DE LA 'PERSONALITATE' LA 'CARACTER'. EVOLUTIA IDEILOR LITERARE ALE LUI CARACOSTEA.

DE LA 'PERSONALITATE' LA 'CARACTER'. EVOLUTIA IDEILOR LITERARE ALE LUI CARACOSTEA.

1. O perspectiva diacronica. Argumente si alegorii.

'Critica este o forma a caracterului'

(D. Caracostea, Forme de critica

Dorindu-se o sentinta valabila in absolut, o fraza ca aceasta are - recitita astazi, in contextul unui studiu asupra ansamblului operei lui Caracostea - o revelatorie (exemplara?) ambiguitate. 'Critica este o forma a caracterului' reuneste, concluziv, citeva dintre toposurile intregului sau sistem: credinta in functia normativa/directoare/corectiva a actului critic, echivalarea caracterului stiintific al criticii (asa cum intelegea el sa o practice) cu obiectivitatea absoluta, in sfirsit, determinarea supraindividuala, transpersonala, a oricarui act estetic (deci, si a criticii) de catre apartenenta la un orizont national, perceput ca matrice caracterologica, printr-o extrapolare la nivel ontologic a formei interne din lingvistica humboldtiana. Sensul pe care intelegem asadar sa il atribuim acestei fraze este, mai mult decit un arabesc al lecturii, unul alegoric pentru evolutia intregului sistem teoretic. In polemicile angajate cu numele majore ale criticii literare interbelice, Caracostea era stingaci in miscari, prost strateg, greoi in limbaj si prea iute la minie pentru a-si domina, chiar daca avea dreptate, adversarii. Indeosebi discrepanta stilistica dintre vehementa acuzelor si caracterul ezitant al afirmatiilor sale teoretice principiale facea ca 'iesirile in arena' sa apara confuze si vulnerabile. Odata cu textele programatice publicate in 'Revista Fundatiilor Regale', scriitura lui pare a fi depasit caracterul ezitant si eterogenitatea stilistica: ea afirma hotarit, postuleaza, indica, mustra, prevesteste Paradoxal, in momentul acesta de maxima certitudine, cind are impresia ca, printr-o intorsatura favorabila a destinului (ce i-a 'dat', iata, conducerea Fundatiilor), isi vede sistemul teoretic incununat de realizarea lui practica, tocmai atunci Caracostea-teoreticianul rateaza, greseste enorm, confundind optiunile politice personale cu legile imuabile ale firii, angajarea politica (a carei culoare aparte nu intereseaza pentru sensul alegoriei de fata) cu libertatea intelectualului mai presus de vremi Dar intelectualul (si el nu face, in fond, exceptie) pare sa nu poata fi nicicind mai presus de vremi. Ratarea aceasta - ultima, definitiva 'ratare', fiindca evenimentele politice, dupa razboi, nu vor face decit sa intareasca, explicit, dominarea savantului de catre 'vremi' - se inscrie insa, coerent, in paradigma schitata de evolutia atit a teoreticianului, cit si a sistemului construit de acesta in spatiul (aproape al) unei jumatati de veac. E o devenire perdanta pina la capat, tot atit de indiferenta la datele prozaicei realitati pe cit era de atenta la miscarea ideilor, orbita de orgoliul care determina confuzia intre subiectivitatea (individuala a) criticului si o (nerealizabila) instanta obiectiva, absoluta, generatoare a judecatii de valoare. Cu alte cuvinte, atunci cind scrie 'Critica este o forma a caracterului', intelegind prin aceasta ca actul critic obiectiveaza in plan estetic normele transcendente ale caracterului (national), Caracostea dovedeste cit de mult critica este o forma (cititi: 'o expresie') a caracterului individual al celui ce o realizeaza.

