Nichita Stanescu ELEGIA A ZECEA

Nichita Stanescu ELEGIA A ZECEA

Context literar. Elegia a zecea este integrata in volumul 11 Elegii (1966) si este subintitulata Sunt deoarece instanta individuala a discursului (eu) nu poate vorbi decat despre sine si despre suferinta ce o macina.

Textul este structurat in doua parti si are ca tema centrala limitarea cunoasterii umane.

Structura - compozitie. in prima parte a poemului poetul deplange lipsa unui organ total care sa asigure cunoasterea absoluta. In cea de-a doua parte, el vorbeste despre absenta organelor necesare plierii la real. In fapt, pentru a avea acces la un alt nivel cognitiv, ar fi necesare fie primul organ (total), fie celelalte, adecvate realului, ce ar suplini lipsa primului.

Eul contemplativ ajunge sa se autocontemple si, devenind obiect al reflectiei proprii, se recunoaste pe sine drept absurd.

Poemul debuteaza pe ton confesiv: "sunt bolnav'. Urmeaza enumerarea cauzelor "bolii': simturile, prin care se realizeaza in mod normal cunoasterea, au devenit instrumente ce deformeaza realitatea. Frapeaza numarul mare al formelor morfologice derivate cu prefixe negative: neantul, neprevazutul, nemirosul, nepipaitul, marci ale unui lirism conceptual.

Poetul deplange dezacordul dintre simturi si realitate: cunoasterea senzoriala nu poate fi totala caci simturile actioneaza separat si ofera informatii incomplete: vine vederea "mai intai, apoi pauza', "vine mirosul, apoi liniste', "apoigustul, vibratia umeda, apoi iarasi lipsa'.

Poetul isi doreste un trup pe masura aspiratiilor sale, nu unul imperfect: "trupul cerbos/ ramura fara frunze', si deplange absenta unui organ absolut ce ar permite accesul spre cunoasterea totala: "ochi-timpan', "papila-mirositoare', "organ piezis', "organ fluturat in afara'.

El de altfel, nici nu poate fi definit decat printr-o sinteza a simturilor, insa numai la modelul intuitiv. Eul liric poate doar sa aproximeze anumite stari: "m-au calcat aerian/ abstracte animale fugind speriate de abstracti vanatori/ speriati de o foame abstracta'. Interjectia iata-ma cu care debuteaza a Ii-a parte a poeziei, accentueaza prezenta subiectului. Acum el tanjeste dupa organe ce i-ar deschide calea spre adevarata realitate, isi doreste imagini concrete pe care sa le asimileze: "organul numit iarba mi-a fost pascut de cai/ organul numit taur mi-a fost injunghiat '. De fapt, accesul la real si legatura substantiala eu - real nu pot exista.

Tot in a doua parte intalnim si o marca a intertextualitatii: imaginea eminesciana a maestrului nebun: "iata-ma, stau intins peste pietre si gem/ organele-s sfaramate, maestrul,, ah,/ e nebun/ caci el sufera/ de-ntreg universul', imagine ce simbolizeaza durerea poetului in fata limitelor puterii sale de cunoastere. Conditia precara e semnalata de-a lungul poemului de afirmatiile: "sunt bolnav', "ma doare', "mi-a disparut', "nu sufar', "mor'.

Poemul are o metrica variabila, ton elegiac, dar care nu devine niciodata patetic.

Receptare critica

"Deschiderea din totdeauna a poetului spre viata rarefiata a ideilor capata in acest volum o formula decisiva. El e in cautarea unei _t    identitati profunde a lucrurilor, deasupra a tot ceea ce e distinct prin impuritate contingenta. ()

Exista in volumul lui Nichita Stanescu o suferinta abstracta, produsa de dificultatea organica de cristalizare intr-un mod anumit al existentei sau al cunoasterii. Poetul n-a invatat inca sa renunte, si atitudinea lirica cea mai caracteristica mi se pare a fi imposibilitatea de a alege. Elegiile sale sunt aproape toate elegii ale optiunii. Si, in aceeasi masura, elegii ale unitatii, caci unitate inseamna consecventa, iar consecventa e optiune repetata. ()'

(Mircea Martin, Generatie si creatie) (M.R)