor, intreaga energie cotidiana sau nocturna a orasului. Aci se vindeau ziarele, se discuta politica si evenimentele de la ordinea zilei, se formau opiniile si se afisau curentele generoase ce trebuiau pompate in masele populare. Cu un cuvant, aici era sediul principal de spiritualitate a intregii activitati urbane, afara, bineinteles, de cea sentimentala, care-si avea locurile ei mai discrete ca: Trivalea, Scoroboaia, Targul-din-Vale sau mahalaua Sfantului Ilie, patronul cojocarilor.
Vara, mai ales, gradina publica din Piteai era un fel de statiune climaterica a orasului. Cele doua sacale stropitoare ale primariei dispensau pe cetateni de orice alte ingrediente racoritoare. Elevii de la liceu, insa, nu aveau voie sa treaca prin gradina publica, fiindca de obicei tot aici era si locul de intalnire al profesorilor in orele cand n-aveau curs. Elevii trebuiau sa se racoreasca acasa la camase si izmene, si numai cu apa de la fantana proprie sau cea din curtea vecinului, daca intamplator nu erau in cearta unii cu altii.
Era imposibil, dar, ca cineva sa treaca pe la 'centru' fara ca restul orasului sa nu afle imediat. Cu atat mai mult, deci, era semnalata prezenta unui elev de liceu, deoarece parte din profesorii liceului jucau aproape in permanenta table pe terasa din gradina publica.
Kety e singura. Capitanul e dus la Curtea-de-Arges ca sa ridice niste puncte topografice, iar soldatul ordonanta ― la posta, ca sa ridice palaria comandata la Bucuresti. Alti servitori nu mai sunt, fiindca sotii Ceasoglu nu fac menajul in casa. Mananca la popota ofiterilor din garnizoana, unde sunt serviti mai economicos si chiar mai curat ca in oras.
Cand ma vede, in loc de 'buna ziua', Kety ma ia, cum se zice, cu zorul chiar din pragul casei.
― Bravo!.. sa-ti fie rusine Mi s-a plans ma-ta ca nu mai poate tine nici o servitoare din cauza ta Trebuie sa le schimbe in fiecare luna aproape
Eu, care stiam bine ca mama nu-i putuse spune asemenea nazdravanii, surad in sila, inghit in sec si nu raspund.
Atitudinea asta, desi oarecum jenanta pentru mine, imi convine de minune. Ma pune la adapost emotiilor unui debut mai elocvent. De cand o cunosteam, nu cred sa fi schimbat cu Kety mai mult de zece cuvinte. Nu regret dar deloc faptul ca, pentru prima oara cand am ocazia sa-i vorbesc mai mult, sunt nevoit sa fac pe vitelul la poarta noua. De altfel, nici nu prea stiam ce sa vorbesc cu nevasta unui capitan, care nu seamana deloc cu mama. Daca n-as fi stiut cine este, poate ca mi-as fi dat drumul la gura mai repede. Dar fata de primirea ce-mi facuse, marturisesc ca nu stiam ce trebuie sa raspund.
Tacerea mea incepe s-o enerveze.
― De ce taci? De ce nu raspunzi? Asa e ca ti-e rusine?
Nu. De data asta trebuie sa-i raspund, ca sa-I arat ca nu mi-e rusine.
― De ce sa-mi fie rusine daca nu-i adevarat? I-o fi spus poate altcineva nu mama.
Pe masura ce raspunsul meu se intregea, gura ei se deschidea parca anume sa ma intrerupa dupa fiecare cuvant. Desi complet si categoric, raspunsul meu n-o multumeste deloc, si Kety ma apostrofeaza din nou:
― Ce are a face? Ma-ta sau altcineva, totuna e! Vorba e c-am aflat Acum stiu cine-mi esti! Foarte frumos Un baiat de familie ca tine nici n-ar trebui sa mai dea ochi cu lumea Zau de nu stau la indoiala ce sa fac Sa te mai primesc in casa mea?
Ultimele ei cuvinte ma fac sa rosesc. Oricat de vinovat as fi fost, nu intelegeam sa fiu tratat in felul acesta, nici chiar de o femeie mai in varsta ca mine. Varsta si sexul nu mai au nici o importanta cand cineva iti cauta cearta cu lumanarea si te jigneste chiar din senin. Acum doua saptamani era cat p-aci sa ma si bata. Astazi insa, daca intarzii mai mult in casa ei, cine stie ce se mai poate intampla?
Imi simt ochii umezi si picioarele intorcandu-mi-se singure spre usa. Totusi, o mai privesc o data, sa-mi dau bine seama daca este aceeasi bestie cu chip de femeie de care pana atunci nu stiam decat ca este nevasta de capitan, ca stie sa citeasca in palma si ca are unghiile rosii ca niste petale de trandafir.
Ea imi surprinde parca gandurile si ma opreste grabita, mai mult cu fluturarea unei maneci largi de capot decat cu gestul mainii.
― De ce nu vrei sa marturisesti ca e adevarat? Vezi ca n-ai curaj? Femeia asta este extraordinara. De cate ori incerc sa fac un pas
Inainte, ea ma da cu doi pasi inapoi. Imi dau seama ca in momentul de fata curajul meu este un lucru cu totul de prisos. Nu-mi putea servi la nimic daca n-avea si ea un pic de bunavointa. O mai privesc dar cateva clipe mai mult in varful nasului decat drept in ochi, si in urma raspunsul meu galgaie sfios ca un oracait de brotacel:
― Ba curaj am, dar dumneata de ce n-ai buna vointa sa crezi ce-ti spun? Iti jur ca nu e adevarat!
Simteam ca Isus pe cruce n-a exclamat cu mai multa duiosie: 'Iarta-le lor, Doamne, ca nu stiu ce fac'.
De data asta, dintre amandoi, ea era cu siguranta cea mai emotionata. Fantomatic, cu ochii tinta in ochii mei, Kety se apropie de mine in varful picioarelor, si la randul ei imi suiera si ea printre dinti, mai mult in gura decat in urechi:
― Nu asa Jura-mi pe ceva scump pe ce ai tu mai scump pe lume.
― Pe mormantul tatei
O poiana verde, in bataia lunii pline, n-ar fi parut mai argintata ca figura ei in clipa aceea.
― E adevarat? Iarta-ma Am fost rea Nu e asa? Apoi, dupa ce-mi intinde mana: Ce mai faci? Nu te-am vazut de mult Ce bine-mi pare c-ai venit pe la mine. De ce-ai venit Ia spune
Macazul nedumeririi mele intepenise cu acul directiei pe linia moarta. Si, totusi, trenul a trecut prin statie fara sa deraieze. Gratie cui, nu stiu. In viata, insa, sunt si lucruri pe care nu e bine sa le stii. Stiu numai ca niciodata in jurul meu nu fusese mai multa liniste, liniste multa si totala, ca si cum totul s-ar fi petrecut numai in vis.
Kety imi arata papucii ei de casa. Unii, turcesti, sunt de catifea albastra cu ghinde si frunze de stejar brodata cu fir de argint. Altii, venetieni, sunt de marochin rosu imprimat cu arabescuri de aur. Cei renaissance sunt de matase verde ton sur ton. Cei japonezi sunt impletiti din papura multicolora, si asa mai departe Kety are o intreaga colectie de papuci de casa; pe care de altfel nu-i poarta niciodata. Papucii, de altfel, nu sunt o incaltaminte chiar de prima necesitate. La Pitesti, foarte multa lume umbla prin casa cu picioarele goale. Cel care nu-i are nu le simte lipsa, iar cel care ii are ii tine sub pat, ca sa nu se uzeze. Picioarele femeilor frumoase, mai ales, nu au nevoie de papuci. Turcii, cand se duc sa se roage, isi lasa papucii afara. Or, picioarele femeii nu sunt decat coloanele unui templu de rugaciune.
La un moment dat, Kety ma intreaba:
― De ce nu vii mai des pe la noi?
Iata o noua intrebare, la care iar nu pot gasi imediat un raspuns precis. Dar Kety insista Vrea sa stie pentru ce n-am venit niciodata pana atunci si daca am de gand sa mai vin de-acum incolo
Noroc, insa, ca raspunsul mi-l da tot Kety.
― Vino cand nu e barbatu-meu acasa sa mai stam de vorba.
Eu surad, fiindca mi-aduc aminte de un scandal petrecut cativa ani in urma, tot cu nevasta unui capitan din Pitesti, al carei barbat nu era acasa. Numai ca eroul de atunci nu fusese un licean, ci preotul regimentului, un popa tanar abia hirotonisit, pe care capitanul ― dupa ce l-a ras ca in palma ― a pus patru soldati calari sa-l plimbe pe strada gol si cu mainile legate la spate.
Kety nu cunoaste intamplarea, fiindca pe vremea aceea se gasea cu barbatu-sau in alta garnizoana. Eu insa i-o povestesc cu toate amanuntele proaspete inca in memorie si mai ales cu toate aluziile galante pe care un barbat, descatusat in fine de prima emotie, le poate spune din plin femeii cu care se gaseste singur.
Kety rade cu pofta si bate din palme ca o nebuna. Povestea o amuza, dar lucrurile, asa cum s-au intamplat, o cam pun pe ganduri. Dupa parerea ei, capitanul a fost o bruta, femeia o usurateca, iar bietul popa un dobitoc. Un barbat tanar, fie el chiar popa, cand iubete adevarat nu trebuie sa se lase intimidat de amenintarile nimanui. Probabil insa ca preotul acesta era un simplu colivar, care credea ca in casa unei femei maritate poate intra oricand ca in biserica, iar nevasta capitanului o baccea care nu mai avea credit decat pe langa fetele bisericesti.
In timpii discutiei, Kety ma intreaba:
― Tu ce-ai fi facut daca erai in locul popii?
Nu stiu cum, dar Kety parca nu-mi pune decat intrebari despre lucruri la care nu m-am gandit niciodata in viata.
Tacerea mea o amuza.
― Sa-ti spun tot eu Ai fi murit de frica Nu e asa? Sunt sigura
Apoi, fara sa-mi mai dea timp sa ma gandesc ce-as mai fi putut face si altceva, Kety apuca o perna de pe sofa si, cu un gest de suprem dispret, mi-o arunca in cap. Enervat si aproape agresiv, eu i-o arunc imediat inapoi. Kety o prinde insa in brate si, inarmata cu ea ca o platose, se repede de asta data furioasa la mine, ma rastoarna pe sofa si ma inabuse acoperindu-mi intreaga fata.
A, nu! De data asta n-are de cine sa-mi mai fie teama, nici rusine Mama n-avea de unde sa mai apara pe neasteptate, ca sa-si puna copilul intr-o situatie umilitoare fata de prietena sa, tot nevasta de capitan. Acum doua saptamani, cand nu ma putusem apara, ma multumesc s-o ciupesc de pulpa, si atata tot. Acum, insa, sunt hotarat s-o si bat
Totusi, ideea ca trebuie sa ma bat cu o femeie imi paralizeaza si fantezia, si bratele. Pana atunci, nu ma batusem decat cu colegii mei de la liceu. Cu femeile n-avusesem inca ocazia. Nu le cunosteam, dar, nici forta, nici siretenia, nici rezistenta ca o femeie nu poate fi ea mai tare ca un barbat, oricat ar fi mai mare ca varsta. Un barbat batut de o femeie mi se parea ceva imposibil. Ce dracu! Oare de ce as fi facut tocmai eu exceptie? Ce-ar fi zis Cotan si Mihaita ? Ce-ar fi zis mai ales Chiostec, care batea el singur intreaga clasa ? Lucru curios, insa, pe masura ce-n mine crestea increderea si siguranta ca pot bate o femeie, puterile ma paraseau si rationamentul cotea brusc pe carari cu alte indicatiuni de ordin moral si sentimental.
Nu stiam care poate fi voluptatea unui barbat care bate o femeie. Imi inchipuiam insa ca adevarata voluptate a unui barbat este sa se lase batut de femeie. O femeie nu bate niciodata din ura. O femeie care bate un alt barbat, afara de cel legitim, inseamna ca-l iubeste
Vazand ca nu ma misc, Kety imi ridica perna de pe ochi si ma intreaba cu oarecare ingrijorare:
― Ce? Ai murit?
― Ba nu Dar nu mai pot sa respir
― Asa-ti trebuie, fiindca esti obraznic De ce te uiti la mine? Inchide ochii N-auzi? Nu vezi ca vreau sa-mi schimb capotul?
Fac ce-mi spune ea, desi pana atunci nu ghicisem c-ar fi vrut sa faca ce nu-mi spusese decat in clipa aceea.
― Iata, i-am inchis.
― Nu asa Intoarce-te cu ochii la perete
― Iata, m-am intors
― Asa Si sa nu te misti
― Nu, nu
Cateva minute in urma, ceva cald si moale se lipeste de bluza mea de dril si o voce pe care o cunosteam imi porunceste rastit ca de obicei:
― Ssst. Nu te misca N-auzi? Sa vad care din noi e mai mare
Goala toata din crestet pana-n talpi, Kety se masura cu mine.
..
In gradina publica, muzica militara canta uvertura din Cavaleria usoara, iar la fereastra care da spre curte cineva bate usor in geam.
Amandoi tresarim deodata. Cel care tresare cu adevarat insa sunt eu. Kety imi astupa gura cu palma.
― Psss! Nu-ti fie teama, ca nu e barbatu-meu. Stai pe loc
Apoi, dupa o clipa, si dupa alte batai mai tari:
― Ia sa ma duc sa vad cine este.
Ferestrele sunt captusite cu hartie albastra. Kety incearca sa priveasca printre ele, dar nu vede nimic. Bataile in geam se repeta din ce in ce mai des. Parca ar fi inceput sa ploua. Eu singur continui sa visez. Numai ca de data asta visul meu se schimbase in cosmar.
Kety pare ca incepe sa-si piarda si ea sangele rece. Isi arunca pe corpul gol inca capotul pe care cateva minute inainte il aruncase pe covor si, hotarata, dar plina de precautiune, deschide fereastra.
O voce de afara sopteste nu stiu ce. Kety raspunde calm si fara pic de emotie:
― Iarta-ma, dar nu te pot primi Nu sunt singura
Vocea insista insa. E o voce pe care parca o cunosteam, dar nu-mi aduceam aminte de unde.
De data asta, Kety ridica tonul:
― Intelegi odata ca nu se poate Te rog, lasa-ma in pace
In momentul acela, prin deschizatura ferestrei, un baston negru si noduros patrunde scartaind cu zgomot ca o cumpana de fantana, si dupa el imediat, un cap de barbat cu ochii holbati de manie isi varsa, ca o ciutura parca, tot continutul ei de apa salcie in odaie.
Era profesorul meu de limba romana.
Kety tipa de data asta asa de tare, ca nu se mai aude nici muzica militara din gradina publica.
― Domnule! Nu-ti dau voie sa te uiti pe fereastra Asta e obraznicie.
Dar, cu voie sau fara voie, profesorul meu de limba romana se uitase si vazuse tocmai ce nu ar fi trebuit sa vada niciodata.
Ma vazuse pe mine

*

Am intrat in examene. Am intrat adica la grija.
Sa ne vezi, nu ne mai cunosti pe nici unul. Si doar semanam asa de bine unul cu altul, ca parca toti am fi frati. Semanam cu mucurile lumanarilor de ceara ce-au ars in noaptea Invierii. Noi insa nu ne-am stins deloc. Pentru noi Cristos n-a inviat inca. Noi ardem mereu Ardem, si pe zi ce trece ne incovrigam de caldura si de teama ca o sa ne sfarsim de tot.
Numai Cotan nu s-a schimbat. Baiatul prefectului a ramas aceeasi miniatura de filozof cinic pe care n-ai s-o poti mari nici cu lupa, nici cu varsta. De catva timp am inceput sa admir pe Cotan mai mult decat pe Mihaita. Admiratia unilaterala oboseste spiritul. Si Cotan este mai divers ca o rubrica de fapte diverse.
Azi-dimineata, cand a intrat in clasa, ne-a intrebat ca si cum atunci abia ar fi sosit din Patagonia: 'Ori la ce materie dam examen azi?' Tot asa ne intreba si in cursul anului aproape in fiecare zi: 'Mai baieti, ce lectie avem azi?' Si din lectiile noastre de pe an, Cotan a stiut sa-si faca pentru examen o adevarata colectie numai de perle, fiindca scoicile stridiilor bolnave ni le-a lasat totdeauna noua celorlalti.
Astazi avem concurs in scris la limba romana.
Nu stiu de ce, dar un concurs scris te emotioneaza mai mult ca un examen oral. Cand vorbesti, comunici parca cu toata lumea din jurul tau, te simti in familie, intre ai tai, sau ― in cel mai rau caz ― in mijlocul unor oameni care vorbesc aceeasi limba ca tine si cu care te poti intelege. Cand n-ai voie sa vorbesti, insa, decat cu tine insuti, iti pare ca ai ramas singur pe lume, ca nu esti decat semnul de intrebare al celui care ai fost sau ca traiesti intr-o lume de surdomuti, cu care ― ceea ce este si mai trist ― nu poti comunica nici macar prin semne.
Un examen oral este o petrecere intima, care ― bine sau rau ― nu prea are importanta cum se sfarseste. Un concurs in scris insa este o adevarata solemnitate. Cel dintai este numai abilitate si suprafata; cel de-al doilea, numai preciziune si adancime.
De cele mai multe ori sonoritatea verbala iti incanta auzul, si minciuna cocheteaza cu adevarul dupa dispozitia urechii, nu a ratiunii.
Linistea si atitudinea statica insa maresc si mai mult temerea de necunoscut si, fata de ele, decorul realitatii in care continui sa traiesti aievea se schimba deodata si fara sa-ti dai seama cum si de ce intr-o succesiune de viziuni intunecate cu coridoare de labirint prin care nu te mai poti regasi.
Zgomotul este mult mai uman decat linistea.
Zgomotul este lumina; linistea este intuneric
Mai inainte ca Dumnezeu sa fi facut cerul si pamantul, in spatiu nu era decat liniste si intuneric. De aceea si el in prima zi a zis sa fie lumina, iar in zilele urmatoare a creat diferitele vietati ale pamantului, care ― trebuind sa traiasca ― au inceput sa faca zgomot.
Un concurs in scris te reintoarce fatal in haosul inform dinainte de creatia lumii. In clipele acelea, creatorul trebuie sa fii tu, numai tu, tu singur ca si Dumnezeu, care tot singur a facut tot ce se vede. In clipele acelea, nici Dumnezeu nu-ti mai poate veni in ajutor, fiindca un Dumnezeu propriu-zis nu mai exista Adevaratul Dumnezeu salasluieste in tine, iar Satan, care de pe catedra poate vedea tot ce se petrece, nu vrea sa vada totusi nimic mai inainte de a-i fi spus: 'gata, domnule profesor'!

*

Profesorul de limba romana ne-a impartit pe toti elevii clasei a VI-a in doua parti egale, numerotandu-ne pe fiecare 'cu sot' si "fara sot', dupa cum suntem asezati in banci, patru cate patru. Exceptie fac numai cei din ultima banca, in care nu sunt decat trei elevi.
In banca noastra, Mihaita, primul, si eu, al treilea, suntem "fara sot'; iar Cotan, al doilea, si Chiostec, al patrulea, sunt 'cu sot'.
Elevii din categoria 'cu sot' trebuie sa analizeze poezia Rasaritul lunii la Tismana, iar cei din categoria 'fara sot' ― poezia Umba lui Mircea la Cozia.
Respir adanc, ca si cum cineva mi-ar fi intins un pahar cu apa rece tocmai in clipa cand credeam c-am sa crap de sete.
Umbra lui Mircea la Cozia o cunosteam tot asa de bine ca si autorul ei, Grigore Alexandrescu. 0 cunosteam din istoria si de la fata locului, de pe zidul manastirii in care voievodul si astazi inca traieste ingropat in compania celor morti si in amintirea celor vii.
Poezia lui Grigore Alexandrescu ma interesa cu atat mai mult cu cat simteam ca eu insumi as fi avut ceva de spus despre manastirea aceasta, in vecinatatea careia petrecusem clipe multe si intense de evlavie nationala si copilarie scolastica. Vroiam, cu alte cuvinte, sa insufletesc mediocritatea inspiratiei mele cu pontificalul vers al lui Grigore Alecsandrescu, pe faima caruia Manastirea Cozia isi legitimeaza existenta in literatura romana, asa dupa cum gratie ziditorului ei se gaseste si azi pe malul drept al Oltului, la o distanta aproape egala, intre Calimanesti si Brezoi.
Imi parea chiar ca de cand am invatat sa tin tocul in mana, niciodata n-am scris cu mai multa usurinta ca in clipa aceea si niciodata n-am avut mai multa incredere in ceea ce trebuie sa-mi iasa din penita si din creier:

Mircea-Voda a zidit-o ca sa-i fie
Adapost in vremuri grele
Si locas de vesnicie!
Iar Grigore Alexandrescu a cantat-o

Si ma opresc brusc.
A cantat-o A cantat-o Stiam eu cum a can Dar de cand si de unde a cantat-o asa cum a cantat-o?
Nedumerirea mea creste pe masura ce incep sa-mi dau seama, cu o vadita jena sentimentala, ca faimoasa poezie a lui Grigore Alexandrescu nu este decat o foarte reusita mistificare literara ― un fel de urias cu picioarele de lut.
Ca dupa o lunga noapte polara, iata, in sfarsit, ca incepe sa se crape de ziua si in capul meu Pentru prima data imi dau seama ca ce invatasem eu papagaliceste nu era deloc Manastirea Cozia, ci o manastire oarecare creata de fantezia poetului, pentru care cuvintele: Oltul, Cozia si Mircea nu erau decat simple sonoritati geografice si istorice.
Cu cat compar mai mult manastirea pe care o cunosteam cu poezia pe care o stiam pe de rost, deosebirea dintre una si alta devine tot mai flagranta. De data asta, sunt convins definitiv. Grigore Alexandrescu iubise natura mai mult de acasa, de la el din birou. Manastirea Cozia il inspirase la Bucuresti, nu pe malul Oltului
Dovada era clara ca lumina zilei: primul vers chiar, 'Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate' e fals. De ce? Fiindca: 1. Manastirea are si a avut totdeauna 'turle', nu 'turnuri' 2. Fiindca la nici o ora din zi cu soare sau din noapte cu luna plina, umbrele acestor turle nu ajung nici macar pana la marginea Oltului, dar sa se mai culce si pe undele lui.
Adevarul este cu totul altul.
Dimineata, cand soarele rasare pe malul argesean al Oltului, umbrele turlelor pornesc din sosea si, treptat-treptat, se rotesc dupa mersul soarelui, plimbandu-se prin ceardacul chiliilor dinspre munti, pana ce spre seara se strang in poenita din dosul manastirii si, in fata arhondaricului, intra in pamant o data cu soarele ce apune peste dealul valcean. Oltul, insa, n-a sarutat niciodata umbra adevaratelor turle sub care doarme voievodul Mircea.
Eram asa de sigur c-am sa fac cel mai bun concurs din clasa, ca nu mai am rabdare s-astept. Ma ridic dar, dupa cum este obiceiul in scoala, cu degetul aratator de la mana dreapta in sus si cer cuvantul. Profesorul, care de pe catedra observase dinainte enervarea mea, ma intreaba, miscand nedumerit din cap, ce vreau. In jurul meu, cativa elevi s-au oprit din scris si, curiosi, ma fura cu coada ochiului. Eu nu mai astept sa fiu intrebat a doua oara ce vreau.
― Poezia Umbra lui Mircea la Cozia nu este adevarata, domnule profesor
Profesorul casca gura si se trage repede cu scaunul inapoi. Parca i-as fi aruncat pe catedra un pietroi. Ofensiva neasteptata a unui simplu elev din clasa VI-a contra unui poet clasic roman il angaja in lupta pe el, cel dintai.
In clasa, totusi, e inca liniste si, in capetele celor prezenti, probabil chiar intuneric.
In capul meu, insa, clopotele Manastirii Cozia suna parca toate laolalta in zilele de sarbatoare. Dar ce folos? Afara de mine nu le aude nimeni altcineva. Profesorul nu mi-a auzit decat vocea, iar elevii din clasa nu-l mai aud decat pe el, intrebandu-ma:
― Ce? Ai innebunit?
De data asta, toti elevii si-au ridicat capul din caiete, si ochii lor inspaimantati privesc tinta la mine. Parca sunt apostolii lui Cristos cand l-au vazut umbland pe apa fara sa se scufunde.
― Ba deloc dati-mi voie sa va explic.
― Iesi afara, magarule Iesi mai repede.
Am iesit
Iesirea mea a produs in clasa oarecare zgomot. Dar numai pentru cateva clipe, si atata tot. Lumina insa nu s-a facut. Lumina, lumina cea adevarata era numai pe malul Oltului.
Si clasa VI-a a liceului 'Ion C. Bratianu' din Pitesti s-a cufundat din nou in liniste si intuneric, pana ce umbra lui Mircea si-a sfarsit plimbarea didactica prin toate caietele elevilor numerotati 'fara sot'.
Umbrele voievozilor nostri sunt mai disciplinate decat multi elevi de liceu. Nu supara nici pe autori, nici pe profesori Traiesc numai in liniste si intuneric.

*

Mama e disperata. Cauza, bineinteles, sunt eu La drept vorbind, mama stia mai demult ca nu sunt 'toba de carte'. Ma socotea, in schimb, om in toate mintile. Iata insa ca profesorii de la liceu i-au dovedit acum sa sunt si nebun, nebun adevarat
De trei zile, mama se gandeste mereu ce este de facut cu mine. Acasa nu ma mai poate tine, fiindca cu timpul pot deveni furios si Doamne fereste La balamuc iar nu poate sa ma trimita, fiindca spitalul de la Pitesti n-are nici o sectie pentru boli nervoase. De altfel, la Pitesti, pana la mine nu existase inca nici un nebun. Erau numai oameni cumsecade si oameni prosti Noroc numai ca mama are solutii repezi si radicale pentru tot felul de incurcaturi. Dupa trei zile de gandire, s-a hotarat sa ma trimita de la toamna, la Bucuresti, ca intern intr-un pension particular, unde puteam fi pus sub observatia nu numai a profesorilor, dar si a unui doctor specialist!
Solutia mamei imi convine de minune. In primul rand, scap de surasul fals al celor care aveau aerul ca ma compatimesc. Aveam sa traiesc apoi intr-un oras mare, unde nu ma cunostea nimeni si unde, cu toate ca era sa fiu intern, puteam fi totusi cu mult mai liber ca la Pitesti. Auzisem ca la Bucuresti exista tot felul de locuri, unde nu te mai poate gasi nici dracul. La Pitesti, oriunde m-as fi ascuns, as fi patit totdeauna ca strutul care isi vara numai capul in nisip, iar coada ii ramane afara. Dar daca-mi pare bine de ceva, este de Steluta, pe care am de gand s-o anunt sa nu mai adepte pana la anul si sa vina la Bucuresti chiar de la toamna.
Uf! Bine ca scap eu de Pitesti si ea de Slatina
Numai de n-ar fi aflat si Steluta ce mi s-a intamplat. N-as vrea sa-si piarda pana si ea increderea in mine. Faptul ca barbatu-sau este profesor ma cam pune pe ganduri. Profesorii astia sunt un fel de 'gura sparta'. Povestesc tot ce fac elevii in scoala si in oras. Ba de multe ori, cand le convine, povestesc cate una boacana si de-a lor.
Examenul meu de limba romana, bunaoara, trebuie sa fi facut inconjurul lumii. La Pitesti, timp de o saptamana, el fusese evenimentul zilei. A fost discutat mai intai in cancelarie, apoi la 'centru' si de acolo, bineinteles, in tot orasul. Kety, mai ales, poate fi mandra de data asta. Chiar ca-mi este rusine sa mai dau ochii cu lumea
Pe mine, insa, corigenta asta la limba romana nu ma inspaimanta. Ma plictiseste numai faptul de cei care nu stiu inca ce inseamna o corigenta, un profesor de limba romana si un elev de liceu din Pitesti care publica poezii in revistele din Bucuresti. Pacat ca printre acestia se gaseste si Kety, care nu citeste decat Universul si Ziarul calatoriilor. De altfel, la Pitesti, ziarul lui Cazzavillan este singurul care se citeste mai mult. Celelalte ziare circula numai la 'centru' si in cate un singur exemplar.
Cat despre revistele literare, nu mai vorbesc. In tot liceul nu stiu daca suntem zece insi care citim regulat revistele de la Bucuresti. Ceilalti habar nu au ca afara de Eminescu mai sunt si alti romani care fac poezii. Si doar la Bucuresti, pe vremea aceea, facea mare valva polemica dintre cele doua tabere literare: 'arta pentru arta' si 'arta cu tendinta'. Polemica asta ne impartise in doua, si pe noi, la Pitesti. Numai ca noi, neavand unde sa ne publicam parerile, le discutam in recreatie sau pe strada, pana ce ajungeam la cearta si chiar la bataie.
Intr-o zi, directorul ne-a interzis cumpararea revistelor literare si a rugat pe politai sa confiste toate exemplarele de la librarie. Din ziua aceea, literatura contemporana n-o mai puteam citi decat pe furis. O revista literara in mana noastra era socotita aproape la fel cu o vizita in strada Libertatii, la madam Gutuie. Profesorii ne indopau numai cu manualele pentru uzul invatamantului secundar, aprobate de comisia speciala a Ministerului de Instructie Publica, iar parintii, pusi la curent cu pericolul ce-i ameninta, ne dojeneau cu aceeasi fraza tipica: 'Mai dati-le dracului de fituici, arde-le-ar focul, ca cu astea moare omul de foame'.
Adevarul este insa ca pe vremea aceea nu murea nimeni de foame in tara romaneasca. Cei mai multi mureau de oftica.
Fiindca nu facusem nici o bucurie familiei in anul acela, mama ma pedepsise sa-mi petrec vacanta la Pitesti. Lucrul asta ma intrista, fiindca trebuia sa fie prima mea vacanta de cand mi-aduc aminte pe care nu mi-o petreceam la via noastra de la Slatina.
Hotararea mamei parca mi-a rupt ceva din suflet Si doar sufletul meu colindase in ultimul an prin atatea alte vii ale Domnului, ca via noastra de la Slatina nu imi mai parea decat o amintire indepartata a copilariei. De via asta, totusi, continuam sa ma simt legat ca si de primul meu 'turn de fildes', care, de o suta de ani si mai bine, nu-si schimbase nici locul, nici numele, nici sufletul
Ce are sa zica oare la vara nucul meu cand o sa vada ca nu mai vin sa-l vad? Cine o sa-l cerceteze in locul meu? Cine o sa-l salute cu mana de departe, din trasura, de pe soseaua de la gara spre vie? Cine o sa mai urce in patuiag sa descarce pistoalele turcesti in miez de noapte si in asfintit sa urmareasca, cu ochi de lup flamand pe dupa garduri, femeile cu pulpele goale ce se intorc cantand de la munca spre casa ?
Ce ma leaga oare pe mine de Pitesti, cand sufletul meu salasluieste parca in trupul acestui nuc batran, care a crescut din pamantul viei noastre de la Slatina, si tot in pamantul acesta o sa se prefaca in cenusa candva? De ce m-o fi pedepsit mama sa-mi petrec vara la Pitesti, cand vara nu este la fel peste tot locul, si vara mai frumoasa ca la via noastra de la Slatina nu poate fi nicaieri?
De cand n-am mai plans eu oare? A, da! Din toamna cand m-am intors pe ploaie de la vie, la Pitesti, si am aflat ca Margareta plecase cu ofiterul de administrare la Constanta. Dar de atunci si pana azi, de cate ori m-am mai gandit eu la Margareta? Dar la vie? La via noastra de la Slatina, pe care anul acesta n-am s-o pot vedea?
Tai! Ce mult mai este pana la vara viitoare!
Si pentru prima oara de cand nu mai sunt copil, plang si pentru altceva decat pentru o femeie Plang de necaz ca am ramas corigent la limba romana.

