O poveste cu cai

O poveste cu cai

Cusmir este satul in care m-am nascut, un sat frumos, asezat pe o coasta de deal si inconjurat de paduri. El a fost raiul copilariei mele.
Era in timpul razboiului si dupa toate rechizitionarile de animale, ramasesera in ograda doi cai: unul negru, Tiganu, si un armasar argintiu, Suru. In primavara acelui an, beleaua a mai venit o data pe capul tatei: Tiganu a fost luat si el de armata. Suru, pentru ca avea un defect la picior, a ramas acasa, la vatra. Dar nici soarta lui n-a fost fara peripetii. Un regiment de nemti, cartiruit cateva zile in sat, a aflat de la binevoitori ca avem un cal in grajd. Ne-a cuprins ingrijorarea. Unde sa-l ascundem? Bland si foarte inteligent, Suru avea si darul comunicarii, intelegandu-se cu tata asemenea unui om. Cand ii auzea vocea, scotea un sforait bucuros, iar cand vreun strain ne intra in ograda, necheza a avertisment. Chiar daca era in grajd, Suru stia si ne instiinta ca avem musafiri. Speriat ca isi va pierde ultimul animal, tata l-a ascuns in graba pe Suru intr-o coliba aflata in gradina, peste care a cladit o capita de paie. N-a apucat sa duca furca in sura, cand nemtii au si venit, rascolind magaziile si chiar casa. Negasind calul, s-au dus in gradina. Toata familia tremura la gandul ca Suru, auzind vocea tatei si simtind persoane straine, va sforai sau va necheza. Nemtii s-au invartit printre capitele de fan, vociferand si amenintandu-l pe tata ca daca nu le da calul, il vor duce cu ei pe front. Parca simtind pericolul in care se afla si el, si stapanul, Suru n-a scos un sunet. A asteptat sa plece dusmanii, ramanand in ascunzatoare pana a doua zi. Inteligenta sau poate telepatia care functioneaza intre oameni si animale l-au ajutat sa salveze si viata lui, si viata stapanului.

Vara si toamna au trecut, nimeni nu se mai gandea la Tiganu, il credeam mort. Dar inaintea Craciunului, tata si cativa oameni din sat au primit instiintarea sa mearga la Soroca, sa-si ridice caii rechizitionati. S-au dus. Intr-un grajd foarte lung, zeci de cai erau legati la o iesle. Dar cum sa-si afle tata calutul, cand semnul pus la plecare fusese sters, iar cel putin sase cai din grajd erau negri, la fel ca Tiganu? Bietele animale aratau jalnic, numai piele si os, pline de rani, abia se tineau pe picioare. Mergand printre ele, tata, cu lacrimi in glas, soptea: "Ma, Tigane, care esti, mai baiete?". Un cal a intors putin capul si-a nechezat. Tata a trecut mai departe, crezand ca este o intamplare. Dar cand tata si-a reluat cautarea, calul a mai nechezat inca o data. Ofiterul insotitor l-a indemnat pe tata sa-l ia pe acela, el fiind singurul care reactionase la apropierea lui. Cu indoiala, tata a luat animalul si a plecat spre casa, impreuna cu ceilalti oameni din sat. Legat in spatele saniei, calul tatii era asa de slab, incat se tara prin zapada. L-a dezlegat, lasandu-l sa vina singur, incetisor. Daca sania se indeparta prea mult, calul incepea sa necheze. Tata oprea si il astepta. Cand au ajuns in sat, era deja noapte. Bucurosi ca-si regasisera animalele, oamenii au intrat la carciuma, sa se cinsteasca, lasandu-si caii in drum. La plecare, calul tatei nu mai era. Disparuse. Satenii l-au linistit spunandu-i ca-l va gasi cineva a doua zi, dimineata. Ajuns acasa, tata a vazut cu mirare ca usa grajdului era larg deschisa. Ingrijorat, a intrat. Nu mica i-a fost mirarea, cand si-a vazut calul mancand din iesle. Cu capul aplecat pe grumazul Tiganului, Suru necheza incetisor. Am plans cu totii de bucuria lor.