Literatura pasoptista

Literatura pasoptista

Mihail Kogalniceanu

Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este de a fi spirit critic atunci cand lumea nu-l avea si de a-l fi avut in forma constructiva, fara sarcasm. Peste tot, in programul revistelor, redactorul stie ce vrea. Dacia literara se cheama asa fiindca facand abstractie de loc, vrea sa se indeletniceasca cu  productiile romanesti fie din ce parte fie din orice parte a Daciei  in care scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile. Telul ii este infaptuirea dorintelor   ca romanii sa aiba o literatura si o limba comuna pt toti .

Romanul  Tainele inimii 

-publicat in  Gazeta de Moldavia  din 1850 i se poate atribui atat teoria propasimii fara ruptura cu trecutul, cat mai ales prin detaliile asupra zaharicalelor de moda veche si asupra cofeturilor piemontezului Felix Barla din Iasi, materie in care Kogalniceanu era expert

Kogalniceanu : este stimat si ca orator. I se gasesc in discursuri fel de fel de daruri de compozitie si de claritate. Toate aceste lucruri sunt azi moarte si in afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. In Cuvantul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii de istoria romana. Discursurile publicate mai tarziu, pentru un public parlamentar batran si prozaic sunt incarcate de amanunte tehnice. Kogalniceanu nu-si poate ingadui avanturi poetice insa efectul lor dramatic se poate intui. Oratoria lui Kogalniceanu se caracterizeaza printr-o mare francheta in expresie prin ton discret, autoritar si plin de umor, cu definirea plastica a situatiilor ajutata cateodata prin gest   .cine mai umbla dupa minister,aiba parte de el..n-am fost niciodata pe la gari in intampinarea regelui. .

Kogalniceanu creeaza metafore oratorice ca aceea despre transfugi numitii "fluturi politici" sau despre revolutiile timide   in editiuni multiple in forma de duodecimi .

Dimitrie Bolintineanu

Macedonia dadu literaturii romane inca de la inceput o contributie eminenta. Dimitrie Bolintineanu era fiul cutavlahului Enache Cosmad din Ohridaiar, mama sa era munteanca din Bolintin.

Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor focos si prin strania lor muzica. Bolintineanu ramane si azi un poet fragmentar remarcabil si o buna opere de izolare da o colectie surprinzatoare de instantanee poetice. El este intaiul versificator roman cu intuitia valorii acustice a cuvantului, care cauta cuvantul dincolo de marginile lui nationale si face din vers o singura arie. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape de poazia moderna. El are un foentism studiat care traduce ideea poetica direct, fara asociatiuni. Vestitele versuri "un orologiu suna noaptea jumatate/ In castel in poarta oare cine bate" sunt, daca aungam nedreapta deriziune cu care au fost stigmatizate, foarte bune versuri. Sincoparea cuvantului"orologii" spre a suna mai rotacizant, terminatiunile nutronomice tate-bate, intrebarea obosita ce indica neasteptarea nici unui element turburator dau randurilor o cadenta de masinarie care vine din fanetismul psihic, nu din ritmica exterioara a stihurilor.

In afara de simtul acustic, Bolintineanu poseda plastica dinamica, insusirea de a strange intr-o linie rasucita toata virtutea unei miscari.

Romanele "Manoil" si "Elena" se silesc sa zugraveasca moravurile, cam cu prea multa dispozitiune etica. Insa pt viata mondena Bolintineanu are o atitudine indiscutabila. Convorbirile, intr-o nepasare impertinenta si masurata ale oamenilor de lume sunt adesea spirituale. Manoil este istoria unui tanar care se crede iubit cu pasiune de sotia unui mosier, Marioara, impostoare, avand legaturi cu civicul Alecsandri, ticluitoare de scrisori apocrife si mai tarziu prostituata sub numele de  neburuita . Blazat, Manoil jucand carti pierde averea si pe Zoe in favoarea unui general trisor, e acuzat de o crima pe care nu a savarsit-o, in fine, absolvit. Se casatoreste cu Zoe. Intereseaza critica ascunsa a vietii monahale din scena calugaririi a doua fete, una suspinand, alta indiferenta incaltate cu coltuni albi. Imbracate cu camasi de lana, semanand cu vestelele osandite de druizi. Un peisaj alpestru cu varf de munti ca niste piramide negre, stanca pierduta in aburi, un brad ratacit, un torent aruncandu-se cu zgomot intr-un lighean de granit, merita sa fie amintit. Elena prevesteste vag romanele lui Diuliu Zamfirescu tratand discret suferintele discrete ale femeii fine silite sa se casatoreasca cu un om inferior. Elena,mama a unei fetite, iubeste pe Alecsandru si e stanjenita de scrupule. Zoe,impetuoasa carnala care vrea pe Alecsandru recurge la tot felul de malignitati. Introduce in societatea Elenei, spre a o compromite un fost lacheu, fiu al unei tiganci. Un ofiter strain, mistificat de ea ii taie parul. In cele din urma tuberculoza ce urma era o problema dificila. Avem de-a face cu un roman de analiza, consacrat in totul pasiunii si oricat de ieftine sunt intrigile de gelozie ale Zoei sunt un inceput de studiu al societatii feminine. Interiorul casei lui Alecsandru e somptuos ;pereti de stuc, bronz, patru statui pe piedestale de granit rosu. Tavanul salii de mancare se sprijina pe 12 coloane de granit si pe 12 statui mitologice.

Costache Negruzzi

Singurul lucru cert cu privire la familia lui este ca era razeseasca sau in orice caz de mica boieri si ca se afla mila si prin urnare dupa obiceiul vremii si in slujba logofatului Bals de la Trifesti de vreme ce in 1822 paharnicul Dinu Negrut si cardarul Gheorghe Negrut erau lasati prin diata epitropi ai copiilor mai sus numitului boier. Familia ar fi fost din Ireavca , trecuta apoi la Patosti in podgoriile Odobestilor si numele care era mai mult o porecla arata ca stramosul a fost  negru  la fata  smolit cum era si Costache. Pentru nevoile tanarului teatru national, Negruzzi a tradus si prelucrat piese de renume  Muza de la Burdujani un actor joaca trei roluri de indragostit-italian, neamt, grec- pe langa cucoana Caliopi Busuioc spre a o comprom ite in ochii lui Mos Trohin , in folosul nepotului acestuia Draganescu, pentru care slabiciunea unchiului e o piedica la proiectele sale de casatorie. Concurenta indragostitilor de natiuni felurite e un vechi truc al teatrului italian intrebuintat si de Goldoni.

