Contrareforma si cultura italiana la sfarsitul Renasterii

Contrareforma si cultura italiana la sfarsitul Renasterii

Sfarsitul Renasterii si prima jumatate a secolului al XVII-lea constituie o perioada bine determinata in istoria culturii italiene. Conciliul din Trento (1545-1563) hotaraste principiile si actiunea Contrareformei; cultura este limitata in libertatea ei; scolile iezuitilor formeaza cadrele noi ale intelectualilor si conformismul intelectual devine un mod de gandire firesc. Pacea de la Cateau - Cambresis (1559) impune, pe plan politic, aceeasi resemnare. Centrele de cultura ale Renasterii suporta consecintele acestei situatii. Milanul si Regatul celor Doua Sicilii sunt teritorii dependente de Spania; Florenta, mare - ducat cu o guvernare absolutista, isi pierde treptat hegemonia culturala; Ferarra este cuprinsa in teritoriului Statului papal. Se ridica, in schimb, Piemontul, care nu participase la Renastere; el este, la aceasta data, singurul stat din Peninsula, in dezvoltare, si va fi, secolul urmator, destul de puternic pentru a putea participa la razboaiele din afara Peninsulei.

In cuprinsul acestei perioade se inscrie generatia oamenilor de cultura nascuti in sfarsitul Renasterii, in ultimele decenii ale secolului al XVI-lea. Ultimul poet al Renasterii, Torquato Tasso, se naste in 1552, iar ganditorii care alcatuiesc rezistenta fata de contrareforma, de la Giordano Bruno si Companella, la Paolo Sarpi si Galileu, se nasc in cele doua decenii imediat urmatoare. In planul literaturii artistice, Giambattista Marino, Gabriello Chiabrera si Fulvio Testi isi scriu opera in primele decenii ale secolului al XVII-lea, barocul literar atingand apogeul sau o data cu publicarea lui Adone ("Adonis"), in 1623; iar opera lui Alessandro Tassoni, atat cele zece Carti de Cugetari diverse cat si poemul despre Galeata furata cu care incepe critica secentismului, sunt scrise in aceleasi prime doua decenii ale secolului. Perioada dominata ideologic de Contrareforma, iar in literatura de barocul lui Marino, cuprinde totodata opozitia filozofilor si literatilor anticonformisti. In a doua jumatate a secolului al XVII-lea se nasc Giambbatista Vico si primii intelectuali ai Arcadiei preiluministe; la inceputul secolului al XVIII-lea, cand Milanul este eliberat de independenta spaniola, iar Piemontul devine regat, apar conditiile favorabile culturii noi a filozofiei Luminilor. Asa-numita decadenta a culturii italiene la sfarsitul Renasterii reprezinta, asadar, o perioada scurta, aflata la inceputul secolului al XVII-lea, ea insusi intre o cultura literara noua, legata ideologic de Contrareforma, dar purtatoare in acelasi timp a unei poetice anticlasice, moderne, si o cultura filozofica si critic-literara de rezistenta si opozitie fata de conformismul ideilor si de gratuitatea poeziei. Decadenta nu este prezenta in opera artistic-literara a barocului, ci in excesele acestuia, care alcatuiesc moda "secentismului"; epoca lui Marino este in schimb bogata in germeni de cultura noua, este epoca lui Campanella si a lui Galileu. Conformismul ideologic impus de Contrareforma provoaca, asadar, o rezistenta atat de puternica, incat cultura respectiva domina, caracterizand insasi epoca de decadenta a Italiei.