*

Dintre toti prietenii mei buni, n-au ramas cu cine sa-mi petrec vara la Pitesti decat Mihaita si Lapus Nicolae, baiatul frizerului de sub hotel 'Dacia'.
Cotan a plecat cu familia la bai, la Govora, Chiostec s-a dus la Merisani, acasa la parinti; iar Radulescu Horian a parasit orasul odata cu frate-sau, care a fost mutat comandant de pompieri la Giurgiu.
Pe Mihaita il vad rar de tot. Baiatul cizmarului de pe Scoroboaia umbla de catva timp mai mult singur si numai prin imprejurimile orasului. Cum e baiat sarac si cu bun-simt, nu se aventureaza niciodata pana la 'centru', desi in timpul vacantei elevii de la liceu pot si ei sa se plimbe prin gradina publica.
Pe Lapus Nicolae, insa, il vad mai des. Lapus imi place fiindca e baiat vesel, stie o multime de snoave si cand incepe sa ti le povesteasca, te rade ca si tata-sau ― cum zice el ― in doi timpi si trei miscari. Lapus, care stia sa cante din gura, a invatat sa cante si din ghitara. Vara asta si-a facut rost de o ghitara siciliana autentica, pe care i-a adus-o un client al pravaliei, care isi face stagiul la marina militara. Pe mine, insa, ceea ce ma intereseaza mai mult e faptul ca Lapus mai scrie si versuri si ca amandoi facem parte din tabara 'arta pentru arta'.
Azi-dimineata a venit la mine acasa cu ghitara. Lapus isi pune singur versurile pe muzica. Nu stiu cum le combina el, ca ies totdeauna bine. Pe mine, cantecele lui Lapus ma uimesc si ma induioseaza.
Astazi, insa, Lapus nu era deloc multumit de ele. Cand l-am laudat pentru noua romanta pe care atunci o improvizase pe ghitara, in loc sa-mi sara de gat ca de obicei, Lapus s-a intristat, a aruncat plictisit ghitara pe canapea si mi-a spus mai mult oftand decat vorbind:
― Asta nu-i nimica, ma! s-o auzi tu insa pe ghitarista de la pod Aia artista Nu eu.
Pentru mine, ghitarista de la pod era un lucru cu totul nou. Pana atunci nu auzisem inca nici chiar de existenta ei. Dar fiindca Lapus insista, hotaram sa mergem s-o auzim sambata noaptea dupa ora zece.
Cand ne despartim, Lapus imi strange mana cu recunostinta si ma trage misterios spre el.
― Asculta Tu ai ceva 'balani' mai multi?
Am inteles. Lapus n-avea sfant.
― Nu duce nici o grija O sa fie
― Nu te supara Dar, stii trebuie sa consumam si noi ceva Nu face sa ascultam muzica pe degeaba Si eu stau prost al dracului deocamdata Porcul ala de tata nu vrea sa-mi dea nimic Zice sa m-apuc de meserie ca el.

*

Nu stiu de ce, dar de catva timp, de cate ori vad pe Mihaita, mi se strange inima de mila
Mihaita nu mai este om. Este asa ceva care nu mai seamana a nimic Un fel de fum O boare calda Un cantec de jale Cand vorbeste, parca geme un bolnav. Cand merge, parca schioapata un cal de dric. Cand sta pe loc, parca se topeste o lumanare de seu. Mihaita este cersetorul nenorocit caruia, in loc sa i se dea ceva de pomana, i s-a mai furat si unica zdreanta murdara de pe umeri.
Si totusi, Mihaita a luat si anul acesta premiul intai cu cununa.
Doamne, Doamne Ai mila si de premiantii din tara romaneasca, fiindca de corigenti ne ingrijim noi astia mai marunti
Credeam ca premiul are sa-l vindece. Mihaita insa boleste mai rau, din zi in zi Din clipa nenorocita cand ne-am intalnit la Trivalea cu fetele prefectului, Mihaita nu mai este ceea ce a fost inainte. Nu e vorba, nu fusese el nici pana atunci om sa-i stai in fata cu palaria in mana. Dar de atunci s-a schimbat asa, ca nu-l mai recunosti de azi pe maine.
In noaptea de Mos-Ajun, desi vedea pe Lizica pentru prima oara, nu parea totusi decis sa porneasca pe drumul cimitirului. Dar de cand i-a facut englezoaica rusinea sa-l azvarle din fata fetelor ca pe o carpa murdara, Mihaita a ramas parca si azi cu ochii pironiti tot in pietrisul soselei, in care-si pierduse demnitatea lui de om sarac, muncitor cinstit.
Astazi, cand l-am vazut, parca abia il sculase Cristos din mormant ca pe Lazar.
La orice m-as fi gandit, fiindca, la drept vorbind, orice lucru este posibil pe lume, dar cu ce venise el in cap sau mai bine zis, in suflet, n-as fi banuit niciodata. Si, lucru curios, Mihaita stie lucruri pe care nu le stiu inca nici eu, desi eu ies in fiecare zi in oras, si cu Cotan sunt prieten asa bun, ca, de multe ori, nu-mi ascunde nici chiar intimitati de familie.
Mihaita a aflat ca Lizica se marita Or, Lizica, bineinteles, nu se marita cu el; se marita cu altul, cu un om mult mai in varsta ca ea, un om trecut de 50 de ani, cu fostul prefect de Arges, sub regimul celuilalt partid politic.
Daca Mihaita ar fi trait toata viata la 'centru', si tot n-ar fi stiut atatea lucruri. Mihaita stie chiar ceva si mai mult. Stie bunaoara ca tatal lui Cotan o sa intre la in minister si ca in locul lui are sa vie prefect ginerele sau, care a trecut in acelasi partid politic cu el. Mai stie apoi ca nunta are sa se faca in curand si ca imediat dupa nunta mirii au sa plece la Paris.
La mine a venit ca sa-mi ceara un sfat. Pana atunci, sfaturi ii cerusem numai eu lui. Mihaita ma uimea cu ce stia din aceleasi carti pe care, de altfel, le citeam si noi. Un singur lucru nu stia doar: ce trebuie sa faca pentru ca sa impiedice nunta! Si lucrul acesta trebuia sa i-l spun eu.
In primul moment, am crezut ca Mihaita a innebunit. Ar fi insemnat ca orasul nostru, in cateva zile numai, a progresat mai mult decat in cei doua sute cincizeci de ani aproape de cand fusese fondat de Voda Serban Cantacuzino, fiindca la o populatie de 17.000 de locuitori normali, numara acum si doi nebuni. Unul era el si altul eram eu. Mihaita, insa, nu era nebun. Nebun eram numai eu, fiindca pe mine singur ma gasise sa-i dau ce trebuia sa faca pentru ca sa impiedice nunta sau in cel mai rau caz, sa o poata amana inca trei-patru ani, pana ce-si va lua licenta in drept.
Iata ce inseamna sa ramai corigent la limba romana si sa fii nevoit sa stai toata vara la Pitesti, in loc sa te duci la vie, la Slatina Iata ce inseamna sa fii prieten bun cu premiantul intai din clasa si, in loc sa-l duci cu tine in strada Libertatii, la madam Gutuie, sa pofteai pe baiatul cizmarului de pe Scoroboaia, fara sa prevezi consecintele, in casa prefectului care are doua fete mari, dintre care una de maritat.
Nu mai stiu ce i-am spus, cum l-am incantat, cum l-am descantat si cum l-am facut in cele din urma sa plece si sa ma lase in pace. A doua zi, insa, de dimineata si pana seara, pana a venit Lapus sa ne ducem la ghitarista de la pod, cuvintele lui Mihaita mi-au torturat urechile ca niste bondari cu aripile de tinichea.
― Ce ma fac, ma a a ca se marita Lizica! Of, of, of!

*

De cand s-a construit linia ferata la Curtea-de-Arges, Pitestii au devenit un fel de mic 'centru' CFR. Pentru acelasi motiv, mahalaua orasului din vale a capatat si ea oarecare animatie oficiala.
Cel mai important local de petrecere este o carciuma de langa podul de peste raul Arges, pe unde trece soseaua ce duce la Bucuresti si la Campulung. In carciuma asta se face si muzica pana noaptea tarziu. Lapus a descoperit-o asta-iarna, gratie melomaniei lui, recunoscuta in tot liceul. Ghitarista de care mi-a vorbit, insa, nu canta in local decat de trei saptamani. Patronul a adus-o anume de la Constanta pentru clientii de seama, fiindca este o mare artista si mai ales fiindca este turcoaica de la Constantinopol.
Daca m-as fi multumit numai cu explicatiile lui Lapus, as fi trait cu o iluzie mai mult. Dar mie asa mi-a fost scris se vede: sa-mi pierd toate iluziile una dupa alta, si o data cu ele sa-mi pierd si putinii prieteni ce-i aveam.
Pe Cotan nu pot sa contez, fiindca baiatul prefectului este ca o haina de sarbatoare, pe care nu o poti purta in fiecare zi. Pe Mihaita, mi-e teama ca azi-maine am sa-l pierd definitiv fiindca, oricata bunavointa as avea, n-am sa pot totusi impiedica pe fata actualului prefect sa se marite cu viitorul prefect. Pe Lapus, insa, sunt sigur ca l-am pierdut chiar de azi-noapte.
Faimoasa ghitarista este Margareta.
Cand si-a dat seama ca noi ne cunoastem mai dinainte si inca bine de tot, Lapus si-a pierdut cadenta, cum s-ar zice in limbajul muzical. S-a subtiat ca un gat de ghitara, a sughitat o data si bine, ca si cum i-ar fi plesnit toate coardele deodata, si pe urma a amutit si din gura, si din ghitara. Cnd l-am invitat sa mai bea din vinul infundat pe care, de altfel, tot el il comandase, a refuzat. Zicea ca-l doare maseaua de minte, care ii creste tocmai dupa ce nu mai ai nevoie de ea Chiostec, care canta din flaut, n-ar fi facut niciodata o figura asa de proasta intr-un local de petrecere. Ar fi baut pana ce s-ar fi cherchelit si pe urma, cu siguranta, ne-ar fi luat la bataie pe amandoi, si pe mine si pe Margareta. Tristetea lui Lapus, insa, nu m-a impresionat decat pe mine. Margareta ne-a cantat si a baut pana tarziu dupa miezul noptii.
Ce fata buna si de incredere e Margareta asta! Cand facea pe croitoreasa cu ziua la noi acasa, mama era gata sa-si puna mana in foc pentru ea. Acelasi lucru si azi. De cand face pe ghitarista cu noaptea, prietenul meu Lapus Nicolae jura ca Margareta este turcoaica veritabila, si parca nu-i vine sa creada ca favorita lui a mai avut si alte aventuri inaintea lui. Adevarul este ca si Margareta, si Lapus sunt amandoi tigani neaosi.
Lapus este amorezat de Margareta. Nimic mai firesc pentru doi artisti in ghitara ca ei. De Margareta am fost intr-o vreme amorezat si eu. Ba ceva mai mult, Margareta este prima femeie pentru care am plans. Ghicesc, chiar, ca de cand este ghitarista mai ales, Margareta a mai facut si pe altii sa planga. Lapus, bunaoara, plange cu hohot, dar nu vrea sa se dea pe fata. Pacat de el! Margareta n-are sa-l poata iubi niciodata. Lapus este adept al formulei 'arta pentru arta', iar Margareta a formulei 'arta cu tendinta'.
Iata un lucru pe care Lapus n-are sa-l priceapa niciodata, si vina are sa cada tot pe mine, fiindca eu am avut norocul sa cunosc pe Margareta inaintea lui. Pe vremea aceea, insa, Margareta nu era ghitarista. Era o simpla croitoreasa cu ziua. Acum Margareta nu face decat angajamente cu sezonul. Deosebirea, dar, este enorma intre ce-a fost si ce este. 0 croitoreasa poate face din cand in cand si 'arta pentru arta'. Unei ghitariste, insa, unei mari artiste cum e Margareta azi, formula lui Lapus 'arta pentru arta' nu-i poate fi de folos nici cat una din cele opt coarde ale ghitarei sale.
Margareta s-a 'ciupit', cum se spune la Pitesti cand bei mai mult decat trebuie. N-am vazut-o niciodata asa de vesela, o veselie calda, lichida si comunicativa. In jurul Margaretei, toata lumea e vesela, afara de Lapus, bineinteles. Ma intreb cam ce anume s-o fi schimbat in Margareta. Ochii? Gura? Culoarea carnii? As! Nimic Margareta a ramas aceeasi femeie urata, senzuala si generoasa, care acum doi ani aproape ma inaintase la gradul de 'barbat' Margareta nici nu banuieste cat ii datorez pentru actuala si definitiva mea situatie umana in ierarhia senzuala. Daca in locul croitoresei de atunci as fi cunoscut pe ghitarista de azi, cine stie daca n-as fi fost si eu tot un fel de Mihaita sau chiar Lapus?
Margareta insa a ramas aceeasi fata buna. Parca imi ghiceste gandul. Si fiindca numai eu singur o inteleg, Margareta mi se destainuieste ca si altadata, tot numai mie. Pentru ea, ghitarista sau croitoreasa este acelasi lucru. Numai ca Margareta vrea sa-l faca pe Lapus sa inteleaga ca un cantec de ghitara costa ceva mai scump ca o pereche de ciorapi carpiti in casa.
N-am sa-i spun nimic lui Lapus. Dar cu prima ocazie, am sa ma duc sa mai vad pe Margareta eu singur.

*

Cotan imi scrie de la Govora:

'Draga Bucule,
Tu ce mai faci ca eu fac bine. M-am imprietenit cu un baiat, tot elev in clasa VII-a ca mine, la liceul din Craiova, cu care petrec de minune. Are si un aparat fotografic, cu care tragem fetele la masina. Zilele trecute, am cunoscut pe una, Steluta de la Slatina, fata nostima. Zice ca este vara cu tine. E adevarat? Tu nu mi-ai vorbit niciodata de ea vezi cum esti tu? Ea imi place foarte mult. Barbatu-sau, insa, ca toti profesorii de gimnastica, este un om periculos. A facut pana acum trei batai la Govora. Noroc insa ca nu vine s-o vada decat sambata seara si pleaca luni dimineata. Iti spun lucrurile astea ca sa stii sa te feresti si tu de el, ca, dupa cate am ghicit eu, vara-ta mai are si azi carlig la tine. De una, insa, mai bine ca stai la Pitesti si nu esti cu noi aici. 0 sa-ti spun eu de ce la toamna, cand ne vom intalni. Vezi de prepara bine examenul, sa nu care cumva sa ramai repetent. Mihaita ce mai face? Spune-i salutari de la mine si de la toata familia. Daca ai timp sa-mi raspunzi, scrie-mi daca Chiostec a plecat la Merisani cum era vorba sau daca nu cumva a ramas la Piteai cu Anisoara. Dar sa nu-ti dai in petec sa-i spui ceva de chestia noastra, ca asta este tot asa de nebun ca si barbatul verei tale si ma omoara cand o pune mana pe mine. Al tau prieten, care-ti ureaza petrecere frumoasa si succes la toamna,
Cotan '.

Scrisoarea lui Cotan nu-mi spune aproape nimic. Mama imi spuse mai dinainte ca vara asta Steluta se duce la Govora, asa ca tot n-as fi gasit-o la Slatina, chiar daca ma duceam la vie. De altfel, nu stiu de ce, dar de cand am revazut pe Margareta, Steluta parca nu ma mai intereseaza. Steluta este genul femeilor incidentale. E nostima numai cand o intalnesti fara sa te gandesti la ea. Altminteri, prea este obositoare. Steluta te oboseste si cu vorba, si cu tacerea. Ma gandesc chiar sa nu-i mai spun sa vina la toamna cu mine la Bucuresti. Pana atunci, am eu la cine sa ma gandesc. Margareta, bunaoara, imi place si acum. Numai ca mi-e teama cu Margareta sa n-am incurcaturi. Din ce am vorbit eu cu ea, mi se pare ca nu prea e tocmai asa cum spunea Lapus. Margareta sta cu chirie intr-o camera mobilata, la o proprietareasa care nu-i da voie sa primeasca vizite peste zi, iar noaptea, cand doarme proprietareasa, prea multi clienti o asteapta in strada dupa inchiderea localului. De altfel, Margareta ― am observat ― nu vorbeste decat cu clientii de seama.
Kety insa e libera si continua sa fie cu mine delicioasa. Imi vine sa cred ca este singura femeie adevarata pe care am cunoscut-o pana acum. De cand a plecat barbatu-sau la baile militare de la Tekirghiol, ma duc la ea aproape in fiecare seara. Acum nu-mi mai este teama ca ma prinde nimeni. Profesorul de limba romana, care e bucurestean, a plecat si el din oras pe timpul vacantei. Ce om al dracului si profesorul asta! Daca as fi banuit ca ma spioneaza din gradina publica, as fi intrat cel putin pe poarta din strada Egalitatii, fiindca locuinta sotilor Ceausoglu are doua intrari separate. Kety a fost foarte afectata de ce mi s-a intamplat. De altfel, afara de mine si de profesor, numai ea singura mai stie adevaratul motiv pentru care am ramas corigent la limba romana.
Ca sa rada de mine, de cate ori suntem singuri, Kety ma sperie ca bate cineva la fereastra. De data asta, insa, nu se mai prinde. Oare de ce voluptatea apropierii de o femeie cu care te gasesti singur este cu atat mai mare cu cat te obsedeaza teama de a fi surprins? Lucrul acesta l-am observat acum, cand ma duc la Kety fara sa-mi mai fie teama. Asta nu inseamna ca Kety nu-mi mai place. Din contra. Din zi in zi, din noapte in noapte, parca tot mai bine ne potrivim unul cu altul. Totusi, cand mi-aduc aminte ce a fost si ce ar mai putea sa fie, m-apuca mai repede fiorii groazei decat ai dragostei. Si unde mai pui ca atunci ma prinsese profesorul de limba romana, care era un strain. Dar daca ― Doamne fereste ― m-ar fi prins capitanul, barbatu-sau?
Sa stie Cotan ce-am patit si prin cate am trecut, s-ar stramba de ras. Cotan este mult mai prudent decat mine. Dovada ca se intereseaza de tot ce face Chiostec, nu cumva sa-l prinda, sau macar sa afle ceva despre el. Dar de ce vrea oare Cotan sa stie daca Chiostec a plecat la Merisani sau a ramas la Pitesti? Nu cumva o avea de gand sa se mai abata si pe aici? Ce dracu Nu sunt destule fete frumoase la Govora? Daca i-as raspunde si eu?

'Draga Cot ane,
Iti multumesc pentru randurile tale pline de atentie si de dragoste prieteneasca. Imi pare bine ca petreci de minune si-ti urez asa mereu toata vacanta. N-avea nici o grija. Chiostec n-are sa stie niciodata nimic de la mine. Acum este la Merisani. A plecat imediat dupa plecarea ta la Govora. Anisoara este singura aici. Am vazut-o chiar aseara, dar nu i-am vorbit, fiindca era la brat cu cineva strain. Daca o vezi pe Steluta, spune-i complimente si din partea mea. Este adevarat ca mi-e vara, dar ca are carlig la mine ― nici gand. Asa e Steluta, fata buna. Numai fereste-te si tu sa nu care cumva sa vorbesti ceva despre mine de fata cu barbatu-sau. Mihaita este foarte abatut. Nu stiu de ce. Are probabil un mare foc pe suflet, pe care nu-l spune insa nimanui. Lapus Nicolae si-a cumparat o ghitara strasnica. Altceva nou nu mai am ce-ti spune. Fii pe pace, la toamna n-am sa te fac de rusine. Al tau prieten care te doreste,
Bucu'

*

Acasa la noi toata lumea a fost mobilizata. Mama, Lina si Nastase lucreaza de zor. Se prepara muraturile familiei pentru iarna si bagajele mele pentru Bucuresti.
Cand ma gandesc ce prost am sa manac la pension, m-apuca groaza. Totusi, n-am ce face. Trebuie sa plec. Profesorul de limba romana m-a trantit si de data asta! Salvarea mea nu e decat pensionul din Bucuresti, unde pot face doua clase intr-un singur an. Altminteri imi ia inainte si Mihaita, si Chiostec, si Lapus. De Cotan nu mai vorbesc, fiindca baiatul prefectului nu umbla numai pe picioarele lui, ca noi ceilalti.
Iata-ma dar gata de plecare Curios lucru. Cand plecam la Slatina, parca era altfel. Cand pleci, esti totdeauna emotionat. Dar emotiile pentru plecarea mea la Bucuresti sunt cu totul altfel decat cele de pana acum. Omul stie cand pleaca Cand se intoarce, numai Dumnezeu stie. Cand plecam la Slatina, stiam cel putin unde ma duc. Ma duceam la vie, la mama-mare, la Steluta. La Bucuresti, insa, n-am mai fost niciodata. Nu stiu cum o fi pe-acolo. Nu cunosc pe nimeni, si nu stiu daca cineva o sa vrea sa ma cunoasca si pe mine. La Pitesti, unde se cunoaste toata lumea, si tot sunt persoane care cand se intalnesc pe strada, in loc sa-si vorbeasca, isi intorc capul in alta parte. Dar la Bucuresti? Banuiesc insa ca la pension trebuie sa fie zgomot si lumina multa, nu ca la noi la liceu, liniste si intuneric
Mama, care de catva timp e cu mine de o gravitate pontificala, parca a uitat ca sunt copilul ei. A inceput sa-mi zica 'domnule' si sa ma faca raspunzator de toate neplacerile familiei. Eu sunt vinovat de tot ce s-ar intampla. De ce oare? Nu stiu. Asa vrea mama. Eu sunt vinovat, bunaoara, ca mama-mare a fost bolnava de reumatism asta-iarna, ca in anul acesta n-o sa avem recolta buna la vie si ca pe Cioban a trebuit sa-l impuste fiindca turbase. Dar vina mea cea mare este ca, in vara asta, Steluta, in loc sa stea la Slatina ca de obicei, s-a dus la Govora, unde barbatu-sau a prins-o cu Cotan, care este prieten cu mine.
A, nu!! Pana aici. Mie personal nu-mi recunosc decat o singura mare vina: corigenta la limba romana. Atat, si nimic mai mult. Pentru toate celelalte neplaceri familiare, sa faca bine sa raspunda fiecare autor in parte.
Patania lui Cotan ma amuza. Astept sa-l vad, ca sa rad de el. Cotan a mancat si bataie. Pe mine profesorul de limba romana m-a lasat corigent numai. Si cand ma gandesc ca numai Kety e vinovata. Acelasi lucru trebuie sa se fi intamplat si cu Cotan. Sunt sigur. Vinovata trebuie sa fie numai Steluta! Bine ca scap de ea si nu mai vine cu mine la Bucuresti. Sa stie mama ca Steluta l-a inselat pe Georgica cu mine, inca de asta-vara, m-ar da afara din casa. Nu m-ar mai lasa sa urmez liceul. M-ar trimite la cizmarie Acolo nu sunt examene. Faci cum vezi cu ochii, nu cum scrie la carte. Clientul iti explica ce-i place lui si tu faci asa cum iti spune el. Apoi, daca-i place, bine ― plateste si pleaca multumit Daca nu, pleaca suparat. Si atata tot Clienti asa, slava Domnului, sunt destui in oras Pana acum, nu am auzit inca sa fi murit vreun cizmar de foame.
De dragoste, insa, poti muri, oricine ai fi. Mihaita, bunaoara, o sa moara de dragoste. Dar de dragoste sau de foame, este acelasi lucru. Dragostea iti taie pofta de mancare. Si Mihaita, care abia are ce sa manance, de cand iubeste pe fata prefectului, aproape nu mai mananca deloc. Cnd l-am vazut ultima oara, mi-a destainuit ca daca Lizica se marita, el se omoara.
Nu stiu cum o fi cand iubesti ca Mihaita, dar sa te omori din dragoste trebuie sa fie cu adevarat un lucru grozav.
Doamne, Doamne! Ai mila de bietul Mihaita, ca eu nu mai am ce sa-i fac.

*

Pensionul nostru este o hardughie lunga de nu se mai sfarseste. Tine dintr-o strada pana-n alta. Una este Calea Mosilor, alta este strada Vantului. Format din mai multe corpuri de cladiri vechi, legate intre ele prin coridoare de scanduri cu geam si stresini late de tinichea, pensionul nostru fereste 147 de elevi (65 interni si 82 externi) de soare, de ploaie si chiar de bolile lumesti, pentru care mai exista o incapere numita 'infirmerie'. De infirmeria pensionului, insa, nu profita decat internii. Externii se cauta in oras. In mijlocul acestor cladiri, se deschid doua curti spatioase, una cu aparatele de gimnastica si alta cu franghiile pentru uscat rufele, si o multime de alte colturi separate, pe unde lumina soarelui n-a patruns inca. Oficial se intra si se iese prin Calea Mosilor, pe unde trece si tramvaiul cu cai care duce la gara si la Obor. Prin strada Vantului, prin curtea trage numai 'la fit'.
Peste drum de pension este ospiciul de nebuni al doctorului Sutzu. Vecinatatea asta ne convine de minune si noua, elevilor, si celor doi directori ― unul de studii si altul administrativ. Vecinii nu stiu niciodata cine face galagie. Nebunii de la pension sau nebunii de la doctorul Sutzu.
O lume noua! O lume pe care n-o cunosteam inca, pe care o vad pentru intaia oara, nu cu ochii mei liberi, ci printr-un ochean de panorama. Vad lucruri frumoase si lucruri oribile. Ma intreb, insa, daca ce vad este adevarat. Nu cumva lumea asta nu este decat o simpla senzatie a mea? Mi-e teama ca ea nu exista decat in emotia exageratelor mele impresii de provincial venit pentru prima data la Bucuresti. Pe zi ce trece, caut sa ma acomodez tot mai mult cu lucrurile din jurul meu, cu oamenii de pe aici si cu obiceiurile lor, de care sunt cu totul strain. Toate sunt noi. Notiunea exacta a cuvantului 'noutate' abia acum o capat si eu. Noutatea lor ma umileste parca. Incep sa ma depreciez eu singur. Noutatea din jurul meu imi scoate in evidenta toate potecile vechi, cu care familia si profesorii de la liceu imi carpisera personalitatea fiintei mele. La Pitesti ma socoteam superior tuturor colegilor, chiar si lui Mihaita. Aici, insa, ma simt mic, mic de tot, asa de mic, ca eu insumi am nevoie de un microscop ca sa pot vedea exact ce sunt.
Sa stie mama unde m-a dus, si-ar smulge parul din cap. Sacrificiul ei ar fi inutil. La fel au facut si femeile din Cartagina. Si-au taiat parul ca sa faca arcuri de lupta contra romanilor. Victoria, insa, a ramas de partea celor porniti sa cucereasca lumea toata cu pretul propriei lor infrangeri. Cei care-si aparau numai vechimea cetatii si averile ei putrede au fost invinsi definitiv si pentru totdeauna de catre cei carora li se parea ca n-au destul.
Simt nevoia sa ma revars si eu ca un fluviu pe toata intinderea ambelor mele maluri, pana unde se poate vedea cu ochii. Imi dau seama, insa, ca n-am apa suficienta in albie. Deocamdata nu sunt abia decat un fluviu la izvorul lui. Nu stiu cat va mai trebui sa merg pana sa ma arunc si eu in mare. Dar ce trebuie sa fie marea, cand celelalte fluvii din jurul meu sunt asa de mari, ca ma inspaimanta
Toti colegii mei sunt mai batrani decat mine. Chiar si cei din clasele mai inferioare. Majoritatea lor au mustati si unii chiar barba. Cativa sunt chiar mai batrani decat profesorii. La pension, insa, poate oricine invata carte. Aici nu se cere varsta. Se cer bani. La liceele statului se invata gratuit. De altfel, pentru cat invatasem eu, ar fi fost pacat sa mai si platesc.
Aici, scoala se confunda cu viata. Pedagogul de filozofie pretinde numai ca una o intregeste pe cealalta. Scoala iti da posibilitatea sa-ti traiesti viata complet. Viata unui analfabet este o simpla existenta, si atata tot ― un fel de petitie pe care o pui la dosar dupa ce ai luat act de ea. Nu-i dai nici un curs oficial. Viata nu-i decat continuarea scolii, dar fara profesori. Cartile sunt de ajuns. 0 carte buna, dupa ce ai sfarsit scoala, o pastrezi ca s-o folosesti si in viata. Sunt carti, insa, in care filele nu sunt amandoua la fel. Pe una e scris ce trebuie sa inveti in scoala, iar pe alta ce se cade sa faci in viata. Si viata este marea in care o sa ne varsam cu totii, sub forma de fluvii, apa pe care am pompat-o din fantana scolii. La Pitesti, apa era salcie, aici este amara. Apa dulce este in alta parte. Dar din apa asta n-avem inca voie sa bem, pana ce fiecare din noi nu vom deveni filtrul propriei noastre bauturi
Intendentul pensionului, care ma priveste cu mila, fiindca sunt mai mic si mai slabut decat altii, ma ia intr-o zi la o parte si ma intreaba:
― Dumneata trebuie sa fii atins la plamani. Poate ca n-ar fi bine sa bei apa din fantana Nu vrei sa bei apa minerala la masa? Poti sa platesti un supliment?
― Nu stiu, domnule intendent Dar sa-mi dati voie sa-i scriu mamei.
Mamei insa nu i-am scris, fiindca nu vream s-o alarmez. Dar nici apa minerala n-am baut, fiindca incepuse sa-mi placa apa de la pension.

*

Parintele Simion, subdirectorul pensionului, este lung si subtire, cu obrajii mancati de varsat negru si cu barba naclaita si retezata scurt, ca o bidinea de spoit latrinele. Poarta cizme, dantura de aur, ochelari negri pe dupa urechi si, in loc de potcap, palarie moale cu borduri late. Cand l-am vazut pentru prima oara, mi-am adus aminte ca taranii isi apara semanaturile cu niste prajini pe care le imbraca in toale omenesti si de care se sperie pana si ciorile. Nu stiu daca parintele Simion slujeste la vreo biserica sau daca mai este profesor si la alt liceu din Bucuresti. La noi, insa, in afara de functia sa administrativa, mai preda oficial religia pentru cei cativa elevi din cursul inferior si, facultativ, morala crestina, pentru cei din cursul superior.
Ziua sau noaptea, programul activitatii sale este totdeauna acelasi. Parintele Simion vegheaza, supravegheaza si la nevoie chiar spioneaza. Stie tot ce se poate sti. Stie tot ce s-a facut, ce era sa se faca sau ce n-are sa se mai faca. Stie chiar lucruri despre care n-a fost niciodata vorba. Sfintia-sa, insa, lucreaza, ca in Evanghelie ― numai cu ochii si cu urechile. Inregistreaza tot si nu pierde nimic din ce se poate pastra. Se ascunde pe dupa usile deschise si priveze prin gaura celor inchise. Se furiseaza prin colturile intunecoase ca sa poata trage cu urechea la ce nu se poate vedea si ofteaza cu lacrimile in ochi cand vede ca elevii duc lipsa de cate ceva. Elevii sunt copiii sai adoptivi, iar el parintele spiritual al acestei intregi colectii de manuscrise nepublicate inca. Contactul cu elevii nu-l pierde niciodata. Ii cerceteaza mereu si cu de-amanuntul, fie ca sunt in clasa cu profesorii, fie ca sunt in recreatie cu pedagogii, fie ca sunt la masa cu intendentul, fie ca sunt in dormitor cu 'Tatal nostru carele esti in ceruri'
Parintele Simion este ingerul pazitor al pensionului si protectorul unei asa-zise madame Mary, care ingrijeste de rufaria elevilor interni.
Madame Mary este o femeie intre doua varste, bruna si durdulie. Vorbeste frantuzeste si fumeaza tigari fara carton, pe care si le ruleaza singura. Amanuntele astea le stim de la elevii mai vechi. Noi, care abia am venit, n-o vedem aproape deloc, desi mananca si doarme in pension ca si noi. Toata ziua insa lucreaza la subsol, imbracata intr-o bluza lunga si alba, ca infirmierele de la spital. Madame Mary este singura noastra sora de caritate. Ne carpeste ciorapii si ne coase nasturii la camasi si la izmene.
Peste zi, insa madame Mary primeste si vizite. A merge in vizita la subsol inseamna a consuma cu plata o dulceata sau o cafea turceasca. La pension nu ni se da la masa decat joia compot de prune sau marmelada, dimineata prajituri de casa si in fiecare dimineata cafea cu lapte si apa. Proviziile cu care venisem deacasa se sfarsisera; iar in oras nu era chip sa cumparam altele, fiindca 'banda neagra' ni le fura, cum prindea de veste. Desi se facusera cercetari severe in tot pensionul, nu se putuse afla cine face parte din aceasta banda neagra. Unii elevi pretind ca seful bandei este chiar subdirectorul si ca madame Mary ne vinde, sub forma de consumatie suplimentara, chiar propriile noastre provizii. Eu insa nu cred nimic din tot ce se spune. Parintele Simion este o cinstita fata bisericeasca mai presus de orice banuiala, mai ales in lipsa de probe. Cat despre madame Mary, sa nu mai vorbim. Pe o femeie asa de draguta ai fi iertat-o chiar daca ti-ar fi vandut consumatiile intreit de cum le platisesi tu la pravalie.
De cand sunt intern, n-am iesit in oras decat de doua ori. Nu banuiam ca am sa ma obisnuiesc asa repede sa traiesc ca pasarile in colivie, numai intre patru ziduri. La drept vorbind, insa pensionul nostru are vreo suta de ziduri, daca socoteai cele sapte clase pentru cursuri, patru dormitoare, doua sali de mancare, infirmeria si toate celelalte incaperi ale intregii cladiri. Dar toate la un loc nu fac nici cat gradina publica din Pitesti.
Am fost sa vad si eu Cismigiul. Numai lume proasta. Servitoare, soldati, covrigari si bragagii.
La Pitesti, in gradina publica, venea numai lume buna. Fostul meu profesor de limba romana trebuie sa fie acum pe terasa bufetului. De data asta, insa, pe cine o mai spiona? Ce obicei urat! Dar parca aici nu ne spioneaza la fel parintele Simion? Oare asa o sa fim spionati toata viata? La Pitesti, cauza era Kety; aici, la Bucuresti cauza e madame Mary.
Bibita Coltescu, un coleg al meu de la Rosiorii-de-Vede, care sare gardul din strada Vantului aproape in fiecare noapte, mi-a spus ca madame Mary ar fi amanta parintelui Simion, care este vaduv. Iata insa un lucru pe care nu-l pot crede. Se poate preot cu amanta? Si afara de asta, eu stiu ca un om cu oarecare pozitie sociala nu traieste cu amanta in aceeasi casa; o tine la mahala. Ce-ar fi, bunaoara, daca un capitan de vapor ar calatori cu amanta lui tot timpul in cabina? Dupa zile intregi de plutire, numai intre cer si apa, marinarii s-ar putea revolta si i-ar lua amanta, daca nu chiar si comanda. La noi la pension, insa, chiar daca ar fi asa, parintele Simion n-are de ce se teme. Cine-ar indrazni sa se atinga de amanta subdirectorului?
Iata prima scrisoare ce-o primesc, de cand sunt in Bucuresti, de la Cotan:

'Draga Bucule,
Tu ce mai faci, ca eu fac la fel dupa cum stii si tu. La noi cursurile au inceput de-acum o luna, dar eu nu m-am dus inca la scoala, fiindca m-a invoit domnul director din cauza nuntii Lizicii. Cumnatu-meu mi-a facut cadou un ceas cu cadranul patrat care se poarta la mana. Este foarte practic, fiindca poti vedea ce ora este, fara sa te prinda profesorul. Cred c-ai auzit de isprava lui Lapus, fiindca s-a scris si in ziare. Pe voi va lasa profesorii sa cititi ziare? Stii ca ghitaristul nostru, saracul, a patit-o de-a binelea. Tata-sau, frizerul, l-a dat afara din casa, iar noi l-am dat afara din liceu. Nu se putea altfel. Dar stii de ce? Asculta, c-ai sa mori de ras. A spart tejgheaua frizeriei si i-a furat lui tata-sau 600 de lei, pe care i-a dat unei ghitariste din targul din vale, una, Margareta, cu care se incurcase mai demult. Tu stiai lucrul asta? O cunosteai? Se spune c-ar fi fost nostima. As fi vrut s-o cunosc si eu, dar acum nu se poate, fiindca este inchisa la penitenciar. Lapus a fost inchis si el, dar lui i-au dat drumul, fiindca s-a dovedit ca autorul principal al furtului a fost ea. Am auzit ca Lapus o sa vina si el la Bucuresti, la un frate al ma-sii, care tine birt pe cheiul Dambovitei. Vezi, daca te intalnesti cu el, scrie-mi si mie. Spune-i ca m-am interesat de soarta lui si sa ma ierte ca nu i-am putut imprumuta 100 de lei, dupa cum imi ceruse. Eu insa mi-am cheltuit toti banii ce-i aveam de acasa la Govora. Pacat c-ai plecat din Pitesti tocmai acum! Ai fi putut vedea pe vara-ta mai des, fiindca barbatu-sau a fost mutat la liceul nostru. M-a rugat ea sa starui pe langa tata si, cum l-am gasit intr-o zi bine dispus, s-a facut. Sa stii insa ca suntem foarte ingrijorati din cauza lui Mihaita, care a disparut de cateva zile si nu se gaseste nicaieri. Il cauta politia pe capete, dar degeaba. Si Chiostec, la fel. N-a mai venit nici el la scoala de cand a plecat din nou la Merisani, dupa scandalul pe care l-a facut pe strada Serban-Voda. Aprins-o pe Anisoara cu asistentul de la farmacia lui Weinhold. Asa e ca nu stiai nici lucrul asta? Altceva ce vrei sa-ti mai spun, ca pe la noi nu mai e nimic nou. Te imbratiseaza cu drag prietenul tau care nu te uita,
Cotan '.