Ion Ghica

Descendent de domni, nascut la 16 august 1816 in Bucuresti, este fiul banului Dimitrie zis Tache Ghica si al Mariei Campinaru. Era inrudit si cu Dudestii si cu Vacarestii. In anul 1835 pe cand se afla la Paris il cunoaste pe V. Alecsandri. La indemnul acestuia Ion Ghica realizeaza cea m ai valoroasa opera a sa :   Scrisori catre Vasile Alecsandri  care au aparut in 1884 in Convorbiri literare. Stiind ca lumea il face haz, Ghica isi presara corespondenta cu anecdote. O scrisoare incepe asa :  in Grecia vestita se ivise un sarlatan mare, a carui stiinta era de-a invata pe greci a nu uita.  Amintirile lui sunt adevarate, luate de sus, pus pe detalii nu trebue sa se puna temei. O istorie este folosita de 2 ori in imprejurari diferite si mai multe amanunte s-au dovedit false. Ghica reconstituie totul, arhitectura, mobileir, costumatie, gesturi, fara a da impresia ingramadirii erudite, caci el nu este arheolog, ci un om cu o extraordinara memorie vizuala.

Vasile Alecsandri

S-a nascut la 21 iulie 1821. Nasterea acestuia a fost romantica. Fugind de razmerita inspre muntii Bacaului, mama il nascu in c aruta fiind pazita de departe de patru slugi inarmate. In timp ce se afla in Paris, Alecsandri se imprieteni cu Ion Ghica si alti munteni veniti si ei tot la studii. Cativa ani, Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune. In Dacia literara (1840) publica Buchetiera de la Florenta , Prapasirea(1844). Scria si poezii dar acum activitatea cea mare este in teatru.   Farmazonul din Harlau    Cinovnicul si modista   Iorgu de la Sadagura  sunt intre primele piese.

 Farmazonul din Harlau  : intriga aduce bufonerii clasice , aceasta piesa urmarind indeaproape un model strain.Pestrit, vine sa se insoare la Iasi cu Aglaita, fata slujerului Ganganu. Insa are obligatia de a se prezenta intr-un timp dat iar de aceasta clauza profita pictorul Neonil care cu ajutorul lui Titirez il incurca pe Pestrit, il proclama farmazon, il supune unui ritual de fantezie pana ce trece termenul hotarat iar Aglaita devine sotia lui Neonil. Comicul e copilaresc si singura localizare de nume proprii burlesti : jignicerul Vadraot Nicoresti, satrarul Sabiuta, postelnicul Taki Lunatescu, Kir Zuliaridi, Papa Lapte, Nastasi Carcei, banul Hagi-Flutur, iar lista poate continua.

 Modista si cinovnicul  e un vodevil usuratic traind din qui-pro-qua. Cinovnicul galant Cernelescu se crede iubit de modista Profirita iar aceasta prefera pe timidul Matache, in toata piesa regasindu-se comicul ieftin.

 Creditorii  este o scurta farsa in care un actor scapa de datorii inchizand pe creditori si atragand in cursa pe Taki Javrescu, un adorator al actritritei Aglae. Crezand ca datoriile sunt ale adoratei sale, Javrescu plateste.

Comedia  Iorgu de la Sadagura sau nepotu-i salba dracului  este mai substantiala tema locala imbracand un aspect local. Batranul pitar Enachi Damian, om de moda veche isi asteapta cum asa intinsa pe nepotul Iorgu de la Academia din Sadagura. Pentru a scoate in evidenta inapoierea pitarului autorul scoate in scena pe Gahita Rosmarinovici, o femeie cu idei inaintate. Aceasta poarta bereta cu pene, roc hie bufanta de culoare vie si evantai. Aliteratia dintre Damian si Gahita inregistreaza un proces intre generatii, cea din urma folosind neologisme care sunt imposibil de inteles de batranul pitar. Alecsandri profeseaza prin Damian idei asa de inapoiate din nevoi scenice, publicul fiind mai interesat de necioplirea acestuia. Tanarul Iorgu care apare in costum banjurist trece indata de partea Gahitei spre nemultum irea batranului. O intreaga parte e plina de verva teatrala nelipsita de trucuri avand totusi priza la public. Un boier surd intelege totul anapoda, sluga pusa sa pazeasca sosirea lui Iorgu vesteste ca nu l-a vazut pe tanar in vreme ce acela era demult la masa. Pe data ce trece conflictul de idei piesa se desfasoara rapid : fuga lui Iorgu la Gahita, pocairea lui, intoarcerea ca vrajitor, impreuna cu un om pe nume Von Klaine Swabe- un baron adorator al Gahitei, nu mai stranesc azi veselie.

 Iasu in carnaval  are mult din comicul de incurcatura din "D-ale carnavalului"a lui Caragiale, Taki Lunatescu si consoarta lui Tarsita, merg fiecare dupa aventuri la bal mascat si se intalnesc fata-n fata cu altii asemenea, la scoaterea mastilor. Se afla si un Pristanda mai mic, comisarul Sabiuta cu nadejdea de a face valva, e in cautarea unui complot. In afara de  Iorgu de la Sadagura  izbutesc sa infrunte vremea peripetiile coanei Chirita. Chirita e o contesa de Escarbagnos, personaj popular in teatrul bulevardier de la inceputul veacului al XIX-lea. Tipurile comediei clasice, tanarul neghiob, fata care vrea sa se m arite, valetul natang sunt evidente si inevitabile.

Opera lui Alecsandri nu ramane mai putin originala. Chirita e o cocheta batrana si toto data o buna mama si o inteligenta deschisa pentru ideea de progres. Amestecul de moldoveneasca grecizanta si jargou franco-roman, de tabieturi patriarhale si de inovatii de lux occidental da un tablou inedit. Veselia nebuna a cupletelor, invartirea in dant a personajelor, ritmica acestor comedii dau nastere unei placute emotii arheologice.