TORQUATO TASSO

Scriitorul aflat la sfarsitul Renasterii, care cunoaste primele efecte ale Contrareformei si ale discutiilor lingvistice din cercul lui Leandro Salviati, este Torquato Tasso (1544-1595). Nascut la Sorrento, fiu al lui Bernardo Tasso, pe care l-am amintit mai sus ca autor al poemului Amadigi, Torquato il insoteste pe tatal sau la Roma; impreuna cu acesta il intalnim, abia adolescent, in fine, in 1561, intra in serviciul cardinalului de Este, la Ferarra, iar cativa ani mai tarziu, in 1572, in serviciul ducelui insusi, Alfonso al II-lea de Este. Foarte tanar, in 1561, Tasso publicase poeziile inchinate Lucreziei Bendidio; un an mai tarziu, in 1562, compusese poemul cavaleresc in douasprezece canturi, Rinaldo, care dovedeste nu numai insusirile unui adevarat poet, dar si arta compozitiei conforme regulilor aristotelice mult discutate in acei ani: aventurile lui Rinaldo alcatuiesc un tot unitar, si compozitia ordonata a poemului contrasteaza voit cu succesiunea dezordonata a episoadelor in istoria paladinilor lui Ariosto. La data intrarii sale in serviciul cardinalului, tanarul Tasso se bucura de celebritate si-si incepea cariera de poet-curtean sub cele mai bune auspicii. Pentru o serbare de curte, el compune, in 1573 "povestea pastorala" Aminta si, admirat si iubit, pretuit mai ales de Lucrezia de Este, una dintre cele doua surori ale ducelui, scrie, in acelasi an, o tragedie Galealto, re di Norvegia, ("Galealt, rege al Norvegiei"), si incepe tot atunci marele sau poem despre eliberarea Ierusalimului. Intr-o prima versiune, terminata in 1575, acesta se va intitula Goffredo, dupa numele protagonistului principal, Godefroy de Bouillon.

Aminta caracterizeaza aceasta prima perioada din creatia lui Tasso; in genul pe care-l realizeaza, Aminta avea inaintea ei un singur model: drama pastorala Il Sacrificio de Agostino Beccari, reprezentata cu doua decenii mai devreme la aceeasi curte din Ferrara, in 1554; Pastorul credincios al lui Guarini avea sa ilustreze genul cu peste un deceniu mai tarziu fata de Tasso, in 1590. Povestea pastorului Aminta si a nimfei Silvia este, in gradatia fina a actiunii pana la momentul culminant al disperarii eroului si la deznodamantul fericit al dramei, o opera armonios construita; Tasso respecta unitatea de loc si timp si incheie fiecare din cele cinci acte prin versurile corului care rezuma impresiile spectatorului, conformandu-se modelelor antice. Dar armonia astfel realizata nu rezulta numai din constructia dramatica; ea constituie unitatea de fond a "fabulei pastorale", adevarat poem liric inchinat iubirii.

La Gerusalemme liberata avea sa asigure gloria poetului, iar versiunea refacuta, sub influenta starilor bolnave si a obsesiilor religioase, avea sa fie data uitarii. Discutiile critice care-l comparau cu Orlando al lui Ariosto aveau in vedere criteriul doar al conformitatii fata de regulile aristotelice, si Cammilo Pellegrini avea dreptate cand recunostea superioritatea lui Tasso in aceasta privinta. Galileu care, dimpotriva, isi va spune preferinta pentru Ariosto, va avea in vedere conceptia larga a scriitorului si va pretui in Orlando perfecta adeziune la viata, bucuria senina a fiecarei clipe, spiritul receptiv fata de realitate. Poemul lui Tasso exprima, in schimb, o sensibilitate noua, deosebita fata de Renastere; ea cuprinde in germen framantarea si problematica omului modern, si ca atare Ierusalimul eliberat prefigura, in continutul lui tematic, motivele principale ale poeziei moderne, asa cum ea avea se apara in Italia o data cu Foscolo si cu Leopardi.

Poemul lui Tasso se inspira din istoria crestina si se leaga totodata de fapte contemporane: eliberarea Ierusalimului de catre primii cruciati era nu numai un fapt de glorie pentru trecut, dar un indemn pentru repetarea lui acum cand turcii inaintau in apusul Europei. Poetul aducea nou fata de Ariosto, acest subiect istoric si, dand curs spiritului Contrareformei, preocupat de caracterul educativ sau edificator al artei, el ridica valoarea fictiunii poetice, dandu-i temelia adevarului. Se conforma in acelasi timp regulii aristotelice a unitatii actiunii, grupand personajele in jurul nucleului central, care era lupta pentru eliberarea Sfantului Mormant.