Noutatile astea ma intristeaza. Le traiesc prin ceata si de la asa mare departare, ca parca as fi orbit peste noapte si acum nu mai pot merge decat dus de mana de cineva. Cotan cel putin imi poate spune lucruri de care mi-aduce aminte cu drag si astazi inca. Dar eu? Eu ce-i pot spune lui Cotan, care nu cunoaste nimic din ce este pe-aici?
Bietul Lapus! Bietul Chiostec! Bietul Mihaita!
Numai Cotan n-are sa pata niciodata nimic. Daca a reusit el sa se aranjeze si cu barbatul Stelutei, nu-i mai poate fi teama de nimic in viata. Cotan este cel mai fericit om de pe lume. Asa a fost na scut el sa fie Norocul lui!
Mama mi-a trimis 50 de lei sa am de cheltuiala. Fiindca s-a aflat in tot pensionul ca am bani, de frica 'bandei negre' m-am dus la madame Mary si-am rugat-o sa mi-i pastreze ea.
Pana atunci nu prea statusem de vorba cu dansa. N-avusesem inca ocazia. De data asta, insa, vorbim ca si cum ne-am fi cunoscut de ani de zile. Cu cat o privesc mai de-aproape, incepe sa ma supere faptul ca toata lumea ii zice 'madame', ca si cum ar fi o femeie batrana.
Madame Mary este inca tanara si zglobie ca un pitigoi. Are ceva si din Margareta, si din Kety. Ba, daca ma uit mai bine la ea, aduce din profil si cu Steluta. Atat doar ca este bruna. Madame Mary este cea mai reusita combinatie a celor trei femei pe care le cunoscusem pana atunci mai intim. Parca este o reteta medicala pe care farmacistul a preparat-o cu dozele la miligram. Daca nu mi-ar fi teama de subdirector, mai c-as sorbi-o dintr-o data. Se spune ca doctoriile, daca nu le bei dupa prescriptia medicului, te pot omori. Madame Mary, insa, nu cred sa fie capabila sa omoare un om ca mine. Prea e draguta si parintele Simion prea e 'spaima ciorilor'.
Sambata seara, toti elevii cu note bune si fara pedepse disciplinare avem voie sa iesim in oras in compania pedagogului de serviciu. Pedagogul insa nu merge cu noi decat pana la primul colt de strada. De-aci incolo, fiecare din noi porneste unde-i place. De obicei, mergem la teatru, la galerie, unde avem reducere de pret. Cand avem parale mai multe, mergem la cafenea sau la varieteu. Unii se duc chiar in 'Crucea de piatra'. Eu, insa, n-am fost niciodata pana acolo. Bibita Coltescu m-a dus la un local mai convenabil de pe Calea Victoriei. Ii zice 'Lahovary'.
Asta-seara, fiindca este sambata, trebuie sa ies ca de obicei in oras. Am o pofta de petrecere cum n-avusesem inca de cand eram la Bucuresti. Mi-e dor de ceva nou In noaptea asta am de gand sa descopar America!
Ma duc deci la madame Mary sa-i cer un pol din cei 50 de lei pe care-i dadusem sa mi-i pastreze. La Bucuresti, pe vremea aceea, un pol era de ajuns pentru orice expeditie nocturna.
Madame Mary e singura. Sta pe marginea patului si face o pasenta. Cum ma vede, nu mai asteapta sa-i spun de ce-am venit si-mi striga vesela:
― Uite si pe crai de toba, pe drum de seara, manca-l-ar maica
Craiul de toba probabil ca eram eu. Pana atunci nu-mi daduse nimeni in carti ca sa stiu de ce culoare sunt. Numai Kety Incercase sa-mi ghiceasca o data in palma. Ce-a iesit, insa, mai bine nu mai iesea. Am ramas corigent la limba romana!
Cand aude de ce-am venit, madame Mary se intristeaza si, de necaz, azvarle cartile pe scanduri. Apoi se scoala, se apropie incet de mine, ma priveste cu compatimire si-mi vorbele cu intonatii muzicale, ca si cum ar fi invatat de la parintele Simion sa citeasca in Evanghelie.
― Bine, maica si dumneata? Se poate? Asta n-as fi crezut-o pentru nimic in lume! Ce-o sa zica mamitica dumitale cand o auzi ca-ti cheltuieli banii noaptea cu derbedeii? Nu te mai lua dupa ei, ca-i pacat de Dumnezeu Astia au sa ajunga in puscarie cu totii Pe astia n-ai sa-i vezi la Universitate cat o fi lumea
Apoi, dupa ce se incredintase ca cuvintele ei au facut oarecare impresie asupra mea, incepe sa ma mangaie usor pe sub barbie si continua:
― Nu zic sa nu te distrezi si dumneata ca orice baiat tanar Dar cum? Mai exista, slava Domnului, si alte distractii Uite, daca vrei, vino mai tarziu pe la mine, ca nu e nimeni la pension Sa ma crezi ca si mie mi-e urat sa stau singura inchisa la subsol Bem o cafeluta cu caimac si facem un cart in doi
Prajina imbracata in toale omenesti se ridica parca amenintatoare din mijlocul unui lan de grau Aveam impresia ca subdirectorul trebuie sa fie ascuns dupa dulap sau sub pat.
Madame Mary, insa, parca-mi ghicise gandul:
― Nu ti-e teama, ca nu te vede nimeni. Parintele Simion e dus la Bolintinul-din-Vale, unde are de facut un parastas maine dimineata.
Madame Mary ma convinsese. Nu i-am mai cerut nici banii, nici alte amanunte asupra vizitei mele nocturne si secrete. I-am promis numai ca vin. Si am venit.

Dupa miezul noptii, cand ceilalti elevi incepura sa soseasca la pension, m-am urcat si eu in dormitor. La despartire, madame Mary nu mi-a dat de cheltuiala pentru a doua zi, duminica, decat 10 lei. Restul il oprise ea.

*

Intr-o dimineata, dupa plecarea profesorului de franceza din clasa, un coleg imi intinse un jurnal, pe care pana atunci il citise pe furis sub banca:
― Ma, tu care esti din Pitesti, ai citit sinuciderea de la voi? Ia te uita si tu Un elev de la liceu Auzi ca s-a spanzurat intr-o padure.
Mihaita! S-a sinucis Mihaita! A murit Mihaita!
Ma podideste plinsul Plang cu hohot. Plang ca niciodata in viata
Elevii se strang induiosati in jurul meu si ma intreaba:
― Il cunosteai? Cine era?
― Premiantul intai din toate clasele.
Si fiecare incepe sa comenteze 'faptul divers' care ― desi petrecut la Pitesti ― devenise de actualitate si in pensionul nostru din Bucuresti.
― Saracul! Dumnezeu sa-l ierte.
― Eu credeam ca e vreunul care ramasese repetent
― Auzi, domnule Premiant intai sa se sinucida!
― Dar tu, care l-ai cunoscut, nu banuiesti de ce s-a sinucis?
Nu stiam daca din sus din cer, de-acolo unde se afla in clipa aceea, Mihaita imi da voie sa destainuiesc unor necunoscuti secretul sinuciderii sale. Totusi, fara sa-mi dau seama de gravitatea delatiunii mele, inganai cu vocea balbaita:
― Din dragoste!
In clasa se facu liniste deodata. Toti elevii incremenisera pe loc. Parca erau portretele suveranilor din perete.
Singur Bibita Coltescu isi agita mainile furios prin aer, ca si cum ar fi vrut sa se scape de o povara inutila. Apoi striga in gura mare:
― Auzi motiv! Sa se sinucida de dragoste Dobitocul!

*

Seara primesc alta scrisoare de la Cotan.

'Draga Bucule,
Iti anunt o mare nenorocire, care ne-a indurerat pe toti. Mihaita s-a sinucis. L-au descoperit abia dupa zece zile, spanzurat de craca unui copac la Trivalea. Daca toamna n-ar fi scuturat frunzele, putea politia sa-l caute mult si bine, ca n-ar fi dat de el nici astazi. Toata lumea de la noi este dezolata si revoltata. Inchipuieste-ti ca hotii ii furasera hainele si ghetele, asa ca l-au gasit aproape gol, numai in camasa. Pe mine m-a impresionat si mai mult lucrul asta, fiindca era o camasa pe care i-o dadusem eu, din cele pe care nu le mai purtam. Tu stii cat de mult il iubeam noi si cum cautam sa-l ajutam pe cat ne era posibil. Directorul a dat ordin sa se scoata in balconul liceului steagul de doliu. La inmormantarea lui a fost foarte multa lume, nu numai elevi, dar si profesori. In ziua aceea nu s-au tinut cursuri la nici o scoala din Pitesti. La cimitir a vorbit dirigintele clasei noastre, profesorul de limba greaca, si Chiostec. Profesorul a vorbit putin si fara emotie. N-a spus decat ca era un elev silitor, si atata tot. Discursul lui n-a placut nimanui. Chiostec insa a vorbit mai mult si foarte frumos. Eu cred ca-i facuse cineva discursul. Prea era frumos! Pacat ca n-ai fost si tu aici cu noi. Daca ai fi vorbit tu, discursul tau ar fi fost cel mai frumos. Acum, in banca, i-am luat eu locul lui Mihaita. In locul meu sta Chiostec, in locul tau, Popescu Virgil, care s-a intors la noi la liceu, si in locul lui Chiostec, Baruch David, pe care l-a mutat din fundul clasei noul profesor de limba germana, ca sa aiba cu cine vorbi nemteste la curs. Iarta-ma ca nu-ti scriu mai mult, dar sunt asa de mahnit, ca nu-mi arde sa-ti spun si alte noutati. Apropo. Stii ca Steluta este acum la Pitesti? Barbatu-sau este un om foarte cumsecade. Cand ne intanim pe strada, se plimba cu mine la brat. Mama-ta, insa, nu stiu de ce o fi suparata pe mine. Am salutat-o si nici n-a vrut sa-mi raspunda. Al tau prieten care te doreste si asteapta sa te vada cat mai curand,
Cotan '.

Asadar, Werther a existat cu adevarat. Cand l-am citit pentru prima oara la vie, in patuiagul din varful nucului, nu-mi dadeam seama ce inseamna o suferinta din dragoste. Il citeam doar cu ochii, dupa cum noaptea, tot cu ochii numai, ma uitam la stele, si nu banuiam ca fiecare din ele este tot asa de mare ca si pamantul nostru.
Mihaita, Mihaita! Fie-ti tarana usoara, ca si sufletul tau, pe care Lizica nici nu l-a simtit cand i l-ai fluturat prin fata ochilor.

*

Iar am patit-o. Parintele Simion m-a prins cu madame Mary in odaia ei de culcare Acum sunt dat in consiliul profesoral, ca sa fiu eliminat din pension si din toate liceele din tara.
Cand o auzi mama si familia, s-a sfarsit cu mine. Mai bine ma omor mai inainte ca sa afle de noua rusine ce le-am facut.
Ce gura blestemata a avut si Kety asta! Ea mi-a spus intaia oara: 'sa-ti fie rusine sa mai dai ochii cu lumea'. Si iata ca asa s-a si intamplat. In tot pensionul nu se vorbeste decat de patania mea. Degeaba protestez eu ca nu-i adevarat. Nu vrea nimeni sa ma creada. Si doar de data asta nu ma dusesem la madame Mary decat sa-i cer o batista curata. Toti baietii isi bat joc de mine. Fiecare face pe socoteala mea cate o gluma care ma doare. Singur Bibita Coltescu imi spune sa n-am nici o grija, ca la fel s-a mai petrecut si in alti ani. Au mai fost prinsi si alti baieti in odaie la madame Mary si nu i-a dat nimeni afara din scoala Nu stiu daca este adevarat ce-mi spune Bibita. Dar cand ma gandesc ce are sa fie cand o sa dau ochii cu directorul, mi se taie picioarele. De m-ar judeca mai repede, sa stiu barem si eu din vreme ce trebuie sa fac.
Doamne, Doamne! Rau e cand iti plac femeile Mihaita s-a sinucis fiindca iubea pe Lizica. Pe mine ma da afara din scoala fiindca ma place madame Mary Parca eu sunt vinovat! Eu am adus-o in pension? Pana nu mi-a spus ea, eu habar n-aveam ca sunt crai de toba Bine-i spunea Kety mamei:
― Baiatul asta o sa iasa crai mare, nu gluma! Are strungareata

*

Uf! Am scapat Bun e Dumnezeu! Minunea asta numai Dumnezeu o mai putea face. De altfel, tot Dumnezeu m-a facut si pe mine. El a vrut sa fiu asa cum sunt Nu e vina mea ca nu sunt altfel. Parca n-as vrea sa fiu si eu ca toata lumea? Dar si asa cum sunt, nu fac rau nimanui. Ma incurc numai si eu cu ochii, pe ici, pe colo, si cateodata ma cam ia gura pe dinainte Dar altminteri nu cred sa aiba cineva sa se planga de mine.
Directorul m-a chemat in cancelarie. Era singur. Nu stiu daca era directorul de studiu sau cel administrativ. Pana atunci, nu vazusem pe nici unul din directorii pensionului nostru.
Cand am intrat, s-a uitat la mine incruntat, apoi, dupa ce parca m-ar fi gustat ca pe o prajitura ce-i da de banuit ca n-ar fi proaspata, a inceput sa zambeasca si mi-a zis numai atat:
― Dumneata esti ala? Bravo! Sa-ti fie de bine Daca ati fi toti asa, mutam pensionul in 'Crucea de piatra'.
Pe urma s-a uitat in catalog la toate notele de la inceputul anului, si-a mai aruncat ochii prin registrul pensionului, unde sunt trecute contururile elevilor, si a tusit de trei ori.
Asta inseamna ca hotararea fusese luata si mai ramanea sa pronunte sentinta.
― Bine Sa stii ca te-am iertat Scrie insa ma-tii sa mai trimeata inca 500 de lei Vad ca esti dator pentru niste cheltuieli suplimentare. Acum pleaca si vezi-ti de treaba.
Bravo director! S-auda fostul meu profesor de limba romana, n-are sa vrea sa creada ca exista si astfel de oameni pe lume. Ce-mi pasa mie de cei 500 de lei pe care trebuia sa-i platesc pentru niste cheltuieli suplimentare, pe care stiam bine ca nu le facusem? Nu bausem nici macar la masa apa minerala, dupa cum imi propusese intendentul. Important insa era faptul ca scapasem!
Doamne, Doamne! Da-i zile multe si fericire directorului care m-a judecat
Nu stiu ce i-am scris mamei, ca n-a trecut nici o saptamana si mi-a si trimis banii. Cum i-am primit, m-am dus cu ei la director. De data asta, in cancelarie erau amandoi directorii. Cel care ma judecase mi-a luat banii fara sa-i mai numere si i-a bagat direct in buzunarul de la pantaloni.
Celalalt director parca nici nu stia despre ce este vorba. Cand ma arata cu mana si-i spune cine sunt, amandoi pufnira de ras:
― Asta e! Ala cu popa Simion Apoi, adresandu-se mie, continua: Ei? Ce mai e cu madame Mary?
Eu ma rosesc si raspund rusinat:
― Nu e nimic, domnule director Zau asa!
Directorul, insa, parca stie ceva mai mult decat mine.
― Lasa, lasa, ca ce e nu e rau Numai ca prea sunteti grabiti si voi Ce dracu! Doar sunteti baieti tineri Ce-o sa mai zicem atunci noi, astia, oameni batrani?
Si pana la examen iar n-am mai dat cu ochii de nici unul din cei doi directori. Cu parintele Simion, insa, am ramas mai departe in aceiasi termeni buni. Parca nu s-ar fi intamplat nimic. Dar nici pe la madame Mary n-am mai fost deloc de-atunci.

*

Am trecut doua clase intr-un an. Ce usoare sunt examenele la pension! Aproape nici nu-ti vine sa crezi ca dai examen. La Pitesti, parca intrai intr-o sala de operatie. La Bucuresti, parca te plimbi cu muscalul la Sosea
Cotan a trecut si el clasa. La toamna, deci, o sa ne regasim la Universitate. Cotan vrea sa urmeze dreptul. Eu as vrea sa urmez literele. Dar si 'dreptul' si 'literele', e acelasi lucru, cand n-ai tragere de inima nici pentru unul, nici pentru altele. Corigenta la limba romana ma plictisea ca cicatricea unei rani vindecate, dar vizibile inca. Cicatricele ranilor mari nu dispar niciodata.
Caut s-o conving pe mama ca eu nu mai pot invata carte in tara. Vreau sa ma duc la Paris. Nu stiu exact ce aveam sa fac acolo. In orice caz, insa, la Paris, orice-as fi incercat, era sa fie mai bine ca la Bucuresti. Parisul era marea in care fluviul nazuintelor mele trebuia sa se verse odata. Azi, maine, n-avea nici o importanta. Mai curand, insa, ar fi fost mai bine. Mai tarziu, fluviul s-ar fi revarsat peste maluri si ar fi distrus poate ogoarele din vecinatatea lui. De data asta simteam ca in albia sufletului meu curge apa destula, sa pot fi un fluviu adevarat
Incantat de stralucitul examen pe care-l trecusem la Bucuresti, mama pare a incepe sa se induioseze tot mai mult la rugamintile mele. Pana aci nu ne vorbeam decat in fraze scurte si exclamatii de nedumerire si dintr-o parte, si din alta. Iata insa ca, intr-o buna zi, mama rasufla cu satisfactie, dar si cu oarecare ingrijorare:
― Bine Du-te si la Paris Dar sa stii ca n-am sa-ti dau de-acum toata averea pe mana. Pana la majorat o sa-ti trimit lunar ce voi crede eu de cuviinta. De-aci incolo, poti face cu banii tai ce vrei Eu nu ma mai ocup de tine Daca o fi sa iesi om, bine 0 sa ma bucur si eu, ca oricare mama buna Daca nu, treaba ta Cum iti vei asterne asa vei dormi Sa stii, insa, ca la mine acasa nu mai ai ce cauta
Steluta, care a aflat ca plec la Paris, se tine de capul meu s-o iau si pe ea cu mine. La fel ma rugase altadata s-o iau la Bucuresti, si cand colo nemerise in bratele lui Cotan, intai la Govora si pe urma la Pitesti Nu, nu Daca nu mai poate trai in tara, sa-l roage tot pe Cotan sa-i mute barbatul la Paris
Eu, daca plec, inteleg sa rup definitiv cu familia. Familia e ca un cuib de cioara. Iti este de folos atat timp numai cat nu poti zbura. Dar dupa ce-ti cresc aripele, adio!
La Pitesti, plecarea mea face oarecare senzatie. La 'centru' mai ales, este comentata cu aprindere. Cotan e foarte trist ca nu poate merge si el, mai ales ca Lizica sta la Paris singura de aproape un an. Barbatu-sau s-a intors in tara, fiindca avea de aranjat niste afaceri cu mosia si mai ales cu politica. Pentru la toamna este anuntata o noua remaniere ministeriala. Si tatal lui Cotan, care a mai pierdut trenul o data, de data asta vrea sa-si aiba toti oamenii de incredere in jurul lui.
Kety, insa, sufera mai mult ca toata lumea. Si Kety nu sufera de necaz ca altii. Sufera cinstit, fiindca are suflet. Imi dau seama ca oricate neplaceri as fi avut eu de pe urma ei, tot Kety o sa ramana cea mai dulce femeie din cate cunoscusem pana atunci. De cand m-am intors la Pitesti, ne vedem aproape in fiecare zi. Nu stiu cum se face, dar barbatu-sau iar s-a dus la Curtea-de-Arges sa ridice niste puncte topografice.
Incep sa cred ca topografia militara, mai ales, nu este o specialitate pentru oamenii insurati
Desi ne vedem zilnic, de cate ori ne despartim, Kety nu uita sa-mi spuna:
― Sa nu pleci pana ce nu mai vii o data la mine Dar acest 'o data' se repeta mereu, ca si cum n-ar mai fi sa plec niciodata Si totusi, voi pleca Voi pleca curand, si Kety o sa ma vada o data cu siguranta pentru ultima data.
Simt in mine mandria unei cuceriri sigure. De catva timp, traiesc numai in viitor. Trecutul ma dezleaga parca de tarmul la care nu acostasem decat in mod provizoriu. Poporul a aflat ca se pregateste o noua expeditie spre niste insule nestapanite inca de nimeni, fiindca nimeni nu stie unde sunt, desi toata lumea stie ca sunt pline de aur si pietre pretioase. Seful acestei expeditii sunt eu. Toata lumea ma cunoaste astazi. Femeile imi surad discret; barbatii ma saluta pana la pamant. Eu insa trec inainte. Nu le acord nici macar atentia unui zeu fata de bastarzii sai. Nu recunosc pe nimeni. Nici unul nu se inrudeste cu mine. Nici unul nu apartine rasei mele. Eu sunt unic. In mine curge alt sange. Sangele meu se inrudeste numai cu seva din trunchiul nucului din via noastra de la Slatina, care are peste o suta de ani Nu vreau sa-mi confund trecutul cu copilaria mea. Trecutul ma imbatraneste, ma deformeaza imi usureaza trupul si-mi ingreuiaza mintea imi inmulteste regretele si-mi scurteaza zilele Copilaria, insa, ma pastreaza intact ca mumia unui rege egiptean imbalsamat acum cateva mii de ani, care surade parca si astazi si intreaba pe cei din jurul lui:
― Unde-mi este iubita mea?
Iubita mea Iubita mea! Unde esti tu, oare, iubita mea, si cine esti tu?

*

La gara ma petrece mama, Steluta cu barbatu-sau, Cotan si inca doi, trei prieteni care au aflat ca plec in ziua aceea. Pe peron zaresc si pe Kety, care dispare insa imediat, ca si cum n-ar fi vrut sa dea ochii cu mine.
Mama plange. Pe ceilalti ii impresioneaza mai mult lacrimile mamei decat plecarea mea
Asa e cand pleci. Te intrebi: 'Oare cum e cand pleci?' Si de cate ori pleci cu trenul, parca nu-ti vine sa crezi ca tu tot pe loc ramai. Tu nu pleci niciodata! Numai trenul pleaca. Plecarile sunt ca stalpii de telegraf ce-ti par ca fug pe dinaintea ochilor, desi stau pe loc. Pamantul nu se misca niciodata sub pasii tai, cu nimic din ce se afla pe el. Si daca pamantul se invarteste in jurul soarelui, nu se invarteste oare cu tine impreuna? Tu si cu pamantul faceti un singur 'tot', si 'totul' acesta ramane vecinie pe loc. Nimeni nu se schimba si nimeni nu pleaca nicaieri. Cu adevarat nu pleci decat atunci cand mori. Or, eu plec probabil sa ma mai intorc
Nu mai plange, mama, ca nu pierzi nimic. De departe ai sa ma iubesti poate mai mult decat daca as fi ramas acasa!
..
Trenul a plecat, si Pitestii nu se mai vad. Dar si trenul, si Pitestii tot in cuprinsul Romaniei au ramas, Romania tot din Europa face parte, Europa tot pe pamant se afla si pamintui tot in spatiu se invarteste. Nu s-a schimbat, dar, nimic.
Mi-am schimbat numai eu palaria de toate zilele cu o sapca de voiaj, si atata tot. Hainele sunt aceleasi, fiindca la Paris haine imi pot face mai bune si mai ieftine ca in tara.
Hai sa-mi scriu impresiile de drum
Prima mea impresie este o surpriza. E poate singura surpriza pe care un muritor n-o poate avea decat o data in viata lui. Kety este in tren cu mine in vagonul meu chiar. In ultimul moment, s-a hotarat sa ma intovaraseasca pana la Varciorova, pana la frontiera Iata pana unde merge dragostea unei femei pentru mine. De dincolo de frontiera, ar trebui sa inceapa dragostea mea pentru ea
― Kety, Kety! Esti nebuna Ce inseamna lacrimile astea? Fii cuminte Linisteste-te
― Nu pot, mon petit nu pot Simt ca am sa mor fara tine Iarta-ma ca-ti spun lucrul asta abia azi Dar nu l-am simtit decat in clipa cand mi-am dat seama ca pleci cu adevarat Mi-ai intrat in sange ca un microb periculos. Nu te mai pot scoate Asta e adevarul S-a sfarsit cu mine.
Lacrimile Ketyei ma induioseaza mai mult ca lacrimile mamei. Mama, oricat m-ar iubi, stiam bine ca n-are sa ma piarda. Kety insa, daca ma iubete cu adevarat, ma poate pierde oricind. Kety singura, dar, poate pierde ceva

Slatina!
Iata iar cineva care trebuie sa planga cu frunze mari si ruginii plecarea mea. Nucul! Nucul din via noastra, pe care nu l-am vazut nici asta-vara, nici vara asta Ce copil ticalos! Daca nu ramaneam corigent la limba romana, era sa fie poate altfel Dar ce simt oare sub pleoape? 0 lacrima ? Cum asa? Am inceput sa plang si eu? Da! Plang pentru nucul pe care nu stiu cand am sa-l mai vad
Kety crede ca plang pentru ea. Amandoi plangem pentru cineva pentru ceva Si fiecare din noi nu ne plangem decat pe noi insine.
Am convins pe Kety sa se dea jos la Craiova, unde are o sora maritata cu un judecator. In felul acesta, si-ar putea motiva plecarea neasteptata de-acasa
La Pitesti, m-am despartit de mama La Slatina, de nuc La Craiova, de Kety La Varciorova, ma despart de tara!

*

Sunt oameni cu care de multe ori stai de vorba fara sa-ti dai seama ca vorbesti cu cineva. Cu cat iti spun mai multe lucruri, cu atat parca nu-ti spun nimic. Ba pe unii din ei cu cat ii simti mai aproape sufletele, cu atat ii consider mai absenti. Prezenta lor face gol in jurul tau. Ei nu mai sunt nimic. Tu esti totul.
De cand calatoresc singur, insa, vorbesc mereu si numai cu cei care nu mai sunt de fata. Vorbesc cu cei pe care credeam ca i-am 1asat in tara, dar acum imi dau seama ca-i duc cu mine ca pe un supliment de bagaj, pentru care trebuie sa platesc o noua taxa. Si sunt asa de multi, ca abia incap in compartimentul meu!
Surprizele se tin lant. Prima a fost cand am dat cu ochii de Kety in tren. A doua, cand m-am pomenit cu toti ceilalti dand navala peste mine. Ce-am sa ma fac oare cu atata multime de oameni de care n-am nevoie? Pe Kety, cel putin, am reusit s-o conving sa se coboare la Craiova. Pe acestia, insa, n-am sa-i pot cobor nicairi. Ii simt inghemuiti in mine si pe mine rasfirat in ei toti. Nu ma pot atinge de nici unul din ei, fiindca ar trebui sa incep mai intai cu mine. Or, eu trebuie sa merg inainte Si ei, care stiu lucrul acesta, isi valorifica dreptul sa ma insoteasca fara nici o conditie. Cu ce putin lucru se multumesc! Altceva nu-mi cer nimic. Nici mancare, nici bautura, nici odihna, nici bani Imi cer numai partea ce li se cuvine din trofeele expeditiei comandate de mine. Ca vechi tovarasi de vremuri bune sau rele, ei se declara in bloc solidari cu mine si pe viitor. Mirosul cadavrelor nu atrage decat pe corbi. Si eu, care credeam ca plec singur din tara, ma vad calatorind acum in mijlocul unui stol de corbi flamanzi de mine.