Sinteza intru Occident si Orient, ce forma insa si structura intima a fiintei sale, o face Alecsandri in spiritulalul tablou al civilizatiei romane.   Calatoria in Africa  nu e un simplu jurnal ci un sistem narativ, pe principiul demagogului. Planul exterior este patruns mereu de planuri launtrice. Astfel,   Muntele de foc  e o istorie romantica de banditi pe tema monstrului sensibil, detestat de lume. Contele Foscari, un Quasimodo venetian se face bandit spre a se razbuna de sarcasmele unui rival. Oricat de vesela ar fi scena imbatarii, in care fiecare isi continua monologul cu iluzia conversarii, efectul ramane agreabil

Heliade Radulescu - Zburatorul

Scriitorul cel mai caracteristic pentru evolutia culturii romane in prima jumatate a secolului al XIX-lea este Ion Heliade-Radulescu. Cel dintai ziar care avea sa dureze apare in 1829 la Bucuresti este intitulat Curierul romanesc si apare sub conducerea lui I. H. Radulescu si a lui Constantin Moroiu. In tot cursul existentei, ziarul se bucura de conducerea efectiva a lui Heliade.

In poezia epica, Heliade a incercat balada fantastica Sburatorul, epopeea eroica Mihaida si epopeea cosmogonica Anatolida sau Omul si fortele. Balada Sburatorului, publicata in volumul al IV-lea al Curierului de ambe sexe si in Curierul romanesc din 1844 este dedicata doamnei Anicuta Manu. Socotita in general cea mai reusita poezie a lui Heliade, ea se caracterizeaza deopotriva prin intelegerea psihologiei personajului, prin nazuinta de a reda atmosfera de lunatism in care se consuma faptele si prin stapanirea tehnica a intregului material. Momentul initial aduce marturia incarcata de framantare sufleteasca a tinerei fete, a carei sete de iubire se consuma orb, fara obiective externe.

S-a remarcat ca Sburatorul se resimte influenta poeziei safice si pentru cine are in vedere violenta pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata. Cu exceptia primei strofe, toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea unui cadru din natura. Peste versurile lui Heliade pluteste nelinistea patrunsa de fiorii tragismului ce imbraca poezia in intregul ei. Se resimte in finalul partii a doua o senzatie de impacare, dar aceasta, care prin atmosfera ei de incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei, vibreaza oarecum tristetea resemnata a celui din urma impacarii, a marii impacari. Finalul pluteste in fantastic si, prin notele pe care se desfasoara, se leaga puternic de mitologia populara.

Un modest precursor a lui Eminescu, se arata Heliade in momentul cand infatiseaza pe Sburator desprinzandu-se din polul Nord si ratacind ca un fulger printre stele. Drumul pe care il face el aduce aceeasi viziune pe care avea sa o aduca Eminescu in Luceafarul; el aduce aceeasi viziune pe care o aduce Lermontov in Demonul. In conciziunea lor, versurile in care arata pe Sburator calatorind prin spatiu califica minunat vederea scriitorului, limitata la straturile de suprafata, acelea pe care le exploata legenda si in formele ei populare. Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrari interioare, nu-i confera nicio semnificatie care sa il inalte la generalitate sau simbol; arta lui se consuma in redarea justa, ca ton si cuprins ideologic, a legendei; balada lui pare astfel un fel de fotografie ideografica in campul careia cad, alaturi de elementele poetice, si aspecte lipsite de orice elevatie artistica.

Valoarea baladei apare atat de relativizata prin comparatie, aduce totusi si alte insusiri reale. Cea dintai este conciziunea de ansamblu si economia interna a materialului. De la domeniul interior al analizei sferelor sufletesti la evadarea in natura si in cele din urma la patrunderea in legenda, poetul ne face sa parcurgem intr-o gradatie fireasca natura umana, natura si supranaturalul.

Fabula

Alecu Donici, Fabule

Opera literara a lui Donici nu este prea bogata, dar foarte semnificativa. In 1840 el publica la Iasi Colectia sa de fabule, care, sporita, apare din nou, in doua carti, in 1842. in 1844 apar, tot la Iasi, Satire si alte poetice compuneri de Antioh Cantemir, pe care le traducea in romana cu ajutorul lui Costache Negruzzi.

Donici imprumuta tema Infiintarea fabulei a unui fabulist rus, Izmailov, teoretizarea versificata a functiunii sociale a fabulei, precum si alte bucati din opera sa de fabulist.

Dar tema, imprumutata dintr-o parte sau alta, este adaptata de scriitor lumii in care traia, oglindeste aceasta lume in trasaturile ei general omenesti uneori, in notele ei specifice alteori

Grigore Alexandrescu, Fabule

Grigore Alexandrescu a fost socotit vreme indelungata drept un precursor al meditatiei eminesciene. Si prin anumite trasaturi ale operei sale, el povesteste intr-adevar pe marele cantaret al Nirvanei.

Urmarind opera nu in materialul ei, dar semnaland unele trasaturi de spirit ale poetului, a carui forma mentis se descopere aici cu o libertate pe care nu se afla in alte scrieri. Opera izvoraste dintr-o inteligenta supla, capabila pe de o parte sa mantuiasca ironia in forme ascutite, capabila pe de alta parte sa sublinieze energic ideea progresista. Alexandrescu este un tehnician al ironiei, un tehnician savant. Uneori ironia izvoraste din deformarea voita a cuvantului.

Dintre modelele pe care Alexandrescu le-a urmat, de o atentie particulara ar trebui sa se bucure La Fontaine. Intr-adevar, fabulistul roman ramane dator marelui poet francez prin anumite elemente de tehnica artistica. Pentru cine priveste de aproape fabula lui Grigore Alexandrescu in lumina acestor date, dependenta ei, ca tehnica a genului, de fabula lui La Fontaine este evidenta. In primul rand insusi poetul divulgase sensul politic si loviturile satirice din anumite fabule ale sale, fapt care ii daduse prilejul unor indelungate meditatii in inchisoare si il pusese de mult timp sub ochiul vigilent al politiei de stat. aluzia satirica este insa tocmai o caracteristica a genului, a carui inflorire este conditionata in general de regimurile severe de despotism si de interzicerea cuvantului liber. La Fontaine este insa prezent si in dispozitia dramatica a materialului si, intr-o oarecare masura, in arta naratiunii. Fabula poetului se hraneste din viata sociala si politica locala, vizeaza situatii, in primul rand situatii politice, caracteristice starilor de lucruri de la noi din acea vreme.

