PESCARUSUL JONATHAN LIVINGSTON

O FABULA A ZBORULUI

Adevaratului pescarus Jonathan care traieste in noi toti.

PARTEA INTII

Era dimineata si un soare proaspat stralucea in aur peste clipocitul marii domoale.

La o mila de tarm, o barca de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock (numele prin care autorul indica organizarea stolului in vederea obtinerii hranei de dimineata) scinteiase in aer pina cind aparu un stol de o mie de pescarusi care incercau, zvicnind si zbatindu-se, sa obtina citeva firmituri de hrana. Incepea o noua zi de munca.

De departe si singur, strain de orice barca si tarm, pescarusul Jonathan Livingston exersa. La trei sute de picioare inaltime el isi cobori picioarele palmate. Isi ridica ciocul straduindu-se sa-si mentina cu greutate aripile intr-un arc dureros.

Aceasta ii ingaduia sa zboare nespus de incet si acum el incetinise pina ce vintul ii devenea doar o soapta in obraz, iar oceanul statea neclintit sub el. Isi ingusta ochii intr-o incordare cumplita, isi tinea rasuflarea, isi acorda aripile. inca,. inca putin. Penele se zburlira, se afla in limita de viteza si cazu.

Pescarusii, dupa cum stim, nu ating niciodata acest prag. A se poticni in zbor este pentru ei rusine si mare ocara.

Dar Pescarusul Jonathan Livingston, fara a se rusina, isi intinse din nou aripile in arcul acela tremurator, - mai incet, si mai incet si poticnindu-se din nou - nu era o pasare ca oricare.

Cei mai multi pescarusi nu cautau sa invete decit elementele de baza ale zborului-cum sa ajunga de pe mal pina la hrana si invers. Pentru cei mai multi pescarusi nu zborul conta, ci hrana. Mai mult decit orice pe lume, pescarusului Jonathan Livingston ii placea sa zboare.

Acest fel de a gindi, observase si el, nu este deloc mijlocul prin care sa devina popular printre celelalte pasari. Chiar si parintii lui se ingrozisera vazind ca Jonathan isi petrecea zile intregi de unul singur, facind sute de planari joase, exersind.

Nu stia de ce, dar cind zbura deasupra apei, la altitudini mai joase decit jumatate din intinderea aripilor sale, putea sa stea in aer mai mult, cu mai multa usurinta. Plutirile lui nu se mai incheiau cu obisnuita cadere in picioare care improsca marea, ci cu un lung siaj orizontal, in care atingea suprafata cu picioarele strinse aerodinamic pe linga corp. Cind isi incepuse glisadele aterizind cu picioarele sus pe plaja strabatind apoi cu pasul lungimea glisadei sale-n nisip, parintii lui se ingrozisera si mai mult.

"De ce, Jon, de ce?" il intrebase mama lui "De ce-ti vine asa greu sa fii la fel cu ceilalti din stol, Jon? De ce nu lasi pelicanii sau albatrosii sa zboare asa de jos? De ce nu maninci? Fiule, ai ajuns numai pene si os."

"Nu-mi pasa ca am ajuns numai pene si os, mami. Vreau sa stiu ce pot realiza in vazduh si ce nu. Atita tot. Vreau sa stiu."

"Asculta Jon", i-a spus tatal sau, nu fara blindete, "iarna nu e prea departe, barcile or sa fie putine, iar pestele de la suprafata va inota mai la fund. Daca tot vrei sa inveti, invata despre hrana si cum se obtine. Povestea asta cu zborul e buna, nu zic nu, dar nu poti sa te hranesti cu glisade, o stii si tu. Nu uita ca zbori ca sa te hranesti."

Supus, Jonathan a incuviintat. Zilele urmatoare a incercat sa se comporte ca ceilalti pescarusi; a incercat intr-adevar, tipind si luptind cot la cot cu stolul, pe linga diguri si barci de pescuit, plonjind dupa peste si piine. Dar nu a reusit deloc.

Nu are nici un rost, se gindea el, scapind intentionat un mic hering- obtinut cu mare greutate, drept in gura unui pescarus batrin si flamind care-l fugarea. Mai bine mi-as petrece timpul asta invatind cum sa zbor. Sunt atitea lucruri de invatat.

N-a trecut mult si pescarusul Jonathan era din nou singur, departe, pe mare, flamind, fericit, invatind

Il preocupa viteza si dupa o saptamina de exercitiu stia, despre viteza, mai multe lucruri decit cel mai rapid pescarus in viata.

La o mie de picioare, dind din aripi cu toata puterea, s-a angajat intr-un picaj vertical ametitor, si astfel si-a dat seama de ce pescarusii nu se lanseaza-n picaj. La numai sase secunde atinsese 70 mile pe ora, viteza la care daca-ti ridici aripile iti pierzi echilibrul.

De fiecare data i se intimpla asa. Desi era prudent, desi se folosea de intreaga indeminare, la viteze foarte mari isi pierdea controlul.

Se inalta la o mie de picioare. La inceput cu toata puterea drept inainte, apoi isi lua avint, dind din aripi, si-si dadea drumul vertical. Atunci, de fiecare data, aripa stinga i se bloca la ridicare, el se rasucea violent spre stinga. Isi oprea si aripa dreapta ca sa se redreseze si tisnea ca focul dintr-o vrila salbatica spre dreapta.

Nu putea sa se concentreze indeajuns cind isi ridica aripile. De zece ori a incercat si tot de zece ori -zburind cu 70 mile pe ora -a explodat intr-o masa involburata de pene, fara control, prabusindu-se in apa.

Secretul, isi spunea el apoi, ud leoarca, este sa-ti tii aripile nemiscate la viteze mari -sa dai din aripi pana atingi 50 de mile si apoi sa le tii nemiscate.

A incercat din nou, de la 2000 de picioare inaltime, rostogolindu-se in picaj, cu ciocul drept in jos, cu aripile intinse si nemiscate din clipa in care a depasit 50 de mile pe ora. I-a trebuit o forta teribila, dar a izbutit. In zece secunde a atins peste 90 de mile pe ora. Jonathan stabilise recordul mondial pentru pescarusii de viteza.

Dar victoria a fost de scurta durata. In clipa in care a inceput redresarea, in clipa in care si-a schimbat unghiul aripilor, a cazut in acelasi dezechilibru cumplit, care la 90 mile pe ora l-a izbit cu puterea dinamitei. Pescarusul Jonathan a explodat intre cer si pamint si s-a izbit de apa tare ca piatra.

Cind si-a revenit era noaptea tirziu, iar el plutea in lumina lunii pe suprafata oceanului. Aripile-i erau zgrunturoase de plumb, dar greutatea insuccesului atirna si mai greu pe umerii lui. Isi dorea, vlaguit, ca aceasta greutate sa-l traga incet la fund, sa puna capat la toate.

Pe cind se scufunda usor, o voce seaca, stranie, se ridica din launtrul lui. N-am ce sa fac, sunt un pescarus. Sunt marginit prin insasi natura mea. Daca as fi invatat atit de multe despre zbor, as avea in cap diagrame, nu creier! Daca m-as fi nascut sa zbor cu viteza, as avea aripi scurte ca soimul si m-as hrani cu soareci in loc de pesti.Avea dreptate tata. Trebuie sa uit astea. Trebuie sa ma intorc acasa la stol si sa fiu multumit cu ceea ce sunt, un biet pescarus marginit.