*

Parisul este un abecedar. Trebuie sa-l inveti de la A, B, C (A.. C AC, B A.. C BAC si asa mai departe).
Altminteri n-ai sa poti reusi sa combini in gand nici macar cele cinci litere care formeaza cuvintul: PARIS Noroc insa ca Parisul este un abecedar ilustrat. Are chiar mai multe ilustratii decat litere.
Asadar, bunaoara, la litera A are: Avenue de l'Opra, Avenue des Champs Elyses, Avenue de la Grande Arme etc.
La litera B are: Bois de Boulogne, Boulevard des Capucins, Boulevard des Poissonniers etc.
La litera C are: La Comdie Franaise, Place de la Concorde, Place du Carrousel etc.
La litera E are: Place de l'Etoile, La Tour Eiffel etc.
La litera Lare: Le Quartier Latin, Le Palais du Louvre.
La litera M are: Montmartre, Montparnasse etc.
La litera S are: La Seine, La Sorbonne etc.
Si asa mai departe pentru fiecare litera a alfabetului
La litera L am uitat sa pun si pe Lizica. Sora lui Cotan se gaseste la Paris.
Nu stiu de ce, dar amanuntul acesta nu produce in sufletul meu nici o explozie. Imi evoca amintiri prea triste Imi aminteste de Mihaita De altfel, femeile de pe aici te fac sa uiti tot ce ai cunoscut inaintea lor. Am uitat pana si pe Kety. Si pe mine Lizica ma intereseaza asa de putin, c-am plecat din Pitesti fara sa ma fi interesat macar de adresa ei. Eram aproape sigur ca, odata ajuns la Paris, prima persoana care-mi va iesi in cale o sa fie Lizica Abia astazi observ ca s-a intamplat altfel.
De un an de zile aproape, de cand sunt la Paris, nu intalnesc decat necunoscuti. Am inceput chiar sa simt nevoia sa mai vorbesc si cu unul dintr-ai mei. Cei care ma insotisera in tren cu de-a sila s-au volatilizat de indata ce-am pus piciorul pe peronul Garii de Est
Ciudat lucru! Acum a inceput mie sa-mi fie dor de ei Corbii insa s-au imprastiat. Probabil ca nu incepuse inca sa le miroase a cadavru La Paris, majoritatea mortilor se ard, nu se mai ingroapa. Cimitirele de-aici au fost transformate in gradini. La Pitesti, pe Eminescu il citeai in gradina publica. La Paris, pe Baudelaire il citeai la cimitirul Montparnasse. De altfel, tot aici l-am cunoscut si eu pe Baudelaire. Doarme in piatra si un diavol frumos ii vegheaza la capatai
Eu nu dorm decat ziua. Noaptea citesc abecedarul. Parisul nu se poate invata bine decat noaptea. Ziua prea e multa lume pe strazi, prea iti fura ochii vitrinele. Si afara de asta, ziua ti-e rusine parca sa te uiti la femei. Tu nu le cunosti si ele te simt ca esti strain. Noaptea, insa, stai la cafenea, si femeile vin ele singure sa te cunoasca. De o luna de zile n-am dormit de trei ori pe rand in acelasi pat. Sa stie Cotan cum este pe aici, ar veni el la Paris si si-ar trimite pe sora-sa inapoi la Pitesti.
Eu sunt inscris la Ecole de droit. La Paris, Facultatea de drept se numeste 'scoala''. Magistratii francezi nu sunt asa de pretentiosi ca cei romani. De avocati, nu mai vorbesc. Stai la masa alaturi de el si nici nu banuiesti ca este avocat. La noi, la Pitesti, avocatii parca erau tobosarii de la regimentul de infanterie. Pacat ca nu le face statul si o uniforma speciala. La Paris, nici ofiterii care o au nu umbla cu ea pe strada. Si la cazarma nu te poti duce sa-i vezi in uniforma. Trebuie sa astepti parada de la 14 Iulie Am vazut-o mai zilele trecute. Nu seamana deloc cu parazile de la noi. Si doar la 14 Iulie e mai cald ca la 10 Mai!
Pe aici e asa de cald, ca nici nu pot citi. Nu stiu cum o sa-mi prepar examenul de toamna La cel de primavara nu m-am prezentat, fiindca nu eram preparat. Examenele la Paris nu se dau ca la pension, la Bucuresti. Profesorii sunt imbracati in toga, iar servitorii facultatii, in redingote negre cu lanturi groase de alama pe dupa gat. La Paris, un examen de drept te impresioneaza ca o inmormantare de clasa I la Pitesti. La fel de emotionati trebuie sa fi fost si ceilalti studenti romani, fiindca din 35 cati s-au prezentat la examen, n-au trecut decat sapte Ce bine ar fi fost sa fiu si eu macar al optulea! Mama mai ales n-ar mai fi regretat ca m-a trimis la Paris. Din cauza asta, nici n-am mai scris nimic acasa. Le trimit numai carti postale ilustrate cu descrierea subiectului mai pe larg. Familia mea trebuie sa cunoasca acum Parisul tot asa de bine ca si mine.
Este aici insa un roman care-l cunoaste si mai bine ca mine. Il cheama Ion Caprita. Francezii, insa, nu stiu de ce-i zic: Leprince Jean de Capritza. Caprita nu e print. E baiatul unui taran chiabur din judetul Dolj, care de sapte ani de zile il asteapta zadarnic sa se intoarca acasa doctor in drept. Caprita insa nu se poate intoarce, fiindca nu si-a dat inca nici primul examen. Adevarul e ca, la Paris, numai primul examen e mai greu. Celelalte vin de la sine. De sapte ani de zile, Caprita explica lui tata-sau prin scrisori cu coroana princiara intregul mecanism al examenelor de la Paris. Batranul, care este om cu bani si cu ambitii, se lasa convins usor, fiindca o tiganca din sat, care i-a dat cu bobii, i-a spus ca Ionica al lui o sa ajunga om mare. Si Stoian Caprita, tatal printului Jean de Capritza, continua sa trimita regulat studentului veteran cate 500 de franci pe luna.
Caprita asta parca ar fi fost botezat in acelasi cazan cu Cotan. Amandoi sunt oameni fericiti. Se gaseste totdeauna cineva care sa aibe grija de ei. Mie insa, daca ar fi sa nu-mi dau examenele, sunt sigur ca mama nu mi-ar mai trimite nici un ban. Si pana la majorat mai am aproape un an si jumatate. Pana atunci, dar, trebuie sa-mi trec si eu macar primul examen Imi dau seama ca nu ma pot intoarce in tara tot asa dupa cum am plecat.
Ce-ar fi fost, insa, daca eram sa fiu si eu tot asa de bogat ca altii? Probabil c-as fi ramas la Paris. Aici e foarte bine. Daca nu faci scandal, nu te intreaba nimeni cine esti si cu ce te ocupi. La Pitesti, insa, toata lumea era cu ochii pe tine. Ce bine trebuie sa-i para fostului meu profesor de limba romana ca nu mai vede pe nimeni furisandu-se la Kety in casa! Dar Kety s-o mai gandi oare la mine? De cand am dat-o jos din tren, in gara Craiova, nu mai stiu nimic despre ea. Ii promisesem c-am sa-i trimit adresa. La Paris, insa, m-am razgandit.
Parca Kety de adresa mea are nevoie? Kety e nostima cand o ai langa tine. Dar asa, cum suntem acum la cateva mii de kilometri departate, nu face sa ne mai induiosam unul de altul. Daca i-ar fi fost dor de mine, Kety putea sa-mi ceara adresa de la mama. Eu nu mai dau adresa mea nimanui. Sfatul asta mi l-a dat Caprita: 'Femeilor, mai ales, sa nu le dai niciodata adresa exacta. Daca vrei, du-te tu la ele acasa, dar la tine sa nu le aduci niciodata, fiindca mai totdeauna iese scandal'.
Primul scandal, de altfel, l-am si avut. Vinovatul insa n-am fost eu. A fost ea, o femeie din Cartierul Latin. Eram sosit de curand la Paris si nu cunosteam decat cafenelele Vachette si Panthon, cabaretul Noctambules si restaurantul Duval, unde luam masa regulat. Pe atunci umblam pe strazi cu oarecare teama si mai toata ziua stam acasa, intr-un hotel pe rue Saint-Jacques, vis-à-vis de facultate. Il alesesem anume ca sa nu intarzii dimineata la cursuri. Seara, insa, mergeam sa ascult ceva muzica si sa rasfoiesc revistele ilustrate prin cafenele.
Pe femeie am cunoscut-o la Vachette. Mesele noastre erau alaturi, si amandoi eram singuri. Ea ghicise ca sunt strain. La Paris, studentii straini, mai ales cand sunt veniti de curand, au totdeauna parale. Femeile din Cartierul Latin mor dupa straini. La francezi nici nu vor sa se uite macar
La un moment dat, vecina mea ma roaga sa-i platesc un bock de bere. Incantat de atentia ei, eu ii ofer ceva mai mult ― un supeu ― adica o portie de sunca cu pickles englezesti; o bucata de Camembert, doua banane, o sticluta de vin Medoc, o cafea neagra si o cutie cu tigari egiptene.
Femeia pare emotionata. Asa ceva parca nu mai mancase de cand traia
In timpul mesei, ma intreaba cum ma cheama, din ce tara sunt si ce am de gand sa fac la Paris. Pe ea o chema Chiffon si nu facea nimic. La Paris, toate femeile care nu fac nimic, pe langa numele de botez si de familie, mai au si cate un asa-zis nom de guerre. Mai tarziu mi-am dat seama ca Chiffon era cu adevarat o femeie foarte razboinica.
Dupa miezul noptii ma intreaba daca nu vreau sa mearga la mine acasa. Pana atunci nu cunoscusem nici o femeie la Paris. Chiffon e fata tanara si draguta. Are parul oxigenat, ochii verzi si buzele subtiri ca un sipot de brad pe care curge apa rece a unui izvor de munte. Vorbeste asa de repede, ca abia inteleg ce-mi spune. vorbeste insa foarte frumos Gura ei parca ar fi o ocarina cu care-mi canta o ro-manta veche. Femeile din cartierul Latin mai mult te-ncanta decat iti vorbesc.
Pe Rue des Ecoles, ma ia de brat si ma saruta Nimic mai simplu si mai natural pentru doua fiinte care se plac. La noi in tara, pana s-ajungi sa saruti pe cine-ti place, iti trece cheful.
Chiffon se innebuneste dupa odaia mea. E mobilata simplu. Dar eu i-am mai adaugat o scoarta olteneasca si vreo trei icoane pe care le adusesem din tara. La plecare, mama imi spusese sa ma inchin la ele in fiecare dimineata, fiindca francezii sunt de alta religie si nu au icoane.
Chiffon, insa, tot asa de mult ma place si pe mine. Eu sunt exact genul ei. Pana atunci nu intalnise inca un barbat care sa-i placa asa de mult. Din mon petit si mon amour nu ma mai scoate. Tot mon petit imi spunea si Kety. Mon amour insa nu mi-a spus niciodata. Probabil ca Chiffon ma iubeste mai mult decat Kety
Ce placut lucru sa dormi o noapte intreaga cu o femeie care te iubeste. La Pitesti n-ajunsesem inca pana acolo. Pe Margareta, pe Steluta si chiar pe Kety le iubisem numai en detail. Cu Chiffon, ne iubim en gros.
Pacat insa ca noptile frumoase se sfarsesc curand, si adeseori, chiar foarte urat.
Dimineata, observ ca-mi lipsesc toti banii din portofel ― o hartie de 500 de franci, alta de 100, doi poli de aur si alti cativa franci.
Chiffon tocmai se spala pe ochi. Nu stiu daca e bine ce fac. Profit insa de ocazie si-i deschid poseta. Banii mi-i luase ea. Cu ce scop, nu stiu. N-am stiut niciodata Si doar eu ii platisem seara un supeu, iar dimineata aveam de gand sa-i mai dau un pol de aur.
Cand ii spun ce-am descoperit, ea incepe sa tipe la mine si-mi smuceste banii din mana. Eu ma opun. Eram doar sigur ca banii sunt ai mei. Seara la cafenea ea n-avusese un sfant.
Chiffon se infurie si incepu sa ma engueleze, ma face sale roumain si-mi carpeste o palma, pe care, de altfel, i-o inapoiez imediat cu dobanda.
Patronul, portarul, servitorii si toti locatarii hotelului au dat navala la mine in odaie. Nu stiu cine se grabise sa anunte chiar politia. Un strain care bate o frantuzoaica trebuie sa fie un monstru. Noroc insa ca portarul hotelului, caruia ii platisem chiria pe trei luni inainte, i-a explicat agentului mai bine ca mine cum stau lucrurile si la sectie n-a dus-o decat pe Chiffon. Eu am scapat
Si cand ma gandesc ca la Pitesti era cat p-aci sa ma bat si cu Kety. Si toate astea numai din cauza dintilor mei, care au strungareata
Dar mama? Ce-ar fi fost sa afle ca am mancat o palma de la o femeie? Ar fi durut-o poate mai mult decat examenul la care nu ma prezentasem nici in sesiunea de toamna. La anul, insa, il trec cu siguranta. Sunt hotarat De altfel, la anul, cand ma voi duce in tara sa-mi iau majoratul, va trebui sa le arat celor de-acasa ca n-am stat degeaba la Paris. Un an nu este cine stie ce mare paguba in cariera unui student roman la Paris In tara, nu mi se-ntamplase la fel? Dupa ce ramasesem corigent la limba romana, n-am trecut oare doua clase intr-un an?
De altfel, pe mine, propriu-zis, nu ma incurca examenul Ma intreb insa ce am sa fac dupa ce voi lua licenta sau poate chiar doctoratul! Sa ma intorc in tara sau sa raman la Paris? Aci cel putin omul stie pentru ce munceste Ca sa traiasca cum trebuie ca sa petreaca! La Pitesti, insa, sau chiar la Bucuresti, nu se poate petrece decat la fel in fiecare zi. Lozinca noastra: 'munca, cinste si legalitate' nu mai emotioneaza decat pe strainii care nu ne cunosc inca. Munceai ca sa traiesti, dar traiesti ca vitele la jug. Coeficientul satisfactiei personale nu este niciodata egal cu al muncii depuse. De cinste si legalitate nu mai vorbesc. Cinstea este un rest de ipohondrie nationala la fiecare din noi, iar legalitatea, ultima iluzie a unui dumnezeu batran, orb, surd si absent. Daca nu esti baiat de prefect ca prietenul Cotan, sfarsesti ca Mihaita sau ca Lapus Nicolae.
Cotan mi-a scris ca nu si-a trecut nici el examenul fiindca a fost bolnav. Eu, insa, stiu ce inseamna un examen pierdut din cauza de boala. E singurul lucru care se petrece la fel si la Paris si la Bucuresti. Majoritatea studentilor de aici nu si-au dat examenele tot din cauza de boala! Mie, insa, nu-mi place sa mint. Eu spun adevarul asa cum este. Nu l-am dat fiindca nu-l preparasem. In loc sa fi citit, am petrecut. Am petrecut, insa, in mod inteligent. Eu, la Paris, ma cultiv Si adevarata cultura nu ti-o poate face decat femeia, care orice s-ar spune, e cu mult mai fina ca barbatul.
Cu femeile gentile, insa, barbatul trebuie sa fie cavaler. Aici ii dau dreptate lui Lapus. Dragostea pentru o femeie nu este un viciu. Este o fatalitate ― o simpla chestie de inclinatie sufleteasca sau un fel de protocol social impus de o anume educatie sentimentala. Un om de rand nu trebuie sa iubeasca, fiindca nu stie cum. Si omul nu face, poate, decat ce stie. Mihaita, bunaoara, care iubea pe Lizica, nu stia sa iubeasca, tocmai fiindca o iubea pe ea. Si Lizica, daca n-a banuit niciodata lucrul asta, probabil ca-si daduse seama la timp ca baiatul cizmarului de pe Scoroboaia este un om de rand.
Alte vitii, insa, n-am. Nici nu beau, nici nu joc carti. Din cand in cand, e drept ca ma duc la Longchamps sau Auteuil. Au inceput sa ma intereseze cursele de cai, care la Paris sunt altfel decat la Bucuresti. Nu joc insa decat doi poli pe zi si, lucru curios, castig aproape totdeauna. Cunosc o femeie din aristocratia franceza ― baroana Dudley ― care-mi da tuyau-uri sigure. Castigul insa il cheltuim impreuna. Doar nu cheltuim din banii nostri. Atat mai rau pentru cei care ii pierd. Cine nu cunoaste caii n-are decat sa nu joace la curse.
My Baby (cum ii zic eu baroanei, fiindca-mi da si lectii de limba engleza) cunoaste toate localurile de noapte din Paris. Dar in localurile astea se bea numai sampanie. In ele nu vin decat oameni foarte bogati sau oameni care, ca si noi, cheltuiesc banii altora. My Baby si cu mine avem un noroc porcesc. In Franta, ca si in Romania, porcul este porte-bonheur. De cand ne-am cunoscut, ducem cu adevarat o viata de aristocrati. De trei luni de zile nu mai cunosc orele antemerediane.
M-am hotarat sa incetez insa cu viata pe care am dus-o pana acum. E timpul sa ma pun pe lucru. Trebuie sa-mi prepar examenul, fiindca altfel iar imi iau inainte colegii de la Pitesti. Aici nu stie nimeni cine sunt, dar in tara mea nu vreau sa raman toata viata acelasi corigent la limba romana.
Am jurat La noapte ma duc pentru ultima oara 'peste apa'. Asa se numeste Parisul de pe malul drept al Senei. De data asta, insa, ma duc singur. Altminteri, My Baby iar ma ia acasa la ea si maine dimineata iar ma scol pe la ora unu dupa-amiaza. Si eu, daca nu invat dimineata, zadarnic citesc peste zi. Nu inteleg nimic
Asadar, sunt hotarat. Noaptea asta va fi ultima mea noapte. Are sa fie trista. Sunt sigur. Dar poate are sa fie mai bine asa
Ce-ar fi fost daca profesorul meu de limba romana mi-ar fi dat sa analizez la examen Ultima noapte a lui Mihai Viteazu. Poate ca cu Dimitrie Bolintineanu m-as fi impacat mai bine decat cu Grigore Alexandrescu

*

Localul este mic. Oglinzile din zid, insa, il maresc la infinit. Daca nu iei bine seama, iti turteai nasul in ele. Nu este un local popular. Este, cum ii zicem noi, une petite boite ― o carciuma mica, dar cu notele de plata foarte mari, chiar cand nu consumi aproape nimic. Intr-o singura seara, cei 30-40 de clienti ai localului cheltuiesc mai mult ca intreaga populatie a Pitestilor intr-o saptamana intreaga. Localul se deschide numai dupa miezul noptii si se inchide la plecarea ultimului client, care nu mai are in buzunar nici macar bani de tramvai. Daca esti client cunoscut, insa, te poti imprumuta la chelneri. La Paris, chelnerii sunt oameni foarte cumsecade. Unii chiar sunt oameni foarte instruiti. De la ei poti invata anume lucruri, pe care familia si profesorii tai din tara nici nu le-au visat vreodata. Se rad in fiecare zi si isi schimba gulerul in fiecare noapte. De haine nu mai vorbesc, fiindca sunt totdeauna imbracati in frac sau smoking, asa cum la Pitesti nu se imbraca decat notabilitatile la 10 Mai. Dar daca ai norocul sa cunosti pe patron, e si mai bine. Patronul unui astfel de local este ceva asa, mai mult chiar decat tatal lui Cotan, care este prefect de Arges. Protectia unui patron te scapa cateodata chiar si de plata. De obicei, cand esti barbat, patronul nu vrea sa te cunoasca. In schimb, sunt femei care obtin tot ce vor de la patron. E drept, insa, ca femeile astea aduc in fiecare seara in local alti clienti decat cei de noaptea trecuta. De altfel, acestia din urma nici nu pot sa mai vina, fiindca a doua zi nu mai au nici un franc in punga.
In localul acesta n-am fost pana acum decat de doua ori: o data cu printul Jean de Capritza, compatriotul meu, si alta data cu My Baby, tovarasa mea la curse si in alte mici afaceri pe care n-am nici un motiv sa le numesc. Acum vin pentru a treia oara. De data asta sunt singur. De la un timp incolo, simti ca nu mai ai nevoie de pilot. Pilotul e bun o singura data in viata. Altminteri cazi sub epitropia lui. Dovada, Margareta Ce-as fi patit s-o tarasc cu mine la Paris! De Steluta nu mai vorbesc, fiindca pe Steluta mai mult am pilotat-o eu pe ea decat ea pe mine. Altminteri nu ajungea amanta lui Cotan.
In aceeasi oglinda cu mine se mai rasfrang si alti clienti. Un mare duce in compania unei femei si un brazilian, mare plantator de cafea, care sta singur la masa de alaturi. Sunt clienti vechi, pe care ii cunoaste intregul personal al localului: si patronul, si chelnerii, si tiganii din orchestra. Cineva a cerut sa se cante Valse folle. Este un vals care pe vremea aceea facea mare valva la Paris.

Oui, le seul bonheur de notre vie
C'est de jeter aux quatre vents de la folie
Les reves d'amour qui tour à tour,
Dans notre coeur, ouvrent le jour
Parmi les flots de posie

Catestrei il asculta emotionati parca si grabiti sa faca si ei ceva in viata. Rusul a injumatatit o sticla de piperment, brazilianul, o havana, iar femeia, un creion de buze.
Eu ii privesc prin oglinda si, privindu-i pe ei, ma gandesc, insa, la banii pe care ii poate cheltui in viata un mare duce rus, si la banii pe care ii poate castiga un brazilian cu plantatiile lui de cafea. Pe mine ma lasasem deoparte. Uitasem aproape ca eram hotarat sa-mi prepar examenul cu incepere chiar de a doua zi. Din rafturile constiintei, insa, nu scoti de obicei decat consideratiunile care te intereseaza in primul rand. Or, prezenta acestor doi bogatasi alaturi de mine imi violenta pana si cele mai curate ganduri si intentii.
La un moment dat, marele duce se scoala si pleaca. Femeia ramane singura la masa. Brazilianul profita de ocazie si incepe sa-si arunce ochii si rotogoalele fumului de havana spre masa vecina. Are in degete niste inele care te orbesc. Nu stiu daca toate pietrele sunt veritabile. Sunt mari, insa, cat pecetile domneai de altadata. Si hrisovul brazilianului trebuie sa fie foarte vechi si scump, fiindca are pe el vreo sapte peceti diferite.
Cu cat brazilianul se uita mai insistent la femeie, cu atat mai mult ma uit si eu la el. Sunt curios sa vad care pe care o sa ne cucerim mai curand. El pe ea, sau eu pe el? Sunt hotarat chiar sa intru cu el in vorba. La urma urmelor, de ce nu s-ar fi putut intelege, la Paris, un roman cu un brazilian? Astept numai momentul.
Un chelner, insa, se apropie de mine si-mi sopteste discret la ureche:
― Printesa Romanowska va roaga sa poftiti la masa Altetei-sale.
Eu parca n-aud bine ce mi se spune, intorc capul si-i zambesc. El insa repeta invitatia foarte serios. Nu inteleg pentru ce chelnerul asta isi permite luxul sa fie obraznic cu mine. Ma incrunt la el si-i ra spund scurt:
― A d'autre, mon vieux
In clipa aceea, insa, femeia langa care statuse pana atunci marele duce imi face semn cu mana, aratandu-mi locul liber de pe canapea.
De data asta, directivele ochilor nostri se schimba in sensuri diametral opuse. Eu ma uit la femeie si brazilianul se uita la mine. Amandoi, insa, ne privim nedumeriti, fiindca nici eu, nici el nu pricepem nimic. Eu nu stiu cine este femeia asta si brazilianul nu stie cine poate fi necunoscutul pe care printesa Romanowska il invita la masa ei.
A treia mare surpriza de cand am plecat din tara! Femeia imi face semne disperate si-mi vorbele in limba romaneasca:
― Ce te uiti asa la mine? Nu ma mai cunosti?
Lizica! Printesa Romanowska era sora lui Cotan.
Ma scol de la masa, ca un convalescent din pat. Parca as fi bolnav si nu-mi venea sa cred ca m-am insanatosit. Pana la masa eu merg impleticindu-ma. In gura mestec zadarnic primul cuvant pe care trebuie sa i-l adresez.
Lizica! Lizica! Cum s-a schimbat! Cum a crescut! Cand am vazut-o pentru ultima oara la Pitesti, era ca si mine ― o copila aproape Si acum Ce femeie frumoasa! Cea mai frumoasa femeie pe care o vedeam in viata mea
Lizica rade de emotia mea. Imi ia mana in mana ei si ma mangaie ca pe un frate, desi pana atunci mainile noastre nu se atinsesera inca niciodata. E fericita ca ma vede si ma intreaba ce mai stiu de pe acasa. Nu banuia ca nici eu nu stiam nimic. Dar chiar daca as fi stiut, ce i-as fi putut spune? Intalnirea asta neasteptata ma amuteste. Parca nu mai eram eu. Nu mai eram om Eram ceva inert si minuscul, ca o batista uitata de o femeie pe canapea. Si-n canapeaua pe care stam langa ea, simteam cum ma scufund ca muntele Saint-Michel in mare
Prin aceleasi emotii ca mine trecea probabil si brazilianul de la masa de alaturi. Faptul ca vorbeam o limba pe care el n-o pricepea il exaspera asa de mult, ca la un moment dat chema pe girant si-i reclama ca prea e multa galagie in local.
Lizica imi da adresa ei ca sa vin s-o vad a doua zi. In noaptea aceea nu puteam sta mai mult de vorba, fiindca astepta pe marele duce Alexis, care trebuia sa se intoarca. Emotionat de ce-ar fi putut sa mai urmeze a doua zi, incercai sa ma scuz ca nu pot veni. Ma hotarasem, doar, sa incep si eu odata sa-mi prepar examenul. Lizica insa isi bate joc de mine:
― Fugi d-acolo! Parca tie de examen iti arde? Nu te stiu eu? Fii baiat destept. Ai mai ramas tu si la Pitesti corigent la limba romana, si n-ai murit slava Domnului!

*

De azi-noapte parca sunt nebun. N-am putut adormi decat spre ziua. Lizica mi se aprinsese ca un bec electric in creier, drept intre ochi. Intunericul din odaie nu era suficient. Inchideam ochii sa fac si mai mult intuneric in jurul meu si in mine. Degeaba Lizica era tot acolo. Nu pleca, si pace Asa trebuie s-o fi purtat-o in el, pana in clipa cand si-a dat duhul, si bietul Mihaita. Si eu, care credeam ca Mihaita a fost un dobitoc!
Doamne, Doamne! Pune straja gurii mele si stavila la timp credintelor gresite
Nu cumva iubesc si eu pe Lizica?
M-a desteptat factorul postal, care-mi aducea un mandat de la mama. Cand numaram banii, nu stiu de ce m-am oprit deodata, m-am uitat drept in ochii lui si l-am intrebat:
― Dumneata cunosti le Lizica? Pe printesa Romanowska?
Factorul credea probabil ca nu ma trezisem inca din betia facuta noaptea aceea. A zambit usor si nu mi-a raspuns.
Eu insa nu m-am 1asat intimidat de indiferenta lui si l-am apostrofat din nou:
― Pacat de dumneata Degeaba mai traiesti Asculta-ma pe mine, domnule Nu exista in tot Parisul o a doua femeie la fel cu Lizica Si Lizica e romanca E din acelasi oras cu mine
Dupa-amiaza m-am dus la ea acasa.
Lizica sta pe Avenue Henri Martin, intr-un hotel particular. Are portar, intendent, valeti si tot felul de bone si servitoare mai marunte, cu care, daca nu esti obisnuit, le poti lua, nu importa pe care din ele, drept stapana casei.
Hotelul are doua etaje, cu incaperi felurite, pline de mobile de stil, vitrine si tot felul de bibelouri de pret, covoare persane, tablouri de Monet si Berthe Morisot, litografii de Toulouse-Lautrec si bucati de marmora de Rodin, un ogar alb, doua pisici de Angora, iar intr-un colt mai intunecat, pe o etajera japoneza, fotografiile familiei: prefectul, nevasta-sa, Oita si Cotan
Mihaita insa nu e nicaieri. Si eu tocmai de Mihaita mi-am gasit sa-i vorbesc
Cand aude ca s-a sinucis, Lizica ramane surprinsa. Cand ii spun insa ca s-a sinucis pentru ea, Lizica incepe sa rada.
― Saracul! Ce caraghiosi sunt copiii astia de prin provincie Tin cu tot dinadinsul sa ne indatoreze, fara sa avem nevoie de serviciile lor Dar bine, nu gasise pe Scoroboaia nici o fata de nasul lui?Pacat de el
Si atata tot Simt ca din clipa aceea Mihaita este mort pentru totdeauna si pentru mine, la fel ca pentru toata lumea.
Eu, cel putin, n-am sa mai vorbesc niciodata de el.
Vreau sa intreb de sanatatea lui barbatu-sau, dar nu stiu cum s-aduc vorba. Fotografia actualului prefect lipsea din colectia familiei. Noroc insa ca Lizica incepe sa-mi vorbeasca singura si despre ea, si despre toti ceilalti ai ei. In lipsa unui preot ortodox, Lizica ma luase pe mine drept duhovnic. Spovedania ei, insa, era parca transcrisa dupa a mea. Numai ca eu n-o scrisesem inca si nici n-o spusesem nimanui pana atunci.
― Ce bine ai facut c-ai venit la Paris Bravo tie Nu e asa ca-ti place? Zici c-ai venit sa faci dreptul? De! Stiu si eu? Nu cred ca-l poti sfarsi Aici oamenii vin sa se strambe, nu sa se indrepte Uita-te la mine Vezi ce stramba sunt? Nu, nu Nu rade, ca-ti vorbesc serios Asa eram eu la Pitesti? Spune. Parca eram un chibrit la fel cu toate celelalte din cutie. Era sa ma aprinda cineva si pe mine o data, si gata Aici, insa, vezi cum m-am schimbat? Vezi cate spirale are firul dinauntrul becului electric? Asa sunt si eu Cu cat spiralele sunt mai numeroase, cu atat lumina e mai puternica Ce? Voi credeati ca maritisul meu e serios? De unde? M-am maritat sa scap de ei Bine c-am scapat. Daca nu ma maritam, se scapau ei de mine, ca eu ma omoram Nu mai puteam trai acolo. In oras ori la Cimitirul Serban-Voda era acelasi lucru. Aici, insa, simt ca traiesc Cat voi trai, nu stiu Mai ales ca doctorii mi-au spus ca am un plaman atins. Dar ce-are a face? Omul are doi plamani Si dupa ce n-o mai fi bun nici celalalt, o sa se intample ce trebuie Sfarsitul n-are nici o importanta Vorba e, ce faci cu plamanii astia cat traiesti? Ce respiri cu ei? Tie nu-ti pare ca aici se respira altfel ca la Pitesti? Alt aer Alta viata Alta otrava. Tu iei cocaina? Nu? Cum se poate? In tot Parisul, n-ai cunoscut pana acum nici o femeie fina ? Ia spune Noaptea, cand sunteti impreuna in pat cand va sarutati cand sunteti in fine gata cum sa zic Nu ti-a trecut nimeni cu degetul, asa, usor, pe sub nas un praf alb o pudra fina? Vai! Ce roman inadaptabil! Cum o sa poti tu invata dreptul la Paris? Te pomenesti ca nici intepaturi cu morfina nu-ti faci? Ei, vezi? Eram sigura Fugi de-aici, ca-mi pare rau ca te-am intalnit Zau asa!
Si Lizica este asa de suparata pe mine, ca de necaz isi sfasie bluza, lasand sa i se vada tot pieptul gol
Eu nu-i mai raspund decat cu capul, cand la dreapta, cand la stanga, cand inainte, cand inapoi Parca as fi un varf de plop pe care-l bat toate vanturile de pe lume Spovedania Lizichii ma cufunda tot mai mult in inconstienta.
― Si mai ai pretentia ca esti barbat! Nu? Bravo! Asa cum era cat p-aci sa fie si barbatu-meu, daca n-as fi reusit la timp sa-l fac sa-si dea seama de ridicol Ai vazut pe marele duce Alexis? Are aproape 50 de ani Si, totusi, nu se teme de cocaina E cat se poate de sanatos Calatoreste tot timpul si nu simte oboseala decat atunci cand ii place lui sa se opreasca undeva Barbatu-meu, insa, vrea sa stau cu el la Pitesti la tara la mosie Ba nu, zau Tu ne-ai fi vazut pe noi impreuna? Bine ne-ar mai fi stat! Ar fi avut lumea din Pitesti pe seama cui sa se distreze El un ciob de oala sparta si eu un paharel de cristal Marele duce Alexis, cel putin, nu mi-e barbat Mi-e numai amant A, ha! stiu la ce te gandesti la gura lumii la opinia publica Nu-mi pasa Toate femeile au cate un amant! E drept ca nu toate pot avea cate un mare duce, dar daca asa mi-a fost norocul? Atat mai bine pentru mine Nu? Tu, daca ai fi fost femeie, nu ti-ar fi placut sa fii amanta unui mare duce? Era oare mai bine sa fiu nevasta cui stii si tu? Spune tu, ce as fi putut face eu cu el la Paris? Ce am fi facut, de altfel L-am trimis acasa, sa ingrijeasca de mosie De mosiile marelui duce ingrijesc altii Marele duce nu ingrijeste decat de mine Tu ai fi capabil sa faci ca el? Nu Ei! ce zice inseamna sa fii barbat? Barbat adevarat insa, nu ca el, numai cu 'fost prefect' pe cartea de vizita
Si Lizica ar fi continuat sa-mi vorbeasca la fel si inca multa vreme, daca un servitor n-ar fi anuntat sosirea marelui duce.
Marele duce!
Cuvintele astea parca sunt doi nori incarcati cu electricitate diferita. Fac explozie chiar in urechile mele. Ecoul exploziei, insa, imi patrunde pana in adancul sufletului. De cand sunt la Paris, sondez numai adancimile incomensurabile. Una din ele sunt eu insumi. In golul acesta, insa, nu privesc niciodata pana la fund. Prea e adanc si prea e intuneric Mi-e teama de ce as putea vedea dincolo de ce vede toata lumea.
Lizica, bunaoara, daca si-ar fi aruncat ochii la mine in momentul acela, m-ar fi vazut asa cum poate am sa raman toata viata. Si Lizica n-ar fi fost deloc incantata de efectul indrumarilor ce-mi daduse pana atunci. E drept ca din ce-mi spusese ea, nu prea intelesesem mare lucru. Nu stiam inca ce inseamna un barbat adevarat. Barbatul din fata ei, insa, era mai copil ca niciodata. Era galben si tremura de teama ca elicea de alama a unui ventilator electric. Sosirea neasteptata a marelui duce ma daduse inapoi cu trei ani si jumatate. Sarbatoream, fara sa vreau, aniversarea primei mele mari nenorociri in viata. Noroc insa ca marele duce nu era profesor de limba romana, si Lizica nu semana deloc cu Kety
Si totusi, emotia nu mi-a trecut decat dupa ce am fost prezentat marelui duce.
In sfarsit! Strang si eu mana unui boier de vita veche De la anul 1613, familia Romanovilor domnea fara intrerupere in Rusia. My Baby, desi de vita poate tot asa de veche, nu-mi vorbise niciodata de stramosii ei. Aceeasi discretie observ ca pastreaza si marele duce. Dar marele duce e altceva. Vlastarul Romanovilor nu vorbeste fiindca n-are nevoie. Stramosii lui vorbesc mai elocvent decat ar putea vorbi el Pentru mine, insa, nu vorbeste nimeni limba nucului, din via noastra de la Slatina, n-o cunoaste nimeni aici. Si nucul acesta e singurul meu stramos cu care m-as putea lauda
Marele duce a fost la cursele de trap de la Vincennes, unde unul din caii sai a castigat 'Grandprix d'automne'. Proprietarul, insa, si-a pastrat numai satisfactia castigului. Premiul, transformat intr-un inel de smarald, l-a oferit Lizichii chiar in fata mea
Abia acum incep sa inteleg si eu ce inseamna a fi barbat adevarat.
La despartire, Lizica imi sopteste la ureche:
― Asculta Daca ai cumva nevoie de bani, nu te jena.. Spune-mi drept Tu trebuie sa cheltuieli mult la Paris Am vazut eu aseara cum iti place sa traiesti

*

Ce sa fac? De o luna de zile ma intreb mereu ce trebuie sa fac? Nu gasesc insa nici o solutie care sa ma poata multumi De o luna de zile nu mai fac absolut nimic Asta inseamna ca toata ziua ma gandesc la Lizica Era fatal sa ajung aici!
Nu stiu daca o iubesc cu adevarat sau daca nu e decat o simpla, dar puternica obsesie. Lizica insa ma stapaneste ca un reumatism rebel care mi-a intepenit tot corpul.
La examen nici nu ma gandesc. Sa-l prepare cei care au timp. Eu n-am decat dureri de cap, ameteli si o singura mare preocupare in viata: daca i-as marturisi dragostea mea, ce are sa zica oare Lizica?
Ciudat lucru. Eu nu pot fi niciodata singur cu Lizica, nici cand o am in fata, nici cand o am numai in gand. Spectrul lui Mihaita mi-apare blajin si prietenos, asa cum l-am cunoscut in viata, se apropie de mine, ma ia de mana si cu degetul la gura imi sopteste parca:
― Nici o vorba Lizica nu trebuie sa stie nimic Altminteri o superi Ii tulburi viata O faci sa sufere Hai mai bine cu mine si pe ea las-o in pace
Si de cate ori o vad, urmez sfatul lui Mihaita. Nu-i spun nimic Lizica nu stie inca nimic Nu stie c-o iubesc
Simt insa ca situatia asta nu mai poate dura la infinit. E mult mai grozava ca examenul pe care nu ma pot decide sa-l prepar Parisul incepe sa ma plictiseasca Ce-am cautat eu oare aici? Cine mi-a scos pe Lizica in cale cand eu habar n-aveam de ea?
Ah! Ce bine ar fi fost daca nu ma hotaram sa-mi prepar examenul asa de curand! Nu m-as fi dus sa-mi petrec ultima noapte 'peste apa' si nici pe ea n-as fi intalnit-o.
Ma simt asa de nenorocit, ca mi-ar trebui doua fericiri deodata ca sa-mi pot veni iar in fire: sa-mi trec examenul si sa ma iubeasca Lizica.