Fabula lui Alexandrescu este lipsita in general de pasajul final cuprinzand morala. O exceptie face fabula Magarul rasfatat, care contureaza in final, sub forma de morala, lunga disertatie. Inlaturand explicarea si redand caricaturizat anumite trasaturi ale originalului, fabula lui Alexandrescu capata un aer anecdotic foarte pronuntat. Fabule cu intentii politice au fost: Lebada si puii corbului, Toporul si padurea. Fabula politica a lui Grigore Alexandrescu a fost vazuta numai incadrata in lupta nationalista a generatiei sale si militand pentru obiectivele acestei lupte. Este timpul sa se treaca peste aceste limitari si sa sublinieze datele mari, datele permanente care vor arata la fabulistul roman un spirit solicitat de probleme care depasesc timpul sau si mediul sau si care constituie axa insasi pe care se desfasoara lupta politica. Asa este cazul cu Mierla si bufnita, fabula in care se pune in lumina, intre altele, interesul guvernelor despotice de a tine popoarele in ignoranta. Sunt imprejurari cand fabula politica se amplifica printr-o fabula sociala sau chiar de caracter. Asa este cazul ca Mierla si bufnita sau Corbii si barza sau mai ales ca Oglinzile, in care sunt vizati oamenii fericiti in ignoranta, tematori de furtuna, adica de revolutii, care pun in circulatie idei noi. Dintre fabulele cu caracter social Mielul murind ilustreaza proverbul spune-mi cu cine te insotesti, ca sa-ti spun cine esti. Arta satirei in fabula lui Grigore Alexandrescu consta in sagetile izolate, pornite din loc in loc si care aciduleaza naratiunea. Satire de caracter sunt si Elefantul, care arata cum stau lucrurile intr-o imparatie unde conducatorul este prost, si Cainele si catelul, si Pisica salbatica si tigrul si Lupul moralist si Vulpea liberala - sau opozitia inecata cu osul - si Boul si vitelul. Alexandrescu da impresia ca porneste fara sa poata disocia complet domeniile, ca materialul de simbolizat pastreaza sensul propriu intr-o masura asa de mare incat se revarsa peste cadrul formei ce simbolizeaza. Un bou ca toti boii, putin la simtire, da prilej poetului sa se indoiasca imediat: "Un bou in post mare? Drept, cam ciudat vine". Dar Alexandrescu gaseste imediat salvarea in generalizare; faptul este mai putin neobisnuit decat s-ar parea si el explica prin zicatoarea bine-cunoscuta: decat multa minte, mai bine un dram de noroc. In continuare insa, evolutia sufleteasca a parvenitului este prinsa in liniile ei caracteristice si la fel si ceea ce s-ar putea numi drama sufleteasca a vitelului. Impresia aceasta de nedisociat, de incompleta realizare a alegoriei, face ca sensul fabulei sa fie atat de transparent, incat invatatura finala sa devina cu totul inutila. Si de aceea poetul s-a dispensat de ea.

Incercand o repede inregistrare a trasaturilor caracteristice lui Grigore Alexandrescu ca fabulist, ne va surprinde in primul rand varietatea preocuparilor: fabula politica, sociala si de caracter; unele au o valoare ambigua, altele dovedesc remarcabile calitati narative, combinate cu o deosebita putere de plasticizare. O trasatura fugara, facuta cu aerul cel mai neglijent, e in masura sa dezvaluie trasatura particulara a personajului: lupul are postavul de manta din blana oilor; mareata prostie a elefantului permite lupului sa ia numai cate o blana de pe o oaie. Una dintre calitatile naratiunii lui Alexandrescu este concentrarea, o calitate care il deosebeste de Heliade, care-si disperseaza povestirea in digresiuni. Alexandrescu recurge si el la unele digresiuni, dar acestea sunt numai aparent digresiuni; privite de aproape, ele au o functiune bine precizata si dovedesc o puternica intuitie artistica. La fel, dramatismul actiunii rezulta in parte din caracterele puternice ale personajelor, fapt evident in fabule ca Dreptatea leului sau Cainele si catelul. Satira subsumata elementului de fabula se manifesta in trasaturi fugare, dar puternice; vulpea moare oftand cu regretul curcanilor care ramaneau vii.

S-a remarcat lipsa moralei finale la multe din operele publicate de Alexandrescu sub titlul de fabule. Faptul acesta se explica uneori prin transparenta totala a sensului inclus in alegorie; alteori insa, el lipseste opera de caracterul propriu fabulei, o face sa ramana intr-un punct intermediar pe calea ce duce catre fabula - din care retine anecdota fara sa-i poata da transfigurarea alegorica.

Tema se imprumuta, tehnica se invata. Faptul acesta nu inseamna, insa imitatie totala. Imprumutand tema si invatand tehnica, cineva poate da creatiuni moarte, fabricate de serie. Este cazul lui Sion, a carui colectie intitulata 101 fabule aduce 100 cadavre literare de esenta franceza, drapate in giulgiul tehnicii literare franceze. Pornind de aici insa, Alexandrescu creeaza sentimentul de viata. Iar prin puterea lui de a receptiona datele realitatii locale si de a ridica aceste date in domeniul arte, Alexandrescu este unul dintre precursorii realismului in literatura romana. Vom vedea mai tarziu ca unul dintre punctele de plecare ale acestui curent in poezia romana trebuie cautat in satira, in epistola cu trasaturi satirice si in fabula. In acest domeniu se concentreaza in primul rand si contributia de precursor al realismului a scriitorului ce ne preocupa.

