COMBUSTIBILI SI LUBRIFIANTI

COMBUSTIBILI SI LUBRIFIANTI

1. Combustibili

1.1. Generalitati

Prin combustibil se intelege orice substanta sau amestec de substante, care in urma unei reactii chimice de ardere sau in urma unei reactii nucleare, produce o mare cantitate de caldura.

Dupa felul reactiei in care se produce caldura combustibilii se impart in combustibili chimici si combustibili nucleari.

Din categoria combustibililor chimici fac parte: carbunii; titeiul; gazele naturale; gazele de sonda; lemnul; etc., iar din categoria combustibililor nucleari fac parte: uraniul; thoriul; plutoniul; etc.

Dupa starea de agregare combustibilii chimici pot fi solizi, lichizi sau gazosi, iar dupa provenienta pot fi naturali sau sintetici.

Pentru caracterizarea generala a unui combustibil trebuie sa i se cunoasca: compozitia chimica, puterea calorica, temperatura de aprindere si temperatura de ardere.

Compozitia chimica

a) Combustibilii solizi contin diferite combinatii organice ale elementelor C, H, S, O si N, alaturi de umiditate si de substante minerale care dau cenusa.

Carbonul este componentul principal al combustibililor solizi. Acesta se gaseste in proportie de 50 - 95 %, in functie de natura si varsta combustibilului.

Hidrogenul se gaseste in combustibilii solizi in proportie de 2 pana la 6 %. Hidrogenul, alaturi de carbon, contribuie la ridicarea valorii termice a combustibililor, intrucat la arderea lor se degaja o cantitate mare de caldura.

Sulful se gaseste sub forma de combinatii organice, de sulfuri metalice si de combinatii anorganice oxigenate. In procesul de ardere participa doar sulful organic si cel din sulfurile metalice (cel din compusii anorganici oxigenati fiind deja oxidat). Cu toate ca, la arderea sulfului rezulta o mare cantitate de caldura, prezenta acestuia in combustibili este nedorita, deoarece dioxidul de sulf, format in urma arderii, are actiune corosiva si poluanta.

Azotul, de asemenea, este un element nedorit in masa combustibilului, deoarece acesta nu participa la ardere, dar consuma caldura pentru a se incalzi pana la temperatura cu care gazele arse parasesc instalatia de ardere, deci consuma o parte din caldura rezultata la arderea elementelor combustibile.

Prezenta oxigenului in combustibili conduce la micsorarea valorii termice a acestora, deoarece fiind combinat mai ales cu carbonul si hidrogenul, o parte din aceste elemente combustibile, sunt deja oxidate.

Umiditatea combustibililor constituie, de asemenea, un balast prin faptul ca ea consuma o cantitate de caldura pentru a trece din faza lichida in faza de vapori. De asemenea, duce la cresterea volumului si corosivitatii gazelor de ardere.

Cenusa este un balast al combustibilului, intrucat ii micsoreaza puterea calorica si uneori poate duce la dezorganizarea completa a procesului de ardere (impiedica admisia aerului sau se topeste si inglobeaza in masa sa o cantitate de combustibil, care ramane nears).

Compozitia combustibililor poate fi determinata prin analiza chimica elementara si prin analiza tehnica. Prin analiza chimica elementara se determina continutul procentual al elementelor C, H, N, O, S, iar prin analiza tehnica se determina umiditatea, materiile volatile si carbunele fix.

b) Combustibilii lichizi, in general, provin din titei si sunt de trei categorii: gaze lichefiate, combustibili distilati si combustibili reziduali.

- Gazele lichefiate sunt formate din fractiunea C₃, din fractiunea C₄ sau din amestecul acestor fractiuni (hidrocarburi ce contin 3, respectiv 4 atomi de carbon in molecula).

- Combustibilii distilati sunt: benzina (fractiunile C₅ - C₁₀), petrolul lampant (fractiunile C₁₀ - C₁₅) si motorina (fractiunile C₁₂ - C₁₈).