*

Vestile de acasa incep sa ma puna pe ganduri. Iata ce-mi scrie mama:

'Dragul mamii,
Am auzit ca la Paris n-ar fi tocmai asa dupa cum spui tu, si ca de un an si jumatate nu faci decat sa petreci cu femeile, care-ti mananca banii si-ti ruineaza sanatatea. Gandeste-te bine unde ai sa ajungi cu felul acesta de viata. Averea ta nu este asa de mare ca sa poti face fata cu ea pana ce s-o indura Dumnezeu sa-ti sfarsesti studiile. Daca nici primul examen nu I-ai trecut pana acum, mai bine intoarce-te acasa fiindca, slava Domnului, se invata destul de bine si la Universitatea noastra de la Bucuresti. Nu te supara ca-ti spun lucrurile astea, dar pe aici, prin oras, nu se prea vorbeste bine de tine. Si lucrul asta pe mine ma doare mai mult ca pe tine. Se spune ca te-ai fi inhaitat cu Lizica a prefectului care a fugit de la barbatu-sau si acum face pe femeia de strada la Paris. Pacat de ea si de bietii parinti, ca i-a facut de ras in tot orasul. Nu te potrivi ei, ca tu tot copil esti pana ce-o sa-ti iei majoratul. Sa stiu barim ca ai fost cuminte atata timp cat ti-am purtat eu de grija. Pe urma, ce-o vrea Dumnezeu! Esti liber sa faci cu banii tai ce-ai sa vrei. Dar daca o fi sa continui asa dupa cum ai inceput, sa stii de la mine ca in doi-trei ani n-o sa mai ai para chioara. Banul este lucrul dracului, mai ales acolo la Paris, unde viata este mai scumpa ca la noi. Anunta-ma si pe mine cand o fi sa-ti treci examenul, ca sa nu-mi mai fie rusine de lumea care ma intreaba de tine, cand ies prin oras. Te saruta cu toata dragostea,
mama ta'.

Extraordinar! N-am sa pot scapa niciodata de concursul benevol al celor care parca au jurat sa-mi poarte de grija cu orice pret Si barim daca le-as fi cerut acest sacrificiu! Dar de unde? Nu le cer nimic Nu le cer, si totusi domnii de la 'centru' vor sa stie mai bine ca mine ce fac eu la Paris Si cand ma gandesc ca vecinul meu de pe coridor nici pana azi nu cred sa fi aflat cine sunt, desi usile noastre se gasesc fata-n-fata.
Nu-ti fie teama, mama Lizica nu ma costa inca nici un ban. Ba ceva mai mult Dac-ai sti tu ce mi-a propus! Dar nu Nu inca Deocamdata, mi-e rusine sa-ti spun Cat priveste examenul, fii pe pace Iti promit solemn ca-l voi trece cu succes, chiar daca ar fi ca Lizica sa nu ma iubeasca niciodata.

*

Mai zilele trecute, am mancat cu marele duce la Paillard.
Rusii au sentimentul de familie foarte dezvoltat. Pe mine, bunaoara, ma socoteste un fel de rubedenie indepartata, numai pentru faptul ca sunt din acelasi oras cu Lizica. Ca sa-mi dovedeasca trainicia simpatiei sale, mi-a propus sa ma angajeze ca secretar, sau mai bine zis randuitor al celor doua biblioteci ravasite ― una a lui si alta a Lizichii.
Nu stiu ce fel de biblioteca o avea marele duce. N-am fost niciodata pe la el pe acasa. Lizica, insa, stiu bine, n-are nici un fel de biblioteca si nici nu cred sa aiba in gand asa ceva. Toate romanele pe care le cumpara mi le daruieste mie, dupa ce le citeste. Pe mine, insa, lucrul acesta ma plictiseste grozav de mult. Lizica citeste numai autorii la moda, pe care nu-i pot suferi. Cand ii vorbesc de Lautreamont, de Aloisius Bertrand, de Villiers de L'Ile Adam, de Marcel Schowob, de Rmy de Gourmont sau de Andr Gide, are aerul ca ma compatimeste, ca si cum as fi ramas corigent la limba franceza Cu cat o iubesc mai mult, cu atat imi dau seama ca pe Lizica nu trebuie s-o iubeasca un intelectual. Lizica este o bestie frumoasa in care, insa, nu te poti increde. Te musca chiar cand ii dai de mancare
Nu stiu, insa, daca aceasta a fost adevaratul motiv pentru care am refuzat propunerea marelui duce. Nu mi-am putut da seama in primul moment. Mi s-a parut insa ca gentiletea marelui duce este o gluma de prost-gust. Dar marele duce, care este un om binecrescut, deghizase gluma intr-o oferta sentimentala, care ar fi putut surade chiar si fostului meu profesor de limba romana. Amantul Lizichii pare ca-mi plange de mila ori de cate ori vrea sa fie dragut cu mine. Marele duce nu uita niciodata ca sunt din acelasi oras cu Iizica
Lizichii, insa, care m-a intrebat tot asa de mirata ca si marele duce pentru ce am refuzat propunerea, i-am raspuns fara inconjur:
― Fiindca te iubesc si nu vreau sa traiesc la Paris din mila amantului tau
Lizica s-a schimbat la fata ca ziua de 6 august a fiecarui an. Si-a ridicat apoi ochii in tavan, ca sa vada daca nu cumva, din cer, se uita cineva la noi, si a dat din cap dezgustata de uniformitatea acestui moment suprem. Tavanul nu se crapase insa, si catapeteasma lumii astepta, probabil, o fraza mai de efect, ca sa se darame peste noi.
Mi-am dat seama imediat ca declaratia mea fusese bombastica si mai idioata ca un vers din Micul dor. Era prea tarziu insa. Lizica incepuse sa vorbeasca ea:
― E foarte dragut din partea ta sa-mi spui ca ma iubesti. Asta inseamna ca ai inceput sa ai si tu gust Probabil de cand esti la Paris La Pitesti nu mi-ai dat niciodata sa inteleg ca ma placi Aproape nici nu te uitai la mine Nu este asa? Spune
― Nu, nu Nu este asa Te iubesc de mult de cand te cunosc!
― Nu, nu Ma iubesti numai de cand ai vazut ca ma mai iubesc si altii Pe mine ma iubeste foarte multa lume Ma iubeste si Rotschild, nu numai marele duce Eu, insa, nu iubesc pe nimeni Pe mine barbatii ma scarbesc Ii suport insa fiindca am nevoie de ei. O femeie ca mine are totdeauna nevoie de un barbat Dar vezi tu? Nu orice om poate fi barbat adevarat Pe tine insa am sa te iubesc tocmai fiindca nu esti inca barbat Am sa te iubesc, dar altfel, cu totul altfel Ce? Nu crezi? Esti un prost Uite, vezi? Mutra asta de idiot ma face sa te iubesc chiar mult de tot foarte mult asa cum as iubi un frate. Ce? Nu-ti convine?
Eu continui sa dau din cap, ca un manz naravas. Ea insa, cu o singura vorba, imi arunca parca un lat de gat si ma imobilizeaza pe loc.
― Cum? Tu vrei sa fii ceva mai mult? Vrei sa-mi fii amant? Ce fel de amant? Asa cum este marele duce? Nu se poate Adica nu poti tu Marturiseste
Eu oftez in chip afirmativ. Ea continua sa-si bata joc de mine cu voluptatea unei pisici care tine un soarece in gheare.
― Ei, da Inteleg Vrei sa-mi fii amant de coeur Nu? Nici asta nu se poate. Adica nu vreau eu N-am incredere in tine Tu esti inca un copil Nu te gandi ca suntem amandoi de aceeasi varsta Eu sunt mult mai rezonabila ca tine Si eu iubesc numai cu capul, nu cu inima. Haide, haide Fii cuminte Du-te si-ti ia bibliotecile in primire. Ai sa gasesti in ele cateva carti care au sa-ti fie de folos poate Apoi, dupa o pauza, ca si cum s-ar fi consultat din nou cu ea insasi: Nu uita, insa, ca si visele se implinesc cateodata. Ai rabdare Cine stie? Daca tii asa de mult, poate ai sa fii si tu odata amantul meu Iata, iti promit! Dar numai o singura data in viata ta De mai multe ori n-ar fi bine poate Ai incredere in mine
Esti multumit? Bine Asteapta numai Stii s-astepti? Stii ce trebuie sa faci ca sa nu mai fii copil? Sa fii barbat ca marele duce! Vino sa te pup, lighioana mica si fara nume! In ce atlas de zoologie e fotografia ta?
Si cu gestul cel mai firesc din lume, calma si fara pic de emotie, Lizica ma saruta pe gura, ca si cum o vrabie ar fi trecut un bob de mei din ciocul ei in ciocul puiului din cuib.

*

De cand sunt bibliotecarul marelui duce, sau mai bine zis al Lizichii ― ceea ce nu este acelasi lucru ― mi-am reluat viata de om in toata firea. Ma scol dimineata la ora sapte si in fiecare noapte ma culc numai in patul meu. In cafenea nu mai intru decat ziua, iar peste miezul noptii nu intarzii decat cand ma duc la teatru.
Fiindca cele doua biblioteci nu-mi dau aproape nimic de lucru, in restul orelor libere citesc. Am ajuns chiar foarte departe. Dreptul este o stiinta pe care, la nevoie, o poti invata ca pe o poezie. Daca nu ma insel agatarsii aveau legile scrise in versuri
Tot ca pe un text de lege invatasem si noi in scoala poezia Umbra lui Mircea la Cozia. Cand am voit s-o comentez, insa, mi s-a infundat
In schimb, principiile de drept le poti comenta la infinit. Le poti intinde si rasuci dupa cum iti convine. Stiinta dreptului are ceva din personalitatea cauciucului Suporta orice deformare. Cu cat reusesti sa pari mai absurd, cu atat mai mult impresionezi pe specialisti. Totul depinde de cei care te judeca. Nu e nevoie ca pentru acelasi caz sa pledezi la fel, chiar daca ai in fata ta aceiasi judecatori. Sentintele variaza nu dupa speta procesului, ci dupa buna dispozitie a judecatori-lor, care, in treacat fie zis, trebuie sa fi studiat si ei dreptul la fel ca tine. Asta inseamna ca dreptul e o stiinta de pura inteligenta. Inteligenta singura iti permite sa jonglezi cu 'uite popa, nu e popa' in asa fel ca, la un moment dat, sa juri ca ai in fata ta nu numai un popa anonim, dar chiar un adevarat patriarh De aceea, poate, majoritatea studentilor romani de la Paris studiaza dreptul. Romanul, din firea lui, este 'smecher'. Exceleaza in asa-zisele 'variatiuni pe o singura coarda', chiar cand nu este muzicant. Tema n-are nici o importanta. Totul consta in dexteritatea cu care prezinta variatele aspecte ale unei melodii de multe ori inexistente chiar. Procesele mari, de altfel, nu le castiga oamenii de drept, ci numai avocatii mari
Stiu ca muzicantii si avocatii au sa protesteze. Ii previn insa ca n-au dreptate, fiindca si unii si altii pot fi, in anume momente, aceiasi admirabili maestri cantareti, sau, cum se spune aici la Paris, des maitres chanteurs.
Cred ca pana la sfarsitul lunii mai voi fi gata. In prima jumatate a lunii iunie mama va primi vestea mult asteptata, iar in orasul Pitesti noutatea sosita de la Paris va putea fi afisata mai intai la 'centru', asa cum cere traditia locala, si de aci raspandita in tot orasul.
Ca si mama, Lizica asteapta cu aceeasi nerabdare evenimentul fixat pentru jumatatea lunii iunie. Eu o tin in curent cu toate laturile complexei mele activitati. Ea insa pare a se interesa mai mult de mine decat de biblioteca si universitate. Mi-a marturisit ca ideea bibliotecilor ea i-a sugerat-o marelui duce. Amantul sau nici nu se gandea la asa ceva. N-a citit in viata lui nici o carte si nu stie sa scrie decat frazele tipice, impuse de protocol si legaturile de familie. Pentru restul corespondentei, marele duce, care vorbeste cinci limbi, are cinci secretari: pentru limba rusa, franceza, engleza, germana si italiana.
Pacat ca marele duce nu vorbeste in romaneste. M-ar fi luat poate pe mine ca al saselea secretar. Numai de n-ar fi aflat ca am ramas corigent la limba romana Lizica e in stare sa-i fi spus si lucrul asta. I-a spus ea, de altfel, lucruri si mai grozave I-a spus, bunaoara, c-o iubesc! Marele duce a suras. Surasul este primul si cel mai imperativ atribut al unui adevarat barbat, mai ales cand este si mare duce
Fostul meu profesor de limba romana, desi nu era mare duce, cand si-a varat capul pe fereastra la Kety in odaie, a suras si el A suras insa 'verde'. Un mare duce surade totdeauna 'rosu'.
Ce-a iesit din surasul verde am vazut. Sa ma fereasca Dumnezeu sa mai vad ce are sa iasa si din surasul rosu!

*

Sanatatea Lizichii incepe sa ma ingrijoreze. Plamanul de care-mi vorbea nu era o gluma. Lizica este ofticoasa. Din zi in zi frumusetea ei devine tot mai stranie. Lizica este mai alba ca mosiile marelui duce in timpul iernii.
Si totusi, Lizica nu vrea sa se ingrijeasca. In loc sa se duca pe coasta Mediteranei, sta tot timpul la Paris. Ziua se agita cu tot felul de nimicuri, iar noaptea colinda din cartier in cartier, dupa cum pe vremuri, la Pitesti, colindam si noi din casa in casa, dar numai o data pe an: in noaptea de Mos-Ajun.
Mi-aduc aminte de noaptea cand masa prefectului, incarcata cu tot felul de bunatati, ne infratise stomacul pentru o clipa si ne invrajbise sufletul pentru o vesnicie. Era tot o noapte de Mos-Ajun.
Parca ma vad si azi in mijlocul celor de atunci. Mihaita sta intre Lizica si mama -sa, Radulescu Florian langa Oita, Lapus Nicolae si Columbachis Aristotel la dreapta si la stanga grecoaicei, dar eu intre guvernanta, care nu vorbea decat englezeste, si vaduva de la Campulung, care nu vorbea deloc. Ma vad apoi pornind cu toti ceilalti prin zapada pana la glezne, sfidand gerul si mai ales viitorul, caruia nu-i facusem inca cinstea sa-l introducem in preocuparile noastre de pana atunci.
Astazi, insa, afara de Mihaita, care stiu unde se afla, de ceilalti nu mai stiu absolut nimic. De catva timp, insa, am inceput sa ma numar si eu printre 'ceilalti'. Nu mai stiu aproape nimic nici de mine. Mi-am pierdut parca urma. De cate ori ma caut, imi pare ca nu ma gasesc niciodata acolo unde ma aflu. Cand stau alaturi de Lizica, mai ales, nimeni parca n-ar fi alaturi de ea. Cateodata, ma simt asa de absent, ca-mi vine sa plang. Sunt parca mai absent chiar decat Mihaita, cel mai absent dintre noi toti in clipa de fata Nu stiu de ce, dar de cate ori ma gandesc la el, ma trezesc gandindu-ma la mine insumi. Chipul lui incepe sa se confunde cu al meu. Si doar Mihaita nu semana deloc cu mine. Nu semana insa atunci, cand nu eram poate amandoi la fel, cand el iubea numai pe Lizica, iar eu ma 1asam sa fiu iubit de toata lumea. Dar azi, cand pe Lizica o iubesc si eu la fel cu el, cine-mi spune ca n-am inceput si eu sa seman cu Mihaita? El, e drept, trebuie sa fi putrezit de mult Eu, insa, abia acum incep Dar azi, maine, mai curand sau mai tarziu, amandoi o sa fim la fel Mortii seamana intre ei ca niste frati gemeni. In pamant, toti suntem copiii aceluiasi tata
Cand ii vorbesc de moarte, Lizica isi bate joc de mine. Lizichii nu-i este frica de moarte. Vrea sa moara ca o floare in paharul de cristal in care a lasat-o stapana casei, care a plecat intr-un voiaj mai lung
Pe mine, insa, cinismul Lizichii ma revolta. Lizica nu poate fi sincera. N-are nici un motiv sa-si grabeasca singura moartea. Nu poate fi nici obosita, nici dezgustata de viata. N-are nici ma car grija unui examen la facultate, ca mine. E tanara si frumoasa si are tot ce-i trebuie ca sa traiasca fericita. Toata lumea o cunoaste si o iubeste. Femeile, ca si barbatii, o intampina la fel, cu aceleasi exclamatii de admirare. Intreg Parisul o soarbe cu ochii si adoarme cu ea in gand, ca cu amintirea unei zile de sarbatoare. In localurile de noapte in care se afla ca vine Lizica toate mesele sunt rezervate de cu ziua. Pentru un scaun suplimentar la un colt de masa, se plateste ca pentru un hectar de pamant arabil. Si in Franta pamintul este cu mult mai scump ca in Romania
Lizica mi-a marturisit ca vrea sa fie ingropata in pamant francez. Pamantul Frantei adaposteste atatia morti ilustri, ca amintirea lor il face sa rodeasca parca mai mult ca ploaia si soarele. In Franta, cand esti cu adevarat cineva, nu mori aproape niciodata. Si Lizica este obsedata de numele catorva femei din veacurile trecute, care, desi au murit de mult, continua parca sa traiasca si azi.

*

Credeam ca singurul mare eveniment al anului va fi examenul meu, care la Pitesti, mai ales, trebuie sa fi produs oarecare senzatie. M-am inselat insa. In Extremul Orient s-a petrecut un eveniment cu mult mai senzational: razboiul ruso-japonez.
Lizica oscileaza intre doua emotii deopotriva de puternice. Una e plecarea mea; alta, plecarea marelui duce. Eu trebuie sa plec pentru indeplinirea unor anume formalitati, care reclama prezenta mea neaparata in tara. Trebuie sa-mi iau majoratul si sa-mi prelungesc amanarea serviciului militar. Marele duce, insa, a plecat in Rusia de aproape o luna. Acum trebuie sa se gaseasca in drum spre Manciuria.
De intors, probabil ca o sa ne intoarcem amandoi, afara numai daca, bineinteles, unul din noi nu va da ortul popii. De data asta, insa, nu stiu care din noi va lua inaintea celuilalt. Imi dau seama ca de cand iubesc pe Lizica, eu si marele duce nu suntem decat doi cai de curse, care galopeaza pe ultima suta de metri ce-i mai despart de potou. Potoul nostru este Lizica. Pana azi, toate cursele au fost castigate de marele duce. Nici nu se putea altfel Marele duce este cal de rasa. Stramosii lui numara cate un imparat de fiecare generatie. Eu, insa, nu sunt decat un biet outsider care astept un handicap convenabil in care sa ma pot afirma. Daca scap si ocazia asta, din cal de curse devin cal de saca
Marele duce nu cred sa se poata intoarce inainte de sfarsitul razboiului. Eu, insa, ma pot intoarce oricand inaintea lui. Daca as fi fost major, n-as fi plecat pentru nimic in lume din Paris. Dar mama nu mai vrea sa-mi trimita nici un ban. La Lizica nu ma pot imprumuta, fiindca in momentul de fata nu mai are nici ea. In cateva zile, Lizica a dat gata toti banii pe care ii 1asase marele duce. Cat despre banii din tara, sa nu mai vorbim. Lizica nu primeste de acasa decat o suta de franci mai mult ca mine. Amandoi dar, suntem, cum se zice, dans la plus noire pure. Lizica, mai ales, sufera ingrozitor. Pentru ea banii sunt ca boabele de orez din pilaf Nu stie niciodata cate boabe mananca. Asa mananca Lizica mult enorm de mult poate fiindca i-au recomandat doctorii sa se supraalimenteze. Lizica, insa, depaseste pana chiar si prescriptiile medicale. Mananca tot ce vede cu ochii. Mie bunaoara, pana azi, mi-a mancat ceasornicul de aur care-l aveam de la tata, inelul cu briliant pe care mi-l daduse mama-mare, cand am plecat la Paris, doua randuri de haine, un pardesiu si leafa mea de bibliotecar pe care marele duce, la plecare, mi-o avansase pe trei luni de zile
Trebuie sa plec dar Trebuia sa plec de-acum cateva zile chiar M-a oprit insa Lizica. A avut nevoie de mine, sau, mai bine zis, de rolul pe care trebuia sa-l joc fara voie. Nu puteam s-o refuz. De altfel, Lizica are perfecta dreptate. O solutie mai nimerita nu puteam gasi nici eu, nici ea. Pana ce-am sa ma intorc cu bani din tara, Lizica a inchiriat unui atasat de la legatia portugheza doua din odaile sale de la parter. Contractul, insa, l-am semnat eu, ca si cum as fi subinchiriat cu invoirea proprietaresei odaile pe care pana atunci le locuisem eu. De cand nu mai are parale, Lizica a inceput sa aiba scrupule.
Situatia asta, insa, nu va dura multa vreme. Marele duce nu o poate lasa sur la paille. Oricat de mare ar fi, in Rusia, criza financiara provocata de razboi, un mare duce poate gasi totdeauna banii necesari pentru a-si intretine amanta. Si afara de asta, rusii au credit nelimitat la Paris. O simpla telegrama e de ajuns. Semnatura marelui duce este ca toiagul lui Moise: face sa tasneasca apa din piatra seaca
Eu insa ma rog la Dumnezeu ca marele duce sa intarzie cat mai mult cu trimiterea banilor. Surpriza asta vreau sa i-o fac eu, cand am sa ma intorc din tara, major si om bogat Cand voi lua locul marelui duce, poate rusul sa se intoarca victorios de la razboi. Adevaratul victorios am sa fiu eu Abia atunci Lizica o sa inteleaga care din doi o iubeste cu adevarat Stiu bine ca averea mea nu se potriveste, nici pe departe chiar, cu averea marelui duce. Lizica, insa, care este femeie inteligenta, va aprecia sacrificiul fiecaruia din noi nu dupa importanta sumelor emise, ci dupa putinta bancilor emitente
Mi-e teama, insa, ca Lizica, cum este ea 'mana sparta', n-are sa poata rezista nici pana la intoarcerea mea din tara. In cazul acesta, voi fi nevoit sa-i fac surpriza prin posta, nu prin viu grai. Prima recolta a ogorului meu parintesc va fi un cec al Bancii Nationale Romanesti catre Banque de Paris et Pays Bas
Numai de nu mi-ar lua inainte marele duce.
La noapte plec spre tara.
Plec, insa, cu sufletul indoliat ca poarta unei case in care a murit cineva. Niciodata n-am plecat asa de trist, fiindca niciodata n-am plecat fortat de altceva decat de imboldul propriului meu suflet. Eu n-am calatorit niciodata decat cu sufletul meu impreuna. De data asta insa, plec numai eu singur. Sufletul meu ramane la Paris. Ramane sa rataceasca pe Champs Elyses, la fel poate ca si sufletul lui Mihaita, care acum trei ani ratacea prin alte campii Elisee, in timp ce trupul lui, aproape gol, se clatina spanzurat de copacul de la Trivalea
Lizica a primit de la marele duce nu banii pe care-i astepta, ci o scrisoare ― o scrisoare lunga pe patru fete, un fel de spovedanie tarzie, dar categorica din toate punctele de vedere
Daca pe campul de lupta din Manciuria marele duce ar intrebuinta, fata de japonezi, aceeasi strategie ca si fata de noi, geniul rasei slave n-ar mai fi pus niciodata in discutie.
Abia acum inteleg eu pentru ce marele duce a suras cand Lizica i-a destainuit ca o iubesc. Toti oamenii surad pentru cate ceva in viata. Un suras, insa, nu seamana niciodata cu altul. Si marele duce nu putea surade decat asa cum a suras: rosu! Culoarea rosie inseamna 'pericol' Un suras se poate talmaci mai usor ca un vis. Un suras rosu, bunaoara, nu poate fi decat preludiul unei sentinte in ultima instanta. Ierarhia surasurilor urmeaza ordinea culorilor din spectrul solar: rosu, portocaliu, galben, verde etc.
Usurinta Lizichii ar fi putut sa ma coste viata. N-are sa ma coste, insa, decat o parte din avere, daca nu chiar toata
Marele duce a anuntat-o ca nu-i mai poate trimite nici un ban. In schimb, ii trimite consimtamintul sa fie inlocuit cu mine si pravoslavnica lui binecuvantare, pentru tot ce are de gand sa mai faca de azi inainte. Existenta ei nu-l mai intereseaza. Parca n-ar fi iubit in viata lui niciodata o femeie Marele duce nu mai are decat sentimente patriotice Pentru un moment, il preocupa numai problematica victorie a armatelor rusesti si prestigiul imperiului tarist in Extremul Orient
De cand a primit scrisoarea marelui duce, Lizica tuseste intr-una. De altfel, de catva timp, la Paris, toata lumea tuseste parca la fel. Pe masura ce ziarele anunta noi victorii japoneze, gripa franco-rusa face tot mai multe ravagii.
Din cauza aceasta, Lizica n-a putut sa ma insoteasca la gara. A ramas acasa, sa se doftoriceasca. In schimb, despartirea noastra a fost foarte emotionanta. M-a sarutat cu caldura celor 38 grade de temperatul personala si mi-a spus:
― Vezi sa nu uiti! Trimite-mi ceva bani imediat ce ajungi acasa
Si atata tot.
Pana la plecarea trenului mai sunt 30 de minute
Pana sa-mi iau majoratul mai sunt 30 de zile
Pana sa pot surade si eu ca marele duce mai sunt 30 de ani

*

Acasa ma asteapta mama, o telegrama de la Lizica, sosita cu o zi inaintea mea, si o nesfarsita serie de surprize neplacute.
Pe mama o gasesc aproape neschimbata. Afara de cei cativa peri albi, crescuti pe la tample, mama a ramas aceeasi femeie blanda, cu judecata intreaga, si care ma iubeste la fel ca intotdeauna, desi continua sa se indoiasca inca de stralucirea viitorului meu. Telegrama Lizichii a nelinistit-o mai mult decat dac-ar fi aflat, bunaoara, ca mi s-a intamplat vreun accident pe drum.
Lizica ma roaga staruitor sa n-o uit si sa-i trimit, cat mai curand, macar cinci mii de lei, deoarece a doua zi chiar dupa plecarea mea doctorii au sfatuit-o sa intre intr-un sanatoriu.
Mama incearca sa ma convinga de un lucru de care de altfel nici nu vreau sa aud. Ma sfatuieste sa nu-i trimit nici un ban, fiindca barbatu-sau si parintii sunt mai bogati decat mine si mai in masura sa-i poarte de grija. Mama, insa, nu stie inca ceea ce deocamdata nu stiu decat eu. De trei luni de zile, Lizica rupsese orice relatii cu cei de-acasa. Familia, de altfel, nu-i purtase niciodata de grija. In lipsa marelui duce, deci, singurul om caruia se putea adresa fara sa roseasca eram eu. E drept ca pe Lizica o cunostea intreg Parisul. Nimeni insa nu avusese pana atunci curiozitatea sa se intrebe cine este aceasta faimoasa printesa Romanowska, al carei amant oficial fusese un mare duce, iar amant de coeur un student roman.
Nu stiu, dar, pe cine trebuie sa supar mai degraba: pe mama sau pe Lizica? Mama nu vrea sa-mi dea nici un ban mai mult decat strictul necesar buzunarului, iar Lizica eram sigur ca n-are sa vrea niciodata sa inteleaga imposibilitatea de a-i trimite bani mai inainte de a intra in posesia averii mele personale. Or, lucrul acesta nu era posibil decat peste trei-patru saptamani.
Nu-mi ramane, deci, decat sa ma imprumut in oras. Dar de unde? De la bancheri? Imposibil Ar insemna sa mahnesc pe mama, care ar afla imediat. De la prieteni? Dar care din prietenii mei mi-ar fi putut imprumuta suma de care avea nevoie Lizica? Nici unul!
Poate singur Cotan. Dar Cotan este la Bucuresti. Si tot la Bucuresti se afla si Steluta cu barbatu-sau, care a fost mutat profesor de gimnastica la gimnaziul 'Sincai', infiintat de curand.
Cotan ma uimeste cu perseverenta lui sentimentala. Marturisesc ca nu l-as fi crezut niciodata capabil de o dragoste asa de lunga. De Steluta, insa, mi-e teama sa vorbesc. Sunt sigur, ca vara-mea il inseala cu primul venit. Steluta imi seamana mie ― mie cel de altadata! Se lasa sa fie iubita de toata lumea

