LUCIAN BLAGA MESTERUL MANOLE

LUCIAN BLAGA MESTERUL MANOLE

Context literar. Lucian Blaga scrie un teatru poetic si filozofic, un teatru de idei care are la baza reprezentarea in maniera mitizanta, re integratoare si intr-o caligrafie expresionista a unor motive crestine, istorice sau folclorice. Orientarea spre mit nu inseamna insa doar adoptarea temelor de acest tip si relansarea lor intr-un discurs de alta natura, ci chiar crearea unei logici mitologice.

In Mesterul Manole autorul'se indreapta spre literatura populara, urmand in acelasi timp calea esteticii expresioniste. Retrairea fondului mitic primitiv, tensiunea vizionara, sentimentul absolutului, interiorizarea ideilor, exacerbarea nietzscheana a eului creator, lupta constiintei umane cu fortele irationale, stilizarea personajelor fac parte din poetica expresionista.

Cu toate acestea, piesa nu este dependenta de teorie, ci o depaseste prin caracterul tragic, prin imblanzirea pornirilor instinctive ale eroilor si prin afirmarea unui umanism propriu eticii folclorice.

Specificul speciei. Mesterul Manole este o drama de idei, filozofica si expresionista in care autorul reconstituie si amplifica semnificatiile mitului creatiei, depasind insa cadrul unei simple analogii cu balada Monastirea Argesului. in centrul poemului dramatic se gaseste tema "omorului sacrificial' ca justificare estetica a unui autentic act de creatie. Nazuinta artistului spre absolut, cautarea unui adevar ce depaseste conditia umana fundamenteaza filozofic textul, in timp ce depersonalizarea personajelor, transformarea lor in simboluri, si limbajul metaforic ii asigura poeticitatea.

Semnificatia titlului. Prima abatere de la textul baladei sta in schimbarea titlului Monastirea Argesului cu Mesterul Manole. Blaga acorda asadar o mai mica importanta actiunii inaugurale, intemeietoare a operei de arta, decat autorului ei. Manole este un personaj exemplar prin daruire si jertfa, erou mitic si tragic, arhetip al artistului, in jurul caruia se organizeaza intreaga drama. Nu intamplator, mesterul ocupa in fiecare scena pozitia centrala, privilegiata, toti ceilalti gravitand in jurul lui si definindu-se in raport cu el.

Subiectul

Actul I. Didasc.aliile indica, inca de la inceputul dramei, indepartarea de modelul baladic. Cei noua mesteri nu mai formeaza un personaj colectiv anonim, ci sunt individualizati social si moral (cel dintai a fost cioban, al doilea pescar, al treilea calugar, al patrulea -baies in ocna). incadrarea in spatiu si timp este si ea diferita ("Pe Arges in jos - timp mitic romanesc'), evenimentele fiind proiectate in atemporalitate si aspatialitate.

Piesa incepe abrupt, in plina tensiune. Conflictul exterior din partea introductiva a baladei este inlocuit de conflictul interior, de zbuciumul din sufletul lui Manole care incearca de sapte ani (cifra fatidica, simbolizand cele sapte zile ale Genezei) sa ridice o manastire.

Mesterul masoara, socoteste in camera sa de lucru, intr-o atmosfera stranie, terifianta. Intriga se contureaza rapid, dar ideea jertfei nu mai este transmisa personajului in vis, ci este anuntata de Bogumil: "Dar tu nu vrei sa faci jertfa si pe mine nu vrei sa ma lasi sa ma rog'.

Manole refuza insa sacrificiul ca modalitate de a pune capat blestemului ce darama zidurile, aducand un argument crestin: "A fost odata sapat in piatra: sa nu ucizi. Si alt fulger, de atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile

Constient ca se afla sub actiunea unor forte irationale, personajul se revolta: "Jertfa aceasta de neinchipuit cine o cere? Din lumina Dumnezeu nu poate s-o ceara din adancimi, puterile necurate nu pot s-o ceara '. Creatia sa este dura, trudnica, chinuitoare, harul artei este simtit ca un blestem.