Vocea se stinse, si Jonathan aproba.

Noaptea locul pescarusului e pe mal, si din clipa aceea el jura ca va fi un pescarus normal. Asa toata lumea va fi multumita.

Se desprinse cu greu de apa intunecata si zbura catre tarm, multumit de ceea ce invatase despre zborul jos care usureaza munca.

Nu, si-a spus. Am terminat cu ceea ce am fost, s-a terminat cu tot ceea ce am invattat. Sunt un pescarus ca oricare alt pescarus, si voi zbura ca un pescarus de rind. S-a ridicat cu greu pana la o suta de picioare, si a dat cu putere din aripi, grabindu-se spre tarm.

Hotarirea de a se comporta ca oricare alt pescarus din stol il facea fericit. Nu va mai avea nici o legatura cu forta care-l indemnase sa invete, nu va mai cunoaste nici ispita, nici infringerea. Si era atit de bine sa nu se mai gindeasca la nimic si sa zboare prin intuneric, catre luminile de pe plaja.

INTUNERIC! Vocea seaca scrisni alarmata. Pescarusii nu zboara niciodata pe intuneric!

Jonathan nu i-a dat ascultare. E atit de bine, isi spunea. Luna si luminile care licareau pe apa, aruncind mici reflexe in noapte, iar in jur atita liniste, atita nemiscare.

COBOARA! Pescarusii nu zboara niciodata pe intuneric! Daca ai fi fost nascut sa zbori pe intuneric, ai avea ochi de bufnita! Ai avea diagrame in loc de creier! Ai avea aripile scurte ale soimului!

Acolo, in noapte, la o inaltime de 100 de picioare, pescarusul Jonathan clipi. Disparusera toate, si hotaririle lui, si durerea.

Aripile scurte. Aripile scurte ale soimului!

Iata raspunsul! Ce prost am fost! Am nevoie de niste aripioare minuscule, trebuie sa-mi indoi aripile si sa zbor numai cu virful lor! Aripi scurte!

Se inalta la 2000 de picioare deasupra apei involburate si, fara sa se mai gindeasca la insucces sau la moarte, isi strinse aripile pe linga corp, isi intinse numai virfurile lor, pumnale scurte si ascutite, si se lasa intr-o cadere verticala.

Vintul ii huruia monstruos in cap, 70 de mile pe ora, 90, 100, si mai repede, cu o zvicnire a aripilor, abia simtita se redresa din nou, zbura ca o ghiulea cenusie de tun sub lumina lunii. Era cuprins de fericire. 140 de mile pe ora! Iar controlul- perfect! Daca as plonja de la 5000 de picioare in loc de 2000, ma intreb oare cit de repede.

Juramintul de mai inainte fusese uitat. Pierise odata cu vintul. Si totusi nu se simtea vinovat ca nu se tinuse de cuvint. Asemenea fagaduieli sunt pentru pescarusii de rind! Dar el, care a atins maiestria, nu are nevoie de asemenea juraminte.

La rasaritul soarelui, pescarusul Jonathan exersa din nou. De la inaltimea de 5000 de picioare, barcile de pescari pareau mici puncte pe suprafata albastra a apei. Breakfast Flock era un nor de praf, care se rotea.

Era viu, cuprins de placere, mindru ca isi stapinea frica. Atunci, fara ceremonie, isi strinse aripile, intinzindu-si numai virfurile scurte si ascutite si plonja in apa. Dupa ce trecu de 4000 de picioare, atinse viteza maxima; vintul era un zid puternic de sunet. Nu mai putea mari viteza. Zbura drept in sus, cu 214 mile pe ora. A inghitit in gol, stiind ca daca i s-ar desface aripile la o asemenea viteza s-ar transforma intr-un milion de farimituri de pescarus. Dar viteza era putere, viteza era bucurie, viteza era frumusete pura.

Incepu redresarea la o mie de picioare, iar virfurile aripilor tremurau si vuiau inabusit in vintul acela cumplit, barca si multimea de pescarusi se clatinau si veneau cu iuteala de meteori, chiar in intimpinarea lui.

Nu se putea opri, nici macar nu stia cum sa intoarca la viteza asta.

Ciocnirea insemna moarte fulgeratoare.

Asa ca inchise ochii.

In dimineata aceea, indata dupa rasaritul soarelui, pescarusul Jonathan a trecut ca o sageata prin Breakfast Folk, depasind 212 mile pe ora, cu ochii inchisi, intr-un urias tipat vijiitor de vint si pene. Norocul i-a zimbit si de data aceasta, nimeni nu a fost omorit.

Cind si-a ridicat ciocul spre cer, inca mai gonea cu 160 mile pe ora. Cind a coborit la 20 de mile pe ora si a desfacut din nou aripile, barca parea o farimitura pe apa, la 4000 de picioare sub el.

Gindul l-a dus la triumf. Viteza maxima. Un pescarus zburind cu 214 mile pe ora! Era un record, cea mai mare clipa din istoria Stolului; in acea clipa inaintea lui s-a deschis o noua era. Zburind spre locul pustiu unde exersa, stringindu-si aripioarele pentru picaj de la inaltimea de 8000 de picioare, s-a hotarit deodata sa studieze cum sa se intoarca.

A descoperit ca o singura pana din virful cozii, miscindu-se mai putin de un centimetru, provoca la viteze mari o intoarcere corecta, dar fulgeratoare. Inainte de a invata aceasta, descoperise oricum ca, daca misca mai multe pene la o asemenea viteza, se rostogolea ca un glonte. si astfel Jonathan realiza primele exercitii de acrobatie aeriana ale unui pescarus pe Pamint.

In ziua aceea nu si-a pierdut vremea in conversatii cu alti pescarusi, ci a zburat fara intrerupere pina dupa apusul soarelui. A descoperit lupingul, tonoul lent, tonoul stins, buntul pescarusului, roata.

Cind pescarusul Jonathan s-a intors la Stol, pe plaja era noapte tirziu. Se simtea ametit si grozav de obosit. Totusi, imbatat de placere, mai facu un luping la aterizare, insotit de un tonou rapid, chiar inainte de a lua contact cu solul. Cind vor auzi de recordul meu, se gindea el, vor innebuni de fericire. Viata are o alta semnificatie acum! In locul zborului nostru istovitor pina la barcile de pescari si inapoi, iata adevarata noima a vietii! Ne putem ridica noi insine din ignoranta, putem deveni noi insine fiinte ale perfectiunii, inteligentei si talentului. Putem fi liberi! Putem sa exploram zborul!

Ii stateau in fata ani cintind si stralucind de promisiuni.

Cind ateriza, pescarusii erau adunati in Consiliu; parca se adunasera mai de mult. De fapt asteptau.

"Pescarus Jonathan Livingston! In centru!" Cuvintele Batrinului vibrau de o adinca solemnitate. In centru insemna fie ocara, fie onoarea. Cind se alegeau cei mai importanti conducatori ai pescarusilor, acestia erau chemati in Centru pentru Onoare. Cu siguranta, se gindi el, Breakfast Flock a urmarit recordul meu de azi dimineata! Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau sa fiu conducator. Vreau doar sa le impartasesc experienta mea, sa le arat orizonturile care ni se deschid noua, pescarusilor. Pasi in fata.