Poemul in proza, Alecu Russo

Marile efecte stiliste le realizeaza Russo in cea mai de seama opera a sa, Cantarea Romaniei. Opera a fost scrisa in franceza si a fost tradusa in romana in doua randuri: mai intai de Nicolae Balcescu, care o publica in Romania viitoare din Paris 1850, insotind-o de o notita introductiva, iar apoi a fost publicata in Romania literara in 1855, in traducerea lui Russo, cu colaborarea probabila a lui Vasile Alecsandri. Aparuta in mai multe numere ale revistei, ea este semnata numai cu initialele A. R.

Asupra paternitatii operei au existat pareri contrare.

Nu voi insista asupra indelungatei discutii in legatura cu paternitatea operei: unii cercetatori au atribuit-o lui Balcescu, altii lui Russo. S-a emis de asemenea parerea ca ea a fost scrisa in colaborare de Balcescu, Russo si Alecsandri. Trecand peste toate celelalte discutii, argumente, peste lipsa de corespondenta a datelor (in date se incurca totdeauna Ion Ghica), voi semnala un singur fapt: opera era un manifest exhortativ adresat romanilor in jurul revolutiei din 1848. Si daca era adresat romanilor, ce rost avea sa fie scris in limba franceza, cand doi dintre presupusii colaboratori erau buni cunoscatori ai limbii romane, sau cand autorul ei - in cazul ca ea apartinea lui Balcescu - era bun cunoscator al limbii romane? Semnatura textului din Romania literara este apoi un argument in plus in sprijinul parerii ca opera apartinea lui Alecu Russo. Analiza stilistica ar aduce si ea argumente hotaratoare.

Ceea ce a putut determina aceste pozitii diverse a fost faptul ca in Cantarea Romaniei intalnim un numar de idei comune generatiei de la 1848, comune asadar lui Balcescu si lui Russo. Si prima dintre ele este cultul libertatii si preamarirea organizatiei sociale lipsite de exploatare.

In totalul ei, Cantarea Romaniei este o modulare lirica a istoriei poporului roman: tablouri dramatice, luminoase si intunecoase se succed cu rapiditate in fata noastra. Marele ideal al poetului este libertatea care asigura o functionare normala a societatii, a societatii care cunoaste clase, dar cu interese armonizate. Russo are si aici, ca in intreaga opera, o viziune idilica a trecutului: in intreaga societate nu intalneai decat mielusei nevinovati, in mijlocul carora nu s-a ratacit niciun lup. Libertatea este asigurata de lege; dar legea decade si libertatea poate disparea; apar clasele sociale cu interese antagonice, rapitor si rapit, uliu si prada. Scriitorul are insa si viziunea viitorului, cand vrabia neputincioasa va lupta cu uliul si-l va infrange. Exploatarea celor puternici este indelungata; razbunarea celor oprimati este fulgeratoare. Povestea lumii intregi este aceasta: ca strambatatea sa lacomeasca la bunul altuia si ca sarmanul sa sfarme funia ce-l strange. Daca pacea este dorita, daca munca este singura bogatie reala, razboiul este o cruda realitate uneori, o sacra datorie alteori. Dar razboiul are nevoie, pentru a duce la izbanda, de erou, de personalitatea istorica exceptionala.

Despre acest poem biblic s-a spus ca nu-i lipsesc decat versurile pentru a fi o adevarata poezie. Versurile nu i-au lipsit insa. In 1858 Bolintineanu publica o versiune versificata a opere, din care se poate vedea ca nu totdeauna versul este indicat sa duca la sublim.

O comparatie fugara intre cele doua traduceri presupune definirea mai indeaproape a operei. Se remarca tehnica clasica. Faptul ne intampina si aici: in traducerea lui Russo, numele proprii, de natura sa precizeze, sunt evitate si numai rareori isi face aparitia expresia nedeterminata "pamant romanesc". In expresii de felul acesta, formate din substantiv si adjectiv, sensul se atenueaza si conturul nu se precizeaza, deoarece nu cuvantul direct da notiunea, ci adjectivul. Aceasta este nota specifica a lui Russo, care-si fixeaza in general calificativele in registrul generalitatilor. Din faptul acesta pot decurge unele constatari de natura sa elucideze pe cale stilistica problema paternitatii. Intr-adevar, ceea ce caracterizeaza stilul lui Balcescu in comparatie cu acela al lui Russo este necesitatea de a picta individualul, frangand adesea aceasta generalitate. Acolo unde Russo vorbeste de tara lui, Balcescu vorbeste de Dacia, tradand astfel lipsa de intelegere a operei. Prin inlocuirea calificativelor generale, se tradeaza nota esential clasica, pentru care nu are suficienta intelegere Balcescu.

Opera lui Russo se resimte de influente multiple: Lamennais, Mickiewicz si Biblia, care se gasea de altfel la baza operelor celor doi scriitori amintiti. Numai in urma unei indelungate suferinte se ajunge la rascumparare, la purificare, spunea Russo, formuland astfel o conceptie apropiata lui Mickiewicz, aceea a mesianismului natiei. Nu numai lui Mickiewicz, ci si unui celebru discipol francez ale acestuia, abatele Lamennais, ii datoreaza Russo unele accente ale operei sale. Le livre du peuple, celebra carte a abatelui francez, aducea, despre popor, o conceptie deosebita de cea a poetului francez: poporul sau nu se defineste prin trasaturi nationale, ci prin incadrare sociala; poporul sau este clasa celor ce sufera. Russo, ca intreaga emigratie romana de la 1848 de altfel, a aspirat cu toti porii opera lui Lamennais. Heliade il urmarea pana in amanunte stilistice in Cea din urma zi a unui proscris, iar opera lui Russo debuta sub acelasi accent psalmist pe care scriitorul francez il pusese in circulatie: "Domnul Dumnezeul parintilor nostri induratu-s-a de durerea lacramile tale, norod nemangaiat, indurate-s-a de durerea plamanilor tale, tara mea?" si fraza urmeaza, amintind indeaproape Cantarea cantarilor, iar versetul, la care recurge scriitorul, este insusi realizat sub influenta Bibliei. Versetul este un anumit gen de strofa, organizat de rima intelectuala. Nu ne intampina in opera lui Russo numai o simetrie de idei, ci si una de pauze, a caror orchestrare scriitorul o manuieste cu un talent exceptional. Pauza lui Russo este de cele mai multe ori o pauza accidentala, rezultata din suspendarea expresiei si segmentarea ideii. Ea traduce astfel caracterul fundamental al operei, retorismul. Retorismul lui Russo este acela al profetului vechi, care flageleaza prezentul pentru un viitor de fratie si de iubire. Cantarea Romaniei este, in acelasi timp, un manifest de propaganda si o profetie, care se incadreaza intr-o bogata serie de scrieri de acest fel.