Este evident ca, in anumite perioade ale creatiei sale, si pentru realizarea anumitor studii, Caracostea isi centreaza demersul asupra unui concept fundamental sau a altuia. Traseul parcurs de teoretician, de la focalizarea asupra conceptului de personalitate la acela de caracter,in fapt - istoria devenirii celor doua concepte subintinde evolutia intregului sau sistem de gindire si permite o mai corecta revelare a surselor, dar si a circumstantelor care sa ne permita intelegerea ancorarii finale in politic a operei caracostiene.

Cu acest ultim aspect atingem (probabil) cel mai delicat subiect al tuturor exegezelor consacrate lui Caracostea. Cel mai adesea, cazul sau este abordat de pe pozitii la rindul lor partizane, deci inadecvate . Ceea ce reusesc asemenea comentatori (ca intr-un 'efect al bulgarelui de zapada') este sa acrediteze si sa amplifice apoi ideea culpei politice a savantului, transformind ceea ce ar fi trebuit sa fie o analiza a operei, intr-un adevarat proces (cu optiuni exclusiviste: vinovat/nevinovat?, fascist/neangajat?) ce se substituie in mod regretabil receptarii efective (directe) a operei caracostiene. Pastrind proportiile, i se potriveste lui Caracostea ceea ce J.-M. Palmier observa, nu fara amaraciune, despre erorile comise in judecarea lui Heidegger : 'E la fel de periculos sa nu avem acces la opera, la gindirea sa, decit prin intermediul relatiei sale cu regimul nazist, ca si sa refuzam a lua in considerare aceasta angajare. Exista o maniera de a-l ataca pe Heidegger calomniindu-l, care discrediteaza imediat pe autorul unor atari atacuri.' . In fapt, printr-o complicata tesatura de cauze, Caracostea se gaseste, in fundamentarea teoriilor sale, 'la mijloc', intre sursele (cu precadere in filosofia romantica, ale) conceptiilor sale, un anume filogermanism cultural ca optiune personala (normal, judecind dupa contextul anilor sai 'de ucenicie') si pangermanismul, ca doctrina politica in ascensiune dupa 1914. Inainte de orice alte detalieri, se cuvin facute doua precizari cu valoare de postulat pentru ceea ce va urma. Intii, ca - desi glisajul lui Caracostea de la mostenirea lui Herder si Humboldt (inclusiv 'via Walzel si Spengler') la germanofilia de nuanta national-socialista este unul coerent si comparabil, in parte, cu filiatia general recunoscuta a nazismului din doctrinele nationale ale romantismului german - cu toate acestea, deci, nu intentionam citusi de putin sa absolutizam respectiva filiatie si (prin ea) sa explicam integral, astfel, derapajul caracostian. In al doilea rind, implicarea in politica a savantului trebuie reconstituita atent. Ea a survenit extrem de tirziu (in anii '30, spre pilda, cind ascensiunea dreptei inglobeaza, la noi, nume de marca ale intelectualitatii, el se numara printre 'universitarii apolitici'): interventiile sale din 'Revista Fundatiilor Regale', explicabile conjunctural, prin faptul ca reprezentau 'ceea ce se cerea' din partea directorului uneia dintre institutiile propagandei oficiale, nu sunt anticipate prin nici un alt gest, oricit de mic, de aceeasi factura, dinainte de 1941. Asa incit, daca se poate vorbi despre o evolutie a ideologiei lui Caracostea, dinspre spatiul literaturii inspre acela al politicii (asimilata, aceasta din urma, de catre autor, in mod confuz, morfologiei culturii), nu avem suficiente date spre a discuta o 'evolutie a gindirii politice' caracostiene. Ea se iveste la 1941, din valurile vremii asternute peste apele adinci, linistite, ale unui sistem teoretic in aparenta strain de asemenea intrupari.

Teoreticianul literar Caracostea nu este, structural, un doctrinar: el construieste un proiect enorm, in accente vizionare, de la realizarea caruia nu se va abate, insa pe care il va aborda din mereu alte unghiuri (identificabile prin trecerea, in focalizare, de la un concept la altul). Prea putin interesate de osificarea intr-o doctrina, pluralismul viziunilor si sinteza metodologica la care aspira Caracostea au un punct constant de sprijin: obiectul de studiu insusi.