"Pescarus Jonathan Livingston", spuse batrinul, " in Centru pentru Ocara, in vazul tuturor pescarusilor".

".pentru cumplita ta nesabuinta", intona vocea solemna, "pentru violarea demnitatii si traditiilor pescarusilor."

A fi chemat in centru pentru ocara insemna alungarea din obste si exilarea pe Stincile Indepartate.

".intr-o zi, pescarus Jonathan Livingston vei intelege ca orice nesabuinta e fara rost. Viata este necunoscutul si incognoscibilul; noi am fost adusi pe lume ca sa mincam si sa supravietuim cit mai mult."

Un pescarus nu are dreptul sa replice in fata consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi: "Nesabuinta? Fratilor!" striga el. "Oare un pescarus care descopera si urmeaza un tel in viata este nesabuit? Mii de ani ne-am zbatut ca sa obtinem peste; acum, ratiunea vietii noastre e alta- sa ne desavirsim, sa exploram, sa fim liberi! Mai dati-mi o sansa, lasati-ma sa va arat ce am descoperit."

Stolul era parca de piatra.

"Fratia noastra a incetat!"au intonat pescarusii intr-un singur glas si, astupindu-si solemn urechile, i-au intors spatele.

Pescarusul Jonathan si-a petrecut zilele singur, zburind dincolo de Stincile Indepartate. Singura lui suferinta nu era singuratatea, ci faptul ca ceilalti pescarusi nu vroiau sa creada in stralucirea zborului care-i astepta, nu vroiau sa deschida ochii si sa vada.

In fiecare zi se desavirsea mai mult. Deprinsese, de pilda, ca picajul aerodinamic de mare viteza il facea sa ajunga la pestele rar si gustos care se gasea in bancuri la zece picioare adincime; nu mai avea nevoie de pescari si de resturile de piine pentru a supravietui. Deprinsese sa doarma in vazduh, plutind noaptea pe vintul care batea dinspre tarm, acoperind o suta de mile de la rasaritul pina la apusul soarelui. Gratie aceluiasi control interior, zbura prin picla deasa a marii, si se ridica deasupra ei spre zarile clare, orbitoare. in timp ce toti ceilalti pescarusi adastau pe pamint, umiliti de ceata si ploaie. Deprinse sa inainteze mai mult peste uscat, calare pe vintul puternic, si sa se hraneasca acolo cu delicate insecte.

Ceea ce visase cindva pentru Stol, cistiga acum doar pentru el; isi desavirsea zborul si nu regreta pretul pe care-l platise. Jonathan descoperea ca pescarusii traiesc atit de putin din cauza plictiselii, fricii si miniei, ca acestea odata alungate din minte, viata lui era lunga si frumoasa.

Venira in amurg, si-l gasira linistit si solitar pe cerul mult iubit.

Cei doi pescarusi care-si facusera aparitia erau curati ca lumina stelelor. Lumina pe care o raspindeau in inaltul cerului de noapte era blinda si prietenoasa. Dar mai frumos ca orice era indeminarea cu care zburau, batind aripile la aceeasi distanta de el.

Fara sa le spuna vreun cuvint, Jonathan i-a supus probei sale de zbor, aceea pe care nici un pescarus nu o trecuse vreodata. Si-a rasucit aripile, a incetinit zborul pina la limita. Cele doua pasari au incetinit si ele, lin, pastrindu-si simetric pozitia. Zborul incet nu le era strain.

Si-a strins aripile, a facut un tonou, si s-a angajat intr-un picaj, la o suta nouazeci de mile pe ora Ei au plonjat impreuna cu el, in formatie perfecta.

In sfirsit, a trecut, din viteza, intr-un tonou incetinit, pe verticala. Zimbind, ei s-au rostogolit odata cu el.

A revenit apoi la zborul orizontal si, dupa citeva minute de tacere, a vorbit. "De acord, cine sunteti voi?"

"Suntem din stolul tau, Jonathan. Suntem fratii tai". Cuvintele lor sunau ferm si linistit. "Am venit sa te luam acasa".

"Nu am casa, nu am stol. Sunt un proscris. Iar acum zburam peste Great Mountain West. De aici, trupul asta al meu se mai poate ridica doar citeva sute de picioare."

"Ba se poate mai mult, Jonathan. Pentru ca te-ai desavirsit. Ai terminat o scoala, acum e timpul sa incepi alta."

In acel moment, intelegerea care pilpiise in el toata viata, se aprinse. Aveau dreptate. Putea sa zboare mai sus si era vremea sa se intoarca acasa.

Arunca o ultima privire cerului, minunata intindere argintie unde invatase atitea lucruri.

"Sunt gata", spuse el intr-un sfirsit.

Si pescarusul Jonathan Livingston se inalta, impreuna cu cei doi pescarusi scinteind ca stelele si disparind cu totii in intunericul deplin al cerului.

PARTEA A DOUA

"Iata dar si paradisul", se gindea el si zimbea. Nu prea se cuvine sa critici paradisul tocmai cind te indrepti spre el.

Pe masura ce se inalta de la pamint, pe deasupra norilor, in formatie strinsa cu cei doi pescarusi, vedea cum propriul sau trup incepea sa straluceasca. E adevarat, se afla acolo acelasi tinar Pescarus Jonathan, care traise totdeauna, numai ca aspectul exterior se schimbase.

Era tot un trup de pescarus, dar care incepea acum sa zboare mult mai bine ca inainte. Ei, se gindea el, cu jumatate de efort am sa zbor de doua ori mai iute si o sa-mi dublez recordul celor mai bune zile ale mele de pe Pamint!

Penele i se facusera albe si stralucitoare, iar aripile-i erau netede si fara cusur ca niste foi de argint slefuit, incepu sa le puna la incercare cu voluptate, pulsind de vigoare in aripile acelea noi.

La 250 mile pe ora, simti ca se apropie de viteza maxima pe orizontala. La 273 mile pe ora, i se paru ca nu poate zbura mai repede o usoara dezamagire. Deci chiar si acest trup nou isi avea limita lui si, desi zbura mult mai iute ca inainte, exista totusi o limita de viteza pe care cu greu ar fi putut-o depasi. In paradis, se gindea el, nu ar trebui sa existe limite.

Norii se desfacura, cei doi insotitori ii strigara "Noroc la coborire, Jonathan" si disparura fara urma.

Plutea deasupra marii, spre un tarm crestat, rari pescarusi aduceau pestele prins pe stanci.. Mai incolo spre nord, chiar la orizont, zburau alti citiva. Privelisti noi, ginduri noi, intrebari noi. De ce atit de putini pescarusi? Paradisul ar trebui sa fie intesat de pescarusi. Si de ce oare sunt atit de obosit dintr-o data?! In paradis pescarusii n-ar trebui sa se simta obositi sau sa doarma niciodata.

Dar de unde stia el toate lucrurile astea? Memoria vietii lui de pe pamint il parasea. Pamintul fusese, fara indoiala, locul unde invatase atitea lucruri, dar detaliile nu-i mai erau clare-parca lupta pentru hrana, parca era Proscris.

Cei citiva pescarusi de pe mal il intimpinara fara sa-i adreseze nici un cuvint.