- Combustibilii reziduali sunt formati din reziduul rezultat la distilarea primara a titeiului si la cracarea termica a pacurilor sau motorinelor. Compozitia lor este foarte complexa.

c) Combustibilii gazosi au o compozitie foarte variata, ce depinde de originea lor. Astfel gazele naturale din tara noastra contin peste 99 % CH₄, iar gazele combustibile artificiale constau dintr-un amestec de gaze combustibile si necombustibile. Principalele componente combustibile sunt: CO, H₂, CH₄, alte hidrocarburi si H₂S, iar componentele necombustibile insotitoare sunt: CO₂, O₂ si N₂.

Puterea calorica a unui combustibil exprima cantitatea de caldura, care rezulta prin arderea completa a unei unitati de combustibil.

Puterea calorica, a combustibililor solizi si lichizi, se exprima in kJ/kg sau kcal/kg, iar a combustibililor gazosi, in kJ/m³N sau kcal/m³N.

Majoritatea combustibililor contin hidrogen, care prin ardere se transforma in apa si mai contin umiditate. Aceste tipuri de apa se pot afla in produsele de ardere sub forma de vapori sau in stare lichida. In functie de aceste situatii deosebim o putere calorica inferioara si o putere calorica superioara.

Puterea calorica superioara reprezinta cantitatea de caldura obtinuta prin arderea completa a unei unitati de combustibil, in cazul in care produsele de ardere au temperatura de 20 C, apa fiind in stare lichida (puterea calorica superioara include si caldura latenta de condensare a vaporilor de apa).

Puterea calorica inferioara reprezinta cantitatea de caldura rezultata la arderea completa a unei unitati de combustibil, in conditiile in care, produsele finale sunt evacuate la o temperatura mai mare decat temperatura de condensare a vaporilor de apa.

In practica se ia in considerare numai puterea calorica inferioara, intrucat din instalatiile industriale gazele de ardere se evacueaza, continand apa sub forma de vapori.

Puterea calorica a diferitelor tipuri de combustibili variaza in limite foarte largi si anume de la 900 la 11000 kcal/kg. Pentru a avea o masura unitara de evaluare a resurselor de combustibili sau pentru a putea compara consumul de diversi combustibili s-a introdus notiunea de combustibil conventional. Prin combustibil conventional se intelege un combustibil fictiv, cu o putere calorica inferioara de 7000 kcal/kg. Raportul dintre puterea calorica inferioara a unui combustibil oarecare si cea a combustibilului conventional se numeste echivalent caloric al combustibilului respectiv.

Temperatura de aprindere. Arderea oricarui combustibil este precedata de aprinderea lui. Pentru aprinderea unui combustibil trebuie indeplinite urmatoarele conditii: sa existe o anumita proportie locala intre combustibil si oxigen si sa existe o sursa de energie pentru incalzirea combustibilului pana la temperatura de aprindere.

Temperatura de aprindere reprezinta cea mai joasa temperatura la care incepe arderea interna a combustibilului.

Aprinderea combustibilului este precedata de o perioada de timp, numita perioada de inductie, pe durata careia, sub actiunea temperaturii ridicate si a altor factori, combustibilul sufera procese de descompunere si oxidare, cu formare de combinatii simple, ca radicali, atomi sau molecule, cu o energie de activare mica, care participa la propagarea reactiilor de ardere.

Temperatura de ardere se determina avandu-se in vedere ca arderea se poate produce la: presiune constanta (in cazul instalatiilor deschise arderea se face la presiune atmosferica); la volum constant (bomba calorimetrica); la volum variabil si presiune variabila (cazul motoarelor cu ardere interna).

Se deosebesc trei temperaturi de ardere: temperatura calorimetrica, temperatura teoretica si temperatura reala.

