LUCEAFARUL

LUCEAFARUL

Context literar. Creatia-sinteza a lui Eminescu a fost publicata in anul 1883, mai intai in Almanahul Societatii Academice Social Literare ,, Romania Juna' din Viena, apoi in ,,Convorbiri literare', iar spre finele anului si inceputul lui 1884 in primul volum Poesii, editie ingrijita si prefatata de Titu Maiorescu.

Este capodopera marelui poet, creatie elaborata in peste zece ani, opera in care este evidenta apartenenta poetului la romantism. Luceafarul este un poem alegoric avand ca geneza doua basme romanesti culese de germanul Richard Kunisch, in timpul unei calatorii intreprinse in Tarile Romane. Basmele care l-au inspirat pe marele poet sunt: Fata in gradina ele aur si Miron si frumoasa fara corp.

Pentru Eminescu acestea au fost si sursa de inspiratie, dar si motiv de a crea noi poeme epice, versificandu-le, iar apoi dandu-le valente stilistice remarcabile si semnificatii mitice deosebite, relevandu-se dorinta geniului de a atinge absolutul.

Din cele doua basme romanesti, Eminescu a retinut ideea unei iubiri "peste fire' si atractia irezistibila spre perfectiune, spre absolut, precum si cateva elemente care dau forma de basm acestei cunoscute capodopere.

Specificul speciei. Structura, forma, alegorica, compozitia fac din acest poem o creatie originala, remarcabila. in poem sunt astfel prezente toate cele trei genuri literare; epicul, liricul si dramaticul coexista armonios, concurand la definirea operei drept o sinteza si o culme a creatiei eminesciene.

Elementele epice se pot recunoaste usor, de la simpla formula tipica a basmului romanesc: "A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata ' dupa care se intra intr-un cadru fantastic, relatandu-se o poveste de iubire neimplinita intre o pamanteana si Luceafar. Fantasticul dobandeste profunzime atunci cand "preafrumoasa' fata de imparat il invoca pe Luceafar, in vis, sl-1 cheama sa coboare pe pamant. Cuprins de iubire, astrul ii raspunde, se metamorfozeaza intr-un tanar voievod "cu par de aur moale', apoi intr-un chip demonic, caruia "Pe negre vitele-i de par/ Coroana-i arde pare'. intruchiparile stranii ale acestei fiinte fantastice o inspaimanta pe tanara cuprinsa de primii fiori ai iubirii (Zburator) si-i cere sa coboare in plan teluric, devenind muritor. Luceafarul vrea sa-i demonstreze cat de puternica este iubirea sa si realizeaza un zbor ab origine, spre Demiurg, cerandu-i acestuia dezlegarea de nemurire. Evident ca Demiurgul nu poate accepta acest lucru pentru ca s-ar distruge in primul rand unitatea tor, Demiurg - Luceafar, si apoi s-ar dezmembra insusi echilibrul universului. in timp ce are loc dramaticul dialog Demiurg -

Luceafar (Hyperion), fata de imparat se lasa atrasa de iubirea pamanteanului Catalin care ii ofera o fericire imediata, astfel ca dragostea lor se implineste. in momentul in care apare in scena "pajul Catalin', fata de imparat primeste si ea un nume, Catalina (provenit de la Ecaterina, tradus din greceste prin: gingasie, puritate, frumusete; prenumele masculin Catalin s-a format de la Catalina), iar Luceafarul se numeste Hyperion (hyper-eonos = cel care pluteste, merge pe deasupra).

Hyperion, vazand-o pe frumoasa fata alaturi de muritorul Catalin, intelege ca iubirea sa nu se poate realiza, intre ei doi existand o bariera de netrecut, pentru ca intensitatea sentimentelor sale nu si-au gasit corespondentul in sufletul muritoarei. El se retrage resemnat in lumea sa absoluta, avand constiinta desavarsirii cunoasterii. Luceafarul trebuia sa traverseze si aceasta experienta erotica pentru a dobandi cunoasterea totala, absoluta.