*

Bani, bani, bani!
Imi trebuie bani! Imi trebuie imediat si cat mai multi Imi trebuie cu orice pret, fie chiar cu pretul renuntarii benevole la o parte din propria mea avere. Motivul l-am gasit Este admirabil: o datorie de onoare Banii, insa, nu-i pot gasi nicaieri
Lapus Nicolae, cand a avut nevoie de bani, a gasit imediat. A spart tejgheaua lui tata-sau. Eu, insa, nu pot face nici macar atata lucru. Tejgheaua lui tata-meu se afla la loc sigur ― la Casa de Depuneri si Consemnatiuni din Bucuresti. Tot ce pot face este sa-mi sparg capul Mi-e teama, insa, ca nu voi gasi nici acolo ce-mi trebuie
In Pitesti, framantarile mele nu produc nici un ecou. In orasul in care Mihaita s-a sinucis din dragoste, iar eu am ramas corigent la limba romana, nu exista nici un om in stare sa-mi descifreze viitorul si sa-mi sconteze gloria zilei de maine
De cand m-am intors in tara, traiesc parca ultimele zile ale unui condamnat la moarte. Oamenii s-au pronuntat M-au parasit M-au condamnat Singura mea speranta este Dumnezeu. El mi-a purtat de grija totdeauna. El n-a parasit niciodata pe cei loviti de soarta pe nedrept Unui condamnat la moarte i se indeplineste totdeauna ultima dorinta. Or, ultima mea dorinta este sa-i pot trimite Lizicai, cat mai curand, banii de care are nevoie sa-si caute de sanatate in sanatoriu.
Ei bine, banii acestia, banii pe care trebuia sa-i trimit femeii ce iubeam avea sa mi-i dea tot o femeie
Cum i-am luat? Nu mai stiu Probabil cu ochii inchisi, ca sa nu vad ce iau. Dar i-am luat, totusi Trebuia! Pe femeia care mi-a dat, insa, am vazut-o. Era aceeasi Era femeia care-mi pastrase amintirea nestirbita femeia care ma iubea inca
Kety, Kety! Ce aparitie nebanuita! Ce aparitie aproape supranaturala!
Sunt mai emotionat decat Jeana d'Arc cand a auzit pe sfanta Caterina vorbindu-i de crengile zarzarului inflorit
Binecuvintat fie ministrul de razboi, care i-a inaintat barbatul la gradul de maior, dar l-a lasat tot in garnizoana la Pitesti. Gratie lui, regasesc pe Kety Gratie ei, voi putea regasi pe Lizica sanatoasa

*

Kety e aceeasi ― o floare presata in filele unui album de poezii. De cand iubesc pe Lizica, insa, nu ma mai intereseaza nici florile, nici poeziile. De obicei, florile si poeziile sunt vestmintele de gala ale minciunii. Ma doare in suflet ca a trebuit sa mint pe Kety si de data asta Dumnezeu, insa, are sa ma ierte, fiindca Dumnezeu singur mi-a scos-o in cale. El stie mai bine decat oricine ca pe Kety n-am sa mi-o pot smulge niciodata din suflet. Kety este o floare unica. Ea este amintirea singurei mele poezii traite cu adevarat. Kety este izvorul de apa vie din care beau slabanogii ca sa se intremeze. Numai ca, pana azi, eu nu-i cunoscusem inca darul acesta miraculos. Ma adapasem din ea, ca un vitel oarecare din jgheabul rustic al unei fantani vulgare. Kety a facut din mine un alt om. In primele zile dupa sosirea mea in tara eram mai rau decat slabanogul din Evanghelie. Imi plangeam singur de mila. Asta zi, insa, parca sunt Josua, care opreste soarele pe loc!
In jurul meu, toata lumea se opreste sa ma priveasca, sa ma admire, sa-mi vorbeasca, sa ma descoasa Un om venit din planeta Marte n-ar fi starnit la Pitesti mai multa curiozitate decat mine. Si doar eu nu vin decat de la Paris. Si, ceea ce este mai trist, vin cu mana aproape goala. Pentru un singur examen de drept si o palida aureola de donjuan, nu este nevoie ca cineva sa se deplaseze peste noua mari si noua tari
Sunt sigur ca, in timpul acesta, cei mai multi dintre colegii mei, desi nu parasisera inca tara, trecusera totusi mai multe examene si cunoscusera mai multe femei decat mine. Faptul, insa, ca veneam de peste frontiera facea sa fiu privit cu emotia naiva cu care sedentarii micilor localitati din tara saluta aparitia pasarilor calatoare.
Pe vremea aceea, pentru pitesteni numai berzele si randunelele treceau frontiera. Lor nu le era dat sa mearga decat cel mult pana la Bucuresti. Capitala tarii era singurul titlu de glorie al celor care-si puteau permite eroismul unui voiaj extraordinar. Berzele si randunelele, insa, ii faceau sa-si aduca aminte ca pamintui se mai intinde si dincolo de ceea ce vad ei cu ochii. Pentru prima, daca nu chiar pentru singura oara in cursul unui an intreg sosirea lor ii facea sa mestece in gura si in gand nume exotice ca Bosfor, Dardanele, Mediterana, Egipt Dar atat, si nimic mai mult. Hotentotii nu pot numara decat primele zece cifre. Pentru rest, nu-i mai ajuta creierul Dintre toti concetatenii mei, singur profesorul de geografie stia poate ce alte nume mai poarta inca pamantul de dincolo de Egipt
Tot un fel de pasare calatoare eram pentru ei si eu. Ca si ele, plecasem si eu odata cu inceputul unei toamne. Plecasem, insa, nu spre sud, ci spre apus, pe drumul soarelui Si nu ma intorsesem ca ele, primavara, ci aproape in toiul iernii, cand la Pitesti pasarile calatoare nu mai zboara decat in amintirea celor cativa sentimentali carunti.
Ciudata pasare calatoare! Imi dau seama ca reaparitia mea la Pitesti cadreaza mai repede cu personalitatea vulgara a pasarilor autohtone. Nu eram nici barza, nici randunica Eram un singur curcan ingamfat, pe care concetatenii mei il asteptau cu nerabdare ca sa-l ingrase pentru Craciun.
Cei care incearca sa se apropie de mine parca-mi intind mai repede Mul, nu mana. Le este teama sa nu le scap din mana iar. Toti au aerul ca vor sa se invite la ospat. Toti sunt flamanzi. Toti ma privesc cu ochii holbati si cu gurile cascate, ca niste crocodili in bazinul unei gradini zoologice Si totusi, nici unul din ei nu ma vrea propriu-zis pe mine. Pentru ei, eu nu sunt decat o simpla unitate de masura. Fiecare din ei se socoate cu mult mai presus decat mine. Asta nu inseamna, insa, ca fiecare din ei n-ar vrea sa fie, daca nu mai mult, cel putin atat cat sunt eu In palnia urechii lor numele meu se impleteste cu ecoul vecinicei lor obsesii cotidiene: Bani! Cuvantul acesta le face un gol enorm si in cap, si in suflet, si in stomac
Bani, bani, bani! Banii mei, banii tatii, banii lor Toti au aceeasi mentalitate. Toti sunt convinsi ca banii mei trebuie sa fie si banii lor Prima plecare mi-o iertasera, fiindca stiau ca plec cu mana goala. Cersetorilor li se deschid portile ca sa iasa afara din cetate, nu sa intre Perspectiva unei noi plecari, insa, ii doare, ii exaspereaza, ii flamanzeste!
Nu stiu cu ce i-as putea indestula. La parastas se mananca gratuit, inaintea plecarii mele, dar, le trebuie si lor, daca nu altceva, cel putin un parastas, parastasul banilor care vor pleca odata cu mine Instinctul lor de oameni flamanzi le spune ca, odata plecat cu banii, n-am sa ma mai intorc poate, sau, in cel mai fericit caz, am sa ma intorc fara bani Si cum banii mei sunt si banii lor, fiecare din ei se vede cu mult mai pagubit decat mine insumi.
Pana atunci, in mijlocul lor traisem linistit si anonim. Nimeni nu facuse prea mare caz de mine. In oras, singura mea faima era ca ramasesem corigent la limba romana. De data asta, insa, toata lumea este razvratira contra tiranului imaginar care le pericliteaza avutul, libertatea si chiar existenta zilei de maine. Capul razvratitilor este insasi mama.
Desi pare a fi tot atat de flamanda, Kety singura nu face parte din gloata razvratitilor. Kety, insa, e flamanda numai de mine, de cel de altadata si probabil de cel de totdeauna. Ea singura nu-mi cere nimic. Pentru ea, insa, acest 'nimic' pretuieste mai mult ca tot ce altii imi cer cu totii laolalta. Gandul ca maine as putea fi un altul decat cel de azi ii infurie pe toti deopotriva. Ea insa continua sa ma pastreze acelasi pe care ma cunoscuse in ziua cand, goala toata, se ma surase cu mine pe sofa. Kety e singura mea mangaiere, singura fereastra luminata din orasul asta fara uzina electrica, singura adiere de primavara in toiul acestei ierni grozave, singura fiinta in mijlocul acestor bolovani cu chip de oameni
Si totusi, fata de Kety ma simt mai vinovat ca oricand. Rautatea celorlalti ma face sa zambesc. Bunatatea ei, insa, ma pune pe ganduri. Imi dau seama ca fata de Kety voi fi un platnic rau. Pentru tot ce-mi ofera ea, eu nu-i pot da in schimb decat iluzia satisfactiei grotesti, pe care un expres de lux o da unei gari secundare in care se opreste cateva clipe numai.

*

La Bucuresti, imi regasesc parte din colegii din liceu. Unii sunt in ultimul an, la licenta. Altii s-au impotmolit, ca si mine, la primele examene. Pe toti, insa, deopotriva ii gasesc la fel de schimbati. Aproape nu-i mai recunosc. Lipsa de mijloace i-a imbatranit inainte de vreme.
Cei mai multi sunt dezgustati si de invatatura si de viata. Ca si corabiile lui Filip al II-lea, nici n-au apucat sa se desprinda bine de tarm, si au naufragiat cu totii, fara sa aiba timp sa dea macar o singura lupta in largul marii.
Cotan este functionar la Ministerul de Interne. Chiostec a dat dracului medicina si s-a intors acasa la Merisani. Lapus Nicolae canta cu ghitara intr-o carciuma de langa Gara de Nord. Baruch David face gazetarie, fiindca stie si limba germana, iar Popescu Virgil a intrat in conservator si este probist la Teatrul National.
Ma intreb ce ar fi facut Mihaita daca ar fi trait. Dintre noi toti, numai el s-ar fi grabit poate sa-si dea licenta. Si pe urma? Probabil ar fi trecut si el, ca ceilalti, in randul slabanogilor sfinti bizantini, care asteapta sa fie eternizati pe zidul unei biserici dintr-un sat oarecare.
Cotan mi-a marturisit ca mai asteapta un an si, daca o vedea ca nu e rost, se duce sa-si dea examenele la facultatea de la Iasi. Nu se prea grabeste insa nici el, fiindca pana la 25 de ani nu are ce face cu licenta. Avocatura n-o sa faca, fiindca n-are nici o tragere de inima, iar in magistratura n-are sa intre, fiindca profesiunile cu ore fixe il dezgusta. Ministerul este altceva. La minister nu se duce decat la inceputul fiecarei luni, ca sa-si ia leafa. La 25 de ani, insa, se poate alege deputat, mai ales ca fostul prefect este de data asta senator.
Cotan pare a fi ramas acelasi. Si cu toate acestea, s-a schimbat si el foarte mult. Pe Cotan, insa, nu l-a schimbat, ca pe altii, grija zilei de maine. L-au schimbat femeile Pacat numai ca aventurile lui Cotan nu prezinta nici un interes. Toate se sfarsesc aproape la fel ― monoton si pueril. Baiatul asta este lipsit de orice fantezie. Parca toata viata lui n-a frecventat decat acelasi birt economic de mahala, in care s-a intoxicat dupa fiecare fel de mancare. Intregul sau menu sentimental e format numai din alimente stricate.
Nu stiu daca Steluta intra si ea in aceeasi categorie. Desi sunt curios sa aflu noutati despre ea, Cotan se fereste, totusi, sa-mi vorbeasca de vara-mea. Discretia lui imi da sa inteleg ca nu trebuie sa-i vorbesc nici eu nimic de sora-sa. Atat mai bine. Poate ca fratele Lizichii nu banuieste inca nimic din tot ceea ce mama pretinde ca ar fi aflat intreg orasul.
Dar chiar asa sa fie Care e vina mea? Gura lumii e sloboda Nu stiu de ce, dar pe mine zicatoarele populare nu ma impresioneaza niciodata la fel, mai ales cand ma simt vizat eu. Bunaoara, faptul ca toata lumea din Pitesti cunoaste legaturile mele cu fata fostului prefect si actualul senator ma incanta. Cand Mihaita mi-a marturisit pentru prima oara ca este amorezat de Lizica, am zambit. Pe vremea aceea, insa, nu cunosteam lumea decat din cartile cu povesti si istorioare morale. Pe Lizica, mai ales, n-o cunosteam deloc. N-o scosesem inca din randul zanelor cromolitografiate pe hartia velina a hors-text-elor. Or, daca eu insumi nu ma socoteam in stare sa-mi ridic ochii pana la ea, cu atat mai mult suferinta lui Mihaita imi parea o curata prostie. Cu timpul, insa, devenisem mai ingaduitor fata de prostia omeneasca. Ba de data asta, chiar, mi se parea ca nimic mai firesc nu s-ar fi putut intampla decat sa calc si eu pe urmele lui Mihaita.
Totusi, fata de Cotan ma simt oarecum jenat. Mi-e teama parca sa dau ochii cu el. Probabil fiindca sunt vinovat. Dar ce anume rau am facut, nu stiu. In orice caz, sunt sigur ca n-am facut nimic cu gandul de a face rau. Fiecare e liber sa ma judece cum vrea. Judecata celorlalti nu ma intereseaza; din contra, ma bucura ma face sa zambesc siret Judecata lor imi lustruieste parca si mai mult vitrina amorului meu propriu, care pana atunci se strecurase printre ei ca geamul unui vagon de drum de fier, aburit de ger. Judecata lui Cotan, insa, ma tulbura ma face sa tremur Imi dau seama ca, pentru ce am facut eu, numai el ma poate judeca. Si vina mea imi pare cu atat mai mare cu cat pana azi el singur nu-mi vorbeste de ea Pentru ce oare? Voieste sa ma crute sau voieste sa ma pedepseasca? Atitudinea lui Cotan incepe sa ma exaspereze. Oare stie ceva sau nu stie nimic? Pentru mine, insa, un 'da' sau un 'nu' este acelasi lucru. Pe zi ce trece, imi dau seama ca cel care cu adevarat nu stie nimic sunt eu Nu stiu nici macar atat cat ar putea sti Cotan.
Simt nevoia sa plec cat mai curand. Niciodata nu m-am simtit mai strain in mijlocul a lor mei ca de data asta. Tristetea celor cateva zile petrecute in tara s-a imbibat parca in mine ca un amestec de otet si fiere intr-un burete
E singura mea provizie de drum. E buretele cu care va trebui sa-mi racoresc buzele aprinse de cuvintele pe care simt ca nu le mai pot rosti
Si cand ma gandesc cu cata bucurie asteptam sa-mi revad si familia, si prietenii din copilarie! Credeam ca cei trei ani de zile petrecuti departe de ei ma adancisera si mai mult in sufletul lor. Nu stiam, insa, ca in lipsa mea furtuna smulsese din radacini pana si copacul de care se spanzurase Mihaita la Trivalea
Cine ma instrainase, oare, asa de mult de ei? Timpul? Nu cred Oamenii? Poate.
Nu vreau sa invinovatesc pe nimeni, fiindca vinovat n-as vrea sa fiu decat eu singur! Mi-e teama, insa, ca nu cumva mai tarziu, sau poate mai curand decat cred, cineva sa nu-mi spuna ca vinovatul este un altul
Chipul Lizicai se aprinde parca in fata ochilor mei ca un semnal luminos de alarma in noapte, nu stiu insa unde pe mare, pe tarm, sau pe cer
― Nu crede, ca nu-i adevarat Vinovata nu sunt eu E dragostea!
La Paris strainii ma apropiasera de Lizica
In tara, Lizica ma departase de ai mei

*

In sfarsit Iata-ma om liber!
Iata-ma, fiindca deocamdata asa imi place sa ma cred. Om insa ― om adevarat ― mi-e teama ca nu sunt inca.
― Om!
Ce cuvant lipsit aproape de orice rezonanta! Un cuvant amputat estropiat Parca nici n-ar fi cuvant adevarat O simpla imperechere de litere, si atata tot. O vocala care vrea sa zboare si o consoana care o tine parca pe loc!
Si, totusi, cuvantul acesta asa de mic reprezinta ceva foarte mare ― tot ce poate fi mai mare Podoaba creatiei Punctul culminant al unui program de realizari nebanuite Un punct grafic, dupa cea mai lunga si mai elocventa fraza divina ― o fraza care a durat sase zile intregi! Cu el se incheie totul. Dupa el, nu mai exista nimic.
Nimic!
Ciudat lucru. Cuvantul 'nimic' este mai lung decat cuvantul 'om'. Sa nu judecam insa importanta cuvintelor numai dupa imaginea lor grafica. In felul acesta, toate bibliotecile din lume s-ar reduce la colectiile uniforme ale aceluiasi abecedar, tiparit insa in editii diferite.
Si totusi, cuvantul 'om' nu este decat o firma ― firma unui magazin de lux in interiorul caruia, insa, de cele mai mute ori se gaseste cu totul altceva decat ce este scris afara. Vreau sa spun ca in viata de toate zilele nu orice om dovedeste existenta fiintei pe care Dumnezeu a voit s-o faca dupa chipul si asemanarea sa.
Un om adevarat este un mecanic-sef al propriei sale uzine. Traieste vesnic in apropierea materiilor inflamabile si a masinilor cu tot felul de roti dintate, care nu asteapta decat o miscare gresita ca sa-l mutileze, ba chiar sa-l distruga. Mecanic-sef, insa, nu poti ajunge decat dupa ce ai trecut prin toata ierarhia meseriei, de la ucenic pana la maestru.
Faptul acesta ma intristeaza. Imi dau seama ca pana azi ucenicia vietii mele nu s-a remarcat cu nimic de seama, ca sa-mi poata da cel putin iluzia apropiatei inaintari la rangul de maestru.
Nu stiu, dar, daca sunt om cu adevarat. In schimb, pot spune ca sunt liber. Nu mi-a spus inca nimeni lucrul acesta. Eu, insa, il simt sau, mai bine zis, il ghicesc. Si asa trebuie sa fie, fiindca in viata, de cele mai multe ori, ceea ce simtim fara sa stim inca este cu mult mai adevarat decat ceea ce pretindem ca stim
Nu mai depind de nimeni. Majoratul m-a dezlegat de ultima obsesie a lantului, de-a lungul caruia, ca si un caine care musca, nu-mi plimbasem, pana atunci, asa-zisa libertate decat prin ograda copilariei. De indata insa ce am gasit poarta deschisa, am si luat-o la goana pe strada. Incotro? Nu stiu nici eu. Senzatia libertatii mult asteptate este asa de puternica in primele clipe, ca-ti atrofiaza pana si simtul directiei. Deocamdata, stiu numai ca am pornit-o din nou spre Paris. Atat mi-e de ajuns.
De cand sunt liber, insa, pentru mine Parisul se confunda cu Lizica. Dar cand iubesti pe Lizica, poti fi oare cu adevarat liber? Iata un lucru la care nu m-am gandit inca.
Nu sunt inca sigur, dar mi-e teama ca libertatea mea incepe sa devina si ea problematica. Mi se pare ca mi-am schimbat numai stapanii. Si, ceea ce este mai trist, de data asta nu cunosc nici macar lungimea lantului pe care imi voi plimba, de azi inainte, iluzia libertatii mele de om indragostit.

*

Calatoresc singur intr-un compartiment cu trei locuri si doua inscriptii, repetate in mai multe limbi: caloriferul cu: 'cald, potrivit, frig' si semnalul de alarma cu: 'In caz de pericol, trageti de maner'.
Parca as calatori cu trenul pentru prima oara in viata. Fiecare macaz ma face sa tresar. Din garile prin care trec fara sa ma opresc, cineva parca imi face semn sa ma dau jos din tren. Fanionul rosu al cantonierilor imi anunta parca o apropiata deraiere.
Am impresia ca, de data asta, am pornit pe un drum gresit. Si, cu toate acestea, pe vagonul in care calatoresc sta scris, rosu pe alb: Bucuresti ― Paris.
Este acelasi drum pe care l-am mai facut o data. Il recunosc. Il reperez in amintirile mele, proaspete inca, si, la capatul lui, ma opresc cu gandul, asa dupa cum, trei ani in urma, ma oprisem cu trenul.
Pe vremea aceea, Parisul nu exista decat in imaginatia mea. Mi-era egal, dar, oricum l-as fi gasit. De data asta, insa, Parisul palpita in ritmul inimii mele. Si ritmul inimii mele nu repeta decat cele trei silabe ale cuvantului: Lizica!
Manivela caloriferului este trasa la cald. Mie insa mi-e frig. Tremur tot. Dintii imi clantanesc in gura si stomacul mi se dezumfla ca o minge sparta. De-a lungul bratelor si picioarelor, siruri de furnici nevazute urca si coboara neincetat, iar in crestetul capului parul mi s-a zbarlit ca o coada de viezure. Un demon si-a infipt ghearele in el si vrea sa mi-l smulga cu orice pret
N-am trecut niciodata printr-o criza de nervi ca asta. Geamurile compartimentului au inceput sa se abureasca de caldura. Pe mine, insa, ma invaluie parca cearsaful rece din patul unui hotel de provincie, fara soba.
As vrea sa trag manerul de alarma, sa opresc trenul in camp si s-o iau la goana de-a lungul araturilor inzapezite, ca un iepure urmarit de propria lui teama.
La fel, mi-e teama si mie de ceva. Mi-e teama, parca, de o razbunare apropiata, pe care insa n-o banuiesc de unde ar putea veni. Si totusi, nu-mi aduc aminte sa fi facut rau cuiva.
Singura Kety ar avea poate dreptul sa se planga de mine. Dar Kety nu banuieste c-am mintit-o. Kety, probabil, continua sa creada si azi ca am avut o datorie de onoare, si nu stie ca banii pe care mi-i imprumutase i-am trimis Lizichii. Ba, ceva mai mult, Kety a ramas surprinsa cand a primit cadoul-dobanda pe care i l-am facut la plecare. De altfel, Kety ma iubeste prea mult ca sa-mi vrea raul. Kety ma iubeste pe mine, asa cum iubesc eu pe Lizica. Cine spune ca femeile nu pot sa iubeasca se inseala. Dovada, Kety si poate chiar Lizica
Dar daca este asa, de cine poate sa-mi fie teama ? Nu, nu Nu mi-e teama de nimeni si de nimic.
Si continui sa calatoresc inert ca un geamantan in fundul caruia mi-am ascuns constiinta impacata ca eu n-am facut nimanui nici un rau pana acum. Candva, nu stiu cand, probabil ca voi pacatui si eu. Singurul meu mare pacat in viata, insa, va fi altul. Va fi raul pe care mi-l voi face tot eu mie insumi.

*

La Viena, un defect al uzinei electrice intarzie, nu se stie pentru cat timp, plecarea trenului din Westbahnhoff spre Paris.
Prin birouri ard lumanari de spermantet si brichete de aprins tigari. Pe peron, amploiatii de la Caile Ferate circula grabiti, cu felinare si torte aprinse in mana. Spectacolul este lugubru si comic in acelasi timp. Asist la inmormantarea unui lepros medieval, in jurul caruia legea cerea sa se faca zgomot mult si intuneric.
Ingroziti de urmarile neprevazute ale accidentului, calatorii si-au pierdut parca si mintile, si identitatea. Alearga cu toti in nestire, se cauta, se striga, se lovesc si se injura. Cei care, intampla tor, se regasesc, se imbratiseaza fericiti ca si cum ar fi scapat de focul gheenei.
Printre ei ma aflu si eu. Pe mine, insa, nu ma cunoaste nimeni. Nimeni nu ma cauta. Nimeni nu ma striga pe nume. Prezenta mea in mijlocul lor nu intereseaza pe nimeni. Dintre toti calatorii, eu par a fi cel mai absent. Sunt singurul calator care mi-am pastrat mintile si identitatea.
Ma intreb, chiar, de ce m-am coborat din vagon, cand spectacolul l-as fi putut privi tot asa de bine de la fereastra. Cineva, insa, ma impinge parca tot mai mult spre gloata de nedumeriti care se inghiontesc, se apostrofeaza si se invartesc in jurul lor, ca niste caini cu tinicheaua de coada.
Cu cat timpul trece, imi dau seama ca aceeasi agitatie colectiva pune stapanire si pe mine. E drept ca teama de necunoscut este cea mai contagioasa boala sufleteasca. In momentul acela, insa, sufletul meu evadase din mine. Calatorea grabit inaintea mea, pe acelasi drum pe care, din clipa in clipa, asteptam sa pornesc si eu. Regretam numai ca eu nu puteam sosi la Paris decat in urma lui, adica pe innoptate, cand poarta sanatoriului se inchide deopotriva si pentru cei de afara si pentru cei dinauntru. Aveam, dar, sa vad pe Lizica cu o zi mai tarziu. Dar atat si nimic mai mult. O intarziere de cateva ore, chiar cand te grabesti sa-ti regasesti iubita, nu poate fi o nenorocire. In dragoste, mai ales, sa te faci asteptat este o cochetarie, nu o necuviinta. Amantii adevarati se asteapta totdeauna. Numai regii nu trebuie sa astepte pe nimeni. Protocolul curtilor regale, insa, nu vorbele nimic despre amantele regilor. Probabil ca regii, cand isi asteapta amantele, nu mai sunt nici ei regi
Asadar, temerea de care ma simt cuprins este pur si simplu ridicola. Totusi, pe masura ce-mi dau seama ca n-am nici un motiv sa ma agit, nelinistea din mine continua sa fiarba in clocot, ca apa dintr-o oala ce ameninta sa azvarle capacul in aer
Iata ce inseamna sa fii om liber! Cand crezi ca nu mai esti legat de nimeni, simti ca trebuie sa te legi din nou, tu singur, de cineva.
La un moment dat, din multimea de necunoscuti cu chipuri si gesturi apocaliptice, un chip nebanuit mi se 1amurele deodata in fata ochilor, ca o amintire improspatata de un album cu fotografii decolorate de vreme.
Cotan!
Tresar, cu numele lui pe buze. Dar chipul fratelui Lizichii dispare imediat, inghitit parca de valurile marii, ce-l scosese numai pentru o clipa la suprafata. Il vad cu adevarat, sau Cotan nu e decat o simpla halucinare a mea, in aceasta noapte de valpurgis vienez? Ma inalt in varful picioarelor, si ochii mei se rotesc pe deasupra capetelor necunoscute, pana ce chipul lui mi-apare din nou. De data asta, insa, nu-l mai scap din ochi.
Cotan m-a zarit si el. Lucru ciudat, insa, figura lui nu tradeaza nici o emotie nici o surpriza macar. Cotan ma priveze asa ca si cum nu m-ar recunoaste. Sa fie oare din cauza intunericului? (Cotan e miop ca si mine). Nu stiu care poate fi cauza. Prezenta mea, insa, nu-l incanta deloc. Pentru prima oara de cand il cunosc Cotan pare preocupat in mod serios de ceva important, ceva care-i intuneca pana si surasul obisnuit cu care ne intampinasem totdeauna pana atunci.
Faptul acesta ma pune din nou pe ganduri. Incep sa banuiesc ca motivul temerii de care ma simteam inca stapanit nu putea fi altul decat prezenta lui Cotan la Viena. Se intamplase ceva inainte, sau ceva trebuia sa se intample chiar in momentul acela?
Ajunsi unul in fata altuia, ne privim cateva clipe intrebatori, dar fara sa ne intindem mana. Nu stiu ce ne impiedica: multimea din jurul nostru sau poate chiar teama de noi insine? Intalnirea noastra neasteptata, insa, pare a fi epilogul unui lung spionaj reciproc
Si acum, iata-ne descoperiti, dezarmati de propriile noastre arme. Iata-ne unul in fata altuia, gata sa ne luam interogatoriul pentru o anume vina banuita, dar nedovedita inca. Amandoi deopotriva si spioni si victime, fiecare din noi ne intrebam: Care pe care? Care din noi il prinsese cu adevarat pe celalalt?
..
Sa sune clopotele Catedralei Sfantului Stefan, ca sa afle Viena toata ca in noaptea aceea Lizica doarme singura, intr-un vagon cu usile plumbuite, pe una din liniile de garaj din Westbahnhoff.
Si sa se faca lumina Lumina multa, lumina pentru toata lumea deopotriva Si lumina din vagoanele cu ferestrele deschise sa se aprinda numai in vagonul cu usile plumbuite, fiindca acolo doarme calatorul care are nevoie de mai multa lumina decat toti ceilalti
..
Cotan crede probabil ca am innebunit. Ma zgaltaie de maneca hainei si incearca sa-mi astupe gura cu palma. Se teme sa nu-l compromit. Pentru prima oara cand trece frontiera nu vrea sa se dea in spectacol. Durerea lui nu vrea s-o mai cunoasca nimeni. Abia s-a hotarat sa mi-o impartaseasca mie. Eu insa i-o ghicisem dinainte. I-am smuls-o din gura, fiindca in inima nu cred sa fi avut nimic.
Ca orice perfect om de lume, Cotan este un cretin. In lumea lui, durerile mari nu trebuie sa se manifesteze decat pe suprafete mici. El nu stie ce inseamna o durere adevarata. Cotan n-a iubit pe nimeni si n-a suferit niciodata. N-a iubit nici pe sora-sa, pe care n-a cunoscut-o decat intamplator, ca pe oricare membru al familiei. Pe Lizica n-am iubit-o decat eu, fiindca eu singur am iubit-o altfel decat toti ceilalti altfel chiar si decat Mihaita, care se omorase pentru ea Cotan nu pricepe de ce strig sa se faca lumina El nu stie ca Lizicai nu-i placea sa doarma pe intuneric. Lizica n-a dormit niciodata decat in timpul zilei Noptile si le petrecea numai in localuri luminate a giorno.
Si continui sa strig asa, pana ce, deodata, iata ca se face lumina cu adevarat in toata gara.
Uzina electrica fusese reparata.
Clopotele, insa, n-au sunat Clopotele de la Sfantul Stefan nu suna decat foarte rar ― cand moare cate un Habsburg.
Pentru Lizica, insa, aveau sa sune alte clopote ― clopotele de la Pitesti clopotele de la Sfantul Gheorghe, de la Sfantul Nicolae, de la Sfantul Ion, de la cimitirul Serban-Voda

*
In trei luni de zile, am schimbat opt odai cu chirie. As putea spune ca in trei luni de zile am facut inconjurul Parisului. Din rue des Ecoles, m-am mutat in Avenue des Gobelins, apoi in rue de Rivoli, in Place de la Bastille, in rue Lepic, in rue Campagne Premiere, in Avenue de la Grande Arme si in rue de la Pompe, pana ce intr-o buna zi mi-am facut bagajul, m-am prezentat la ghiseul unei agentii de voiaj si am cerut un bilet circular pentru Italia.
Imi adusesem aminte ca Phileas Fogg facuse inconjurul pamantului in optzeci de zile. Si doar pamantul era ceva mai mare ca Parisul. De la moartea Lizichii, mai ales, Parisul nu mai era pentru mine decat o vaga expresie geografica, un nume care nu-mi mai spunea aproape nimic, ceva cu totul inexistent, asa cum trebuie sa fi fost pe vremea Sfintei Genevieva.
Oriunde as fi stat si orice as fi incercat sa fac, era acelasi lucru. In fiecare odaie noua, eram aceeasi scrisoare inchisa intr-un plic cu adresa vesnic gresita. Zadarnic, dupa primele zile, rupeam plicul vechi si bagam scrisoarea intr-un plic nou Dupa trei luni de zile, nu-i putusem inca gasi adresa adevarata Probabil ca scrisoarea existentei mele nu mai era destinata pentru Paris. Trebuia deci sa mi-o adresez cu totul altundeva pe lumea cealalta acolo unde se gasea Lizica!
Si totusi, nu m-am sinucis!
In schimb, am plecat. Am plecat singur Cand esti singur, inseamna ca esti totdeauna alaturi numai de cine vrei tu sa fii. Trebuia dar sa-mi tin cuvantul dat. Calatoria asta i-o promisesem Lizichii inca in ajunul plecarii mele in tara, pentru majorat. N-o facusem pana atunci, fiindca eram sigur ca Lizica, daca ar fi trait, ar fi amanat-o si ea, tot pentru inceputul primaverii. 0 fac deci acum, ca sa-i pot da Lizichii cel putin satisfactia postuma ca in viata nu i se refuzase nimic Nu e vina mea, insa, daca o fac singur. Destul ca n-o fac cu altcineva. In orice caz, o fac cu amintirea Lizichii mai vie decat oricand
De data asta cel putin vom fi doi amanti ideali. Lizica n-are sa ma mai supere cu nimic si tovarasia ei n-are sa ma coste decat lumanarile pe care am de gand sa i le aprind in Domul din Milan, la San Marco, in Domul din Florenta si la San Pietro.