Temperatura calorimetrica reprezinta temperatura la care se incalzesc gazele de ardere, obtinute la arderea completa a unui combustibil in amestec cu cantitatea de aer teoretic necesara, in conditii adiabatice.

Temperatura teoretica se calculeaza din date termodinamice, tinand seama si de consumul de caldura datorat disocierii partiale a dioxidului de carbon si a vaporilor de apa, care sunt procese endoterme.

Temperatura reala este temperatura masurata in conditii concrete de exploatare.

1.2. Indicatori de calitate specifici combustibililor pentru motoare cu ardere interna

Combustibilii cei mai des folositi pentru alimentarea motoarelor cu ardere interna provin din titei si se impart in:

Benzine - pentru alimentarea motoarelor cu aprindere prin scanteie (m.a.s.);

Motorine - pentru alimentarea motoarelor cu aprindere prin compresie (m.a.c.);

Petroluri in amestecuri - pentru turbomotoare.

Indicatori de calitate pentru benzine.

a) Cifra octanica (CO) este principalul criteriu de apreciere a calitatii antidetonante a benzinelor. Cu cat valoarea CO a unei benzine este mai mare, cu atat benzina are o rezistenta mai mare la detonatie (poate fi comprimata la presiuni si temperaturi mai ridicate fara sa se autoaprinda cu detonatie).

CO a unei benzine se determina prin compararea benzinei cu un combustibil etalon cu cifra octanica cunoscuta. Combustibilul dat si cel etalon trebuie sa aiba comportare identica la detonatie, in conditii identice de testare. Combustibilul etalon este format dintr-un amestec de doua hidrocarburi cu proprietati detonante opuse:

- izooctan (2,2,4-trimetil pentan, C₈H₁₈), care este puternic antidetonant si caruia prin conventie i s-a atribuit CO = 100;

- n-heptan (C₇H₁₆), care este foarte sensibil la aprinderea prin comprimare si caruia prin conventie i s-a atribuit CO = 0.

Cifra octanica a unei benzine reprezinta procentul, in volume, de izooctan dintr-un amestec de izooctan si n-heptan, care are aceeasi sensibilitate la detonatie, in conditii identice de incercare, ca si combustibilul dat. De exemplu, daca benzina incercata detoneaza la fel ca un amestec cu compozitia 90 % izooctan si 10 % n-heptan, atunci CO a benzinei incercate este 90.

Pentru valori ale CO ce depasesc 100 rezistenta la detonatie a benzinei se exprima prin cifra de performanta (CP). Cifra de performanta se calculeaza raportand procentul de putere dezvoltata de motor pana la limita aparitiei detonatiei in cazul alimentarii cu benzina, la puterea obtinuta in cazul functionarii cu izooctan pur.

Intre CP si CO exista relatia:

b) Volatilitatea benzinelor se defineste ca fiind tendinta acestora de a trece in anumite conditii, de presiune si temperatura, din faza lichida, in faza de vapori. Aceasta marime da informatii asupra comportarii benzinei in motor, in ceea ce priveste posibilitatea pornirii usoare la rece, punerea in sarcina, capacitatea de accelerare, depunerile din camera de ardere, etc.

c) Stabilitatea benzinelor este determinata de continutul in gume si de tendinta de a forma aceste gume, tendinta exprimata prin perioada de inductie.

Continutul in gume este dat de produsele complexe de oxidare, polimerizare si condensare a hidrocarburilor existente in produsul petrolier, exprimat in mg/100 cm³ de produs.

Perioada de inductie caracterizeaza o benzina din punct de vedere al tendintei de a forma gume si se defineste prin timpul exprimat in minute ce se scurge de la punerea benzinei in contact cu oxigenul la o presiune de 7 daN/cm² si temperatura de 100 C, pana in momentul in care incepe o puternica absorbtie a oxigenului de catre benzina.

Indicatori de calitate pentru motorine.