Elementele lirice ale textului sunt evidente in descrierile de natura terestra: codrul, marea, si in prezentarea cadrului cosmic, vazut de poet asemenea unei schele: ,, Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer de stele'.

Lirice sunt si invocatiile fetei de imparat catre Luceafar: " Cobori in jos luceafar bland/ Alunecand pe-o raza/ Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza!', care reflecta atat sentimentele ei, cat si dorinta muritoarei de a-si depasi conditia prin aceasta aspiratie spre o iubire inaltatoare.

Raspunsurile, respectiv chemarile Luceafarului, au accente lirice. Acesta ofera fetei spatiul infinit, cerul, oceanul, o iubire eterna si o pozitie privilegiata.

Elementele dramatice contribuie la complexitatea stilistica si ideatica a textului, realizand totodata varietatea compozitionala a poemului. Creatia este astfel structurata in tablouri si scene si sunt prezente dialoguri care reflecta intensitatea cu care este traita fiecare secventa. Dialogurile intre fata de imparat si Luceafar, intre Luceafar si Demiurg se deruleaza intr-un limbaj elegant, elevat, in timp ce dialogul intre Catalin si Catalina cuprinde un limbaj presarat de regionalisme, reproducand specificul vorbirii oamenilor obisnuiti.

Teme - motive. Complexitatea poemului Luceafarul este evidenta si la nivel tematic, deoarece nu este sesizabila numai o singura tema. Poetul trateaza, in principal, tema conditiei dramatice a omului de geniu care nu-si poate gasi un egal in dorinta sa de a trai plenar o iubire perfecta, absoluta. Acestei teme i se adauga: iubirea, natura, folclorul, meditatia fdosofica asupra raportului om-univers si asupra timpului si spatiului finit si infinit.

Fiind o sinteza a liricii eminesciene, in Luceafarul se regasesc aproape toate motivele poetice preferate de poet.

Marea apare ca simbol al infinitului, dar si ca un element care face legatura intre planul terestru si cel cosmic, prin faptul ca atinge linia orizontului.

Castelul reprezinta spatiul nobiliar, somptuos in care traieste fata de imparat care este, ca si in basme, o fiinta ,,aleasa', total diferita de semeneie sale prin origine si frumusete. Acest spatiu ofera protectie fata de oamenii de rand si deschidere spre cosmic.

Stelele, cerul, luna, soarele reprezinta cadrul, spatiul in care exista Luceafarul, fiinta eterna, geniul, aflat in relatie antinomica fata de pamanteni.

Din poem nu lipsesc codrul, spatiul ocrotitor al indragostitilor, simbol al tainei si al vesniciei naturii, precum si teiul, copac drag si sacru pentru poet, element favorizant visarii, martor al iubirii celor doi pamanteni.

Structura - compozitie. Poemul cuprinde 98 de strofe, mai multe tablouri (5) care reflecta cele doua spatii, dar si cele doua planuri: terestru si cosmic.

Primul tablou reda aspiratia fetei spre Luceafar, pe care il invoca sa coboare in lumea ei. Chemarea muritoarei are efecte deosebite asupra astrului, acesta se metamorfozeaza intr-un inger care o sperie prin glacialitatea sa: " Strain la vorba si la port/ Lucesti fara de viata,/ Caci eu simt vie, tu esti mort,/Si ochiul tau ma-ngheata'.

Tabloul al doilea contine cealalta metamorfoza a Luceafarului care, din nou, o inspaimanta pe fata din cauza senzatiei de combustie si pentru ca are aspect demonic. Fata, patrunsa de teama de necunoscut, ii cere Luceafarului sa.coboare din sfera sa si sa devina un simplu muritor. Dorinta fetei, precum si acceptarea Luceafarului de a deveni pamantean dau impresia ca cele doua planuri tind sa se apropie pentru ca, de data aceasta, participarea afectiva pare sa fie egala.