Russo este inzestrat cu un real simt al naturii, fapt care se verifica si in Cantarea Romaniei. Descrierea se desavarseste in sfera generalului: "Pe campiile Tenechiei rasarit-au florile? Nu au rasarit florile, sunt turmele multe si frumoase ce pasc vaile tale. Toate datele acestea se pot aplica unui peisaj existent in orice tara. Rezulta de aici un anumit sentiment de grandoare spatiala, care-si asociaza un sentiment rezultat dintr-o rapida defilare a timpului istoric. Timpul si spatiul artistic al scrierii se organizeaza pe resorturi a caror destindere se face pe planul infinitului. La toate aceste date, Russo adauga altele, desprinse din acelasi arsenal al clasicului. Este vorba in primul rand de frecventa personificarii: "pe o pajiste verde, slobozenia, copila balaioara cu cosite lungi si aurite se juca cu un arc destins".

Cu toate aceste trasaturi clasicizante, marile efecte sunt cele realizate prin notele romantice ale poemei. Antitezele pot fi urmarite si in ansamblul operei, careia ii dau o structura dialectica de mari proportii: trecutul si prezentul sunt cele doua coarde atinse statornic; dar antiteza poate fi urmarita si in propozitii de minima dezvoltare sau in expresii izolate.

Dinamismul frazei este determinat de numarul mare al verbelor active si de punctuatia accidentala, inegal repartizata in intregul operei. Expresia ajunge pana la un aer de tortura, care da impresia unor serpi ce se zvarcolesc deasupra jarului. Cateodata, sub imperiul unei emotii puternice, fraza se zbate, intrerupta, incercand sa refaca ritmul emotiei care o inspira. Topica afectiva a scriitorului se face vizibila in mod deosebit in aceasta opera. Adeseori, cand scriitorul fixeaza in postul de comanda un substantiv, prin felul cum acesta este ales si prin valoarea adjectivului ce-l insoteste, valoarea lui denominativa este redusa in masura in care este sporita valoarea lui afectiva: "verzi sunt dealurile tale", spune Russo adresandu-se tarii.

Privind in general activitatea lui Russo el apare, prin toate trasaturile semnalate, ca unul dintre cele mai tipice spirite ale generatiei sale, fixat in randurile cele mai inaintate ale luptatorilor pentru un progres care sa integreze traditia si sa decurga, armonios, din ea. El insusi era constient de faptul acesta, pe care-l exprima intr-o clarificare concisa: "noi, ostasii propasirii", spune el vorbind despre sine si despre sotii sai de lupta si gandire.

Alexandru Lapusneanul. Nuvela istorica

Aparuta in primul numar al revistei Dacia literara, la 19 martie 1840, nuvela Alexandru Lapusneanul a fost republicata in Calendarul pentru poporul romanesc pe anul 1845, (Iasii, La Cantora Foiei satesti) si inclusa in volumul Pacatele tineretilor in anul 1857.

Considerata o capodopera a lui C. Negruzzi si a nuvelei pasoptiste, ea se inscrie prin tematica si compozitie in sfera larga a romantismului si ilustreaza programul curentului national-popular de la Dacia literara. George Calinescu considera epoca aparitiei nuvelei Alexandru Lapusneanul momentul intemeierii prozei, iar Paul Cornea o situeaza intre luminism si romantism. Mihai Zamfir apreciaza valoarea nuvelei in raport cu literatura predecesorilor, considerand ca meritul deosebit al lui Negruzzi este tocmai acela de a fi dus la desavarsire unele virtuti latente existente in scene sau fapte relatate de Gr. Ureche si Miron Costin.

Ca personaj literar, Alexandru Lapusneanul a exercitat o adevarata fascinatie asupra scrierilor secolului al XIX-lea, modelul acestora constituind, fireste, nuvela lui Negruzzi: Dimitrie Bolintineanu compune o drama in cinci acte in versuri, in 1877-1880 dintr-o proiectata drama Alexandru Lapusneanul.

Nefiind sclavul factologiei istorice, Negruzzi incalca adevarul istoric cu buna stiinta. Izvorul de inspiratie al prozatorului se afla in Letopisetul Tarii Moldovei de Grigore Ureche, in referire la cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul. Istoria consemneaza insa ca, in timpul celei de-a doua domnie, Lapusneanul se afla in Polonia, la Lemberg urmandu-l pe Stefan Tomsa, protectorul sau. Boierul dat spre linsare norodului nu este Motoc, ci Batiste Veveli, sfetnic de taina al lui Alexandru Ilias, episod consemnat in opera lui Miron Costin. Nici in reconstituirea politicii duse cu sabia razbunarii de catre domnitor pentru a stabili luptele dintre partidele boieresti prozatorul nu este consecvent adevarului istoric. Multe din episoadele in care voievodul incearca sa restabileasca autoritatea domneasca ii apartin unui personaj istoric ce a condus vremelnic Moldova, Petre Stolnicul.

C. Negruzzi urmeaza cu evidenta fidelitate desfasurarea epica din cronica lui Grigore Ureche si preia replici drept motto-uri. Daca vornicul Motoc, postelnicul Veverita si spatarul Spancioc sunt si personaje istorice, Stroici este un personaj inventat de Negruzzi. Devenit calugar, Alexandru Lapusneanul s-a numit Pahomie, nu Paisie ca in nuvela. Cuvintele rostite de el inainte sa fie otravit sunt preluate din cronica: "M-ati popit voi, dar de ma voi indrepta, pre multi am sa popesc si eu ". In comparatie cu viziunea cronicarilor, C. Negruzzi manifesta o intelegere moderna a sensului istoriei.

Intelegerea psihologiei personajului si a contextului istoric facuta cu detasare si cu o deosebita arta a reconstructiei confera nuvelei istorice Alexandru Lapusneanul statutul de capodopera a genului.