Motorina se foloseste in special drept combustibil pentru motoarele Diesel. La aceste motoare, amestecul carburant motorina-aer se autoaprinde datorita presiunii si temperaturii din cilindrul motorului.

Motorinele trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa aiba rezistenta mica la autoaprindere, vaporizare usoara si punct de congelare scazut.

a) Pentru stabilirea comportarii la autoaprindere a motorinelor se utilizeaza: temperatura de autoaprindere, cifra cetanica si indicele Diesel.

- Temperatura de autoaprindere este temperatura minima de incalzire, la care combustibilul se aprinde fara interventia unei surse exterioare de initiere a oxidarii. Aceasta proprietate depinde de stabilitatea termica la oxidare a moleculelor constituente. Hidrocarburile aromatice au temperatura de autoaprindere cea mai ridicata, apoi urmeaza in ordine descrescatoare cicloalcanii si alcanii. Temperatura de autoaprindere scade odata cu cresterea presiunii.

- Cifra cetanica (CC), exprima capacitatea de autoaprindere a combustibilului. Se compara calitatea de autoaprindere a motorinei studiate cu aceea a unui amestec etalon format din doua hidrocarburi cu comportare opusa la autoapridere: cetanul, cu stabilitate mica la autoaprindere, caruia prin conventie i s-a atribuit cifra cetanica 100 (CC = 100) a-metil naftalina, cu rezistenta mare la autoapridere, caruia prin conventie i s-a atribuit CC = 0.

Cifra cetanica a unei motorine reprezinta procentul, in volume, de cetan dintr-un amestec etalon de cetan si a-metil naftalina, care se comporta identic, din punct de vedere al autoaprinderii, cu motorina testata, in aceleasi conditii de incercare.

Cifra cetanica a hidrocarburilor creste in urmatoarea ordine: hidrocarburi aromatice < hidrocarburi naftenice < izoalcani < n-alcani. In aceeasi clasa de hidrocarburi, CC creste odata cu numarul de atomi de C din molecula.

- Indicele Diesel (I.D.) se stabileste prin calcul, utilizand valoarea densitatii motorinei, exprimata in grade API (American Petroleum Institute) si a punctului de anilina, exprimat in grade Fahrenheit.

unde d¹⁵ reprezinta densitatea relativa a motorinei la 15 C.

Punctul de anilina reprezinta temperatura cea mai joasa, la care un produs petrolier se dizolva complet intr-un volum egal de anilina anhidra sau temperatura la care un amestec omogen, de volume egale de produs petrolier si anilina, se separa prin racire. Punctul de anilina este direct proportional cu continutul de hidrocarburi parafinice al produsului petrolier.

Intre CC si I.D. exista o concordanta valabila in cazul tuturor claselor de hidrocarburi, cu exceptia izoalcanilor.

Pentru motorinele obisnuite:

CC = 2/3 I.D. + 0,1224 t_m - 19,824

unde t_m este temperatura de distilare a unui volum de 50 % din proba de analizat.

b) Combustibilii Diesel au tendinta de a forma prin ardere, in cilindrii motorului, depozite de cocs. Depunerile de cocs inrautatesc pulverizarea, maresc uzura motorului, si emisia de fum negru.

Cifra de cocs reprezinta cantitatea reziduului de cocsificare ce se obtine la distilarea fara aer si piroliza unei cantitati anumite de produs petrolier. La incalzirea combustibilului, in absenta aerului, o parte din acesta se volatilizeaza, iar restul se descompune in gaze si cocs. Cocsul rezultat se calculeaza cu formula:

unde: m = masa cocsului rezultat [g];

m₁ = masa probei luate in analiza [g].

c) Punctul de congelare. Motorinele ce contin fractiuni mai grele isi pierd fluiditatea, la temperaturi relativ ridicate, ceea ce duce la deficiente in alimentarea motorului. Punctul de congelare este temperatura la care un combustibil racit in conditii determinate, inceteaza sa mai curga.

