Ilustreaza conceptul operational basm cult prin referire la o opera studiata.

Basmul ales: Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creanga

Basmul (popular sau cult) este specia genului epic, in versuri sau in proza, de mica intindere, in care personaje reale sau fantastice lupta cu forte malefice, pentru restabilirea ordinii valorice a binelui.

"Realismul lui Creanga este uimitor mai cu seama in basme, unde ne asteptam de obicei la un oarecare schematism si conventionalism. Creanga foloseste folclorul in punctele lui cele mai realiste si mai complexe, fara a-l altera, ceea ce confera prozei sale o mare adancime". (George Calinescu, Ion Creanga)

Diferentele dintre basmul popular si cel cult:

De regula, tema basmului vizeaza triumful binelui asupra raului, exceptie facand basmul "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte".

Motive specifice superioritatea mezinului

calatoria, supunerea prin viclesug

muncile (incercarea puterii)

izbanda si demascarea Spanului

pedeapsa, casatoria

triplicarea (procedeu narativ care consta in doua probe ratate, urmate de una reusita)

● prezenta cifrelor fatidice (3, 7, 9): trei fii, aparitiile Spanului, incercarile, probele petitului) reprezinta construirea subiectului pe principiul cifrei trei, conform afirmatiei lui V. I. Propp.

Trasaturile basmului

fraza prag a basmului este constituita dintr-o formula initiala: "Amu cica era odata" care ne transpune intr-o lume dominata de fantastic si miraculos, o lume rupta de realitate in care totul este posibil, la curtea unui Crai, precum si "intr-o tara mai indepartata", "tocmai la o margine a pamantului", unde locuieste singurul frate al craiului, o lume a imaginarului si intr-un timp mitic, nedeterminat, in "illo tempore", marcand relativizarea temporala si spatiala. Atentia lectorului si interesul pentru ceea ce se povesteste sunt mentinute treze prin intermediul formulelor mediane: "Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este". Povestea se incheie cu o formula finala: "Cine se duce acolo bea si mananca. Iar pe la noi, cine are bani bea si mananca, iar cine nu, se uita si rabda", formula care trezeste cititorul la realitate intarindu-i ideea ca ceea ce s-a povestit apartine creativitatii umane.

invariabil, drumul ce urmeaza a fi parcurs de erou, este un drum initiatic, deoarece acesta se confrunta cu numeroase incercari si primejdii pe care nu le poate anticipa si in urma carora va dobandi un anumit grad de experienta. Plecarea este o desprindere, o rupere, fie din planul real, pentru a se continua cu o aventura in planul experientei umane sau in plan fantastic. Desprinderea nu este completa, pentru ca se mentine legatura emotional-afectiva manifestata prin nostalgia revenirii la origini: "Apoi saruta mana tata-sau, primind carte de la dansul catre imparatul, zice ramas bun fratilor sai si a treia zi catra sara porneste si el".

personajele: eroul: Harap-Alb (virtutile eroului ii faciliteaza depasirea probelor si obstacolelor pe drumul initierii: Verde Imparat ii cere fratelui sau, craiul, sa-l trimita pe cel mai vrednic si mai destoinic dintre cei trei fii pentru a-l lasa mostenitor, deoarece el avea doar fete; mezinul va depasi proba initiala impusa de insusi craiul, se va confrunta cu spanul, va trece si de Gradina Ursului, Padurea Cerbului si o va supune chiar si pe farmazoana, fata Imparatului Ros).

raufacatorul, care in cadrul basmului ales este identificat atat in prezenta Spanului, cat si in cea a Imparatului Ros.

donatorul/furnizorul, personajul mistagog (initiator) Sfanta Duminica, al carei ajutor este dat numai in urma trecerii probei milosteniei de catre mezin.

ajutorul (personajele adjuvante): calul, regina furnicilor, regina albinelor, turturica, cei cinci tovarasi (personaje pantagruelice: Gerila, Setila, Flamanzila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila).

falsii eroi: fratii lui Harap-Alb;

"Toate personajele lui Ion Creanga, inclusiv cele fabuloase - monstii din Harap-Alb, capra si iezii ei, lupul, diavolul Chirica - sunt tarani ca psihologie". (Iorgu Iordan)

prezenta elementelor magice (vegetale) cu rol regenerator: apa vie si apa moarta, cele trei smicele de mar.

esenta morala a operei este data de talcul final (omul prin experienta acumulata, prin maturizare, intelege dimensiunea reala a lucrurilor, discerne raul de bine, isi pastreaza demnitatea). Prin acest talc moral, opera lui Creanga se inscrie in umanismul popular.