Inceputurile criticului, ca elev al lui Ov. Densusianu, au loc sub semnul vitalismului. Daca isi insuseste in mod evident, in lucrarile de tinerete, perspectiva vitalista, potrivit careia investigatia critica trebuie sa se centreze asupra actului creator ca proces (ceea ce ii va deschide o perspectiva eretica, insolita, si asupra problemelor formalismului fata cu dimensiunea diacronica/istorica), facind din creativitate (= procesuala) conceptul fundamental al constructiei sale teoretice, prima problema abordata din interiorul acestei viziuni se refera la identitatea subiectului creator. Intiiul raspuns, al carui firesc ii ascunde sursele (teoria kantiana a geniului, din Critica facultatii de judecare? ecourile lectiilor maioresciene? filtrate, acestea, la rindul lor, prin estetica lui Dragomirescu? mostenirea, chiar la nivelul 'simtului comun', a mitului romantic al individualitatii creatoare unice?), identifica subiectul creator cu individualitatea - cu personalitatea scriitorului. Opera se afla intr-o relatie de reflectare (dar nu si de cauzalitate simpla ) cu personalitatea care i-a dat nastere: 'Valoarea operei e determinata // de insasi valoarea creatorului' . Insa in tinarul Caracostea se vede deja teoreticianul atent la nuante, pentru ca individualizarea excesiva pe care o pretinde circumscrierea personalitatii (unice) creatoare il face sa se intrebe asupra coordonatelor generale ale contextului pe care aceasta poate fi detasata. Aceeasi miscare a ideii il va conduce, peste ani, de la teoretizarea estemului la redescoperirea formei interne. Intrucit ni s-a dovedit (cu asupra de masura) ca D. Caracostea nu vehiculeaza informatii stiintifice 'la a doua mina', putem presupune ca vitalismul teoretizat de profesorul sau i-a deschis calea catre lecturi bergsoniene, unde si-a vazut confirmata teoria ce identifica centrul generator al operei cu personalitatea scriitorului. Acestora li se vor fi adaugat apoi consideratiile croceene vizind investigarea personalitatii creatoare ca etapa obligatorie a demersului critic . O abordare a problematicii personalitatii creatoare, analoga aceleia schitate de Bergson, ofera un alt autor fundamental in formarea teoreticianului Caracostea: este vorba despre O. Walzel, care discuta subiectul in termenii - si in marginea - studiului din 1901 al lui R. M. Meyer, Principiile periodizarii stiintifice: indivizii sunt vazuti ca 'unitati inchegate, ireductibile la un numitor comun' , iar 'unitatea superioara in care indivizii isi pot gasi premisele lor' , cu alte cuvinte termenul generic determinant, imediat supraordonat lor, este identificat ca spirit national. Ceea ce O. Walzel considera, insa, a fi determinarile pozitiviste ale individualitatii , adica 'o conditionare psihica care se face simtita legic si pe culmile supreme ale modelarii artistice si intuirii artistice' , seamana izbitor cu humboldtiana structura ternara a spiritului, inchizind, din nou, cercul referintelor bibliografice ale lui Caracostea in jurul lui Humboldt.

