Limba romana. Date generale

Limba romana. Date generale

Limba romana este situata pe teritoriul numit de Tagliavini balcano-romanic sau romanic-oriental, fiind singura varietate neolatina din aceasta zona care a supravietuit pana astazi. Lingvistul italian mai afirma ca "denumirea de balcano-romanica se aplica in totalitate romanei, numai daca se admite si ipoteza reimigrarii", precizand ca "resturi ale romanicei orientale sau mai bine zis ale latinitatii balcanice se gasesc si in elementele latine din albaneza, neogreaca (si, in masura mai mica, din limbile slave meridionale)

Din punct de vedere genealogic, romana, ca descendenta a latinei, este, prin excelenta, o limba romanica (sau neolatina), inrudita deci cu franceza, italiana, occitana (provensala), catalana, spaniola, portugheza, romansa (retoromana) si sarda, si inclusa in ramura europeana a bogatei familii indo-europene. Ea a fost incadrata de romanistul Carlo Tagliavini in grupul balcano-romanic (pentru care se mai folosesc denumirile de: apenino-balcanic, italo-balcano-romanic sau traco-iliro-romanic), care e distantat, din punct de vedere geografic, de grupurile galo-romanic, italo-romanic si ibero-romanic, impreuna cu care formeaza Romania europeana. Limba romana este singura limba romanica orientala (est-europeana). Din acest punct de vedere se intalneste frecvent distinctia Romania orientala (cu referire la limba romanica din aceasta zona, romana)/ Romania occidentala (continuatoarele latinei din vestul Europei). Continuatoare a latinei dunarene (sau balcanice), limba romana a rezultat in urma romanizarii provinciilor antice Dacia (stapanita de romani intre 106 si 271/275) si Moesia, eventual si Iliria (in ultimele doua provincii stapanirea romana a fost de mai lunga durata). Epoca de "formare a limbii", de constituire a unei identitati romanice diferite de latina, este plasata intre secolele al VI-lea-al VIII-lea, ea fiind considerata incheiata in momentul in care incepe influenta slava.

Fiind o arie laterala a latinitatii / romanitatii, limba romana este mai mai conservatoare decat celelalte limbi romanice, mai ales in ceea ce priveste sistemul gramatical, dar, intr-o mare masura, si vocabularul. S-a formulat in repetate randuri ideea ca in aceasta arie a Romaniei "latinitatea lingvistica a fost conservata cu mai multa fidelitate decat in Occident, fapt care trebuie pus pe seama caracterului popular si colocvial al latinei din aceasta arie laterala a Romaniei". In flexiunea partilor de vorbire romanesti se mentin reziduuri (urme) ale flexiunii sintetice din latina. Astfel, spre deosebire de celelalte idiomuri romanice, care au evoluat spre o flexiune de tip analitic, romana se plaseaza la limita dintre limbile flexionare analitice si cele sintetice, se dezvolta mult cazul vocativ, apar (sau se inmultesc) constructiile prepozitionale, se extinde cumulul de marci gramaticale (desinente, sufixe, alternante, articol), se creeaza, la verb, desinente de numar si persoana, ceea ce duce la disparitia, cu exceptia situatiilor emfatice, a pronumelui-subiect, se dezvolta sensuri si forme populare, familiare ale unor cuvinte etc.

Primele texte scrise in limba romana dateaza abia din secolul al XVI-lea, primul document romanesc cunoscut fiind scrisoarea lui Neacsu din Campulung, din 1521. Din acelasi secol dateaza si alte scrisori particulare, acte si documente oficiale sau private, precum si cateva texte religioase traduse dupa originale slave sau maghiare (textele maramuresene / rotacizante, descoperite in nordul tarii: Codicele Voronetean, Psaltirea Scheiana, Psaltirea Voroneteana, Psaltirea Hurmuzachi; in aria vestica, Palia de la Orastie; in Muntenia si sud-estul Ardealului, textele coresiene, despre care de fapt se considera ca au si stat la baza formarii limbii romane literare, de pilda Cazania). Atestari izolate de cuvinte si sintagme romanesti au fost semnalate insa si inainte de aceasta perioada, in texte scrise in alte limbi (greaca, latina, slava).