Nuvela este structurata in patru capitole, actiunea este dispusa gradat, compozitia are un echilibru clasic. Fiecare capitol este precedat de cate un motto avand functia de a sintetiza continutul si de a concentra raporturile dintre nucleele epice.

Actiunea nuvelei se desfasoara in secolul al XVI-lea. Intors in a doua domnie insotit de "septe mii de spahii si de vro trei mii oaste de strasura", Lapusneanul este intampinat aproape de Tecuci de o solie. Episodul pune in evidenta conflictul dintre domn si marea boierime care isi asuma vointa multimii. Domnitorul este insa inflexibil si manifesta o vointa extraordinara: "Daca voi nu ma vreti, eu va vreu, raspunde Lapusneanul, a caror ochi scanteira ca un fulger, si ori fara voia voastra". Retorismul tipic recuzitei romantice si analogia desfasurata in sfera grandiosului releva nu numai o personalitate energica, ci si un fin observator al psihologiei interlocutorilor: "Sa ma-ntorc? Mai degraba va intoarce Dunarea cursul indarat. A! Nu ma vrea tara? Nu ma vreti voi, cum intaleg?". Exprimandu-si neincrederea in boierii veniti sa-l intoarca din drum, Lapusneanul recurge la o extrem de concisa filosofie pentru a clarifica raporturile dintre el si soli, fixand dominanta caracterologie a fiecaruia dintre ei.

Primul capitol prefigureaza natura conflictului si aduce in scena tipologia: Lapusneanul - domnitorul tiran cu o imensa vointa, caruia, nimic nu i se poate opune, Veverita - opozantul direct si sincer, Spancioc - adversarul lipsit de experienta, credul, fara discernamant, Motoc - vornicul tradator si intrigant, obedientul lacom de averi si las. Procedeul de constructie a conflictului este antiteza romantica, personajele care apar fiind elemente de contrast cu functie revelatorie a complexitatii caracterologice a lui Alexandru Lapusneanul.

In al doilea capitol avand ca motto "Ai sa dai sama, doamna!" sunt expuse faptele de cruzime ale domnitorului care tradeaza o fire maladiva. Tomsa fuge in Valahia. Norodul, aducandu-si aminte de intaia domnie, il intampina cu bucurie pe Lapusneanul. Cu exceptia cetatii Hotin, incendiaza toate celelalte pentru a nu mai adaposti complotatori. Pentru a starpi cuiburile feudalitatii, sub diferite pretexte, deposeda pe boieri de averi prevenind uneltirile impotriva sa. Cum toate acestea ii pareau insuficiente mai omora din cand in cand. Ruxanda, ultima din familia lui Petre Rares, se casatoreste cu Lapusneanul pe care ar fi voit sa-l iubeasca daca ar fi gasit la el putina simtire omeneasca.

In numele vaduvelor si copiilor orfani, ea cere lui Alexandru sa puna capat crimelor, relatandu-i o scena dramatica: o jupaneasa cu cinci copii s-au aruncat inaintea radvanului ei amenintand-o. Capul sotului aceleia si gestul disperat al jupanitei devin obsesie pentru doamna Ruxanda, inspaimantand-o.

Natura romantica, disimulatul tiran promite doamnei ca va inceta cu omorurile de poimaine, dupa ce maine ii va da un leac de frica. Finalul, demn de prologul unei lovituri de teatru, sugereaza complicitatea domnitorului cu armasul in uciderea celor patruzeci si sapte de boieri despre care se relateaza in capitolul al treilea. Dupa liturghia la care participase si domnitorul, boierii sunt invitati sa pranzeasca la curte. Spancioc si Stroici, banuind tertipul, nu participa. Boierii sunt ucisi, iar Motoc este dat spre linsarea norodului. Finalul capitolului lasa deschisa naratiunea si sugereaza un moment conflictual: Stroici si Spancioc fug aproape de Nistru urmariti de oamenii lui Lapusneanul. Spancioc ii instiinteaza ca se vor vedea cu domnitorul "pana a nu muri".

Ultimul capitol, avand ca motto "De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu", isi desfasoara actiunea la patru ani de la masacrarea boierilor, timp in care, dupa cum promisese doamna Ruxanda, Lapusneanul nu mai omorase nici un boier. Pentru a supraveghea hotarele, dar si pentru a-i pedepsi pe boierii fugari, temandu-se de razbunarea lor, Lapusneanul se muta in cetatea Hotin. Bolnav de langoare, in delirul frigurilor, crezandu-se in pragul mortii, cere sa fie calugarit, proclamand pe Bogdan, fiul sau, ca domn. Trezit din letargie la sosirea lui Stroici si al lui Spancioc, Lapusneanul, devenit calugarul Paisie, are impresia ca traieste un cosmar. Cu incuviintarea mitropolitului Teofan, o voce a ratiunii mai degraba decat un simbol crestin, doamna Ruxanda ii duce paharul cu otrava sotului care, inainte de a muri, in agonie, este silit de Stroici si Spancioc sa bea drojdiile otravii si sa se racoreasca uitandu-se la el cu o bucurie infernala si mustrandu-l ca intr-o judecata de apoi.

Finalul nuvelei tradeaza caracterul programatic al faptului de a fi scris nuvela. Interventia autorului in text, prin ultimele doua paragrafe, marcheaza o delimitare temporala structurata pe opozitie prezent/trecut evocat si lasa moderna impresie ca intreg epicul este un decupaj literar intr-un moment de contemplatie a frescei privita la "monastirea Slatina, zidita de el". Delimitarea temporala si readucerea cititorului in prezent este un procedeu modern, de implicare a lectorului intr-un text vazut ca o calatorie intr-un trecut straniu, este un procedeu de transcedere a picturii murale in spatiul consistent al textului literar, prin sincretismul amplificat de ghidul-narator, fascinatia evocarii istorice devenind cu totul exceptionala.

Poemul - Vasile Alecsandri, Dumbrava Rosie, Dan, capitan de plai

Alecsandri este la noi parinte si cap al poeziei nationale, bazate pe studiul acelei poporane; este ceea ce mitropolitul Dosoftei e in privinta muzei religioase, Beldiman in a epopeii, Conachi in a lirei anacreontice, Bolliac in a versurilor antice, Bolintineanu in a tablourilor cavaleresti, Donici in a fabulei.