Aditivarea combustibililor.

Pentru ameliorarea calitatii, deci a performantelor combustibililor, in acestia se adauga un numar mare de substante, numite aditivi. Cei mai utilizati aditivi pentru benzine sunt aditivii antidetonanti, care duc la cresterea cifrei octanice.

Dintre aditivii antidetonanti, cel mai folosit este tetraetilul de plumb (C₂H₅)₄Pb. Acesta este un lichid uleios, foarte toxic, incolor, cu miros dulceag, insolubil in apa, dar solubil in solventi organici si lipide. Deoarece compusii de descompunere ai tetraetilului de plumb formeaza depuneri pe peretii camerei de ardere, pe supape si pe bujii, in benzina se adauga derivati halogenati (de exemplu, BrCH₂-CH₂Br) care formeaza halogenuri de Pb volatile, ce se elimina odata cu gazele de esapament.

Alti aditivi folositi sunt aditivii:

- anticorosivi - reduc corodarea pieselor metalice;

- degivranti - impiedica formarea ghetii pe carburator;

- antistatici - cresc conductibilitatea electrica a hidrocarburilor;

- antioxidanti - impiedica oxidarea hidrocarburilor in rezervoare;

- bactericizi - distrug bacteriile si fungiile din rezervoare.

2. Lubrifianti

2.1. Generalitati

Lubrifiantii sunt substante, care se interpun intre suprafetele de contact aflate in miscare relativa ale organelor de masini, in scopul micsorarii frecarii, astfel incat uzura acestora sa fie minima si sa nu aiba loc o crestere prea mare a temperaturii.

Lubrifiantii mai trebuie sa aiba urmatoarele actiuni:

inlaturarea caldurii rezultate prin combustie si frecare;

protectie impotriva coroziunii;

asigurarea etanseitatii pistoanelor in cilindri;

indepartarea de pe cilindru a produselor arderii incomplete;

impiedicarea patrunderii materialelor straine in lagare.

Dupa starea de agregare lubrifiantii pot fi:

solizi - grafit, MoS₂, metale moi, oxizi de metale, sticla, etc.

lichizi - uleiuri minerale, uleiuri sintetice;

gazosi - aer;

semilichizi - unsori consistente (vaseline).

2.2. Lubrifianti lichizi - caracteristici

Uleiurile tehnice se clasifica in: lubrifiante (uleiuri minerale sau sintetice), hidraulice, electroizolante si cu destinatii speciale.

Uleiurile lubrifiante minerale se obtin prin distilarea in vid a pacurii. Ele sunt constituite din hidrocarburi cu masa moleculara intre 300 si 1000.

a) Compozitia unui ulei de ungere este determinata de caracteristicile pe care urmarim sa le obtinem, in functie de cerintele pe care acel ulei trebuie sa le satisfaca si de cost. Uleiurile lubrifiante contin unul sau mai multe tipuri de uleiuri de baza care pot fi parafinice, naftenice sau aromatice, in functie de caracterul predominant.

b) Caracteristicile fizice de curgere ale uleiurilor sunt determinate de:

- viscozitate;

- variatia viscozitatii cu temperatura;

- comportarea la temperaturi scazute.

Viscozitatea caracterizeaza frecarea interna a lubrifiantului, rezistenta sa la curgere si reprezinta unul dintre criteriile de baza in alegerea lubrifiantului optim, pentru o anumita situatie de ungere. Viscozitatea lubrifiantului determina marimea coeficientului de frecare si, implicit, pierderile de putere, precum si viteza de curgere a acestuia printre suprafetele metalice.

La deplasarea a doua straturi de lichid, unul fata de celalalt, intre acestea apare o forta de frecare, notata cu F, data de relatia:

in care: F - forta de frecare;

h - viscozitatea dinamica;

S - suprafata de contact dintre straturi;

- gradientul vitezei de curgere raportata la 1 cm distanta x, intre straturi.