Tiparul narativ distinct

1. fiecare basm incepe cu o stare de echilibru: Craiul traieste in pace si armonie la curtea sa alaturi de cei trei fii;

2. cauza destabilizatoare este generata de o lipsa, o nedreptate, un furt: Imparatul Verde nu are mostenitor si ii solicita fratelui sau, craiul, un fiu, cel mai destoinic pentru a-i fi urmas.

3. actiunea de recuperare a echilibrului si rasplata eroului: plecarea mezinului spre unchiul sau si initierea acestuia gratie probelor la care este supus, Harap-Alb se urca pe scaunul imparatesc si se casatoreste cu fiica Imparatului Ros.

Arta naratiunii:

foarte frecvent este dialogul care are functia de caracterizare a personajului;

naratorul are naturalete si simt al nuantelor; prezenta lui se remarca prin limbaj (exces de paremiologie), prin perspectiva (implica mentalitatea taraneasca) si prin intermediul personajelor.

Vivacitatea tempoului actiunii este slabita de numeroasele digresiuni "ziceri populare".

Scriitorul - povestitor este si interpretul propriei povestiri.

Creanga este concomitent regizor, scenograf, actor si autor al spectacolului infatisat. Naratiunea are un ton sfatos, incarcat de intelepciune.

Senzatia cititorului este ca autorul sta in fata unui auditoriu imaginar cu care vorbeste, adresandu-i-se direct (vezi dativul etic). In "Povestea lui Harap-Alb" naratorul este omniscient, care stie dinainte desfasurarea actiunii si destinul personajelor. Legatura dintre diversele episoade narative se realizeaza fie prin utilizarea stilului narativ, fie prin folosirea unor formule mediane de legatura care incheie digresiunile.

Stilul oral este ridicat la nivelul marii arte narative, acest stil da senzatia de colocutiune dintre autor si personaje, dar si dintre povestitor si auditor.

Oralitatea este data de:

folosirea regionalismelor;

utilizarea proverbelor si zicatorilor (limbajul paremiologic);

frecventa exclamatiilor si interogatiilor;

folosirea onomatopeelor, interjectiilor si a verbelor initiative.

Stilul oral da limbajului o culoare afectiva care nu-si gaseste echivalenta prin traducere.

Folosirea numai a exclamatiilor, interogatiilor, interjectiilor, adverbelor modale, temporale, izolate dau economia si concentrarea expresiei si densitate semnificatiilor.

Umorul si jovialitatea naratiunii

Creanga are harul, dar si placerea de a povesti, ii place sa se asculte pe sine, are umor si verva.

Este (auto) ironic, mucalit si trist, poznas si pus pe sotii, seamana cu multe din personajele lui, dar sub masca vesela ascunde un suflet meditativ .

Umorul lui Creanga are particularitatea de bonomie, de buna dispozitie, cu functie estetica si moralizatoare. Nu este caustic, necrutator, batjocoritor precum Caragiale. Umorul lui Creanga este blajin, binevoitor, reprezinta o incercare a autorului de a depasi momentele de dificultate sau slabiciunile omenesti.

Alaturi de ironia intelegatoare apare si autoironia din caracterul excesiv moralizator.

Natura joviala a umorului se realizeaza prin procedee ca: exprimarea mucalita, folosirea apelativelor caricaturale si a poreclelor, utilizarea diminutivelor, prezentarea scenelor comice, folosirea zeflemelei, tratarea cu ingaduinta aparent banala a situatiilor cu caracter dramatic, dar mai ales atitudinea aluziva din subtext.

Umorul lui Creanga rezulta din diferenta existenta intre planul narativ aparent si planul aferent aluziv din subtext. Intre cele doua planuri exista o permanenta sincronizare, fapt ce predispune spre haz.