Credincios dogmei, Bogumil ii sugereaza un posibil raspuns, explicandu-i caracterul dual al divinitatii: "Si daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul Satanail sunt frati? '. Ca reprezentant al fortelor originare si magice, Gaman intuieste si el ca realizarea bisericii se poate infaptui numai prin jertfa ceruta de stihii. Prin el, conflictul se nuanteaza, castiga in profunzime si consistenta. Eroul intruchipeaza zona obscura a constiintei lui Manole, spatiul afectelor si al subconstientului, obiectivand, prin prezenta sa in actiune, trairile si gandurile zidarului.

Aparitia Mirei si dansul ei copilajesc pe spatele lui Gaman amplifica drama lui Manole, dar totodata clarifica si anticipeaza punctul culminant al piesei: "eu sunt biserica - jucaria puterilor'. Identificarea jucausa cu manastirea devine o sumbra premonitie.

Actul II se construieste in jurul scenei juramantului. Mesterul raspunde solului ca ,,biserica se va ridica', acceptand jertfa si asumandu-si implicit destinul tragic. Horoscopul pe care trimisul lui Voda i-l comunica se transforma intr-un avertisment funest si anunta deznodamantul: ,, Umbra ta a cazut pe planeta Vineri, esti primejdie pentru neamul femeiesc'. Legamantul, la inceput respins, dar acceptat - dupa o dramatica infruntare - de mesteri, marcheaza un moment de maxima tensiune, deznadejdea fiind inlocuita cu o atitudine ferma ce pune capat nesigurantei.

Actul III descrie asteptarea incordata a primei "sotii, fiice ', destinate implinirii jertfei si contracararii fortelor malefice si, apoi, aparitia Mirei si sacrificarea ei sub pretextul unui joc ritualic, tragic.

Ucenicii il acuza pe Manole de tradarea juramantului, desi- el este singurul care-l respecta. Spre deosebire de ceilalti, dar si de personajul baladesc care implora cerul, mesterul nu cere naturii sa impiedice venirea sotiei sale. O data decizia luata, ea este urmata cu credinta absoluta, aceasta fiind o conditie care garanteaza eficienta jertfei. Acordand zidirii semnificatie ludica, Manole transforma dragostea omeneasca a femeii in fundament al creatiei sale si-i subliniaza iubirea in lumina, in ..lunga si fara sfarsit' minune.

Actul IV. Punctul culminant, jertfa, are o dubla simbolistica. Mira vine la Manole sa-l ajute, sa-l scape de furtuna framantarilor, sa-t aline, dar si sa impiedice un act inuman: sacrificiul. Pe de o parte, ea impresioneaza prin puritatea si intensitatea iubirii sale, pe de alta parte prin umanism - calitati transfigurate in opera de arta.

Scena zidirii febrile, conduse de mesterul infrigurat, muncind cu disperare, grabindu-si tovarasii si insuflandu-le o forta colosala, demiurgica, puncteaza dramatismul piesei. Lucrarea^ materiala primeste har, devine, prin fiinta asezata la temelie, opera vie, independenta de cel care a produs-o.

Actul V dezvaluie revolta omului Manole impotriva artistului. in final el intelege gravitatea faptei sale si incearca sa distruga biserica: "povestea noastra sa se cufunde in pamant, ca a fost cea mai grea, cea mai trista, mai fara noima, tulburatoare din toate povestile purtate, vreodata de vant'. Creatia apartine insa tuturor, de aceea multimea impiedica devastarea ei. Moartea lui Manole, deznodamantul nu pot fi totusi impiedicate. Sacrificiul nu este provocat de reactiile boierilor care cer pedepsirea mesterului, si nu se justifica printr-un element exterior (invidia lui Voda - ca in balada), ci reprezinta un gest deliberat, calculat, singurul posibil, care-i aduce creatorului unirea cu Mira si contopirea cu biserica.