Daca S = 1 m², dv = 1 m/s si dx = 1 m, atunci h = 1 Pa s (Pascal secunda). Stiind ca:

Pa =

atunci: [h]_SI = Pa s = kg m^-1 s^-1 = N s m^-2

Daca S = 1 cm², dv = 1 cm/s si dx = 1cm, atunci h = 1 P (Poise) Deci: [h]_CGS = P

Obisnuit, in tehnica, se lucreaza in cP.

1 P = 100 cP

Relatia de transformare din cP in Pa s este:

1 cP = 10^-3 Pa s

In industria lubrifiantilor se lucreaza cu alta unitate a viscozitatii si anume cu viscozitatea cinematica n. Viscozitatea cinematica reprezinta raportul dintre viscozitatea dinamica si densitate (r

n]_SI = m² s^-1      si [n]_CGS = St (Stokes)

1 St = 10^-4 m² s^-1

In tehnica se folosesc si unitati conventionale, cea mai utilizata fiind viscozitatea conventionala Engler, care reprezinta raportul dintre timpul de curgere a 200 cm³ ulei si timpul de curgere a 200 cm³ apa distilata la 20 C, prin orificiul viscozimetrului.

Viscozitatea unui ulei depinde de natura hidrocarburilor componente din ulei. Astfel pentru serii omoloage, viscozitatea creste odata cu cresterea masei moleculare si pentru aceeasi masa moleculara creste in ordinea:

hidrocarburi parafinice > cicloparafine > aromatice.

De asemenea viscozitatea creste cu cresterea numarului catenelor laterale.

Viscozitatea lichidelor scade cu cresterea temperaturii. Scaderea viscozitatii se datoreaza micsorarii fortelor intermoleculare de tip van der Waals, ca urmare a cresterii agitatiei termice. Scaderea excesiva a viscozitatii uleiului duce la scaderea calitatii sale de ungere. Variatia viscozitatii uleiurilor cu temperatura este exprimata printr-o serie de sisteme empirice. Pentru a reduce variatia viscozitatii cu temperatura, uleiurilor li se adauga aditivi.

La temperaturi scazute curgerea uleiului poate sa inceteze datorita formarii retelei cristaline a parafinei solide (la uleiurile parafinice) sau datorita cresterii excesive a viscozitatii uleiului, ce se solidifica sub forma unei mase sticloase omogene.

c) Caracteristicile de ungere ale uleiurilor sunt conditionate de proprietatile lor tensioactive si de rezistenta la presiuni ridicate.

Proprietatile tensioactive se manifesta in fenomenele de emulsionare, spumare, adsorbtie si ungere. Acestea sunt influentate de prezenta in ulei a unor substante cu grupe polare.

Emulsionarea uleiului in prezenta apei este determinata de concentrarea substantelor polare la interfata ulei-apa.

Spumarea uleiului este cauzata de prezenta gazelor in ulei. Rezistenta filmului de ulei, ce separa bulele de gaz ale spumei, depinde de cantitatea de substante tensioactive din ulei si de viscozitatea uleiului.

Fenomenul de adsorbtie si ungere, numit onctuozitate, consta in concentrarea substantelor polare din ulei pe suprafata metalica, formand o pelicula aderenta si rezistenta, care sa impiedice contactul direct dintre piesele aflate in miscare, in scopul eliminarii frecarilor uscate si asigurarii ungerii la limita.

La presiuni ridicate pelicula de lubrifiant se poate rupe determinand gripajul cuplei de frecare.

