Iubirea si dragostea in poezia lui Eminescu

Iubirea si dragostea in poezia lui Eminescu

Considerat de Titu Maiorescu in studiul "Directia noua in poezia si proza romana", "un poet in toata puterea cuvantului", Mihai Eminescu este cel mai important poet romantic romantic al nostru. De numele sau se leaga prima mare revolutionare a limbajului din literatura romana. Opera lui Mihai Eminescu este vasta si apreciata atat pe plan national, cat si pe plan international, fiind considerat unul dintre putinii poeti universali.

Poezia lui Eminescu, de fapt intrega lui opera se incadreaza in romantism, Eminescu fiind considerat ultimul mare romantic european, incheind astfel, romantismul universal. Caracteristici ale romantismului prezente si in opera lui Eminescu: sensibilitate, fantezie, inspiratia din folclor si din trecutul istoric, construirea eroilor exceptionali, ironia satirica, originalitatea, supratema timpului, teme precum cosmicul, istoria, natura si iubirea, toate avand ca filon folclorul. Intre marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii si al naturii isi are rezervat un loc special, prin lirismul si melancolia poeziilor, prin aspiratia eului catre absolut si perfectiune. Aceste doua mari teme sunt nelipsite in operele lui Eminescu, impletindu-se si definind de fapt semnificatii, sentimente, senzatii, exprimarea eului liric

Tema iubirii si a naturii apare inca de la prima poezie publicata de Mihai Eminescu, "De-as avea" in revista "Familia". Evolutia acestor doua teme se imparte in doua perioade ale operei lui Eminescu, etape definite de Garabet Ibraileanu intr-una din lucrarile lui critice indreptate de aceasta data asupra operei marelui poet. In prima etapa, Eminescu canta iubirea impartatita, poeziile scrise in aceasta perioada au o structura asemanatoare si urmeaza un adevarat scenariu (momente tandre, motivul visului etc) - "sentimentul iubirii in faza aceasta e mereu amestecat cu sentimentul naturii. [] natura e intotdeauna in functie de sentiment, si foarte adesea expresia starilor de suflet. In orice caz este cadrul strict necesar al vietii.'Eul liric isi cheama iubita in mijlocul naturii, care este primitoare si ocrotitoare a iubirii celor doi - cadrul senin si fericit. Uneori nici nu poti hotara bine daca aceste poezii sunt imnuri inchinate naturii ori iubirii. Exemple de poezii din aceasta perioada: "Sara pe deal", "Dorinta", "Lacul", etc.

Publicata la 1 iunie 1885 in revista "Convorbiri literare", poezia "Sara pe deal", este o idila cu puternice note de pastel, ce reprezinta o redactare din perioada tineretii, in care tema dragostei se impleteste cu cea a naturii, intr-o viziune optimista, plina de viata. Aceasta conceptie, potrivit careia natura este un confident sau un spatiu ocrotitor pentru om este specifica romantismului, intalnita si in lirica populara. Poetul romantic e fascinat de spectacolul naturii si gaseste asociatii intre propria viata si fenomenele acesteia. Cadrul natural este la Eminescu insufletit, poezia realizand o alternanta intre cele doua planuri - planul exterior, plin de calm, reprezentat de tabloul inserarii si al noptii si planul interior, prezentat intr-o intensitate crescanda, asteptarea iubitei si imaginarea clipelor de extaz.

Inca din titlu (constructie nominala) Eminescu sugereaza o atmosfera linistita, ocrotitoare, lucru realizat prin folosirea regionalismului "sara" (Moldova) care confera muzicalitate. Specific poeziilor eminesciene este faptul ca sentimentul este exprimat cel mai adesea nu in mod direct, de catre eul liric, ci el este preluat de cadrul natural, prin folosirea ca procedeu dominant a personificarii. Sentimentul determinat de citirea poeziei e cel de liniste, de inaltare sufleteasca, de pace; atmosfera este usor melancolica si se realizeaza prin intermediul unor imagini auditive care au la baza personificarea: "buciumul suna cu jale", "apele plang". "Buciumul", "turmele", "stresine vechi", "clopotul" realizeaza imaginea straveche a unui timp ancorat, suspendat, simboluri ale romanismului, ale vechimii, a spatiului original. Strofele urmatoare sunt descrieri mai dinamice, planul este predominant terestru, prezinta activitatea de la sfarsitul zilei prin dominanta imaginilor auditive. Ultimele strofe surprind mai ales planul interior, subliniindu-se nerabdarea indragostitului prin interjectia - "Ah", formele de viitor ale verbelor exprima faptul ca iubirea impartasita este traita in avans, imaginata, trairea bucuriei intalnirii anticipate.