Tonalitatea principala a poemului este melancolia, izvorata din acest sentiment al destinului, si ea este proprie epocilor de tranzitie cum este epoca lui Tasso. Ii corespund, in arta poetului, procedeele capabile de a crea tonalitatea muzicala a versului. In arta Renasterii, domina simtul plastic, derivat dintr-un contact nemijlocit cu natura privita in aspectele ei picturale sau reliefuri; in arta lui Tasso domina muzica. Personajele traiesc fara a privi lumea, interiorizate in meditatie, in suferinte, in framantare; formelor distincte, rezultate din cunoasterea sensibila a lumii, li se substituie fluxul neintrerupt al trairii interioare, acelasi care o insoteste pe Erminia in fuga ei spre Tancredi. Tasso coboara astfel intr-o zona mai adanca a sentimentelor, si aici gaseste izvorul faptelor noastre si explicatia desfasurarii lor ilogice. Cu aceasta, Tasso isi dovedea sensibilitatea moderna: in comparatie, arta culta a lui Ariosto ni se pare superficiala, in timp ce "dulceata" lui Tasso, armonia muzicala a versului corespund unei anumite conceptii despre viata: caci aceasta nu se manifesta in intregime si autentic in cuvantul exprimat sau in fapta savarsita. Astfel, desi urmase preceptele aristotelice, Tasso scrie un poem strain de spiritul clasicismului.

Stiinta

Galileo Galilei (1564-1642) care descopera, ca student, la Pisa, legea izocronismului micilor oscilatii, este, intre 1589 si 1610, profesor de matematica la Pisa si Padova, cele doua centre care pastrau traditia laica a umanismului; el renunta la invatamant in momentul cand ideile pe care este obligat aa le expuna nu mai coincid cu rezultatele cercetarilor sale, si accepta protectia lui Cosimo al II-lea de Medici. Dupa cercetari si scrieri de mecanica, Galileu construise, in 1609, telescopul cu care descoperise satelitii lui Jupiter, si dedicase marelui duce de Toscana opera Nuncius sidereus ("Mesagerul stelelor"), in care descriam noile astre numite de el "stele medicee". Primite cu interes chiar in cercurile clericale, in masura in care aduceau cunostinte particulare noi in domeniul fizicii, descoperirile sale incep sa fie respinse in momentul cand, exprimand legi generale, ele contrazic dogmele si pun in primejdie autoritatea Romei. Spre a-si expune si a-si sustine ideile, Galileu redacteaza Scrisorile adresate lui Benedetto Castelli (1613) si Marii Ducese Cristina de Lorena(1615).

Cu toate ca in 1616 tribunalul Inchizitiei se declara impotriva teoriei lui Copernic, Galileu isi continua opera. In 1623, el expune in Il saggiatore criteriile de apreciere sau de masurare a adevarului, titlul operei, " Balanta de precizie", insemnand in mod figurat importanta acestei delicate operatiuni a mintii. In 1632, apar Dialoghi sopra i due massimi sistemi dell'universo ("Dialoguri asupra celor doua mari sisteme ale universului"), opera sa de frunte. Acuzat de a fi difuzat ideile condamnate ale lui Copernic, supus unor interogatorii chinuitoare, inchis si amenintat cu tortura, Galileu abjura public tezele sustinute in opera sa. Eliberat, traieste retras langa Florenta la Arcetri, supravegheat indeaproape, in timp ce ideile lui, strabatand dincolo de granitele Italiei, fac sa progreseze cercetarea stiintifica. In ultimii ani, scrie Dialoghi delle nuove scienze ("Dialoguri asupra stiintelor noi") si Scrisoarea adresata lui Leopold de Toscana, cu privire la satelitul natural al pamatului: Sopra il candore della luna ("Despre stralucirea lunii").