Floare albastra de Mihai Eminescu - Titlul, Tema - analiza poeziei

Floare albastra

Mihai Eminescu

1. Despre autor:

Mihai Eminescu a fost si este cel mai mare poet si scriitor romana, "cel mai mare poet romantic" si a realizat o opera monumentala a traditiilor populare si culte nationale, "depasindu-le prin geniul si munca sa" (Zoe Dumitrescu Busulenga).

2. Creatii ale autorului:

Precedata in timp de unele mari creatii precum: "Venere si Madona", "Epigonii", "Mortua est" si urmata de "Imparat si proletar", "Calin file din poveste", "Strigoii", poezia "Floare albastra" isi are punctual de plecare in mitul romantic.

De-a lungul vietii, Mihai Eminescu a scris poezii filozofice precum "Luceafarul", "Scrisoarea I", poezii de inspiratie folclorica sau mitologica "Revedere", poezii ce au ca tema natura "Dorinta", "Sara pe deal", "Lacul", sau iubirea "Floare albastra".

3. Incadrarea operei:

Publicata la in revista "Convorbiri literare", poezia "Floare albastra" constituie dupa cum spunea Vladimir Streinu "primul mare semn al operei viitoare".

4. Definitie:

Poezia "Floare albastra", ca specie literara este idila si apartine liricii peisagiste si erotice, care prezinta iubirea intr-un cadru rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice si figuri de stil tablouri din natura si puternice trairi interioare cu predilectie sentimente de dragoste.

5. Tema:

Poezia romantica "Floare albastra" face parte din tema iubirii si a naturii, dar spre dosebire de alte poezii erotice aceasta creatie cuprinde si idei filozofice.

Tema romantica reflecta aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre perfectiune, care nu se poate implini.

6. Ideea poetica:

Ideea poetica exprima tristetea si nefericirea omului de geniu pentru neputinta de a atinge absolutul iubirii, pentru imposibilitatea implinirii cuplului erotic.

7. Titlul:

Titlul poeziei este alcatuit din doua sintagme "floare", reprezentand efemeritatea, delicatetea si "albastru" sugerand infinitul cosmic dar si aspiratia.

Titlul este o metafora simbol, un motiv romantic care apare si in alte literature. In literature germana, in lirica lui Novalis "floarea albastra" se metamorfozeaza in femeie luand chipul iubitei si tulburand inima eroului. In literature italiana, in poezia lui Leopardi, motivul "florii albastre" sugereaza puritatea iubirii si candoarea iubitei. Iar la Eminescu reprezinta vointa dar si nostalgia nesfarsitului sau femeia ideala.

De asemenea albastrul, simbolizeaza infinitul, departarile marii si ale cerului, iar floarea poate fi fiinta care pastreaza dorintele.

8. Structura:

Poezia este construita pe doua planuri distince, inegale ca intindere: un plan al femeii, ilustrand monologul liric, iar celalalt al barbatului, ilustrand monologul lirico-filozofic. Femeia este o copila naiva, dornica sa se maturizeze prin iubire, iar barbatul este un contemplative, sedus de dulceata jocului innocent, dar preocupat de idei filozofice.

Elementele de prozodie se caracterizeaza prin: rima imbratisata, masura de 8-7 silabe, si ritmul trohaic, in spiritual metricii populare.

Cuprins:

Incipitul este o interogatie retorica a iubitei, adresata barbatului visitor "cufundat in stele" si in "ceruri nalte".

In "Floare albastra", Eminescu evoca amintirea unei povesti ce a esuat din cauza confuziei barbatului asupra cailor omului de a fi fericit.

Planul feminitatii cuprinde strofele 1-3 si 5-12. Are forma unui monolog, alcatuit in prima parte dintr-un repros, si apoi, in partea urmatoare dintr-o provocare inocenta, acre este un act de seductie.

Reprosul este expresia intuitiei feminine, care simte instrainarea barbatului cufundarea lui "in stele", "in nori" si "ceruri nalte".

Adverbul "iar" arata repetabilitatea confuziei barbatului asupra cailor omului de a fi fericit (el crezand ca aceasta stare se poate implini prin cunoasterea ideilor filozofice). Versul "De nu m-ai uita incalte" sugereaza dorinta inocenta a fetei de a nu fi uitata de barbatul meditative. Din structura "in zadar" reiese inutilitatea preocuparilor reflexive, intrucat ceea ce dorea sa afle nu era necomplicat, ci pur si inocent.

In discursul fetei se regasesc simboluri ale civilizatiilor apuse: soare, campiile asire, piramidele.

Confuzia barbatului o determina pe fata sa-l avertizeze asupra capcanei in care ar putea sa cada, si anume sa nu caute prea tarziu fericirea, iubirea: "Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!"