Cadrul natural eminescian se compune dintr-o serie de elemente naturale specifice, care devin motive ale liricii sale, dintre care intalnim aici luna, stelele, contemplarea cerului fiind o modalitate de a sugera intensitatea sentimentului. In plus, folosindu-se de alternanta dintre planul exterior, al naturii, si planul interior, reprezentat de emotia si nerabdarea asteptarii, de anticiparea aparitiei iubitei, se realizeaza un fel de descriere idealizata a acesteia, tocmai pe baza alternantei - luna iubita, care sugereaza unicitatea, puritatea si ochii iubitei - stele, subliniidu-se ideea de stralucire, de frumusete: "Luna pe cer trece-asa sfanta si clara,/ Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,/ Stelele nasc umezi pe bolta senina." Un alt motiv literar frecvent intalnit este cel al arborelui, preferat fiind in codru teiul sau stejarul, in aceasta poezie aparand insa salcamul, care devine un fel de axa a lumii, locul in care cei doi indragostiti se vor intalni. Specificul modului in care apar motivele poetice in lirica eminesciana, si de altfel in toata lirica ce apartine romantismului este acela ca ele sunt prezentate fara o ierarhizarea, sunt alaturate de obicei prin coordonare, ceea ce creaza impresia de spatiu intins, asociata cu deosebita intensitate a sentimentului.

Este de altfel conceptia exprimata in mod direct la finalul poezii, printr-o intrebare retorica "Astfel de noapte bogata,/ Cine pe ea n-ar da viata lui toata?", caci romanticul este nepasator fata de propriul destin, gata sa se sacrifice pentru implinirea unui ideal, si aceasta poate fi cel al dragostei.

Fuziunea dintre natura si dragoste este perfecta in "Sara pe deal".

A doua perioada a operei lui Eminescu prezinta iubirea tradata, neimpartasita, poetul singur si dezamagit cauta explicatii, este caracterizata printr-o oboseala si printr-o tristete dilatate cosmic. Timpul se acumuleaza, in straturi, peste amintirea iubirii irosite, natura isi pierde prospetimea luminoasa, culorile palesc. Acestei perioade ii corespund poezii ca: 'De cate ori, iubito,..', 'S-a dus amorul', 'Cand amintirile', 'Pe langa plopii fara sot' si altele.

Plopul, considera G. Calinescu, este un 'copac elastic si orasenesc', ce 'da amintirilor o miscare lenta', identificata in tonul de romanta al poeziei 'Pe langa plopii fara sot', aparuta in revista 'Familia' in 1883. In 'Dictionarul de simboluri' al lui Jean Chevalier si al lui Alain Gheerbrant, plopul e considerat un copac asociat 'durerii, sacrificiilor si lacrimilor', simbolizand 'fortele regresive ale naturii, amintirea mai mult decat speranta, timpul trecut mai mult decat viitorul renasterilor'. In mod intamplator sau dintr-o simbolistica autentica, perceputa in termenii ei definitorii, Eminescu inscrie ideatia poeziei in acesti termeni semnificativi. 'Pe langa plopii fara sot' e o poezie a tristetii, a destramarii iubirii, a pierderii sperantelor in dragoste ca sentiment inaltator. Plopii, 'fara sot', evoca, intr-o prima secventa, de doua strofe, o poveste de dragoste neimplinita, din vina fiintei iubite, singura care , nu a inteles intensitatea sentimentelor poetului: 'Pe langa plopii fara sot/ Adesea am trecut;/ Ma cunosteau vecinii toti -/ Tu nu m-ai cunoscut.// La geamul tau ce stralucea/ Privii atat de des;/ O lume toata-ntelegea -/ Tu nu m-ai inteles.'