Textul major al perioadei caracostiene de tinerete este consacrat studierii personalitatii exemplare a culturii romane - Mihai Eminescu: Personalitatea lui Eminescu (1926). Maturitatea savantului va fi marcata - adesea, fundamentindu-si constructele teoretice pe opera eminesciana - de schimbari ale punctelor de focalizare, dar nu si ale intrebarilor fundamentale. Mai presus de aspiratia spre sinteza disciplinelor stiintei literare, ori de efortul constant de racordare a cercetarii sale la cele mai noi idei in domeniu ori la cele mai incitante dispute, dincolo de obsesiva cautare (coroborata cu incapatinata respingere a pozitiilor contemporane apropiate celei proprii) ori de incercarea sistemului teoretic pe literatura exemplara (Eminescu, O. Goga, folclor), mai presus, asadar de toate aceste reale linii de forta ale perioadei de maturitate a criticului, ramine intrebarea 'cine creeaza?'. Consecvent postulatelor criticii genetice pina la a tinde (naiv) spre 'recrearea' operei analizate, Caracostea cere criticului, mereu si mereu, sa se situeze in centrul de unde aceasta se origineaza. Dar cine a fost in centru, inainte? Al cui loc (si este acesta un loc gol?) aspira sa il ocupe criticul? 'Cine creeaza?' La celalalt capat al traseului parcurs, personalitatea unica a creatorului isi va pierde pozitia centrala, in favoarea caracterului (a 'firii' ). Conceptul de caracter il fascineaza pe teoretician, probabil, si prin implicatiile sale de ordin metodologic. Asemeni formei interne, caracterul e un concept a carui cercetare impune interdisciplinaritatea, confluenta domeniilor, unde Caracostea stie ca are loc magica nastere a ideilor. Faptul reiese cu precadere din modul cum autorul isi motiveaza interesul pentru caracterologie; gest tipic al retoricii sale, motivatia explicita este polemica: prin cercetarea propusa se va umple un gol de a carui existenta se face vinovata stiinta vremii, stiintele a caror sinteza aspira sa o realizeze caracterologia: critica si poetica, din ale caror 'dogmatice compartimentari' lipseste 'cea mai sintetica forma a vietii' , psihologia experimentala, in sfirsit, semantica, unde Caracostea nu afla nici macar 'o singura lucrare despre chipul cum o anumita limba vede si denumeste configuratiile de caracter' . Caracterul creatorului individual si caracterul national, ca fel de a fi romanesc, oglindit in limba (teoretizat in Expresivitatea limbii romane, de pilda) par sa nu fie, initial, decit omonime. Transformarea lor in sinonime - confuzia - se realizeaza in perioada alterarilor ideologice si in spatiul textelor-program publicate la 'Revista Fundatiilor Regale', proiectind o 'caracterologie romaneasca' - in fapt, o antropologie ca 'scienza nuova', insa una ce continea, din nastere, pacatul originar, ideologia nationalista, ca pe germenele propriei morti.

Pe cit de neobservata este, in timp, alunecarea conceptuala, pe atit de brusca este metamorfoza lui Caracostea-omul, trecerea lui de la apolitismul universitar si apologia 'turnului de fildes', la angajarea deschisa, in primul rind prin acceptarea postului de la Fundatii: nationalism, slavofobie si filogermanism, rasism, limbaj doctrinar, acestea sunt principalele caracteristici ale textelor 'noului Caracostea'. Reactiile (ultragiate, ale) confratilor de-atunci vizeaza insa aproape in totalitate actiunile sale, ca director al Fundatiilor, iar nu substanta unor asemenea articole. Au surprins ele, in epoca? Din ecourile ce ne-au parvenit , inclinam sa credem ca nimeni nu s-a ostenit sa le citeasca intr-atit de atent incit sa inteleaga resorturile lor adinci. Amintindu-ne de accentele nationaliste ale scrierilor humboldtiene (precum consideratiile despre limba ca inradacinata in 'forta spirituala a natiunii' sau acelea din Latium et Hellas, studiu din 1793, despre relatia dintre limba si caracter national, dar si dintre individual si national ), am putea conchide ca este vorba despre o mostenire transmisa 'genetic', dinspre romantismul german, prin neohumboldtianismul asumat de Caracostea. Argument suficient si - se va vedea - absolut incontestabil in cazul studiilor sale majore. Nu si in acela al articolelor-program din 'Revista Fundatiilor Regale', in schimb. Scrierile pe care le-am putea reuni sub genericul 'noul Caracostea' alcatuiesc un corpus izolat - prin insolitul tonului, cel putin; un fel de apologii ale raului (ca, de pilda, Perspectiva spre viitor, in 'Revista Fundatiilor Regale' nr.8-9/1941, ori Creativitatea razboiului, in 'Revista Fundatiilor Regale' nr.9/1942) sau de - la antipod - dulcegarii circumstantiale (Dinastie si creativitate, in 'Revista Fundatiilor Regale' nr.12/1943), ele paraziteaza proiectul teoretic al autorului, vulgarizindu-l.