Simtea doar ca e bine venit si ca aici e acasa. Fusese o zi mare pentru el; nu-si mai amintea cum incepuse.

Executa o intoarcere, pentru a ateriza pe plaja, batind putin din aripi, in vazduh, dupa care cobori lin pe nisip. Ceilalti pescarusi aterizau si ei, dar fara ca vreunul din ei sa miste o pana macar. Se leganasera in vint, cu aripile luminoase desfacute, apoi isi schimbasera cumva unghiul aripilor, oprindu-le chiar in clipa in care atingeau pamintul cu picioarele. Control admirabil, dar Jonathan era prea obosit ca sa mai exerseze. Stind acolo, pe plaja, fara sa schimbe vreun cuvint a adormit.

In zilele urmatoare Jonathan a vazut ca acolo avea de invatat la fel de multe lucruri despre zbor ca si in lumea pe care o lasase in urma. Cu o deosebire. Aici pescarusii gindeau ca si el. Pentru fiecare dintre ei, cel mai important lucru in viata era sa nazuiasca sa atinga desavirsirea in ceea ce le placea cel mai mult, zborul.

Erau niste pasari magnifice, toti pina la unul, isi petreceau fiecare zi exersind, testind metode avansate in aeronautica.

Jonathan uitase demult lumea din care venise, locul acela unde Stolul lui traia, strain de bucuria zborului, folosind aripile doar ca pe un mijloc de a obtine hrana. Dar din cind in cind, fie si numai pentru o clipa gindul il purta inapoi la ei.

Si-a amintit de ei intr-o dimineata cind, impreuna cu instructorul lui de zbor, se odihnea pe plaja, dupa o lectie de tonouri rapide, cu aripile stinse.

"Unde sunt ceilalti, Sulivan?" intreba el tacut, pe deplin familiarizat acum cu telepatia care se stabilise intre acesti pescarusi in loc de tivlit si ciriit, "De ce nu suntem mai multi aici? Acolo de unde vin eu erau."

".mii si mii de pescarusi. Stiu." Sulivan dadu din cap. "Singurul raspuns pe care ti-l pot da, Jonathan, este ca pescarusi ca tine sunt una la un milion. Cei mai multi dintre noi au atins acest prag foarte greu. Noi am trecut dintr-o lume intr-alta si desi aceasta nu se deosebea cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne este indiferent incotro mergem. Banuiesti prin cite vieti am trecut pina sa ne dam seama ca viata inseamna mai mult decit hrana, lupta si putere in stol? O mie de vieti, Jon, zece mii! Si apoi, inca o suta de vieti, pina am inceput sa ne dam seama ca exista perfectiune, si inca o alta suta, pina ne-am dat seama ca scopul nostru in viata este sa atingem acea desavirsire si s-o dezvaluim celorlalti. Aceeasi lege se aplica si acum: ne alegem lumea urmatoare, in functie de ceea ce invatam in aceasta lume. Daca nu inveti nimic, lumea urmatoare este exact ca aceasta, cu aceleasi limite si cu aceleasi apasatoare greutati pe care trebuie sa le biruim."

S-a intors apoi si si-a indreptat fata spre vint. "Dar tu, Jon", spuse el, "ai invatat atit de multe deodata incit n-ai avut nevoie de o mie de vieti ca sa ajungi aici"

In clipa urmatoare erau din nou in vazduh si exersau. Tonoul strins, in formatie era greu de realizat, pentru ca in timpul rostogolirii, Jonathan trebuia sa gindeasca cu capul in jos, inversind unghiul aripilor, si anume inversindu-l in armonie perfecta cu instructorul sau.

"Sa incercam din nou", repeta mereu Sulivan. "Sa incercam din nou". Apoi, in sfirsit, " Bine". Incepura sa exerseze buclele inverse.

Intr-o seara, pescarusii care nu faceau zboruri de noapte stateau pe nisip si meditau. Jonathan isi lua inima in dinti si se apropie de Pescarusul Staroste care, se spunea, urma sa treaca curind hotarele acestei lumi.

"Chiang." ii spuse el emotionat.

Batrinul pescarus il privi cu bunatate. "Spune, fiule". In loc sa-l vlaguiasca, batrinetea il invirtosase; putea sa intreaca in zbor orice pescarus si dobindise o maiestrie pe care ceilalti abia acum incepeau sa si-o insuseasca.

"Chiang, lumea asta de fapt nu e paradisul, nu-i asa?"

Batrinul zimbi in lumina lunii. "Te desavirsesti mereu, Jonathan", spuse el.

"Bine, dar ce se intimpla acum? Unde mergem? Oare paradisul nu exista nicaieri?"

"Nu, Jonathan, nu exista. Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desavirsit- iata paradisul". Tacu o clipa. "Tu zbori foarte iute, nu-i asa?"

"Imi.imi place viteza", spuse Jonathan suspinind, dar mindru ca Starostele observase asta.

"Vei incepe sa atingi paradisul, Jonathan, in clipa in care atingi viteza perfecta. Si asta nu inseamna 1000 de mile pe ora, sau un milion, sau viteza luminii. Pentru ca orice numar este o limita, iar desavirsirea nu are limite. Viteza perfecta, fiule, este sa fii acolo."

Fara nici o vorba, Chiang disparu si aparu, intr-o sclipire de o secunda, la marginea apei, la 50 de picioare mai departe. Apoi disparu din nou si aparu, chiar in aceeasi fractiune de secunda, pe umarul lui Jonathan. "E destul de placut, nu?"

Jonathan era uluit. Uitase sa- l mai intrebe ceva despre paradis. "Cum reusesti sa faci asta? Ce senzatie iti da? Cit de departe poti merge?"

"Poti merge oriunde in timp si spatiu", spuse Batrinul. "Eu am fost oriunde mi-a trecut prin minte, oricind". Strabatea marea cu privirea. Ciudat. Pescarusii care dispretuiesc desavirsirea de dragul calatoriei nu ajung nicaieri, chiar asa incet cum zboara ei. Cei care renunta la calatorie de dragul desavirsirii ajung peste tot imediat. Nu uita, Jonathan, paradisul nu este un loc sau un timp, pentru ca locul si timpul nu au inteles. Paradisul este."

"Ai putea sa ma inveti sa zbor asa?" pescarusul Jonathan tremura la gindul ca va invinge din nou necunoscutul.

"Daca vrei, te pot invata."

"Vreau. Cind incepem?"

"Daca vrei, putem incepe chiar acum."

"Vreau sa invat sa zbor ca tine," spuse Jonathan, in timp ce ochii ii straluceau ciudat. " Spune-mi ce trebuie sa fac."

Chiang vorbea si-l urmarea pe tinarul pescarus cu multa atentie. "Ca sa zbori repede ca gindul, adica oriunde," spuse el, " trebuie sa incepi prin a-ti da seama ca ai ajuns acolo."

Dupa parerea lui Chiang, secretul consta in a-l face pe Jonathan sa nu se mai considere ferecat intr-un trup limitat, cu o deschidere fixa a aripilor, cu o putere de zbor care ar putea fi inregistrata pe o diagrama. Secretul consta in a sti ca adevarata ta natura- perfecta ca un numar nescris- traieste oriunde simultan, in timp si spatiu.