Poezia se construieste, inca de aici, pe temeiul gradatiei ascendente, al amplificarii, pe de o parte, a dragostei poetului, pe de alta, un paralelism perfect, a neintelegerii fiintei adorate, care rateaza sansa unei mari iubiri. Semnificativ este spatiul in care se consuma sentimentul erotic. Suntem departe de caile nepatrunse ale naturii, de adancimea codrului protector, cu proiectia trairilor lirice la scara cosmica, incadrabile in inefabilul unui spirit universal. Peisajul este aici citadin, conventional, el insusi inadecvat nemuritoarelor povesti de iubire. Femeia indragita se remarca prin absenta, fiind doar banuita ca se afla dincolo de un hotar impenetrabil, figurat mai intai, in peisaj, prin 'plopii fara sot', apoi prin geamul 'ce stralucea', ce nu dezvaluie, prin reflectare catre exterior, mai mult decat in sonetul 'Stau in cerdacul tau', nimic din atmosfera misterioasa a interiorului, din intimitatea acestuia. In secventele urmatoare, poezia ia de altfel o tonalitate intens meditativa, inaltandu-se la consideratii asupra metafizicii iubirii, cu sintagme in general cunoscute din alte poezii de dragoste. Poetul, ca substitutul sau genial din 'Luceafarul', ar fi dorit 'o soapta de raspuns', 'o zi din viata', chiar implinirea sublima a unei singure clipe de iubire: 'O ora sa fi fost amici,/ Sa ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici,/ O ora, si sa mor.' insasi fiinta iubita ar fi urcat in sfera superioara a astrilor, unde 'in calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins', ar fi invins timpul ireversibil, dobandind trasaturile ideale ale arhetipului feminin, 'Un chip de-a pururi adorat/ Cum nu mai au perechi/ Acele zane ce strbat/ Din timpurile vechi.' Culminatia sentimentului, in acelasi timp punctul cel mai inalt al gradatiei, care ia de acum o linie descendenta, se justifica printr-o iubire ce angajeaza, in sens mitic, toate generatiile de stramosi, intreaga mostenire genealogica a speciei: 'Caci te iubeam cu ochi pagani/ Si plini de suferinti,/ Ce mi-i lasara din batrani/ Parintii din parinti. 'Intoarcerea in prezent destrama intregul miraj al iubirii, coborata din spatiile idealitatii: 'Caci azi le semeni tuturor/ La umblet si la port,/ Si te privesc nepasator/ C-un rece ochi de mort.' Clipa astrala a marii iubiri, nepamantene, a fost definitiv pierduta: 'Tu trebuia sa te cuprinzi/ De acel farmec sfant,/ Si noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pamant.'

Ingemanate mereu, natura si iubirea se constituie intr-o singura tema in care spatiul poetic primeste valoare filosofica si este caracterizat de emotii puternice si sentimente profunde. Desi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste doua teme comporta o suita de motive, semnificatii si ipostaze proprii. Cultivarea cu predilectie a simbolurilor iubirii si naturii este unul dintre elementele decisive in integrarea liricii eminesciene in curentul romantic literar.

In concluzie, lirica erotica eminesciana cuprinde doua faze distincte ale creatiei, privind exprimarea sentimentului de dragoste. O prima faza, asa-yis naturista, ilustreaza imaginea luminoasa, optimista a iubirii, momentele ferivite se asociaza unui cadru natural, aflat in deplina armonie cu starile sufletesti ale poetului ("Dorinta". "Lacul", "Sara pe deal"). Adoua etapa a liricii erotice se defineste prin profunzimea filosofica a sentimentului de iubire, ceea ce da creatiilor din aceasta perioada scepticism, melancolie, provovate de dezamagirea poetului, aflat mereu in cautarea idealului de iubire.