Apare pajul Catalin, in cel de-a/ treilea tablou, care schimba firul povestii de iubire, amintind, parca, fetei ca este o muritoare, ca trebuie sa se implineasca in plan terestru si sa renunte la idealuri care ii depasesc conditia: ,, visul de luceferi'.

Cel mai dramatic tablou este cel care contine diatogul Luceafar -Demiurg. in aceasta a patra secventa Demiurgul expune transant diferenta intre muritori si fiintele externe, respectiv intre omul obisnuit si geniu. Demiurgul prezinta intai antinomia om - fiinta superioara, dupa care procedeaza la o simpla concretizare, propunandu-i Luceafarului sa priveasca spre pamant unde ii poate vedea pe cei doi. indragostiti, pe fata de imparat "imbatata de amor', care uitase ca ii ceruse, mai devreme, sacrificiul suprem, dezlegarea de nemurire, si pe alesul, comun, al acesteia.

Ultimul tablou este o meditatie trista asupra conditiei geniului care

se resemneaza, se izoleaza de muritori, intelegand ca intre el si lume va fi permanent o relatie de incompatibilitate.

Tristetea si suferinta Luceafarului deriva si din faptul ca a crezut ca poate trai, alaturi de fata de imparat, o iubire absoluta, considerand-o pe aceasta fiinta ideala.

Analiza stilistica

Nivelul fonetic. Inspiratia folclorica este sesizabiJa si in faptul ca sunt prezente o serie de fonetisme populare: "straluce' (straluceste), "mani' (maine), "razima' (rezema), "se imple' (se umple), ,,sara' (seara) etc.

De altfel, fonetismele populare, precum si regionalismele, au si o alta functie stilistica, ele realizeaza atmosfera de basm, plaseaza aceasta poveste de dragoste intr-un timp indepartat (illo tempore), intr-un timp mitic.

Elementele morfo-sintactice sunt in perfecta concordanta cu modurile de expunere si cu intentia vadita a autorului te a demonstra incompatibilitatea dintre lumea geniului si cea a oamenilor obisnuiti. Astfel, substantivele si adjectivele servesc si ele la relevarea antinomiei geniu - muritor. Lumea geniului este compusa din: cer, stele, luceafar, bolta, sfera, chaos, nemurire, si are ca atribute: adanc, mandru, senin, alb, negru, vanat, himeric, in timp ce spatiul teluric cuprinde: camara, odaia, castelul, codrul, teiul, copil, avand ca insusiri: frumoasa, mandra, indraznet, viclean, rusinos, dragalas, argintii etc.

Cele mai multe parti de vorbire devin simboluri care definesc lumea geniului, in opozitie cu cea a oamenilor obisnuiti. in replicile sale, Demiurgul foloseste doua forme pronominale - sugestii ale lumilor ■diametral opuse:

"Ei doar au stele cu noroc

Si prigoniri de soarte.

Noi nu avem nici timp, nici loc,

Si nu cunoastem moarte. '

Astfel, pronumele de persoana a Ill-a plural "Ei' ii desemneaza pe oameni, in timp ce pronumele personal "Noi' ii vizeaza pe cei doi, Demiurgul si Hyperion, care formeaza un tot unitar.

Formele verbale sunt, preponderent, la prezent, acest timp este tipic relatarii din basm, este un prezent-etern, dand impresia de simultaneitate intre transfigurare si receptare. Prezentul alterneaza uneori cu imperfectul, perfectul compus si. mai rar, cu perfectul simplu. Imperfectul, ca timp al naratiunii, ii serveste poetului in realizarea unei anume portretistici sau pentru expresivitatea actiunii durative: "Parea un tanar voievod/ Cu par de aur moale' sau "Porni luceafarul. Cresteau/ In cer a lui aripe', "Parea un fulger ne-ntrerupt'.

Nivelul lexico-semantic. Registrul lexical se ordoneaza si el pe

doua directii antinomice. Eminescu marcheaza diferenta dintre cele doua kimi si din perspectiva vocabularului. Astfel, Luceafarul si Demiurgul au un limbaj elevat, in care exista termeni ca: sfera, nemurire, nimb. chaos, lumea, palate de margean, in timp ce Catalin utilizeaza cu nonsalanta regionalisme, specifice lirrfbajului familiar: ,,Si mandra, arz-o focul', ,,nu te mania', ,,stai cu binisorul', "De te inalt de subsuori/ Te-nalta din calcaie'.