Caracterizarea personajelor. Tipuri si relatiile dintre ele

Manole. Arhetip al artistului, personaj titanic, prometeic, dual, scindat de aspiratii antagonice, angajat intr-o activitate sisifica de creatie, Manole este un impatimit, dominat de vointa de a cladi: " Vai noua Mira, biserica s-a tot prabusit, cu cat se prabusea, patima crestea'.

Revoltat si orgolios, se masoara cu Divinitatea {"Cand El a cladit ce a jertfit?'), bun crestin, se opune sacrificiului, dar, in sfarsit, pasionat si daruit muncii sale, el accepta jertfa.

Mesterul Manole evolueaza, se schimba, trece de la trairea efervescenta, de la "bucuria vietii' la asceza si suferinta si, in final, la un sentiment de vinovatie fata de moartea Mirei.

Adresandu-se lui Bogumil, se autodefineste: "Bogumile, rugati-va sa nu se mai salasluiasca in nimenea patima cladirii ca in Mesterul Manole cel de cumplita amintire'. Mira, de asemenea, descriindu-i zbuciumul si indarjirea il caracterizeaza: "Manole e un chin. in inima fara odihna, gand treaz, visare fara popas '.

Mai umanizat prin iubire decat prototipul legendar, Manole alege singur autosacrificarea, aceasta nemaifiindu-i dictata de o instanta exterioara. Zborul icaric de pe acoperisul bisericii este o decizie a omului eliberat de povara destinului sau creator, de misiunea sa artistica, civilizatoare.

Mira. Prezenta pura, ingenua, vesela, gratioasa si sincera, "femeie adusa de peste ape', Mira (cea care "se mira') simbolizeaza prin onomastica "destinul' (numele ei deriva de la forma greceasca "moira'), dar si ideea de pace, lume (mira vine de la mir).

Pentru Manole, ea reprezinta motivatia vietii: "Tu esti inceputul si sfarsitul', iubirea totala, perfectiunea.

Aflata intr-o legatura stransa cu natura, ea gaseste in. jur semne fatidice: "din stresini stau cu ochii deschisi spre nevazute primejdii'. Dansand cu naivitate pe spatele lui Gaman, sugereaza imaginea bisericii ce nu poate fi destramata de puterile contrare. ,, Copil, inger, piatra', cum o numeste intr-un impuls premonitoriu, batranul "zmeu', Mira este, de la inceput, destinata sacrificiului. Vrand sa impiedice infaptuirea crimei si sa imblanzeasca pe zidari, ea se arunca vesela in tragicul joc al mortii, transmitand in schimb viata creatiei.

Gaman. Personaj expresionist, duh al pamantului, fiinta cu porniri primare, asistand in somn la manifestarea spiritelor negative, "figura de poveste', " cu barba lunga, impletita, haina de lana ca un copac', Gaman este un alter-ego al mesterului, o umbra a acestuia, punandu-l in contact cu irationalul, cu mumele.

Zmeu, nebun si sfant, parand ca are "peste o suta de ani', inzestrat cu o putere vizionara si cu o forta telurica (,, Tu esti pamantul', spune Mira), el stapaneste o zona a subconstientului, a instinctelor si elementarului.

Capabil de autosacrificii (se ofera ca jertfa), Gaman este bantuit de cosmaruri si prevestiri apocaliptice.

Bogumil. Confident al mesterului, spirit demonic, sugerand coincidenta contrariilor (ca si in Pax magna si Lumina raiului), Bogumil se situeaza la granita dintre malefic si benefic. Numele personajului trimite la "bogumilism' - religie eretica fondata de preotul bulgar Ieronim Bogumil, raspandita in Serbia, Bizant si Bosnia. Adeptii acestei invataturi credeau intr-un dualism al binelui si raului si-I asezau la originea creatiei atat pe Satana (care a dat nastere lumii in materialitatea ei), cat si pe Dumnezeu (care i-a dat spiritul).