Intrebarea care ni se pare cea mai importanta in aceasta situatie este 'cum afost posibil?'. Iar explicatia 'filierei humboldtiene' se dovedeste insuficienta.

Caracostea nu e singurul care 'greseste' in lectura structurii ternare a spiritului, propuse de Humboldt, asimilind implicit spiritul (definit ca forta primitiva), asadar momentul originar al devenirii, cu spiritul national, determinat contextual, moment secund in constituirea si evolutia umanitatii (utilizam acest ultim termen, aici, in acceptiunea restrinsa, acordata lui de J. Quillin, de 'umanitate din om', id est - de dimensiune fundamentala a fiintei, in ontologia humboldtiana). Asimilarea aceasta poate figura, credem, printre erorile majore de lectiune ale posthumboldtianismului; nu e mai putin adevarat insa ca ea ajunge sa fie situata, astfel, la sfirsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului nostru, la baza noilor teorii in stiintele umane. La noi, personalismul energetic, teoretizat de unul dintre profesorii lui Caracostea, postmaiorescian si el, C. Radulescu-Motru, defineste spiritualitatea in aceiasi termeni ambigui. Dupa cum observa judicios Gh. Al. Cazan, indeosebi in Romanismul si Timp si destin, 'spiritualitatea identificata cu <<credinta intr-o ordine perfecta si eterna>> este echivalata, in viziunea lui Motru, cu fondul originar al poporului, cu <<dispozitiile sale care sunt un produs al mediului si al istoriei>>. // Motru opereaza cu doua acceptiuni ale spiritualitatii: spiritualitatea ca forma originara - si in aceasta ipoteza spiritualitatea premerge culturii - si spiritualitatea ca energie sufleteasca sau ca spiritualizare a fondului originar. // Spiritualitatea se configureaza ca o stiinta despre manifestarile <<spiritului>> sau ale <<puterii sufletesti>> in expresia lor simbolica, expresie care nu priveste atit si in primul rind individul, cit viata colectivitatii considerata ca durata eterna' (s.a.) . Ceea ce realizeaza C. Radulescu-Motru astfel - si distinctia ne apare ca deosebit de importanta - este o filosofie a dimensiunii nationale ca imanenta fiintei, iar nu o ideologie nationalista, intrucit el delimiteaza clar conceptul atit de xenofobism (-ele de orice fel: fascism, antisemitism etc.), cit si de formele nationalismului 'inchis', precum ortodoxismul . Dincolo de eroarea de lectiune, care determina 'national' momentul originar al spiritului, 'romanismul' lui C. Radulescu-Motru (ca sinonim al 'noului nationalism' ) pastreaza, in absolut toate definirile filosofului, o funciara deschidere spre universal. Constiinta acuta a pericolului pe care l-ar reprezenta orice inchidere (ingemanata, insa, cu implicita perseverare in deformarea sistemului humboldtian) persista in filosofia romaneasca a specificului national, exprimindu-se in punctele nodale ale dezbaterilor din perioada interbelica. Astfel incit, in definirea caracterului ( national!) si proiectarea caracterologiei ca disciplina-pilot in stiintele umane, Caracostea ii are ca 'parteneri de context' (nu si 'de dialog', insa) pe P.P. Negulescu , pe Mircea Florian (mult mai vehement in polemici ), chiar pe Eugen Lovinescu , Garabet Ibraileanu ori Mihai Ralea.