Limba romana are patru dialecte, cu trasaturi comune, unele mostenite din latina, altele dobandite ulterior, esentiale si definitorii pentru limba romana in ansamblul ei. Uneori acestea au fost considerate, din cauza evolutiei divergente a dialectelor sud-dunarene, dupa separarea lor, limbi romanice distincte de romana: dialectul dacoroman, dialectul aroman (sau macedoroman); ialectul meglenoroman (sau meglenit); dialectul istroroman.

Fiecare dialect romanesc, desi unitar (s-a constat ca dialectele limbii romane dispun de o unitate lingvistica mult mai stransa decat celelalte limbi - germana, franceza, italiana s. a. ), are, la randul lui, o structura, o configuratie proprie, in interiorul careia se pot distinge subdialecte si graiuri. Subdiviziunile teritoriale prezinta, insa, o omogenitate deosebita, diferentele existente neimpiedicand intelegerea intre vorbitorii respectivelor graiuri.

De-a lungul existentei lor, romanii au avut contacte (istorice, economice, sociale, culturale) cu numeroase popoare, care au lasat urme in limba romana

Substratul limbii romane (elementul autohton) il reprezinta limba traco-daca (limba indo-europeana de tip satem) avand o pondere mica, iar rolul ei este asemanator substratului celtic din celelalte limbi romanice; superstratul il reprezinta influenta veche slava, cu un rol important, mai ales in vocabular, asemanator superstratului germanic din limbile romanice occidentale; ulterior au existat si alte influente asupra limbii romane. Pozitia geografica, unica pentru limba romana, a facut ca aceasta sa fie denumita, metaforic, o insula latina intr-o mare slava.

Alte contacte care au influentat in special lexicul (caci morfologia reprezinta compartimentul cel mai stabil al unei limbi) sunt, in ordine oarecum cronologica: slavona (este vorba mai ales despre slava culta), maghiara, greaca, in diferite perioade (greaca veche, intrata in latina si, de aici, in romana; mediogreaca si neogreaca), turca, limbile slave moderne (bulgara, sarba, polona, rusa, ucraineana), germana dialectala si literara, inclusiv germana austriaca, latina savanta, italiana, franceza, engleza.

Aproape toate influentele au vizat exclusiv vocabularul si formarea cuvintelor, de obicei cu intensitate limitata la anumite perioade, regiuni sau varietati functionale. O situatie aparte este reprezentata de elementul slav, care se pare ca a lasat cateva urme si in morfologie (vocativul substantivelor feminine in -o; frecventa verbelor reflexive; constructiile verb+conjunctiv, care s-au extins, cu timpul, facandu-le sa dispara pe cele de tipul verb+infinitiv).

Daca limba romana moderna (care incepe cu sfarsitul secolului al XVIII-lea - momentul Scoala ardeleana) se caracterizeaza prin imprumuturi din limba germana, latina, precum si cele din limbile romanice (franceza, italiana), astazi preferintele se indreapta in mod special spre cuvintele din limba engleza, in ultimele decenii, dar mai ales dupa Revolutia din 1989.

Din acest punct de vedere, limba romana are un caracter deschis, acceptand cu usurinta termeni din alte limbi si asimilandu-i la sistemul fonetic si morfologic romanesc.

Scrierea actuala a limbii romane (dialectul dacoroman) este cu alfabet latin, cu unele particularitati specifice: 5 litere, cu semne diacritice: a, a si i, s, t. Dintre acestea, primele 3 litere exista si in scrierea altor limbi, dar cu alte valori, iar litera s, cu aceeasi valoare fonetica, exista si in turca; litera t este specifica limbii romane.

In total alfabetul are 31 de litere, dintre care 5 (k, q, w, x, y) se folosesc numai in neologisme.