Bogumil este un slujitor fervent al dogmei unui creator supracategorial, la care se poate ajunge prin extaz. El se opune ratiunii, respingand incercarile lui Manole de a gasi pentru surparea zidurilor, o solutie stiintifica: ,,calculul e un joc necurat'. Nu se sprijina pe argumente logice, obiective, ci pe analogii formale: "orice numar pare o iscalitura schimonosita de drac'. Natura lui demonica este ghicita de Mira care-i banuieste "gandurile intunecate' si-I avertizeaza pe Manole.

Rolul iui Bogumil la nivelul conflictului este hotarator. El declanseaza intriga, indicand rezolvarea dramei mesterului prin jertfa, si tot el o inchide intr-o maniera simbolica metaforica, subliniind ideea eternitatii creatiei: "La judecata de apoi ca de aici va iesi, ca pasari de toamna ingeri calatori pe biserica se vor odihni'.

Structura - compozitie. Drama se compune din cinci acte care marcheaza un crescendo al actiunii si al emotiei. Tehnica teatrala este moderna: decorul - redus, simbolic, indicatiile parantetice -numeroase, sugerand atmosfera incordata, psihologia personajelor, mutatiile din constiinta lor.

Influenta expresionismului se citeste in natura conflictului, in tipologia prezentata. Onomastica eroilor este inlocuita cu apelative generice, personajele sunt esentializate, abstractizate, reprezinta tipuri existentiale, generale (doar Manole se caracterizeaza printr-o viata sufleteasca mai complexa).

Limbajul suporta o mare incarcatura stilistica (metafore, comparatii, antiteze, personificari), are un aspect gnomic, sententios.

Tragedia mesterului nu mai este produsa de forte exterioare, ci devine una a interioritatii exprimata printr-un monolog fantastic: "inauntru un gol se deschide, mahnire fara intrebari. Deasupra intuneric se inchide - deznadejdea nesfarsitelor incercari. Mi se mistuie somnul si sangele. -Ar trebui sa-nchid ochii, dar pleoapele de lume nu ma despart. Launtric un demon striga: Cladeste! Pamantul

se-mpotriveste si-mi striga: Jertfeste!'.

Receptare critica

"Mesterul Manole e un raspuns la problema estetica. Creatia are ca punct de plecare tehnica, dar nu devine opera vie fara factorul irational, fara har. Acest har pretinde totusi artistului suferinta. Dupa ce a sfarsit biserica, Manole, turburat in fiinta lui de om, voieste sa-si darame opera, sa scoata pe Mira. insa biserica e indestructibila si, de altfel, multimea il impiedica de la actiunea de naruire. Mod de a spune ca opera artistica, iesita din jertfa omului, are o existenta independenta. Manole se ridica in turla si se arunca de acolo jos. Multimea contempla opera devenita anonima, si nu are nevoie de autor.'

(George Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent)

Fragment semnificativ comentat

,, Biserica mi se cere, jertfa mi se cere. O, parinte, cat e de greu! Nicairi gandul nu inceteaza sa se framante. Cand vad copaci, imi zic: cer. Si ma ridic si ma uit. Pretutindeni, pasul mi-l aud in biserica crescandsubt rasunetul boltilor. In Campul Duminecii i-aud clopotele. Pe ses o vad intoarsa in apa mortilor. Naltarea ei vesnic intarzie, si pamantul se scutura. Nimic nu ajuta - ce sa fac? Totul a fost in zadar - ce incepem:' inca de ce o mie de ori, lucrare de nebun inainte imi flutura. '

Aceasta replica exprima patima pentru creatie a personajului principal. Manole oscileaza intre nevoia de a crea si necesitatea acceptarii jertfei, a amorului sacrificial (,, Biserica mi se cere, jertfa mi se cere'). El este constient de indrazneala proiectului sau {"lucrare de nebun') si de grandoarea Iul {"biserica crescand subt rasunetul boltilor'). Drama se fondeaza asadar pe existenta acestui conflict interior. Framantarea eroului constituie resortul intrigii.

Interogatiile retorice, rima interioara, metaforele confera textului caracter liric, poetic. (E.C.)