Privit in ansamblu, poemul cuprinde termeni din vocabularul fundamental; termenii neologici si regionali sunt folositi cu moderatie si numai atunci cand intentiile stilistice o impun pentru a marca imensa diferenta intre lumea muritorilor si cea a geniului.

Nivelul figurilor de stil. Lucrand peste zece ani la aceasta capodopera, Eminescu i-a dat o forma stilistica remarcabila, figurile de stil demonstrand inca o data ca poemul este o sinteza a liricii romanesti. Tropii sunt bine realizati, datorita unui proces de elaborare indelungata si sunt cu o mare incarcatura sugestiva si emotionala.

Procedeul de baza este alegoria, poetul realizand simboluri romantice de mare profunzime: Hyperion si Demiurgul reprezinta nemurirea, fiinta superioara, iar Catalina si Catalin sunt oamenii obisnuiti.

Un alt procedeu, des utilizat de Eminescu, este antiteza. Aceasta este un procedeu stilistic specific romantismului prin care poetul releva, in primul rand, incompatibilitatea dintre lumea geniului si lumea muritorilor. Astfel, Eminescu isi dispune simbolurile la extreme: fiinte supranaturale, cosmice si oameni obisnuiti. in asemenea context intra in relatie antitetica lumea cosmica si lumea terestra. Chiar si planurile sunt antinomice: teluric si cosmic, acestea reprezentand doua spatii: unul finit si altul infinit.

Criticul literar Valeriu Cristea, in cartea sa Spatiul in literatura, demonstreaza ca cele doua lumi sunt incompatibile si din perspectiva spatiului. In Luceafarul se opune spatiul stramt, limitat al camerei fetei de imparat spatiului infinit in care traieste Luceafarul.

Antitetice sunt si atitudinile fetei de imparat: in prima parte a poemului, aspira spre Luceafar, dorind sa-si depaseasca efemera conditie de muritoare, pentru ca, in final, sa se resemneze si sa accepte o iubire obisnuita si o existenta comuna alaturi de Catalin.

Referindu-ne la celelalte figuri de stil, putem afirma ca Eminescu a fost deosebit de atent asupra fiecarui aspect stilistic. Epitetele nu sunt simple ornamente, ele sintetizeaza calitati, valori sau dau o cromatica deosebita cadrului. Epitetele cu valoare cromatica sunt sugestive pentru imaginile fantastice create: "fata alba', "vanat giulgi', "pe negre vitele-i de par', relevand trasaturile stranii ale Luceafarului, originea sa, neconcordanta sa cu spatiul teluric.

Cel mai discutat si analizat epitet este cel atribuit fetei: "O

preafrumoasa fata'. In manuscrise s-au descoperit o serie de variante: ghiocel, dalei, vlastare!, giuvaer, mult frumoasa, un soi frumos de pasare..Varianta finala ,,preafrumoasa' pare sa cumuleze in aceasta forma de superlativ toate calitatile fetei. Acest epitet, ca si comparatia fetei cu Fecioara si luna nu fac altceva decat sa o individualizeze si sa o unicizeze pe aceasta muritoare. Ea este un exemplar deosebit prin calitatile sale, are o origine nobiliara,,, Din rude mari imparatesti', ceea ce ii completeaza profilul prin detasarea ei de celelalte pamantene.

in invocatiile fetei de imparat descoperim alte doua comparatii cu o mare doza sugestiva: fata il compara pe Luceafar intai cu un inger, apoi cu un demon, opozitia intre cele doua intruchipari relevand plasarea geniului numai la extreme. ,

Metaforele create de Eminescu au o mare incarcatura semantica, simbolica. Luceafarul foloseste frecvent sintagme de tipul: ,,sfera mea', "lumea mea' care devin aici expresii elocvente ale spatiului infinit si ale cunoasterii absolute.

in expozeul liric cu implicatii dramatice al Demiurgului sunt prezente expresii metaforice de tipul "stele cu noroc', "prigoniri de soarte' care desemneaza fericirea si nenorocul de care au parte muritorii in existenta lor limitata. in aceeasi strofa intalnim un fenomen stilistic extrem de rar: se pun in antiteza doua metafore: " Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte', definindu-se astfel existenta accidental dramatica a muritorilor.