Jonathan exersa cu incrincenare, zi de zi, din zori pina dupa miezul noptii. Si cu tot efortul pe care-l depunea, nu progresa nici cit negru sub unghie.

"Lasa la o parte credinta!" ii spunea Chiang." Ca sa zbori, n-ai avut nevoie de credinta. Ai avut nevoie sa intelegi zborul. Acum e la fel. Hai, incearca din nou."

Dar intr-o zi, in timp ce statea pe mal, cu ochii inchisi, concentrat, Jonathan intelese intr-o clipa ceea ce-i spusese Chiang. "Da, a avut dreptate! Sunt un pescarus desavirsit, fara limite!" Simti iuresul unei imense bucurii.

"Bravo!" spuse Chiang si glasul lui rasuna de triumf.

Jonathan deschise ochii. Se afla cu batrinul pe un tarm. Copacii cresteau pina aproape de malul apei, iar deasupra capului straluceau doi sori ingemanati.

"In sfirsit, ai inteles !" ii spuse Chiang. "Dar ai nevoie de mai mult control ."

Jonathan era uluit. "Unde ne aflam?"

Cu totul nepasator la imaginile din jur, Batrinul trecu peste aceasta intrebare. "Suntem

evident, pe o planeta cu un cer verde si doua astre in locul soarelui."

Jonathan scoase un strigat ascutit de placere, primul strigat de cind parasise pamintul. "AM REUSIT!"

"Sigur ca ai reusit, Jon," spuse Chiang. "Intotdeauna reusesti cind stii ce faci. Si acum sa revenim la control."

Cind s-au intors se intunecase. Cind ceilalti pescarusi se uitai la Jonathan, in ochii lor aurii se citeau veneratie si teama; caci il vazusera cum disparuse din locul in care parea tintuit.

Nu i-a lasat sa-l felicite prea mult. "De-abia am venit aici! Sunt un incepator! Eu am de invatat de la voi!"

"Ma indoiesc ca asa stau lucrurile", spuse Sulivan, care statea alaturi. "In zece mii de ani nu am vazut un pescarus mai curajos ca tine." Stolul amutise, iar Jonathan nu-si gasea locul de stinjenit ce era.

"Daca vrei, putem sa invatam cum sa invingem timpul," spuse Chiang, "pina vei ajunge sa zbori in trecut si in viitor. Atunci vei fi in stare sa inveti lucrul cel mai greu si cel mai placut. Vei fi in stare sa pornesti in sus si sa cunosti ce inseamna bunatatea si dragostea."

A trecut o luna, sau ceva ce semana cu o luna, si Jonathan a invatat intr-un ritm impresionant. Intotdeauna prindea repede, in experienta obisnuita, dar acum, cind devenise elevul favorit al Starostelui insusi, inghitea idei noi ca un computer aerodinamic cu pene.

Dar a venit si ziua cind Chiang disparu. Vorbise linistit cu ei, indemnindu-i sa nu renunte la invatatura, la exercitiu, la efortul de a intelege cit mai mult din principiul invizibil, dar perfect al vietii. Apoi in timp ce vorbea, penele i se facura treptat atit de stralucitoare, ca nici un pescarus nu putu sa- l mai priveasca.

"Jonathan," acestea i-au fost ultimele cuvinte, "nu uita sa te desavirsesti in iubire."

Cind au putut sa vada din nou, Chiang nu mai era acolo.

Zilele treceau si Jonathan isi dadea seama ca se gindea tot mai des la locul de unde venise, la Pamint. Daca pe vremea cind traia acolo ar fi stiut macar o farima din cit stia acum, viata ar fi avut o alta semnificatie. Statea pe nisip si se intreba daca exista vreun pescarus acolo, pe Pamint, care incerca sa evadeze din limitele sale, sa vada sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca un simplu mijloc pentru a ciuguli o farimitura dintr-o barca de pescar. Ba poate ca unul dintre ei a si fost Proscris pentru ca a indraznit sa spuna adevarul in fata intregului Stol. Si cu cit isi exersa mai mult bunatatea, cu cit incerca sa cunoasca natura iubirii, cu atit mai mult dorea sa se intoarca pe Pamint. Pentru ca, in ciuda trecutului sau singuratic, Pescarusul Jonathan Livingston era sortit sa fie dascal. Isi manifesta iubirea, impartasind cunostintele lui oricarui pescarus care dorea sa cunoasca adevarul.

Sulivan, care era acum in stare sa zboare cu viteza gindului si care-i ajuta acum pe ceilalti sa-i patrunda tainele, se indoia.

"Jon, tu ai fost Proscris odata. De ce crezi ca unul dintre cei care te-au proscris atunci te-ar asculta acum? Doar intelegi adevarul proverbului: cu cit zbori mai sus, cu atit vezi mai departe. Pescarusii de la care ai venit stau pe pamint ciriind si luptindu-se intre ei. Sunt la o mie de mile de paradis si tu vrei sa le arati paradisul de acolo, de jos! Jon, ei nu-si vad nici macar virful aripilor! Stai aici. Ajuta-i pe noii veniti de aici, pe cei care sunt destul de sus sa priceapa ce ai tu de spus."

Tacu o clipa, apoi spuse: "ce s-ar fi intimplat daca si Chiang s-ar fi intors in vechea lui lume? Unde ai fi tu astazi?"

Ultimul argument fu hotaritor. Sulivan avea dreptate. Cu cit zbori mai sus, cu atit vezi mai departe.

Jonathan ramase sa lucreze cu noii veniti; toti erau inteligenti si invatau foarte repede. Dar vechiul sentiment reveni; nu putea sa nu-si spuna ca poate pe pamint era vreun pescarus care ar fi in stare sa invete. Ar fi inaintat cu mult mai repede pe calea desavirsirii daca Chiang ar fi venit la el in ziua in care fusese Proscris.

"Sully, trebuie sa ma intorc," spuse el, intr-un tirziu. "Elevii tai merg bine, te pot ajuta ei insisi sa razbesti cu noii veniti."

Sulivan suspina, dar nu se impotrivi. "Iti voi duce lipsa, Jonathan." -acestea au fost singurele lui cuvinte.

"Rusine, Sully!" ii spuse Jonathan cu repros, nu te mai purta prosteste! Oare ce exersam in fiecare zi? Daca prietenia noastra depinde de spatiu si timp, atunci in ziua cind vom invinge in sfirsit spatiul si timpul, ne vom fi distrus si propria noastra fratie. Daca invingem spatiul raminem numai Aici. Daca invingem timpul, raminem numai cu Acum. Si intre Aici si Acum, oare nu crezi ca ne-am putea vedea din cind in cind ?"

Pescarusul Sullivan nu se putu impiedica sa nu rida. "Pasare nebuna," spuse el, cu bunatate. "Daca va fi cineva in stare sa le arate celor de pe Pamint cum sa vada la o inaltime de o mie de mile, acela va fi pescarusul Jonathan Livingston." Isi cobori privirea. "La revedere, Jon, prietene."

"La revedere, Sully, ne vom revedea." Si zicind aceasta, Jonathan vazu, in gind, imaginea unui stol de pescarusi din alt timp; stia, in urma unui exercitiu foarte indelungat, ca el nu era pene si os, ci ideea desavirsita a libertatii si zborului, neingradita de nimic.