*

Din tara, adusesem cu mine cateva carti si reviste literare, aparute in lipsa mea, pe care insa n-avusesem inca timp sa le citesc la Paris. Ele trebuiau sa formeze la fine fleur a bagajului meu. Lectura, si mai ales lectura subiectelor scurte, este recomandata ca cel mai bun medicament contra plictiselii in timpul calatoriilor mai lungi. Or, pe vremea aceea, subiectele autorilor romani erau foarte scurte. Pareau scrise anume pentru cei care calatoresc, mai ales in trenurile de lux, unde risti sa te plictisesti mai repede ca in trenurile populare.
Asa e cand calatoresti singur in compartimentul tau. Daca n-ai destula imaginatie sa te crezi intr-un fotoliu de teatru sau pe terasa unei cafenele, incetezi sa mai fii o fiinta propriu-zis. Te identifici fara voie cu chipul patinat de vreme dintr-o pictura veche, expusa in vitrina unui anticar. Subiectul n-are nici o importanta. Pretul se socoteste dupa vechimea tabloului, care, de cele mai multe ori, hotaraste si valoarea lui artistica Din garile prin care te opresti numai cate doua-trei minute, in lipsa publicului obisnuit, amploiatii Cailor Ferate te privesc daca nu cu o vadita ura, cel putin cu indiferenta La fel priveze si marele public operele de arta, fie ca nu le poate aprecia, fie ca n-are bani destui ca sa le cumpere.
Daca as fi cu Lizica, probabil ca prezenta mea, cel putin in vagonul-restaurant, ar fi desteptat mai mult interes. Singur, insa, nu sunt decat una din feluritele etichete de pe sticlele cu vin sau apa minerala, pe care chelnerii le recomanda deopotriva, cu acelasi exagerat entuziasm de limbaj.
Majoritatea pasagerilor se gasesc in aceeasi categorie ca si mine. Afara de un german care ocupa o masa pentru patru persoane, cu nevasta-sa si doua fiice, toti ceilalti pasageri mananca singuri. Deocamdata nici unul din ei nu pare dispus sa intre in vorba cu vecinul sau. Atentia lor se indreapta mai mult spre oamenii de serviciu, care circula clatinandu-se printre mese, ca un sir de plopi batuti de vant de-a lungul unei sosele drepte. Uniforma lor pare a-i interesa mai mult decat cele doua-trei costume englezesti de voiaj sau decoltajul demidecent al celor doua fiice ale Rinului.
In fata mea deocamdata nu sta nimeni. In servetul de pe tacam, insa, e infipt un carton cu inscriptia: 'Rezervat'.
S-au servit aperitivele, si tacamul din fata mea continua sa fie rezervat, dar neocupat Titularul lui trebuie sa fie un englez, care probabil nu admite ora meridianului din Paris. Mananca dupa meridianul din Greenwich.
Si nu m-am inselat. Nu era, propriu-zis, un englez. E drept. Era insa tot un fel de anglo-saxon O americanca ba ceva mai mult, o vaga cunostinta a mea, o doamna cu care legasem oarecare prietenie in cercul artistilor plastici de la Closerie des Lilas, pe care-l frecventam si eu in ultimul timp.
Doamna Wendy Woods, sotia directorului unei mari banci din San-Francisco, venise la Paris sa invete sculptura. Visul ei era sa faca statuia ecvestra a lui Washington, pentru care primaria unui oras din Statele Unite publicase un concurs si mai multe premii de cateva mii de dolari.
0 saptamana intreaga, la Closerie des Lilas nu se consumasera decat idei geniale. Naudin, Galanis si Goze, un francez, un grec si un spaniol, o incurajau incantati de perspectiva unui voiaj gratuit in America, cu prilejul inaugurarii monumentului. Singur Manolo, un sculptor catalan, care pe vremea aceea cizela inele si alte bijuterii feminine, isi batea joc de viitorul Washington al doamnei Woods. Cu incapatanarea caracteristica rasei sale, Manolo sustinea ca epoca sculpturii ecvestre este incheiata definitiv. Colleoni si Gattamelata sunt singurii cavaleri de bronz ai omenirii. Restul sunt simpli calareti de circ sau de carnaval, iar autorii lor, anonimi, lipsiti de orice decenta artistica si cinste profesionala.
Iata pentru ce, in ziua aceea, doamna Wendy Woods lua masa impreuna cu mine, in vagonul-restaurant al trenului Paris-Milano. Artista americana se ducea sa cunoasca pe Verrocchio si Donattelo, la ei acasa.
Pe mine, intalnirea neasteptata cu doamna Woods ma emotioneaza ca si cum as fi vazut pe Lizica asezandu-se in fata mea. Amintirea Lizichii mi-a deformat aparatul vizual. De trei luni de zile, eu nu mai pot vedea intr-o femeie, oricine ar fi ea, decat o Lizica aproximativa
Si totusi, doamna Woods nu seamana deloc cu Lizica. Nu este o femeie propriu-zis frumoasa. Nu cred sa inspire nimanui o pasiune profunda. Se impune insa prin ciudatenia chipului ei. Are un cap prelung, un cap de zebra, sculptat in lemn. Parul ei roscat este tarcat din mai multe suvite albe. E inalta, si cand merge, canta parca la pian. Paseste solid ca un barbat ― un barbat travestit in femeie ― si nu discuta niciodata problemele feministe la ordinea zilei. E o femeie interesanta din multe puncte de vedere, dar mai ales o excelenta camarada.
Pe mine, totusi, tovarasia doamnei Woods ma jeneaza oarecum.
Eu, femeilor, daca nu le fac curte, n-am ce sa le spun. Noroc insa ca doamna Woods nu e totdeauna curioasa sa cunoasca si parerile altora asupra subiectului in discutie. De cele mai multe ori, vorbeste singura si, dupa fiecare fraza, pocneste intotdeauna din buze ca si cum s-ar saruta cu cineva.
Lizica, daca ar fi cunoscut-o, n-ar fi putut-o suferi. Ba de data asta sunt sigur ca i-ar fi aruncat cu farfuria in cap Doamna Wendy Woods vorbeste de Sagetatorul lui Bourdelle si mananca marmelada de portocale amestecata cu mustar englezesc.
Dupa masa, fiecare ne retragem in cabinele noastre. Probabil ca tovarasia mea n-o incantase prea mult nici pe ea. Multa vreme ma crezuse pictor. Cand a aflat insa ca scriu poezii, a strambat din nas. Pentru ea, scriitorii nu sunt artisti adevarati, fiindca le lipseste elementul universalitatii. Opera lor nu poate interesa decat cel mult pe cei care vorbesc aceeasi limba cu ei Pe ea o intereseaza in primul rand artele plastice, apoi muzica Literatura, insa, nu-i poate da decat emotii de periferie sentimentala.
Traducerile, mai ales, oricat de exacte ar fi cateodata, nu pot avea nici macar valoarea unor fotografii mediocre.
Doamna Woods are poate dreptate. Scriitorii nu pot fi niciodata artisti universali. Sunt numai membri in consiliul de administrare al unei intreprinderi de intelectualitate pur patriotica, si atata tot Si inca doamna Woods nu stie ca scriitorul roman cu care vorbeste fusese corigent la limba romana.

*

In revistele pe care le luasem cu mine in tren, gasesc o poezie pe care raposatul Haralamb Lecca o scrisese parca anume pentru mine:

Pe lacul Maggiore, din Pallanza, pleaca
Spre Isola Bellu o barca cu doi
Amandoi sunt tineri, tristi sunt amandoi,
Si deopotriva, plansul ii ineaca!

Daca n-as fi fost singur, la fel s-ar fi petrecut probabil si cu noi, adica cu mine si cu Lizica. Eu poate n-as fi fost tocmai amator de Insulele Borrome, Lizica, insa, care citise romanul lui Boylesve, s-ar fi oprit cu siguranta la Pallanza.
Desi coincidenta asta ma intristeaza peste masura, curiozitatea ma face, totusi, sa ma gandesc si eu la eventualitatea unei plimbari cu barca pe Lacul Maggiore.
Doamna Woods, careia ii comunic intentia mea, gaseste ideea excelenta si o adopta imediat, cu entuziasmul cu care ar fi gasit solutia proiectului pentru statuia ecvestra a lui Washington. Imi propune sa ne oprim insa la Streza, nu la Pallanza, fiindca Streza este mai aproape de insule si, afara de asta, are hoteluri mai bune ca la Pallanza. Itinerarul lui Haralamb Lecca, imi explica ea, nu corespunde realitatii si, afara de asta, nu e nici practic. Este un itinerar poetic, care convine numai ofticosilor din Pallanza.
Pentru a doua oara in douazeci si patru de ore, amabilitatea doamnei Woods imi strica dispozitia de pioasa reculegere cu care pornisem de la Paris, hotarat sa calatoresc in Italia singur sau cel mult numai in compania amintirii Lizichii.
Doamna Wendy Woods, insa, cunoaste localitatile astea mai bine ca mine, care deocamdata abia le dibuiesc pe ghidul Joanne. Cunoaste apoi toate hotelurile, toate restaurantele si, mai ales, preturile care in Italia variaza dupa nationalitatea clientilor. Pentru americani, in special, italienii au preturi cu totul exceptionale De data asta, insa, doamna Woods si-a pus in cap sa treaca drept romanca. Cu romanii, italienii sunt mai generosi. Stiu ca sunt de acelasi sange cu ei si, mai ales, stiu ca sunt mult mai saraci decat americanii.

*

La Streza sosim pe la ora cinci dupa-amiaza, cand soarele, spre asfintit, cocheteaza parca mai rosu ca oricand, cu terasele de marmora ale palatului din mijlocul lacului si cu piscul muntilor de pe care zapada nu s-a topit inca toata. In schimb, pe malul lacului, lamaii sunt in floare si femeile in rochii decoltate.
Desi tanara, doamna Wendy Woods nu e romantica. Frumusetea peisajului nu stoarce din sufletul ei nici o exclamatie. Daca ar fi fost George Sand, Alfred de Musset ar fi parasit-o a doua zi chiar Doamna Woods este numai artista plastica.
Palatul Borromeilor se oglindeste in apa ca un Narcis constient de frumusetea si grandoarea dublei sale perspective unice si eterne. In materie de arta, doamna Woods nu este nationalista. Ii place chiar arhitectura italiana. Probabil, n-a stat niciodata de vorba cu un arhitect roman. Gaseste totusi ca palatului ii lipseste ceva. O statuie ecvestra. Un artist american n-ar fi asezat statuia sfantului Carol Borromeo tocmai la Arona Doamna Woods cunoaste numele tuturor proprietarilor palatului, de la cel care l-a construit acum trei sute de ani, pana la contele Gilberto Borromeo, care-l stapanea pe vremea aceea. Doamna Woods cunoaste prea multe lucruri. Te umileste cu atatea amanunte pe care nici nu le banuiesti. Lizica insa, care nu cunostea decat un singur lucru, sunt sigur ca ar fi gasit ca palatului ii lipseste altceva: Sarutul lui Rodin.

*

Seara luam masa pe terasa hotelului 'Regina Margareta'.
E o seara calma, punctata de lumini discrete si infiorata de soapte nelamurite Pe lac nu mai pluteste nici o barca. Si totusi, ecourile unor pasi misteriosi dau apei sonoritati umane Cineva umbla parca pe lac Sunt pasii lui Cristos pe ape!
La o masa alaturi, mananca doi tineri blonzi, probabil doi straini ca si noi, doi frati sau doua rude apropiate. Prea seamana unul cu altul Doua chipuri de papusi confectionate in serie
Doamna Woods ii priveste cu atentia concentrata a artistului portretist in fata modelului. Eu, insa, n-as vrea sa fiu modelul doamnei Woods. Privirile artistei mi-ar schimba toata arhitectura figurii. Doamna Wendy Woods are o privire salcie. Parca se spala pe ochi numai cu apa de ploaie
Cei doi straini, insa, continua sa manance ca si cum nu s-ar gasi decat ei singuri pe terasa hotelului. N-au ridicat niciodata ochii din fundul farfuriilor.
La un moment dat, doamna Woods ma intreaba:
― Care din doi iti place mai mult?
Nici unul Mie nu-mi plac decat barbatii care seamana cu mine Daca mi-ar fi cerut aceeasi parere despre o femeie, poate c-as fi avut ceva mai mult de spus. Pe doamna Woods, insa, femeile n-o intereseaza. Nu vorbeste niciodata de prietenele ei. Daca nu ma insel, la Paris cel putin, n-avea nici o prietena. Mi-am dat seama de lucrul acesta mai ales in ultimul timp, cand am incercat sa-i vorbesc de Lizica. Doamna Woods pretinde ca in Italia, elocventa mortilor ilustri radiaza atata viata noua, ca amintirea mortilor anonimi, oricat de scumpa ne-ar fi noua, fata de altii devine o necuviinta. Noaptea, mai ales, nu trebuie sa vorbesti de morti. Noaptea se celebreaza numai perpetuarea vietii, istovita de prea multa lumina a zilei.
Or, noaptea tocmai se asezase cu noi la masa.
Cerul se unificase cu muntii, si muntii cu lacul, din mijlocul caruia cele trei insule se rotunjeau ca trei capite de fan uitate pe camp. O boare parfumata ne mangaia narile si buzele umede inca de Chianti. Apoi, deodata, cuvintele noastre nu mai avura nici o rezonanta si pleoapele incepura sa se inchida, furate parca de somn
E prima mea noapte in Italia Prima noapte in care dorm parca destept si visez fara sa dorm inca. Prima noapte in care nu ma mai gandesc la nimic, nici chiar la Lizica
Pe doamna Woods, insa, noptile din Italia o impresioneaza altfel decat pe mine. Doamna Woods viseaza cu totul altceva
O noua intrebare a ei ma trezeste deodata, ca soneria unui ceasornic desteptator.
― Ia uitate-te bine la ei Cu care zici sa ma culc la noapte?
Raspunsul meu o scuipa drept in frunte.
― De ce cu ei, si nu cu mine?
O clipa, doamna Woods pare ca se clatina pe scaun. Repede, insa, incepe sa-mi surada, ca si cum si-ar fi regasit echilibrul.
― Iarta-ma, dar nu stiam ca ma placi. De doua zile de cand suntem impreuna, nu mi-ai dat nimic sa inteleg Nu mi-ai vorbit decat de defuncta dumitale amanta Nu simti ca ai inceput sa mirosi si dumneata a cadavru?

*

La Venetia ploua
Ploaia inseamna abundenta Nu stiu ce-ar putea castiga Venetia de pe urma ploii, Venetia este insa oralii amantilor Si doamna Woods adora sa fie iubita mai ales cand ploua. Ploaia este afrodiziaca. Miroase a cantarida si alte ingrediente pe care camelotii Parisului le vand pe sub mana numai clientilor de incredere
Fiindca falsifica lumina zilei, ploaia suspenda lucrul in atelierele artistilor. Un atelier fara soare este mai trist si mai incomod ca o camera de mansarda. Cand ploua, insa, intreg pitorescul unui atelier se furiseaza pe sofaua din coltul captusit cu perne si covoare persane. Or, sofalele astea, de obicei, sunt destul de largi, ca pot adaposti comod chiar doua persoane
Pacat numai ca la Venetia n-o sa putem gasi asa usor un atelier pe placul nostru. O sa ne multumim dar, cu o camera de hotel. Doamna Woods imi propune hotelul 'Capello Nero', un hotel vechi, care miroase a mucegai, un mucegai Venetian autentic.
Gondola paraseste Canal Grande si se afunda cu noi printr-un labirint de canelete stramte si murdare. Venetia, orasul amantilor, e tot asa de murdar si dezgustator ca siun sf rsit de dragoste
A doua zi, insa, tenetia se reabiliteaza. Nu mai ploua. In Piata San Marco e soare, lume multa si porumbei Majoritatea unora si altora sunt amanti Porumbeii se giugiulesc in vazul tuturor. Oamenii, insa, ceva mai discreti, se tin numai cu bratul de talie, desi gura celor mai multi atinge mereu palnia urechii de alaturi. Femeile ofteaza si admira pacotila din vitrinele de sub colonade. Barbatii ofteaza la fel si-si mai numara o data banii din buzunar Daca nu altceva, macar un 'Recordi din Venezia' au sa le mai aduca aminte candva de vremea cand se credeau fericiti.
San Marco si Palazzo Dogale isi primesc vizitatorii cu acelasi zambet ospitalier cu care cateva secole isi fac mereu concurenta unul altuia Din sfert in sfert de ceas, orologiul din piata bate o data, de doua ori sau de mai multe ori Multimea curioasa isi ridica ochii extatic spre cadran. Leul inaripat, insa, ii intoarce spatele. El singur n-aude parca nimic. Nu cunoaste inca limba orologiului. De cand s-a pomenit in varful coloanei de porfir sta de vorba numai cu eternitatea si cu infinitul
In prima zi vedem pe Colleoni, iar trei zile pe rand nu facem decat acelasi lucru mereu Profitam de prezenta noastra in oralii amantilor.
A patra zi, in loc de 'buna dimineata', doamna Woods ma intreaba:
― Vrei sa ne despartim?
― Asa repede ti s-a urat cu mine?
― Nu, dar mi-e teama de ce ar mai putea urma. Simt ca incep sa ma amorezez de tine Si eu nu vreau sa-mi complic viata Eu sunt femeie serioasa sunt maritata Barbatul meu este un om ideal Nu vreau sa-l pierd.. Un barbat ca al meu e lucru rar Amanti ca tine, insa, gasesc pe toate cararile
Doamna Wendy Woods are dreptate
La Padova, ne-am despartit. Ea a ramas sa vada pe Gattamelata. Eu am pornit inainte spre Florenta si Roma, sa vad nu stiam inca ce anume Iar sunt singur Si totusi, vagonul nostru e ticsit de lume.

*
In vagoanele italiene, circulatia intre compartimente e mult mai libera. Nu poti fi niciodata cu adevarat singur, mai ales ca in Italia nu se calatoreste decat in banda. Eu, insa, calatoresc pentru prima oara in Italia
De la Bolonia la Pistoia, drumul nu e decat un sir nesfarsit de tunele si viaducte. Aparitia campiei toscane imi aminteste un peisaj identic din tara, pe care-l admirasem cu Lizica in gand Iata dar ca nu mai sunt singur!
Uitasem ca, de la Paris, pornisem insotit de amintirea Lizichii. E drept ca la Venetia o inlocuisem cu alta femeie. Amintirile, insa, nu pot rezista totdeauna realitatii De altfel, nu cred ca Lizichii sa-i fi placut prea mult Venetia. Orasul amantilor i-ar fi marit febra si agravat tusea De data asta, insa, nimic nu ma mai impiedica sa ma alatur iar de vechea si nedespartita mea tovarasa de drum.
Lucru ciudat, insa, nu stiu, de ce, de data asta, chipul Lizichii imi fuge mereu din fata ochilor. Altadata, in nu importa ce chip de femeie, vedeam o Lizica aproximativ. De data asta, insa, cand cred ca am prins-o mai bine, imi dau seama ca m-am inselat Femeia de langa mine nu mai e Lizica E o straina o necunoscuta.
Probabil Lizica e suparata pe mine E suparata sau, poate, calatoria prin Italia n-o mai intereseaza? Pe acolo pe unde se afla ea trebuie sa fie cu mult mai frumos ca pe culmile Apeninilor toscani.

*

Florenta
Cum sunt singur, imi pot da seama mai bine de ceea ce vad. Cand esti in compania altora, parca nu te saturi niciodata indeajuns. Ti se fura mereu cate ceva din merindele sufletului. Frumosul nu se gusta in colaborare Natura ni-l serveste numai in portii strict personale
Sunt hotarat sa insemn tot ce vad. Cu insemnarile astea, m-as putea afirma mai tarziu ca om de litere Scriitor de impresii de voiaj Stiu ca majoritatea publicului romanesc apreciaza foarte mult spovedaniile acestor pacatosi maniaci, dar inofensivi De altfel, cititorii romani nu voiajeaza decat gratie acestor brosuri, tiparite anume pentru cultura maselor populare. Pentru mine, mai ales, ocazia ar fi binevenita. As scapa o data pentru totdeauna de rusinea de a fi ramas corigent la limba romana. Eu, cel putin, pot dovedi ca am voiajat cu adevarat Nu ma inspir, ca altii, numai din Baedecker-urile respective si din cateva carti pocale ilustrate
La Roma, insa, imi dau seama ca in carnetul meu de impresii n-am scris inca nimic. Ba, ceva mai mult, titlul cu care-l cumparasem de la librarie incepuse sa se stearga si el
Ce obiect frumos e un carnet de impresii cu filele albe E tot asa de frumos ca si frumosul ce face sa-ti piara graiul in clipa cand il descoperi
Nu, nu n-am scris nimic si probabil n-am sa scriu niciodata. De ce as face si eu aceeasi greseala ca cei care isi inchipuie ca pot spune ce au vazut in Italia? Impresiile de voiaj nu se pot povesti in limba vorbita de toata lumea. Ele sunt ca spovedaniile sufletesti pe care nu le poti face oricui, nu oricine te poate dezlega de pacatul de a poseda si un al saselea simt Simtul frumosului Sfanta cuminicatura ti-o da numai preotul la biserica Nu ti se trimite acasa prin comisionar!
Cine vrea sa stie ce este Italia sa se duca s-o vada daca poate. Daca nu, in loc sa citeasca ce-au scris altii, sa-si procure mai bine ghidul-reclama al unei societati de voiaj. E tiparit mult mai curat ca brosurile culturale din Romania si nu costa nimic. La cerere, se trimite gratuit.

*

Reaparitia mea la Paris nu produce nici o senzatie in cercul celor cativa prieteni cu care altadata ma vedeam aproape zilnic. Daca nu le-as fi spus tot eu ca fusesem in Italia, nici unul n-ar fi avut curiozitatea sa ma intrebe ce am facut timp de doua luni de zile, cat lipsisem din Paris. Imi dau seama ca absenta mea din Paris nici nu fusese remarcata. La Paris, insa, nu se remarca aproape nimic ― nici chiar absenta mortilor. Dovada, moartea Lizichii. Nu-si mai aduce nimeni aminte de ea. Cand pleci, esti bun plecat. Cine vrea sa existe n-are decat sa stea pe loc. Parizienii, mai ales, nu calatoresc decat foarte rar, si atunci chiar pentru foarte scurt timp. Parizienii nu se simt bine decat la ei acasa sau cel mult la Père Lachaise. De cate ori sunt nevoiti sa treaca frontiera, sunt de mauvaise humeur. Un voiaj in Italia, mai ales, ii inspaimanta ca un voiaj pe lumea cealalta. Dar mult mai fanatici chiar decat parizienii adevarati sunt studentii romani din Cartierul Latin. Pe acestia nu-i poti misca din loc decat cel mult cu un decret de expulzare. Pentru ei, Italia este un fel de local de petrecere care si-a pierdut voga. Amintirea indepartata a celor cativa clienti de seama ca Goethe, Lord Byron, Shelley, Keats, Musset si Richard Wagner nu mai emotioneaza pe nimeni. Compatriotii mei nu citesc decat pe Georges Ohnet. Clientii cafenelei 'Vachette' nu cred sa fi aflat inca de existenta unui Maurice Barrs sau Henri de Rgnier, care, in ciuda parizienilor sedentari, fac aproape in fiecare an cate un voiaj in Italia.
Pentru mine, insa, Italia sau Parisul este acelasi lucru. De catva timp, nu ma mai simt bine nicaieri. Prietenii vechi au inceput sa ma plictiseasca, iar localurile de noapte, unde as putea face cunostinte noi, nu ma mai atrag. Imprejurimile Parisului, in care ma refugiez din cand in cand, in loc sa-mi odihneasca trupul si mintea, ma chinuie cu amintirea campiilor si copacilor din tara mea. De cand calatoresc prin lume, n-am intalnit nicaieri un copac la fel cu nucul din via noastra de la Slatina.
Nu mi-a fost niciodata asa dor de ai mei Si eu, care incepusem sa ma cred dezlegat de tot ce lasasem in urma! Incep sa cred ca tot parizienii au dreptate. Nicaieri nu e mai bine ca la tine acasa. Pacat numai ca de lucrul acesta nu mi-am dat seama la timp. Mi-e teama ca acum e prea tarziu. Nu mai e nimic de facut.
Daca n-as avea de preparat examenul din iunie m-as intoarce in tara chiar acum. Nu stiu insa ce-as putea inventa ca sa nu par ridicol. Nu mai pot specula nici macar moartea Lizichii. M-ar da de gol cartile pocale ilustrate pe care le trimisesem din Italia. Si, afara de asta, cei de-acasa atat asteapta ― sa ma vada intorcandu-ma plouat ca un caine cu coada intre picioare, incapabil sa-mi trec examenele.
Daca as fi ramas in tara, poate ar fi fost mai bine. In tara, cel putin, nu se prea vede ce faci la Universitate. Daca ai cu ce trai, poti sta la Bucuresti o viata intreaga fara sa treci nici un examen. La Paris, insa, e altceva. In tara, daca cheltuieli un milion intr-un an, esti om mare. Peste frontiera, insa, n-ai voie sa cheltuieli decat strictul necesar. Altminteri, esti om de nimic Si barim daca as fi sigur ca am sa ma intorc cu doctoratul sau cu licenta macar Dar cand ma gandesc ca e foarte posibil sa ma-ntorc cu mana goala, imi vine sa strig 'stop' si sa ma angajez si eu ca altii in Legiunea straina de pe acum chiar. As avea poate norocul sa devin mai celebru decat un oarecare doctor in drept magna cum laude. Adevarul e ca nu-i putin lucru sa lupti pentru civilizarea salbaticilor din Africa. Ce cariera stralucita! Pleci anonim si te intorci erou (daca, bineinteles, ai norocul sa te intorci teafar). Ai ridicat prestigiul patriei si ai binemeritat de la omenire. Apoi o duzina de interviuri, o serie nesfarsita de foiletoane in ziarele de tiraj, si dintr-un biet corigent la limba romana iata-ne deodata mare scriitor Si doar tara are nevoie de scriitori Doctori in drept de la Paris, slava Domnului, avem destui Unul mai mult sau mai putin n-are important.
Sa admit, insa, ca acela as fi tocmai eu Ce-as face in tara cu doctoratul in drept? As putrezi ca si altii in cine stie ce fund de provincie. Locurile din Bucuresti si orasele mai principale sunt rezervate pentru Cotan si ceilalti copii de prefecti sau parlamentari. In tara, cine ma cunoaste pe mine? Nimeni Mi-e teama chiar ca in curand n-au sa ma mai cunoasca nici ai mei chiar Si poate au sa aiba dreptate Cand vrei sa fii cineva, nu trebuie sa le spui niciodata cine esti. Asteapta pana vor veni ei singuri sa se intereseze cine esti
Si totusi, nisipul Saharei ma atrage parca mai mult ca praful de pe strazile oraselor noastre de provincie. In orice caz, Parisul nu ma mai intereseaza. Simt ca nu mai pot trai in el. E un oras in care traiesti asa ca si cum nici n-ai exista Or, eu simt ca exist inca. Dar unde mi-as putea da seama mai bine de existenta mea? In Sahara sau in tara?

*

M-am hotarat sa ma intorc in tara. E drept ca am lasat sa treaca vreme cam multa pana sa ma hotarasc sa fac ce trebuie. In schimb, insa, la Paris, vestea plecarii mele in tara a produs mai multa senzatie ca intoarcerea mea din Italia.
La Vachette, insa, senzatiile nu dureaza multa vreme. Se consuma ca niste simple cafele cu lapte Numaidecat
Sunt hotarari, insa, pe care nu le pot lua decat anume oameni. In aceasta categorie de oameni intru si eu. De data asta, incep sa simt ca sunt si eu cineva. In orice caz, sunt un om intreg. Pana atunci nu fusesem decat o succesiune de proiecte diferite pentru fatada unei cladiri neinfaptuite inca. Nu gasisem inca materialul necesar pentru cea mai potrivita fatada. Astazi, mi-am dat seama ca materialul acesta n-am sa-l pot gasi decat tot in tara mea. Atat mai bine. Va avea si tara mea un constructor adevarat. Pana azi n-a avut decat mesteri lacatusi
Voi incepe, asadar, sa ma construiesc eu singur. Imi voi cladi, insa, existenta nu dupa sfaturile celor care pretind ca exista mai de mult, ci dupa formula nebuloasa a celor care nu si-au putut inca dovedi existenta. Nu-mi plac cladirile prea mari. 'Mare' nu inseamna numaidecat 'Monumental'. Monumentele nu se fac cu material mult. Creierul omului este cu mult mai usor decat restul corpului. Nu-mi voi face, deci, prea multe etaje suprapuse, fiindca pana la cer nu te poti ridica decat cu mintea, nu cu trupul. Si nu-mi trebuie nici ferestre prea multe, fiindca o singura fereastra ti-e de ajuns ca sa poti vedea tot ce exista dincolo de tine. Nu stiu daca voi gasi in mine artistul care sa ma inteleaga ce vreau. Arhitect as putea fi oricand. Arhitectul, insa, nu mi-ar fi de ajuns. Arhitectii nostri, mai ales, cladesc numai nu construiesc. Arhitectii nostri sunt ca profesorii de limba romana. Iti repeta aceeasi cladire ca pe o lectie de gramatica. N-au inteligenta sa faca ceva nou. Au numai o buna memorie, si atata tot. Fac mereu acelasi lucru Exact ce-au mai facut si altadata ce-au facut mereu pana atunci. Nu fac decat sa terorizeze avantul personalitatilor razlete cu falanga macedoneana a uniformitatii legiferate
Eu, insa, voi incerca sa construiesc, nu sa cladesc. Voi construi, insa, ceva numai pentru mine si pentru cei cativa vagabonzi care vor avea curaj sa se adaposteasca sub acoperirii fanteziei mele. Nu stiu daca va fi un palat, o biserica sau o simpla coliba de lut. Va fi, insa, ceva definitiv ca templele grecesti si etern ca piramidele Egiptului. Nu va fi insa la fel cu nici una din constructiile care fac multimea sa caste gura si sa holbeze ochii. Balbaitii si miopii, oricata bunavointa ar avea, nu vor putea niciodata sa vorbeasca cum trebuie si sa vada ce trebuie. Vazand-o, cei mai multi vor surade. Altii vor tipa. Si vor avea dreptate si unii si altii, fiindca nimeni nu o va vedea asa cum are sa fie. Eu singur o vad asa cum trebuie sa fie O vad asa cum batlanul ocheste din zbor pestele din fundul apei, asa cum furnicile percep culoarea ultravioleta si asa cum apostolul Pavel a vazut pe Cristos pe drumul Damascului.

*

La noapte plec. Plecarea mea n-are sa fie remarcata de nimeni. De altfel, eu ma consider plecat din Paris de aproape o luna, de cand mi-am lasat sa-mi creasca barba. Am observat ca barba da oarecare prestanta chiar manechinelor din vitrinele de la Galeries La Fayette. De altfel, afara de Edison si Maeterlinck, care sunt rasi toti oamenii mari poarta barba.
Ieri m-am dus la 'Vachette' sa-mi iau ramas bun de la prieteni. I-am gasit pe toti, ca de obicei, la aceeasi masa. Cand insa m-am indreptat spre ei, mi-am dat seama ca nimeni nu ma mai recunoaste. Atat mai bine. Au sa afle mai tarziu cine a fost omul cu barba care ii deranjase. M-am scuzat ca si cum m-as fi adresat din greseala unor persoane pe care nu le cunosc. Adevarul este ca nu ne cunoscusem niciodata ― nici ei pe mine, nici eu pe ei La Paris n-am cunoscut cu adevarat decat o singura persoana Pe Lizica Sunt sigur ca Lizica m-ar fi recunoscut chiar si asa cum sunt acum. Ba, ceva mai mult, ar fi ghicit si pentru cine am 1asat sa-mi creasca barba. Pentru ea Galanis mi-a spus ca in Grecia, cand iti moare iubita, sase luni de zile nu te mai razi. Si tot el mi-a facut si un portret asa cum sunt acum, cu barba M-a creionat cu putina culoare, cantand la ghitara lui ― o ghitara de pictor pe care nu cantase nimeni pana atunci. Chitara asta, insa, o sa-mi aminteasca totdeauna de vremurile cand amandoi ne straduiam la fel sa construim ceva, altfel decat toata lumea. Cine m-ar vedea in portretul lui Galanis m-ar lua drept un martir spaniol. Primul sfant care roaga pe Dumnezeu din ghitara sa-i ierte propriile pacate Si eu, care nu stiu sa zdranganesc din ea nici macar cat bietul Lapus De Margareta nu mai vorbesc
Oare pe unde o mai fi Margareta? Dar Steluta? Tot cu Cotan o fi incurcata si acum? Nu mai stiu nimic de nici una din ele. Parca nu le-as fi cunoscut niciodata. Afara de Kety, nici o alta femeie nu-mi mai tulbura amintirea Lizichii
In tara, insa, voi cauta sa-mi regasesc toti prietenii de alta data. La drept vorbind, nu ma gandesc decat la cativa insi. Mi-e teama, insa, ca tocmai aceia n-au sa-si mai aduca aminte de mine. In liceu, la Pitesti, era altceva In lume, insa, in societate, un fost coleg, corigent la limba romana, nu-ti prea face cinste.