Ascensiunea dreptei romanesti in anii '30 muta accentul dezbaterii asupra pericolelor aservirii ideologice a filosofiei, fara a se mai preocupa de intoarcerea la sursele romantice ale conceptelor (invocate numai, uneori, ca niste 'stramosi mitici') ori de verificarea fidelitatii lectiunilor. Chiar si asa - chiar si in vremea polemicilor violente a caror istorie, detaliata, o realizeaza Z. Ornea in studiul sau fundamental Anii treizeci. Extrema dreapta romaneasca, D. Caracostea nu se inregimenteaza in tabara dreptei, acolo unde s-au grabit sa il aseze, dupa al doilea razboi mondial, diversi comentatori; motivatia gestului acestora din urma o ofereau, desigur, articolele din 'Revista Fundatiilor Regale', dar acestea sunt, repetam, marginale si extrem de tirzii fata de punctul culminant al dezbaterilor. Caracostea poate fi inscris, prin atitudinea sa rezervata, echilibrata, si prin scrupulele stiintifice ale studiilor sale din acea perioada (intre care nu se includ incriminatele articole programatice), in ceea ce tot Z. Ornea numeste 'opozitia luminata', alaturi de numele enumerate anterior . Atitudinea lui Caracostea este intr-atit de rezervata incit, in comentariile la bibliografia Artei cuvintului la Eminescu, nu retine dintr-un studiu blagian extrem de graitor pentru spiritul anilor '30, precum Orizont si stil (Bucuresti, Editura Fundatiilor Regale, 1936), decit aportul teoretic al filosofului la constituirea unei morfologii a culturii . In schimb, critica literara a lui N. Iorga este sanctionata pentru 'tendinta ei de a aservi productiunea artistica unor anumite scopuri nationaliste' si, odata cu ea, 'productiunea poetica nationalista' a lui O. Goga, al carei succes este atribuit de Caracostea, nu fara ironie, unor factori contextuali, extraestetici, chir daca nationali . Teoreticianul se situeaza astfel, practic, in afara dezbaterilor ideologice pe tema nationalismului in cultura, premergatoare celui de-al doilea razboi mondial si, atunci cind teoretizeaza caracterul national al creativitatii, el nu e interesat de ralierea la vreuna din pozitiile partizane ale epocii sale. Sistemul sau evolueaza izolat, indiferent la agitatiile polemicilor, cautind a se mentine (conform idealului afirmat) deasupra tuturor acestora.

Inca un motiv pentru a citi o alta ironie a destinului de perdant al lui Caracostea, in trecerea atit de violenta de la apolitismul sau initial (utopia turnului de fildes) in groapa leilor (sau in haita lupilor). O stingacie funciara - a intelectualului trait in biblioteca fata cu puterea politica - il face sa supravietuiasca mult mai greu intru si prin compromisuri decit (de pilda) marele sau adversar G. Calinescu. Sau decit atitia alti confrati, ce au navigat abil de la dreapta la stinga, intre o dictatura si alta. Caracostea nu e abil - elogiul clasei muncitoare, din studiile sale de folclor, scrise ori revizuite dupa 1950, sunt ingrosari caricaturale. La fel trebuie, credem, judecate si textele directorului Fundatiilor, din anii razboiului. Sistemul lui evolueaza urmind o nestramutata logica interna, chiar daca evolutia aceasta il duce (ca in cazul lingvisticii) spre esec. Ancorarea finala in caracterologie reprezinta o treapta normala si - in sensul humboldtian atit de des invocat - previzibila. Utilizarea caracterologiei ca arma intr-o dezbatere politica (purtata cu stingacie) reprezinta o schimbare de domeniu si de sistem de referinta, o tradare a contextului initial, ce asigurase coerenta devenirii. Ramine de vazut, eventual, ce anume din respectivul context a permis extrapolarea tradatoare. Pina atunci, insa, vom mai zabovi asupra intrebarii caracostiene fundamentale: cine creeaza? care este identitatea subiectului creator?