Ghilimelele care delimiteaza primele trei strofe evidentiaza vorbirea directa, textul citat apartine iubitei si este reprodus pentru a creiona portretul omului de geniu.

Initiativa adresata de fata "Hai in codrul cu verdeata", poate fi interpretata si ca pe o lectie de initiere.

Pastelul imagineaza un cadru romantic, feeric, in care natura e personificata: "izvoare plang", "ochi de padure". Natura e protectoare a cuplului (natura erotizata), deaorece preia manifestarile si sentimentele indragostitilor. Peisajul descris este maret: "prapastie", "stanca", "bolta", "noapte". Planul terestru se imbina cu cel cosmic.

Ideea izolarii cuplului de idragostiti de restul lumii, dorinta de intimitatea a indragostitilor, este intalnita in aceasta poezia in motivul cuplului adamic/biblic/edenic.

Portretul fetei intruchipeaza idealul de frumusete eminesciana, aici carcaterele fetei fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice: "de-aur parul", "rosie ca marul".

Gesturile tandre, soaptele, declaratiile erotice, chemarile iubirii optimiste avand chiar o nota de veselia se constituie intr-un ritual erotic specific imaginarului poetic eminescian: "Si mi-i spune-atunci povesti", "Ne-om da sarutari pe cale".

Timpurile verbale de viitor popular ("vom sede", "mi-i spune", "oi desface") amplaseaza povestea de dragoste intr-un spatiu rustic si sugereaza optimismul eului lyric privind posibila implinire a iubirii absolute, intr-un candva neefinit, ca un vis de fericire ce urmeaza sa se manifeste intr-un viitor imaginar.

Limbajul fetei este popular: "de nu m-ai uita incalte", "mi-oi face", "cine treaba are", "voi cerca".

Planul barbatului cuprinde strofele 4 si 13-14 si are dublu rol: evocarea povestii de dragoste si caracterul acesteia de meditatie. Senzatia de poveste evocata este data de prezenta in text a unui narator, marcat de pronumele personal "eu" si a unor scurte precizari care delimiteaza planurile: " Dulce netezindu-mi parul" sau " Ca un stalp eu stam in luna", apoi in final "S-a murit iubirea noastra".

Discursul se face din perspectiva maturului. Abia acum ii adreseaza fetei cuvinte tadre: "mititica". Ii da dreptate si constientizeaza dureros ca s-ar fi putut implini in plan uman, acest lucru fiind ilustrat in versul "Ah! Ea spuse adevarul". Noteaza cu autoironie reactia lui de atunci: "Eu am ras, n-am zis nimica"; prin aceasta dovedind faptul ca atunci se credea superior, iar pe ea, naiva, neexperimentata.

Versul "Ca un stalp eu stam in luna" infatiseaza uimirea, impactul pe care il au vorbele fetei (capabila sa exprime adevaruri mari in cuvinte simple).

Exclamatiile retorice "ce frumoasa", "ce nebuna" exprima regretul, nostalgia, costientizarea tarzie a faptului ca fericirea a trecut pe langa el, iar descrierea facuta de eul liric demostreaza sacralitatea fetei si revelatia acestuia despre iubirea pierduta.

Punctele de suspensie aflate inaintea ultimei strofe indeamna la meditatie privind implinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizata.

Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia "floare albastra" sugereaza durerea barbatului ca a pierdut povestea de dragoste, sublinieaza intensitatea trairii generate de contrastul dintre iluzie si realitate accentuate de acel "totusi".

Ultimul vers "Totusi.este trist in lume!" prezinta o idee filozofica (tristetea conditiei umane), ce a     starnit numeroase controverse, polemica purtandu-se in jurul lui "totusi" sau "totul", intrucat manuscrisul s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpesicius, editorul operelor eminescine complete care argumenteaza faptul ca acest "totusi" este specific simtirii poetului.

9. Expresivitate:

Expresivitatea se realizeaza prin figure de stil si imagini artistice. In aceasta poezie se deosebesc figure de stil precul metafore: "campii asire", "intunecata mare", "piramidele-invechite"; metafore personificatoare: "izvoare plang"; epitete ornante: "bolta cea senina", "trestia cea lina", "foi de mure"; epitete cromatice: "de-aur parul", "rosie ca marul"; aliteratii: "senina"-"lina"; asonante: "caldura"-"gura", comparatii: "ca un stalp eu stam", "rosie ca marul".

Imagini artistice: vizuale (descrierea naturii si autocaracterizarea fetei), auditive ("izvoare plang in vale", "si mi-i spune"), tacitle ("mi-oi desface de-aur parul/sa-mi astup cu dansul gura").

Toate acestea confera poeziei o naturalete a expresivitatii si o limpezime a ideilor care produc aproape spontan adeziunea cititorului.