*

La Paris, romanii intelectuali se adunau la cafeneaua Vachette. La Bucuresti, se aduna la cafeneua 'Kiibler'. In genere, intelectualii sunt oameni care nu se ocupa cu nimic. Discuta numai ce au facut altii, si atata tot. De obicei, discutiile astea tin de dimineata pana seara, se intind ca pecinginea de la o masa la alta si cateodata continua chiar zile intregi, fara nici un rezultat propriu-zis. Verdictul judecatii lor este mai totdeauna negativ. Intelectualii nu admit niciodata nimic din ce se face in afara de cafenea. Intelectualii romani, mai ales, sunt foarte exigenti. La Paris, ca si la Bucuresti, de indata ce se strang doi-trei in jurul unei mese, se si constituie intr-un fel de curte suprema, care condamna fara mila aproape intreaga activitate omeneasca. Noroc, insa, ca omnipotenta lor nu merge decat pana la pedeapsa cu moarte. Altminteri, populatia planetei noastre ar fi diminuata in mod simtitor. N-ar mai ramane pe lume decat intelectualii de la cafenea.
Marturisesc, totusi, ca pe intelectualii din Bucuresti ii prefer intelectualilor romani de la Paris. In tara ta cel putin ai dreptul sa faci tot ce vrei, chiar cand n-ai face propriu-zis nimic de seama. La Paris, insa, cred ca este o lipsa de bun-simt sa nu faci nimic absolut, ani de-a randul, cand toata lumea se straduieste sa faca in fiecare clipa cate ceva. Poate acesta e si motivul pentru care m-am hotarat si eu sa plec din Paris, imediat ce mi-am dat seama ca n-am sa pot face nici eu nimic.
In tara, insa, e altceva. In tara sunt parca alt om. Desi la Bucuresti ma simt tot asa de strain ca si la Paris, faptul, insa, ca de data asta ma gasesc in tara mea ma face sa-mi afisez personalitatea cu mai mult curaj. Doar sunt un om voiajat Cunosc doua tari complet, pe dinafara, si alte patru suficient ca sa pot face la nevoie pe profesorul de geografie. In liceu, de altfel, la geografie am fost printre cei dintai in toate clasele Sa nu mai vorbim, insa, de ce a fost. Deocamdata ma intereseaza cine sunt si poate chiar ceva mai mult cine am sa fiu.
La cafeneaua 'Kubler', bunaoara, am inceput sa fiu si eu cineva. Sunt aproape la fel cu ceilalti. Nu stiu inca ce anume parere au de mine intelectualii din Bucuresti. Cei mai multi, insa, par a se interesa de mine mai mult decat intelectualii de la Paris. De altfel, aceia mi-e teama ca nici nu erau intelectuali adevarati. Incep sa cred ca, desi fost corigent la limba romana, dintre toti studentii romani de la Paris eu eram singurul intelectual. Restul erau numai studenti eminenti, sau numai stalpi de cafeneaTeatre, insa, concerte, conferinte, expozitii de arta i-a ferit Dumnezeu si pe unii, si pe altii
Bine ca am plecat la timp. Fata de Paris, Bucurestii sunt un fel de teren virgin, pe care il poti cultiva cum iti place. N-ai decat sa arunci in vant o mana de seminte selectionate, si recolta e gata Nu-ti trebuie nici plug, nici grebla, nici sapa Soarele si ploaia patrund in pamant mai adanc decat orice fel de unealta manuala. Asa e pamantul tarii noastre. Cateodata il faci sa rodeasca numai cu gandul, cu vointa, cu entuziasmul Pacat ca intelectualii de la Bucuresti nu se ocupa si cu agricultura. Taranii sunt prosti ― nu stiu ce sa faca cu rodul pamantului lor. Mananca mamaliga si umbla desculti. Intelectualii, insa, beau caputinere si umbla cu tocurile scalciate.
La cafeneaua 'Kbler', intelectualii sunt impartiti in doua tabere: traditionalisti si modernisti. Traditionalistii sunt sinistri. Modernistii sunt caraghiosi. Fiecare tabara isi are mesele ei, unde se discuta tot asa de zgomotos si se consuma tot asa de timid. Discutiile si consumatiile lor, insa, au un punct comun. Plictisesc deopotriva ― discutiile pe clientii seriosi, iar consumatiile pe chelnerii zelosi. Majoritatea intelectualilor discuta in vant si consuma pe credit. Traditionalisti, insa, sau modernisti, toti intelectualii de la 'Kiibler' sunt boemi. Clientii care obisnuiesc sa-si plateasca totdeauna consumatia se feresc sa se apropie prea mult de mesele lor. In schimb, papa Kbler ii apreciaza si ii cultiva ca pe niste buruieni de leac. Pe vremuri, facuse si el pe intelectualul la Heidelberg. Astazi, insa, se ocupa cu lucruri mai serioase. Are o cafenea, un hotel, o colectie de pipe si cateva icoane vechi, iar in orele libere se duce sa pescuiasca prin lacurile din jurul Bucurestilor. Stie tot felul de lucruri. Stie mai mult ca toti clientii sai la un loc. Stie, bunaoara, ca 'penele mare cu rama mica se prinde'. Si ca dovada ca este asa, majoritatea clientilor cu plata nu vin la cafeneaua lui papa Kbler de dragul consumatilor, ci mai mult de dragul celor cativa chibiti intelectuali. Papa Kbler are monopolul chibitilor din Bucuresti. In cafeneaua lui, la anumite ore, te poti distra mai bine si mai ieftin decat la orice alt spectacol.
Tot de dragul lor am intrat si eu pentru prima oara in cafeneaua 'Kbler'. La Inceput, dupa cum era natural, am vazut pe intelectualii din tabara traditionalista, care nu vorbeau decat de Creanga, Eminescu si inca alte doua mari entitati intelectuale contemporane: un profesor de istorie cu barba neagra si un poet cu plete blonde. Mai tarziu, insa, tabara traditionalistilor s-a impartit in doua. Una a ramas numai cu istoricul, iar alta numai cu poetul.
In tabara modernistilor am fost introdus de un pictor ratat, pe care il cunoscusem intamplator la Paris, unde nimerise probabil din greseala, dupa ce fugise din Mnchen. Fiindca n-avea bani cu ce sa se intoarca in tara, imi propusese sa-mi zugraveasca mobila din odaia de culcare cu chipuri de femei goale ― de altfel singura sa lucrare mai serioasa. De atunci si pana ce l-am intalnit din nou la Bucuresti nu mai lucrase nimic. Probabil nu fusese un pictor propriu-zis. Dovada ca la Bucuresti nu mai facea pictura. Facea pe intelectualul in tabara modernistilor de la 'Kbler'. Eu insa, desi trecusem dintr-o tabara in alta, nu-mi puteam totusi da seama daca sunt sau nu un intelectual adevarat.
Intr-o zi, modernistii ma roaga sa le imprumut pe Baudelaire, pe care nu-l citisera inca, dar de care auzisera vorbindu-se foarte bine. Adevarul este ca tot pictorul ratat ii pusese si pe ei in curent cu numele autorilor din biblioteca mea din Paris. A doua zi le-am adus, odata cu Baudelaire, si pe Rimbaud, Laforgue, Corbière, Aloisius Bertrand si contele de Lautramont. Din ziua aceea, insa, mi-am capatat beleaua cu ei. Pana atunci traisera ca niste frati buni si se manifestasera in devalmasie intelectuala, fara ca vreunul din ei sa-si fi banuit vreodata confratele ca ar putea avea mai mult talent ca el. De data asta, insa, intrase dihonia intre ei Se hotarasera sa-si aleaga si ei, ca la Paris, un sef ― un sef de scoala, bineinteles, care sa le indrepte versurile si sa-i proclame geniali. Seful insa nu se putea alege, fiindca fiecare din ei vrea sa fie el seful celorlalti. Rezultatul a fost ca tabara modernistilor s-a impartit si ea, dar nu in doua numai, ca tabara traditionalistilor, ci in vreo douaspezece grupulete, unele formate chiar dintr-un singur intelectual numai.
Nu stiu cum s-a facut, dar cu ocazia asta, eu am ramas pe dinafara. De altfel, de mine nici nu fusese vorba. Eu nu eram inca intelectual. Eram un simplu agent de legatura intre intelectualii din Bucuresti si cei din apusul Europei. Dupa cateva luni, dupa ce m-am vazut iar in posesia cartilor mele, m-am jurat ca nu mai initiez in secretele bibliotecii mele pe nici unul din intelectualii de la 'Kbler'.
De cand insa am ramas iar singur, ma simt parca mai bine ca in mijlocul lor. Mie, personal, situatia aceasta imi convine de minune. Dar in cafenea nu poti sta tot timpul numai tu singur la o masa. Catva timp, fiecare din ei ma somasera sa ma pronunt categoric. Ce sunt eu? traditionalist sau modernist? Trebuia, dar, sa ma alatur numaidecat sau de unii, sau de altii. Dar de cine? Daca n-ar fi fost decat doua tabere, poate ca m-as fi hotarat imediat. Din douasprezece, insa, e greu de ales. In asemenea cazuri, cea mai buna solutie este sa ramai independent.
De altfel, un om independent are mai mult prestigiu decat un om inregimentat unui program fix. Dar independenta este si ea tot un lucru relativ. Un om independent nu poate trai singur la infinit. Cu timpul, simte nevoia sa-si mai arunce ochii si el prin gradina vecinului
Vecinii mei de masa sunt un grup de gazetari, tot oameni independenti si ei. Independenta lor, insa, este cu totul altfel decat a mea. Eu nu fac deocamdata nimic. Ei, insa, scriu Scriu, dar nici unul din ei nu scrie la aceeasi gazeta cu altul. Fiecare aproape isi are gazeta lui. Independenti adevarati sunt numai acei gazetari care nu scriu la asa-zisele gazete de partid. Gazetarul robit unui partid politic nu poate fi intelectual, fiindca nu mai scrie din capul lui. Scrie ce-i dicteaza altul, sau, mai bine zis, corecteaza si pune la punct notitele pe care i le furnizeaza zilnic seful partidului, vreun ministru sau cate un parlamentar ahtiat dupa reclama. Cu alte cuvinte, este un simplu scrib
Incep sa cred ca grupul gazetarilor este cea mai buna afacere pentru mine. Desi intelectualitatea multora din ei cam lasa de dorit, nu vad de ce nu le-as da o mana de ajutor. Mie mi-e greu sa ma ajut pe mine insumi Dar pe altii sunt gata oricand. Reporterii de fapte diverse, mai ales, ma intereseaza mai mult ca autorii anonimi ai articolelor de fond. Unii din ei sunt asa lipsiti de duh, ca nu ma pot abtine de a nu colabora cu ei la mai toate crimele, hotiile, incendiile si alte fapte diverse din capitala. Dar asta nu inseamna decat ca unii au mai putin amor propriu decat altii. Atat, si nimic mai mult.
Apropierea mea de adevaratii gazetari se face aproape pe nesimtite, asa cum, bunaoara, te apropii de o soba calda cand ti-e frig sau iti pleci gura insetata spre primul sipot de apa rece.
Intr-una din zile, unul din vecinii mei de masa, nu stiu de ce, dar pare foarte plictisit. Desi nu-l cunosc personal, eu il salut cu capul si putin chiar cu sira spinarii. E directorul unei gazete politice ― oficiosul unei fractiuni dintr-un partid istoric intrat in putrefactie. Pana atunci nu vorbisem niciodata cu el. El, insa, care probabil aflase cine sunt, imi raspunde la salut cu oarecare uimire placuta, se asaza Langa mine si-mi intinde chiar mana:
― Ce mai faci, tinere?
― Multumesc destul de bine.
― Bine! Pa dracul! Asta se cheama bine la dumneata? Eu muncesc toata ziua, si tot nu pot spune ca fac bine Si dumneata, care stai toata ziua la cafenea Ba nu, zau, asta-i tot ce faci?
Nu stiu, de ce, dar ofensiva neasteptata a omului cu care vorbeam pentru prima oara, in loc sa ma intimideze, ma invioreaza deodata, ca si cum stapanul situatiei as fi fost eu. E drept ca pana atunci nu scrisesem inca aproape nimic. Dar daca toata lumea din cafeneaua lui papa Kbler nu facea decat sa scrie, de ce n-as fi scris oare si eu?
Ii raspund dar imediat, si inca zambind:
― Ma iertati; dar tot timpul cat stau la cafenea scriu
Directorul gazetei holbeaza ochii. Parca nu-i vine ca creada.
― Mi se pare ca ai fost la Paris. Stii sa scrii frantuzeste?
― Destul de bine Nu chiar ca francezii Dar in orice caz, mult mai bine ca altii de pe aici
Directorul ofteaza inacrit si tamburineaza cu degetele pe masa de marmora.
― Pacat, draga Pacat ca n-avem si noi o gazeta scrisa in limba franceza. Vreau sa zic, scrisa bine, sa o poata citi si strainii Nu ne cunoaste nimeni N-are cine sa vorbeasca si pentru noi. Cine dracul mai stie romaneste in Europa afara de noi? Nimeni.
Si tot asa, continua cateva minute fara sa se opreasca:
― Uite, vezi? Eu, daca as putea sa scap de gazeta asta pe care mi-au aruncat-o altii in spinare, as scoate o gazeta in limba franceza, la care te-as angaja imediat Nu vezi ca romaneste nu mai citeste nimeni? Nici noi, romanii, chiar Ma-ntreb ce-o sa ne facem cu studentii italieni? Vin peste trei zile la Bucuresti si n-are cine sa-i salute Ce-au sa priceapa ei din gazetele noastre? Nimic Si doar suntem latini si unii si altii Ar trebui barim sa-i salute cineva in limba franceza, ca in italieneste nu cred sa se priceapa nimeni
Apoi, ca si cum si-ar fi adus aminte de ceva:
― A propos Dar romaneste stii sa scrii bine?
― Aveti nevoie de un redactor?
― A, nu! Slava Domnului, am destui Dar ma gandesc ca acum, cu ocazia vizitei studentilor italieni, ar fi bine sa public un fel de salut, fie el chiar in limba romaneasca Ce-are a face? Sunt destui italieni la Bucuresti ca sa li-l traduca Nu e cine stie ce mare lucru Tragi doua-trei fraze cu latinitatea lor si a noastra, si gata Cuvantul latinitate il pricepe toata lumea
Eu il aprob mai intai cu capul, apoi cu vorba.
― Bineinteles. Ideea dumneavoastra este admirabila Articolul asta trebuie sa apara numaidecat
Directorul isi ridica disperat bratele spre tavan:
― Bine, bine Trebuie Asa zic si eu Dar daca n-am timp, cine vrei sa-l scrie Mie mi-e imposibilN-as putea sa-l scriu nici azi, nici maine Si poimaine vin italienii O sa fie prea tarziu.
Eram sigur ca directorul face aluzie la mine. Ma grabesc dar sa-l linistesc.
― Imi dati voie sa vi-l scriu eu?
Directorul ma soarbe cu ochii pe sub gene.
― Crezi ca o sa iasa ceva frumos?
― O sa vedeti si dumneavoastra Eu n-am nici o pretentie
― Bine, atunci Numai da-ti, te rog, osteneala sa-l scrii la noapte chiar, ca maine dimineata imi trebuie neaparat Si, daca nu te superi, adu-mi-l tot dumneata la redactie, ca eu nu mai pot trece pe la cafenea
Zis si facut A doua zi dimineata ma prezint la redactie cu articolul, pe care directorul pune imediat 'Bun de imprimat', fara sa-si mai arunce ochii pe el. Ma previne insa ca articolul are sa apara ca un 'editorial', fara nici un fel de semnatura, deoarece numele meu nu prezinta inca nici un fel de garantie in presa romaneasca. In schimb, ma asigura ca cu alta ocazie o sa-mi publice si un articol semnat si, bineinteles, chiar cu plata
Pe mine, insa, deocamdata nu ma interesa nici semnatura, nici plata. Ma interesa articolul in sine. Eram foarte multumit de ce scrisesem. Nu-mi mai aduc aminte daca era chiar asa, dar aproximativ iata cam ce le spuneam eu studentilor italieni:
'Da! Suntem latini Si suntem latini nu fiindca am citit lucrul acesta pe pietrele monumentelor milenare sau in filele cartilor de istoria universala, ci fiindca simtim ca suntem latini ori de cate ori privirile noastre se intalnesc si mainile noastre se ating.'
Iar mai departe:
'Da! Suntem latini, fiindca purtam in suflet cu toti la fel aceeasi imagine calma si maiestuoasa a marii plina de soare, care ne-a zamislit primii stramosi, fiindca iubim deopotriva Frumosul, Adevarul si Dreptatea, fiindca stim sa vorbim cu elementele naturii, cu care noi cei dintai ne-am infratit, si fiindca tot noi cei dintai am avut darul de la zei sa domesticim cele mai salbatice fiare ale creatiunii: Ratiunea, Inteligenta si Fantezia Si mai suntem latini, fiindca stim sa cantam si sa plangem la fel, sa iubim si sa uram la fel, sa uitam si sa iertam la fel
Da! Suntem latini, fiindca Dumnezeu a vrut sa fim asa, iar noi ne-am incapatanat sa ramanem in vecii vecilor latini'
Iata primele mele randuri de proza care aveau sa vada lumina tiparului. Poeziile publicate pana atunci nici nu ma mai interesau. Intelectualii de la 'Kbler' ma dezgustasera de poezie. Cu proza, insa, in tara romaneasca poti fi cineva, chiar fara sa fii propriu-zis un intelectual
Asteptam dar, cu nerabdare, sa vad ce impresie are sa faca articolul meu in cercul intelectualilor care la inceput nu aveau sa stie de cine e scris. Directorul avusese dreptate. Daca articolul meu ar fi fost iscalit, probabil ca intelectualii de la 'Kbler' l-ar fi gasit prost scris. Cei care nu fac decat sa vorbeasca nu admit nimic din ce se scrie, chiar cand se scrie bine
Cateva zile, insa, ma perpelesc ca pe jaratic. Studentii italieni isi amanasera sosirea in tara cu o saptamana. Le facuse mizerii legatia austro-ungara, care nu le vizase pasapoartele la timp. Daca as fi stiut lucrul acesta de la-nceput, as fi scris poate mai pe indelete un articol mult mai bun. Dar acum e prea tarziu. Directorul imi spusese ca articolul a si fost cules si ca paginatorul nu asteapta decat ziua sosirii italienilor ca sa-i dea drumul.
Pentru mine, insa, ziua aceasta mult asteptata soseste ca o lovitura de maciuca, pe care o primeam drept in crestetul capului. Articolul meu, e drept, apare dupa cum fusese vorba, chiar in fruntea gazetei. Apare, insa, nu ca articol editorial fara semnatura, ci ca un articol personal, semnat cu numele complet al directorului, care de data asta isi adaugase, pe langa titlurile sale profesioniste, si cateva alte titluri onorifice
Si barim daca ar fi fost latin! Directorul gazetei, insa, era un impamantenit proaspat, care venise nu se stia inca bine de unde din Bulgaria, din Turcia sau din Grecia
De rusine si de ciuda, cateva zile n-am mai dat pe la cafenea. Nu stiam ce sa cred. Nedreptatea asta mi se facuse din greseala sau cu buna-stiinta? Daca asa sunt toti directorii de gazete din Romania, trebuie sa ma apuc de alta meserie. N-am sa-mi pot pune niciodata in evidenta personalitatea pe care o simteam umflandu-se ca un cozonac gata sa iasa afara din tingire.
Cand l-am intalnit insa peste cateva zile, directorul mi-a dat urmatoarea explicatie:
― Ai vazut, dragul meu, ce incurcatura mi-a facut narodul cela de paginator? I-a placut asa de mult articolul, ca a crezut ca-i scris de mine Si cum era un articol festiv, m-a iscalit fara sa ma mai intrebe. N-ai idee ce furios am fost! Era cat p-aci sa-l dau afara
Marturisesc ca la asa satisfactie nu m-asteptam. Eram incantat ca articolul meu placuse si ca mai tarziu, deci, aveam ocazia sa scriu si altele, articole platite insa si de data asta semnate de mine, nu de altii.
Directorul, insa, nu sfarsise tot ce avea de spus. Nu ma 1asa sa ma bucur nici macar de perspectivele carierei pe care ma pregateam sa o imbratisez cu tot sufletul. Ca si cum si-ar fi adus aminte de ceva, chiar in clipa aceea directorul ma intreaba deodata brusc.
― A propos, dragul meu Nu stiu bine cine anume imi spunea mai zilele trecute ca dumneata ai fi fost corigent la limba romana E adevarat?
Eu ii raspund fara sa rosesc:
― E-adevarat. Dar ce-are a face? Parca mi-ati spus adineauri ca articolul meu v-a placut
Directorul ma invaluie cu o privire sireata de vulpoi batran care o ia in goana cu gasca in gura.
― Nu zic De placut, mi-a placut Dar Stiu eu cine ti l-o fi scris? Gazetar corigent la limba romana! Asa ceva nu s-a mai vazut pana azi La noi in presa, nu te supara dar cine nu stie sa scrie bine romaneste se curata
Si totusi, pe vremea aceea, majoritatea gazetelor noastre erau scrise numai de oameni care abia atunci invatau sa vorbeasca romaneste.

*

Ieri m-am intalnit cu Cotan, care nu m-a mai recunoscut. Atat mai bine. Ce i-as fi putut spune? Nimic de seama Cotan nu frecventeaza nici intelectualii, nici gazetarii
De data asta era singur. Mergea insa preocupat si greoi, ca si cum s-ar fi sprijinit de bratul cuiva. Bratul acela imaginar nu putea fi decat bratul Stelutei. De ca nd il stiu incurcat cu vara-mea, nu-i mai pot vedea decat pe-amandoi impreuna. Cand l-am intalnit la Viena, aproape nu-mi venea sa cred ca e singur. Asteptam parca s-o vad aparand de undeva si pe ea pe Steluta. Si, cu toate acestea, pe Steluta nu tin deloc s-o vad. Nu stiu de ce, dar amintirea Stelutei ma dezgusta. Poate fiindca imi este vara. Asa este cand ai intimitati cu rudele. Rudele trebuiesc tinute la distanta, chiar cand sunt dragute ca Steluta. De altfel, de cand mi-am luat majoratul, parca n-as mai avea nici un fel de ruda. De un an de zile aproape nimeni nu mai stie nimic de mine. Probabil ca ai mei ma cred inca si azi la Paris. Pentru ei, Parisul este sfarsitul lumii. Si fiindca ma cred tot la Paris, ma considera pierdut. In tara ta, insa, vad ca-ti poti pierde urma mai repede ca in strainatate
Nu m-am oprit nici la Slatina, nici la Pitesti. Mi-a fost teama parca sa dau ochii cu ai mei. Bucuria lor n-ar fi tinut decat o clipa ― clipa revederii. In schimb, insa, explicatiunile reintoarcerii mele i-ar fi intristat pentru totdeauna. In mine ei nu se vad decat tot pe ei Or, daca ei sunt multumiti de cum sunt, de ce sa nu-i las sa creada ca tot asa sunt si eu? N-am vrut, deci, sa-i instiintez de pe acum. Poate ca mai tarziu voi avea prilejul sa-i fac sa se bucure mai cu folos si pentru mai multa vreme.
Cineva, totusi, cred ca s-ar fi bucurat cu adevarat ― Kety. Bucuriile adevarate, insa, trebuiesc traite in doi. Dar bucuriile gemene nu traiesc nici ele la infinit. Cu timpul, Kety si-ar fi dat seama singura ca n-a avut nici un motiv sa se bucure de intoarcerea mea. Si eu nu vreau sa insel pe nimeni Daca cineva se mai gandeste cumva si la mine, atat mai bine. Mie imi face placere sa stiu ca mai exist si in alta parte decat in mine insumi. Treaba lor daca le place sa ma creada altul decat cel care sunt. Deocamdata, insa, aici in tara nu sunt decat ce-am fost si la Paris. Nu sunt nimic Nu stiu cat timp voi continua inca sa fiu asa. Dar cand voi fi cu adevarat cineva, am sa ma grabesc eu insumi sa le aduc la cunostinta acest fericit eveniment. Pana atunci, voi continua sa fac pe Johann Orth.

*

Si totusi, cineva m-a recunoscut. Cine? Nu stiu bine N-as putea spune inca cine anume. Nu e un prieten propriu-zis. E cineva pe care nu l-am cunoscut decat intamplator la Paris. Nu l-am vazut si nu i-am vorbit decat o singura data. Se pare insa ca, pana azi, pe mine nu m-a cunoscut nimeni dintre cei cu care am vorbit mai mult. Daca stiam ca are sa fie asa, n-as mai fi vorbit poate cu nimeni, nimic
Si cand ma gandesc ca 'la-nceput a fost cuvantul!' Minciuni! Pune, Doamne, straje gurii mele macar de azi inainte
Aproape nu-mi vine sa cred. E poate singura intamplare din viata mea care merita sa fie povestita exact, asa cum a fost. Pe celelalte le-am mai literalizat eu Asta, insa, nu insemna ca n-au fost si ele tot atat de adevarate. Povestirile, insa, sunt ca medicamentele. Nu te vindeca decat daca sunt adevarate. Numai ca pe cele prea amare le inghiti cu putina apa zaharata. Zaharul este un aliment inofensiv. Nu altereaza nici medicamentele, nici povestirile
Incepusem sa cred ca pentru boala mea nu exista nici un fel de medicamente. Ba, la un moment dat, eram sigur ca voi muri si eu tot ca Lizica, fara sa fi avut timp sa traiesc cu adevarat.
Noroc, insa, ca intr-o buna zi, in cafeneaua 'Kbler' isi face aparitia un client nou. De altfel, mai toate cafenelele vechi traiesc numai gratie clientilor noi. Cu atat mai mult, deci, cafeneaua lui papa Kbler, unde, vechi sau noi, toti clientii trebuie sa fie cineva.
De data asta, insa, noul client nu pare a fi nici intelectual, nici gazetar. Desi schimba in treacat cateva saluturi si cu unii si cu altii, nu se opreste totusi la nici una din mesele lor. Probabil cauta pe altcineva. Pe cine, insa? Nu cumva ma cauta chiar pe mine? De ce se indreapta grabit cu mana intinsa spre mine de cum m-a zarit? Parca m-ar cunoaste de cand lumea Si eu nu-l vazusem decat o singura data pana atunci
― Bine ca te vad Am tocmai ceva pentru tine Sa stii, insa, ca nu e aici la Bucuresti Trebuie sa mergi cu mine la Constanta, in Dobrogea.
Intimitatea cu care-mi vorbeste ma zapaceste. Graba cu care imi face aceasta propunere neasteptata nu-mi da ragaz nici macar sa-i strang bine mana.
― Cred ca esti liber Nu? Maine dimineata plecam la Constanta. Nu-ti fie teama, ca n-ai sa regreti Ai, te rog, incredere in mine.
Eu nu indraznesc sa-l intreb decat atat:
― La Constanta? De ce tocmai la Constanta?
― Fiindca deocamdata n-am decat acolo un post liber pentru tine Cred c-o sa-ti convina Nu e cine stie ce mare lucru Dar totusi, e ceva Secretarul contenciosului la Administrata Domeniilor Statului din Dobrogea.
Cand aud ce fel de post mi se ofera, ingalbenesc.
― Va multumesc. Numai ca eu Nu stiu daca stiti Nu mi-am trecut inca toate examenele.
― Nu face nimic Ce, crezi ca avocatul nostru de-acolo are licenta completa? As De unde! E un fel de avocat d-aia de Targoviste De altfel, nu-ti fie teama, ca nu te pun sa pledezi O sa ingrijesti numai de dosare Si, bineinteles, ai sa faci si concepte pentru birou
Pe masura ce binefacatorul meu continua sa-mi explice rolul pe care aveam sa-l joc la Constanta, simt cum din galben ma schimb in verde.
― Da, da Inteleg Va multumesc Dar, vedeti Eu nici macar de atata lucru nu cred sa fiu bun Eu, in liceu, am fost cum sa va spun corigent la limba romana.
― Cu atat mai bine Eu n-am nevoie de premianti intai Astia sunt prea pretentiosi. Si-afara de asta, nu sunt buni de nimic Toata ziua nu fac decat sa strambe din nas Nu le place ConstantaAuzi, ca Dobrogea e provincie de periferie Nu pot trai decat la Bucuresti la centru
Cateva minute raman cu ochii pironiti pe marmora mesei patata de cafea turceasca. Raspunsul il aveam gata Numai ca mi-era teama sa-i dau drumul chiar in clipa aceea Mi-adusesem aminte ca intr-o vreme ma hotarasem sa plec in Sahara. Si doar de Sahara nu ma simteam legat cu nimic Dobrogea, cel putin, e tot pamant romanesc. De ce, dar, n-as incerca si eu sa-mi cunosc tara intreaga, de la un cap la altul? Pe la Varciorova, e drept, trecusem de atatea ori La Constanta, insa, nu fusesem niciodata.
El insa continua sa-mi vorbeasca:
― Eh! Ce zici? Mergi cu mine? Parca spuneai odata ca-ti place marea Si mie imi place Marea si corabiile Corabiile cu tot felul de marfuri si de oameni Oameni si mai ales femei! Si inca ce femei! Femei venite de pe unde nici nu gandesti Femei pe care le poti avea chiar fara sa le cunosti Femei fara nume, fara domiciliu, fara suflet, fara amintiri
In clipa aceea, o femeie cocheta apare fantomatic in usa cafenelei. E una din acele femei cu care intelectualii si gazetarii stau de vorba cu placere nopti intregi. Eu, insa, n-o cunosc personal. N-am vrut s-o cunosc niciodata. Nu stiu de ce, dar nu-mi place. Ba, ceva mai mult, o ura se chiar. De cate ori o va d in cafenea, inchid ochii de teama. Mi-e teama de mine insa, nu de ea. Daca as cunoaste-o, as omori-o poate. Femeia asta seamana si cu Margareta, si cu Steluta, si cu Kety Seamana parca chiar si cu Lizica Seamana cu toate femeile pe care le-am iubit eu Aparitia ei ma face sa tresar. Ea imi recapituleaza parca intreaga poveste a vietii mele de pana acum.
Povestea asta, insa, a durat prea mult. E drept ca mai toate povestile adevarate sunt lungi lungi de parca nu se mai sfarsesc. Cu cat povestea e mai lunga, cu atat copilul adoarme mai repede. Dar eu nu mai sunt copil Dovada ca povestea vietii mele a-nceput sa ma plictiseasca pana chiar si pe mine. Trebuie s-o sfarsesc dar cat mai curand. Daca se poate, chiar in momentul acesta Dar cum?
Omul care-mi vrea binele imi surprinde nelinistea, dar nu-mi ghiceste si intentiile.
Probabil s-asteapta sa-l refuz. Isi inchipuie ca femeia care ma facuse sa tresar nu poate fi decat o noua prietena a mea ― poate chiar femeia care ma impiedica ca plec din Bucuresti. Ma crede, cu alte cuvine, acelasi catelus, cu zgarda ca la Paris. Nu banuieste ca de la moartea Lizichii port numai gulere scrobite si cravate pe care mi le innod singur
Si omul care ma recunoscuse incepe deodata sa ma priveasca oarecum jenat, ca si cum s-ar fi adresat din greseala altuia, nu mie
La fel insa il privesc si eu pe el. Privirile noastre se incruciseaza ca niste faruri marine, care ne orbesc si pe unul, si pe altul. Aproape nu ne mai vedem deloc. Nedumerirea mea, insa, este cu atat mai mare, cu cat omul acesta nu-mi pare a fi ca toti oamenii. Nu exista parca decat in imaginatia mea. Si totusi, e singurul om de care avem nevoie cu adevarat in viata E omul care ne ajuta sa sfarsim convenabil povestirile cu subiect mediocru.

*

Iar am ramas singur. Omul care imi vrea binele a plecat, dupa ce mi-a dat intalnire pentru a doua zi dimineata in Gara de Nord, iar femeia fantomatica s-a asezat la o masa alaturi de mine. As fi preferat sa plece ea si sa ramaie el.
Inchid ochii, sa n-o mai vad nici pe ea. Nu vreau sa mai vad pe nimeni. Vreau sa ma vad numai pe mine singur. Dar nu pe cel de pana acum. De acela sunt satul. Vreau sa ma vad altfel, asa cum as vrea sa fiu cu adevarat, asa cum mi-ar placea sa-mi apar mie insumi din intuneric Si ce mare incep, parca, sa ma deslusesc in intuneric! Ce bine-ar fi sa raman asa toata viata! Intunericul da oamenilor proportii de giganti.
Intunericul din jurul meu, insa, nu tine decat o clipa Undeva departe, probabil spre rasarit, se crapa parca de ziua
E ziua nasterii mele adevarate
Si primul strop de lumina proaspata patrunde in mine, odata cu ecoul unei chemari de departe, pe care o aud intaia oara:
― Sosesc corabiile Vino, sa le vedem cum intra in port!
Cine ma cheama insa?
Omul care imi vrea binele sau femeile care imi vor raul?