Proprietati tehnice de puritate si stabilitate ale uleiurilor:

- Cifra de aciditate - reprezinta cantitatea, in mg, de KOH necesara pentru neutralizarea unui gram de ulei; in timpul utilizarii uleiului, cifra de aciditate a acestuia creste datorita proceselor de oxidare si impurificare cu acizi;

- Cifra de cocs - exprima depunerea de reziduuri cand uleiul este incalzit in absenta aerului;

- Cifra de saponificare - se refera la continutul in esteri si acizi grasi din ulei;

- Cifra de iod - exprima continutul de substante nesaturate din ulei; arata rezistenta uleiului la oxidare;

- Continutul in cenusa - se refera la continutul in substante minerale;

- Culoarea uleiurilor variaza de la galben cu nuante verzui la verde inchis si cafeniu; cu cat culoarea este mai deschisa, cu atat uleiul este mai bine rafinat.

2.3. Unsori consistente - caracteristici

Unsorile consistente sunt o categorie de lubrifianti semilichizi, care se utilizeaza, in general, unde nu pot fi folosite uleiurile. Acestea sunt alcatuite din doua componente de baza:

- componentul lichid - un ulei mineral sau sintetic;

- componentul solid - agentul de ingrosare (gelifiantul), care de obicei este un sapun al acizilor grasi C₄ - C₂₂ cu metale alcaline si alcalino-pamantoase.

Proprietatile unsorii consistente depind de natura si proportia in care se afla cele doua componente principale.

Proprietatile reologice ale unsorilor consistente sunt: viscozitatea aparenta, tixotropia, limita de rezistenta.

Viscozitatea unsorilor scade odata cu cresterea vitezei de deplasare datorita distrugerii retelei structurale. Pe masura cresterii amplitudinii tensiunilor de forfecare se produce fenomenul de tixotropie, manifestat printr-o inmuiere reversibila a unsorii. Intensitatea si reversibilitatea fenomenului este diferita de la o unsoare la alta. Determinarea viscozitatii unsorilor se executa prin presarea lor intr-o capilara, in anumite conditii de debit, temperatura si presiune, la un gradient mic al vitezei de forfecare. Valoarea determinata, exprimata in Poise, este definita ca viscozitate aparenta.

In conditii de forfecare puternica sau malaxare, se produce curgerea ireversibila a unsorii, datorita ruperii fibrelor gelifiantului. Acest moment se stabileste prin determinarea tensiunii limita de forfecare, ce provoaca distrugerea brusca si ireversibila a scheletului structural si se exprima ca limita de rezistenta a unsorii.

Penetratia unsorii reprezinta adancimea exprimata in zecimi de mm, la care patrunde un con de forma si greutate standardizata, in timp de 5 secunde, prin cadere libera in unsoare. Marimea penetratiei variaza in functie de tensiunea de forfecare la care a fost supusa unsoarea, de natura si proportia gelifiantului.

Punctul de picurare al unsorii reprezinta temperatura la care cade prima picatura de material topit din unsoarea incalzita in conditii determinate. Valoarea punctului de picurare este determinata de tipul si concentratia gelifiantului. Corelarea punctului de picurare cu limita de rezistenta si stabilitatea la oxidare, permite aprecierea temperaturii maxime de utilizare a unsorii.

Stabilitatea la oxidare este foarte importanta in cazurile de lubrifiere pe viata. Prin oxidarea unsorii iau nastere compusi corosivi, aciditatea creste, culoarea se inchide, unsoarea se intareste sau se fluidizeaza.

Stabilitatea mecanica reprezinta capacitatea unsorii de a nu-si schimba consistenta atunci cand este supusa unor variate actiuni mecanice. Instabilitatea mecanica a unsorii se manifesta cel mai adesea prin fluidizarea unsorii si pierderea proprietatii de etansare.

Prezenta apei in unsorile pe baza de sapun de sodiu sau de calciu este indispensabila, apa participand la structura coloidala, pe cand in unsorile pe baza de sapun de litiu si in unsorile complexe, apa influenteaza nefavorabil stabilitatea coloidala a unsorii.

Acizii si bazele, in proportii mari in unsoare, provoaca coroziune.

Impuritatile mecanice din unsoare au un efect de uzura abraziva.