Pescarusul Fletcher Lynd, desi era inca foarte tinar, stia ca nici o alta pasare nu fusese mai nedrept si mai brutal tratata de Stolul sau, ca el.

"Nu-mi pasa ce spun" se gindea el inversunat, cu ochii tulburati, pe cind zbura spre stincile indepartate. "Zborul inseamna mult mai mult decit sa dai din aripi de colo acolo! Asta poate sa faca si un. tintar! Doar un tonou in jurul Batrinului Pescarus, in gluma, si iata-ma Proscris! Oare sunt orbi? Nu-si dau seama? Nu-si pot imagina ce extaz este sa poti sa zbori cu adevarat?"

"Nu-mi pasa ce gindesc. O sa le arat eu ce inseamna sa zbori! O sa fiu pur si simplu un proscris, daca asa vor ei! O sa le para rau."

O voce rasuna in vazduh si, foarte blinda, il facu sa tresara atit de puternic, incit se clatina, impiedicindu-se in vazduh.

"Nu fi prea aspru cu ei, Pescarus Fletcher. Izgonindu-te, ceilalti pescarusi si-au facut rau numai lor si, intr-o buna zi, vor vedea si ei ce vezi tu acum. Iarta-i si ajuta-i sa inteleaga."

Chiar linga aripa lui dreapta zbura cel mai stralucitor pescarus din lume, plutind cu usurinta, fara sa-si miste vreo pana, si asta la viteza la care el, Fletcher, putea ajunge.

Pentru o clipa, tinara pasare fu cuprinsa de panica.

"Ce se intimpla? Am innebunit? Am murit? Ce-i asta?"

Joasa si calma, vocea ii patrunse gindul, cerind un raspuns. "Pescarusul Fletcher Lynd, vrei sa zbori?"

" Da, VREAU SA ZBOR!"

"Pescarus Fletcher Lynd, doresti asta atit de mult incit sa fii in stare sa-ti ierti Stolul, sa te desavirsesti si, intr-o zi, sa te intorci din nou la ei ca sa ii ajuti si pe ei sa se desavirseasca?"

Nu incapea minciuna in fata unei asemenea fapturi magnifice si maiastre, oricit de mindru si de jignit s-ar fi simtit Pescarusul Fletcher.

"Doresc," spuse el.

"Atunci Fletch," ii spuse faptura stralucitoare, si vocea era nespus de blinda, "sa-ncepem cu zborul orizontal."

PARTEA A TREIA

Jonathan se rotea incet, peste stincile indepartate, urmarindu-l pe Fletcher.

Acest tinar neinstruit, era un elev aproape perfect. In vazduh era puternic, usor, iute, dar cu mult mai important decit aceasta, o dorinta arzatoare il indemna sa zboare.

Iata-l acum venind, o silueta cenusie, neclara, tisnind cu forta dintr-un picaj, trecind ca un fulger pe linga instructorul sau, cu o suta cinci zeci de mile pe ora, se angaja brusc intr-un alt tonou lent de saisprezece puncte, numarind cu glas tare: ". opt.noua.zece.vezi, Jonathan, sunt in pierdere de viteza .unsprezece.vreau sa capat siguranta in opriri, ca tine.doisprezece. pe dracu, nu merge de loc. treisprezece.ultimele trei puncte. fara. au!"

Pierderea de viteza fu cu atit mai nereusita cu cit Fletcher era peste masura de furios la gindul esecului. Cazu pe spate, se rostogoli, se izbi intr-o vrila inversa si isi reveni intr-un tirziu, gifiind, la o suta de picioare mai sus de instructorul sau.

"Iti pierzi vremea cu mine, Jonathan! Sunt un prost! Sunt un dobitoc! Incerc si incerc si nu iese nimic!"

Pescarusul Jonathan se uita in jos la el si dadu din cap. "N-o sa-ti iasa atita vreme cit pornesti prea brusc, Fletcher, ai pierdut 40 de mile pe ora la pornire. Trebuie sa pornesti mai lin, nu uita!"

Cobori si el la nivelul pescarusului tinar. "Hai sa incercam impreuna, in formatie. Si fii atent la pornire. O pornire usoara, lina."

"Fiecare dintre noi este, in adevar, o ideea a Marelui Pescarus, o nesfirsita idee de libertate" le spunea Jonathan seara, pe plaja, "si zborul perfect este numai un pas in exprimarea adevaratei noastre naturi. Trebuie sa inlaturam tot ce ne poate limita. De aceea toate aceste exercitii de zbor rapid sau lent, acrobatia aeriana."

. dar elevii lui dormeau, extenuati in urma unei zile de zbor. Le placea sa exerseze, pentru ca iubeau viteza care le dadea senzatii tari si le domolea foamea de invatatura, care crestea cu fiecare lectie. Dar nici unul dintre ei, nici macar Pescarusul Fletcher, nu ajunsese sa creada ca zborul ideilor putea sa fie la fel de real ca si zborul vintului si al penelor.

"Intregul vostru trup, de la o aripa la alta," le spunea alta data Jonathan, "nu este altceva decit gindul vostru, intr-o forma vizibila. Daca spargeti lanturile in care va este ferecat trupul." Dar, orice le spunea el, parea o placuta nascocire, iar ei aveau nevoie de somn.

De abia peste o luna, Jonathan le-a spus ca era timpul sa se intoarca la Stol.

"Nu suntem gata!" spuse Pescarusul Henry Calvin. "Nu vom fi bineveniti! Suntem Proscrisi. Doar nu putem sa ne impunem cu forta intr-un loc unde nimeni nu ne doreste!"

"Suntem liberi sa mergem unde vrem si sa fim ceea ce suntem," raspunse Jonathan, ridicindu-se de pe nisip si intorcindu-se spre est, catre locul unde traia stolul.

Printre invatacei se simtea oarecum nelinistea, pentru ca Legea Stolului spunea ca un Proscris n-are voie sa se mai intoarca acasa, si de zece mii de ani aceasta lege nu fusese niciodata incalcata. Legea spunea- stai; Jonathan spunea- du-te; si el strabatuse deja o mila din drum. Daca ei mai zaboveau mult, te pomenesti ca Jonathan va infrunta de unul singur Stolul dusmanos.

"Dar daca tot nu mai facem parte din Stol, de ce sa respectam legea?" spuse Fletcher destul de sfios. "Si apoi, daca se isca vreo lupta, mai bine sa fim acolo cu Jonathan."

Pornira in zbor dinspre vest, opt pescarusi, cite patru asezati in romb, aripa linga aripa. Ajunsera pe plaja unde se tinea Sfatul Stolului, cu o suta treizeci si cinci de mile pe ora, Jonathan in frunte, Fletcher tinindu-se precis in dreapta lui, Henry Calvin jucaus la stinga. Apoi, intreaga formatie facu un tonou spre dreapta, perfect sincronizati. orizontal. invers. un orizontal, cu vintul care-i biciuia pe toti.

Tioliturile si ciriiturile obisnuite ale Stolului fura taiate brusc, parca formatia de pescarusi ar fi fost un cutit urias, si 800 de ochi de pescarusi ii urmareau fara sa clipeasca. Unul cite unul, cei 8 pescarusi se avintara cu putere in sus, intr-un luping complet, dupa care zburara jur imprejur, aterizind incet, in picioare, pe nisip. Apoi, ca si cum asta s-ar fi intimplat in fiecare zi, Pescarusul Jonathan incepu sa critice zborul.