Si in vorbirea lui Catalin descoperim expresii metaforice: "revarsa liniste de veci', "noaptea mea de paterni', care traduc starile sale de maxim erotism.

Alegoria (semnificatia simbolurilor)

Simbolurile poemului sunt usor de descifrat: Luceafarul si Demiurgul reprezinta fiinta superioara, geniul, in timp ce Catalina si Catalin sunt reprezentantii omului obisnuit.

Geniul este diametral opus muritorului, el este inzestrat cu o mare putere de obiectivare, urmarindu-si cu maxima perseverenta idealul propus. in poem, geniul are de traversat o experienta erotica necesara implinirii cunoasterii absolute. Luceafarul nu reuseste sa atinga perfectiunea si in iubire pentru ca nu si-a gasit corespondentul ideal, adica femeia perfecta.

Rezulta ca participarea la eros nu a fost in egala masura, fata de imparat nu a reusit sa se inalte la nivelul geniului, iar acesta a intentionat zadarnic sa se sacrifice pentru iubire, pentru ca ea se va consola si-si va trai fericirea alaturi de Catalin.

O alta trasatura a geniului este setea de cunoastere care se concretizeaza in dorinta de a patrunde toate tainele universului. Evolutia pe scara gnoseologica a geniului este enorma, aceasta atingand punctul maxim prin patrunderea si in tainele iubirii.

Geniul are intotdeauna o conditie dramatica pentru ca niciodata nu a fost inteles si apreciat de oameni. El incearca sa stabileasca o legatura cu muritorii, insa acestia nu pot aprecia gesturile lui si nici nu-i inteleg aspiratiile. Indiferent de context sau de situatie, intre geniu si oameni va fi intotdeauna o prapastie care traduce relatia de incompatibilitate.

Oamenii obisnuiti sunt reprezentati de Catalina si Catalin care stau sub semnul subiectivismului si al compromisului. Muritorii se conduc numai dupa aparente si sunt dirijati de sentimente si resentimente. Nu au capacitatea de a savarsi un sacrificiu enorm, ca Luceafarul, care vrea sa renunte la nemurire pentru a-i demonstra fetei cat j^e-imensa este iubirea sa. Muritorii urmaresc idealuri care se pot implini rapid si fara sa fie nevoie de implicatii afectiv - emotionale prea mari.

Simbolica este si retragerea resemnata a Luceafarului, din finalul poemului, aceasta sugerand conditia dramatica a geniului. Se demonstreaza ca izolarea, sau numai indepartarea de oameni, este tipica geniului care prefera aceasta situatie existentei intr-un spatiu neadecvat, ostil.

Principala cauza a izolarii geniului este aceea ca niciodata el nu a fost inteles si apreciat conform valorii si aspiratiilor sale.

Receptare critica

"Forma lirica nu trebuie sa fie in toate imprejurarile si in mod neaparat subiectiva. Exista un lirism inscris intr-un cadru de balada. In cazul acesta, sub masca unor personaje straine si a unor intamplari eterogene palpita inima poetului si aventura sa intima. Luceafarul lui Eminescu este o creatie apartinand acestei lirici mascate'

(Tudor Vianu, Opere, voi. II, Poezia lui Eminescu)

"Eminescu instituie aci [in Luceafarul] unul din primele demersuri de obiectivare a romantismului, de trecere a sa catre un fel de neoromantism si catre noua situare cosmotica a liricii moderne.' (Edgar Papu, Poezia lui Eminescu) (L.C.N.)