"In primul rind," spuse el, zimbind cam strimb, "ati cam intirziat la alcatuirea formatiei."

Vorbele lui trecura ca un fulger prin stol. Astia erau Proscrisi! Si s-au intors! Una ca asta. nu s-a mai intimplat! Proorocirea lui Fletcher in legatura cu o eventuala lupta se topi in confuzia Stolului.

"O.K., stim cu totii ca sunt Proscrisi," spuse un pescarus mai tinar, dar fir-ar sa fie, de unde-or fi invatat sa zboare atit de bine?"

Fu nevoie de o ora intreaga pina ce porunca Batrinilor patrunse in Stol: ignorati-i, pescarusul care sta de vorba cu un Proscris va fi el insusi Proscris, pescarusul care acorda atentie unui Proscris incalca Legea Stolului.

Din acea clipa pescarusii le intoarsera spatele. Dar Jonathan nu parea prea impresionat. Isi tinu orele de zbor chiar deasupra plajei unde se intrunea Sfatul, si pentru prima data, incepu sa-si sileasca elevii sa zboare cit puteau mai bine.

"Pescarus Martin!" striga el in vazduh. Zici ca stii sa zbori incet. Nu stii nimic pina nu-mi dovedesti! ZBOARA!"

Tacutul Pescarus Martin William, surprins de iesirea instructorului, se depasi pe sine, devenind un expert in al zborului incet. In briza abia simtita, el isi indoi penele si se ridica, fara sa dea din aripi nici macar o singura data, de pe plaja pina in nori si inapoi.

Tot asa Pescarusul Charles-Roland zbura peste Great Mountain Wind, la 24 000 de picioare, si cobori albastru de aerul rece si rar, uluit si fericit, hotarit sa zboare mai sus in zilele urmatoare.

Pescarusul Fletcher, care indragea acrobatia aeriana ca nimeni altul, reusi sa faca un tonou lent de 16 puncte, iar a doua zi isi dobori propriul record cu o tumba tripla, cu penele aruncind raze stralucitoare spre plaja de unde era urmarit, pe furis, de mai multe perechi de ochi.

Clipa de clipa, Jonathan se afla alaturi de fiecare dintre elevii sai, demonstrind, indemnindu-i, dindu-le sfaturi. Zbura cu ei prun intuneric, printre nori, prin furtuna din pura placere in timp ce stolul de inghesuia jalnic pe pamint.

Dupa ce-si terminau programul de zbor, elevii se odihneau pe nisip si, cu timpul, incepura sa dea tot mai mult ascultare celor spuse de Jonathan. Avea el tot felul de idei nastrusnice pe care ei nu le puteau intelege, dar mai avea si unele idei bune pe care le intelegeau cu totii.

Treptat, treptat, noaptea, in jurul elevilor se forma un alt cerc de pescarusi curiosi, care-i ascultau ore in sir, pe intuneric, ferindu-se sa vada sau sa fie vazuti unul de celalalt, disparind inainte de revarsatul zorilor.

La o luna dupa Reintoarcere, un prim pescarus din Stol trecu linia si ceru sa ia si el lectii de zbor. Spunind acestea, Pescarusul Terrence Lowell deveni, dintr-o data, o pasare osindita, un Proscris, dar in acelasi timp al 8-lea elev al lui Jonathan.

Noaptea urmatoare, din Stol se desprinse Pescarusul Kirk Maynard care, impleticindu-se pe nisip, tirindu-si aripa stinga, se prabusi la picioarele lui Jonathan. "Ajuta-ma" spuse el incet, cu o voce de muribund. "Mai mult ca orice pe lumea asta vreau sa zbor."

"Hai atunci," spuse Jonathan, "hai sa ne ridicam impreuna, sa incepem."

"Dar cu vezi? Aripa. nu pot sa misc aripa."

"Pescarus Maynard, ai libertatea sa fii tu insuti, cu adevarat, aici si acum. Nimic nu-ti poate sta in cale. Este Legea Marelui Pescarus, adevarata lege."

"Vrei sa spui ca pot sa zbor?"

"Iti spun ca esti liber."

Si pur si simplu, Pescarusul Kirk Maynard isi desfacu aripile fara efort, si se ridica in vazduhul intunecat al noptii. Strigatul lui puternic, de la 500 de picioare inaltime, trezi Stolul: "Pot sa zbor! Ascultati! POT SA ZBOR!"

La rasaritul soarelui, aproape o mie de pasari se adunasera linga elevi, privindu-l cu curiozitate pe Maynard. Acum nu se mai temeau ca sunt vazuti. Ascultau, incercind sa-l inteleaga pe Pescarusul Jonathan.

El le vorbea despre lucruri foarte simple: ca e drept ca un pescarus sa zboare, ca libertatea este chiar natura fiintei lor, ca tot ceea ce se opune acestei libertati- ritual, superstitie sau orice alt fel de obstacol- trebuie inlaturat.

"Inlaturat," se auzi o din multime, "chiar daca este Legea Stolului?"

"Singura lege adevarata este aceea care ne conduce spre libertate" spuse Jonathan, "Alta nu este."

"Cum iti inchipui ca noi o sa putem zbura ca tine?" se auzi o alta voce. Tu esti ales, inzestrat si divin, esti deasupra celorlalte pasari."

"Priviti-l pe Fletcher! Pe Charles-Roland! Pe Judy Lee! Sunt oare si ei alesi, inzestrati si divini? Sunt la fel ca voi, la fel ca mine. Singura deosebire, dar chiar singura, este ca ei au inceput sa inteleaga ce sunt cu adevarat, si au inceput sa treaca la fapte."

Elevii lui, cu exceptia lui Fletcher, se foiau incurcati. Nu-si dadeau seama ce fel de drum strabatusera.

Multimea se marea in fiecare zi; veneau sa puna intrebari, sa cada in extaz, sa-i batjocoreasca.

Intr-o dimineata, dupa lectia de zbor rapid pentru avansati, ii spuse Fletcher lui Jonathan: "In Stol se spune ca tu, daca nu esti Fiul Marelui Pescarus, esti oricum cu o mie de ani inaintea vremii tale."

Jonathan suspina. Iata la ce duce o intelegere gresita, se gindi el. Pentru ei, esti ori diavol, ori Dumnezeu. "Tu ce crezi, Fletch? Suntem oare inaintea vremii noastre?"

Tacere lunga. "Ma gindesc ca zborul, asa cum il intelegem noi, a existat intotdeauna, si a asteptat sa fie descoperit de cineva; nu are nici o legatura cu timpul. Putem sa spunem ca suntem inaintea comportamentului general. Zburam altfel decit ceilalti pescarusi."

"Cam asa ceva," spuse Jonathan, terminind cu o planare lina. "In orice caz, mult mai buna explicatia decit aceea cu vremea noastra."

Intimplarea avu loc peste o saptamina. Fletcher tocmai demonstra tehnica zborului rapid unui grup de elevi noi. Se redresase dintr-un picaj de la 700 de picioare inaltime, tinind ca o dunga cenusie foarte aproape de plaja, cind un pui de pescarus, la primul lui zbor, plana in calea lui, strigindu-si mama. Avind doar o zecime de secunda pentru a-l evita, Pescarusul Fletcher se izbi, spre stinga, cu o viteza de peste 200 de mile pe ora de o faleza masiva de granit.

Stinca i se paru o uriasa piatra care ducea spre o alta lume. O explozie de teama, de durere si de intuneric, dupa care se trezi purtat la intimplare pe un cer foarte ciudat, uitind, amintindu-si, uitind din nou: era infricosat, trist, si, mai ales, ii parea rau, nespus de rau.

Auzi o voce, vocea pe care o auzise si atunci cind l-a intilnit pentru prima oara pe Jonathan Livingston.

"Fletcher, sa nu uitam ca noi incercam sa ne depasim limitele una cite una, cu rabdare. Programul nostru prevede zborul prin stinca ceva mai tirziu, nu acum."

"Jonathan!"

"Cunoscut si sub numele de Fiul Marelui Pescarus" ii spuse instructorul sec.

"Ce faci aici? Faleza! Cum . eu. murit?"

"Ei, Fletcher, fii serios. Gindeste-te. Daca-mi vorbesti inseamna ca n-ai murit, nu? Ai reusit sa faci altceva: ti-ai modificat cam brusc nivelul de constiinta. Acum, alege. Poti sa ramii aici, sa inveti acest nivel- care, de altfel, e mult mai inalt decit cel pe care l-ai parasit,- sau te poti intoarce sa lucrezi cu Stolul. Ce-i drept, Batrinii sperau sa se intimple o catastrofa, dar nu credeam ca o sa mearga chiar asa de usor."

"Sigur ca vreau sa ma intorc la Stol. De-abia am inceput lectiile cu noul grup de

elevi!"

"Foarte bine, Fletcher. Tine minte ceea ce spuneam, ca trupul nostru nu e altceva decit

gindirea insasi!."

Fletcher dadu din cap, isi desfacu aripile, si deschise ochii la poalele stincii, in mijlocul

Stolului care se strinsese acolo.

O larma de tivilituri si ciriituri se stirni din multime, cind facu prima miscare.

"Traieste! Cel care a murit traieste!"

"L-a atins cu virful aripii! L-a adus la viata! Fiul Marelui Pescarus!"

"Nu! El neaga asta! Este un diavol! UN DIAVOL! A venit sa distruga Stolul!"

In multime, erau patru mii de pescarusi, ingroziti de ceea ce se intimplase, iar strigatul

"DIAVOL!" trecu prin ei ca o furtuna pe ocean. Cu ochii stralucitori si cu ciocurile ascutite se adunara in jurul lui ca sa-l ucida.

"Te-ai simti mai bine daca ai pleca, Fletcher?" il intreba Jonathan.

"Nu m-as impotrivi prea mult."

In aceeasi clipa, se aflau la o jumatate de mila departare, iar ciocurile scinteietoare ale

pescarusilor se nimerira in gol.

"De ce oare," spuse Jonathan nedumerit, "cel mai greu lucru pe lume este sa convingi o

pasare ca e libera si ca, cu putin efort, si-o poate dovedi siesi? De ce oare o fi atit de greu?"

Brusca schimbare de scena il facea pe Fletcher sa clipeasca. "Ce-ai mai facut? Cum am

ajuns aici?"

"Dar tu ai vrut sa pleci din mijlocul multimii, nu?"

"Da! Dar cum ai .?"

"Simplu, Fletcher. Prin exercitiu."

Spre dimineata, Stolul se potolise; nu insa si Fletcher. "Jonathan," iti amintesti ca mi-ai

spus, odata demult, ca cine isi iubeste stolul indeajuns se intoarce la el si-l ajuta sa se desavirseasca."

"Da, sigur."

"Nu inteleg cum poti iubi un cird de pasari care tocmai au incercat sa te ucida."

"Dar, Fletcher, nu asta iubesti la ei! Nu iubesti ura si rautatea. Trebuie sa te straduiesti sa

vezi adevaratul pescarus, partea buna din fiecare. Trebuie sa-i ajuti si pe ei sa o vada in ei insisi. Asta inteleg eu prin dragoste. E grozav cind intelegi asta."

"Imi aduc aminte, de pilda, de un tinar pescarus aprig, pe nume Fletcher Lynd. Tocmai

fusese Proscris. Era gata sa-si distruga intregul Stol, incepind sa-si construiasca propriul sau iad cumplit pe Stincile Indepartate. Si iata-l ca, astazi, isi construieste propriul paradis, si conduce intregul Stol intr-acolo."

Fletcher se intoarse spre instructor, cu teama in ochi. "Eu sa conduc? Adica cum sa

conduc eu? Tu esti dascal aici. Doar n-ai sa pleci!"

"Zau? Nu crezi c-ar mai putea sa mai existe si alte stoluri si alti Fletcher care sa aiba mai

multa nevoie de un dascal decit cel de fata, care, oricum, e pe drumul cel bun catre lumina?"

"Eu? Jon, eu nu sunt decit un pescarus obisnuit iar tu esti ."

" . unicul Fiu al Marelui Pescarus, nu?" Jonathan suspina si se uita in larg. "Nu mai ai

nevoie de mine. In fiecare zi trebuie sa descoperi cite putin din adevaratul, nemarginitul pescarus Fletcher. El iti este dascal. Trebuie sa-l intelegi, trebuie sa-i urmezi invatatura."

O clipa mai tirziu, trupul lui Jonathan se clatina in aer pilpiind, si deveni transparent. "Nu le da voie sa umble cu zvonuri prostesti despre mine, sa faca din mine un zeu. Ne

am inteles, Fletch? Sunt numai un pescarus. Imi place sa z bor, nu zic nu."

"Sarmane Fletcher, sa nu crezi ce-ti spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Priveste cu

gindul, descopera ceea ce stii deja si vei vedea cum trebuie sa zbori."

Pilpiirea inceta. Pescarusul Jonathan disparuse in vazduh.

Nu peste mult timp, Fletcher se ridica cu greu spre cer si dadu de un grup nou de elevi,

gata pentru prima lor lectie.

"Pentru inceput," spuse el apasat, "trebuie sa intelegeti ca un pescarus este ideea

nelimitata a libertatii, imaginea Marelui Pescarus, iar intregul vostru trup de la o aripa la alta, nu este decit gindul vostru insusi."

Tinerii pescarusi il priveau neincrezatori.

"Ce sa spun," se gindeau ei, "oare asta e o regula pentru un luping?"

Fletcher suspina si o lua de la capat. "Bun.Foarte bine," spuse el aruncindu-le o privire

critica. "Sa incepem cu zborul orizontal." Si zicind aceasta, intelese dintr-o data ca prietenul sau nu fusese cu nimic mai divin decit el insusi.

"Fara limite, Jonathan?" se gindea el. "Ei atunci nu va trece multa vreme si voi aparea ca

din senin pe plaja ta ca sa-ti arat cite ceva din tehnica zborului!"

Si desi incerca sa para in ochii lor sever, asa cum s-ar fi cuvenit, pescarusul Fletcher isi

vazu dintr-o data elevii, pentru o clipa numai, asa cum erau ei de fapt; si-i placu la nebunie ceea ce vazu. "Fara limite, Jonathan?" isi spuse in gind si zimbi. Pornea pe calea lui spre desavirsire.

-Sfirsit-