In Alecsandri vibreaza toata inima, toata miscarea compatriotilor sai, cata s-a putut intrupa intr-o forma poetica in starea relativa a poporului nostru de astazi. Farmecul limbii romane in poezia populara el ni l-a deschis; iubirea omeneasca si dorul de patrie in limitele celor mai multi dintre noi el le-a intrupat; frumusetea proprie a pamantului nostru natal si a aerului nostru el a descris-o. Cand societatea mai culta a putut avea un teatru in Iasi si in Bucuresti, el a raspuns la aceasta dorinta, scriindu-i comedii si drame; cand a fost chemat poporul sa-si jertfeasca viata in razboiul din urma, el singur a incalzit ostasii nostri cu raza poeziei. A lui lira multicolora a rasunat la orice adiere ce s-a putut destepta din miscarea poporului nostru in mijlocia lui.

Poetul epic este desigur superior tuturor contemporanilor care au tentat si atentat la epopeea nationala.

Un suflet epic strabate cateodata in Dan, capitan de plai, unde Fulga, fata eroica a lui Ursan, e o replica oarecum conventionala a creaturilor similare ale lui D. Bolintineanu. Grandiosul primitiv se elaboreaza in marginea hugolienei Lgende des Siècles.

De prin 1870 inainte, in acord intim cu varsta ce declina si cu amintirile lui Alecsandri se cufunda in istorie si in legenda. Dumbrava Rosie, amplu poem eroic, evoca vremea lui Stefan cel Mare, glorioasa si catre asfintitul marelui capitan de osti, iar Dan, capitan de plai e o capodopera egalata prin suflul de maretie ce respira doar de partea intai a celei de-a III-a Scrisori eminesciene.

Dumbrava Rosie, in care filonul istoric si cel folcloric sunt topite laolalta cu o arta remarcabila, impune si astazi, oricat s-ar considera ca este depasita ca formula literara, prin maretia ce o degaja, prin amploarea desfasurarii actiuni si a tablourilor, prin dramatismul unor momente, prin forma caracterelor. Poetul stia sa creeze impresia vietii prin alternarea epicului cu descrierea si dialogul, printr-o abila constructie impartita in capitole si episoade marunte, prin realismul detaliului istoric. Finalul Dumbravii Rosii cuprinde fara indoiala una din cele mai impresionante subtilitati creatoare pe care le cunoaste opera lui Alecsandri, putand sta ca ingeniozitate, realizarea artistica si efecte, alaturi de cel mai de seama din intreaga noastra literatura. Niciodata ca pana la acest final literatura nu cunoscuse atare intima sudare, intr-o indestructibila unitate, a elementelor istorice cu cele mai folclorice si cu cea mai inalta arta moderna, niciodata nu aparuse mai limpede si mai puternica constiinta ca din sanul poporului izvorasc toate: virtutile, biruintele si insasi arta.

Dan, capitan de plai este cealalta biruinta literara a lui Alecsandri din aceasta vreme, un stralucit epos legendar, in care se imbina cu inegalabila arta istoria cu folclorul, realitatea cu fantasticul. Si din ea se inalta triumfatoare figura simbolica a lui Dan, care , ca Romandor al lui Budai-Deleanu, este o concreta intrupare simbolica a patriotismului si a eroismului anonim popular. Intregul ultim capitol al poemului este de o solemnitate, de o maretie a caracterelor de tragedie antica, iar momentul in care Dan: "Sarmanu-ngenuncheaza pe iarba ce straluce, / Isi pleaca fruntea alba, smerit isi face cruce, / Si pentru totdeauna saruta ca pe-o moaste / Pamantul ce tresare si care-l recunoaste." urmat de cel in care moare, tinandu-si cuvantul, intors la hanul tatar, omagiul ce i-l aduce acest ireductibil adversar ridica poemul pe o culme pe care in literatura romana poemul eroic nu a mai atins-o. Legenda Dan, capitan de plai pe un motiv popular inventat ad-hoc, infatiseaza un episod din acelasi secol al cincisprezecelea. Eroii, Dan si Ursan, niste uriasi, imprumuta statura eroilor lui Hugo din Eviradnus: Dan, lealul, care, cazut prizonier la tatari si eliberat pe credinta, revine, dupa ce saruta pamantul tarii, in mainile dusmanului, e totodata un marchiz Fabrice si un Regulus. S-au remarcat disponibilitatile prozodice, versul onomatopeic transcriind o cavalcada (soseste Fulga, fat lui Ursan): "Un tropot de copite, potop ropotitor."

Poetul are ca si Bolintineanu voluptatea imaginilor hipice, noteaza incalecare Fulgai, fecioara barbat, un fel de amazoana: "Sirepul o zareste, ridica narea-n vant, / Incrunta ochiul, bate copita de pamant, / Zburleste coama, salta, in laturi se izbeste; / Dar Fulga zvarle latul, de gat il arcaneste / Si rapide ca gandul, s-arunca usurel, / Ii pune mana-n coama si-ncaleca pe el." Dan are puteri quasisupranaturale. Mania lui tuna si fulgera in patru hotare, iar palosul ii luceste in mana "voios". La fel, Ursan are piept si coama de zimbru, pumn teribil si grai "naprasnic".

In tot ce proiecteaza, scrie sau concepe, Alecsandri ne pare ca un innoitor. Aceasta calitate, impletita cu seductia personalitatii sale, despre care vorbesc toate marturiile contemporane, ii asigura pana departe o regalitate poetica atata vreme necontestata. Dar chiar mai tarziu, cand valorile culturii si literaturii romanesti se imbogatisera simtitor, originalitatea si pioneratului lui au fost proclamate in continuare, din perspectiva mai lucida a posteritatii, de spirite erudite ca T. Maiorescu, Hasdeu sau Iorga si de urmasii sai in poezie, incepand cu Eminescu si continuand cu Goga. Caci este sigur ca acestia au receptat altfel Doinele si Lacramioarele, Suvenirurile si Margaritarele, Pastelurile sau Legendele, ca ele se adresau, cu sintaxa lor poetica si cu incarcatura lor de duiosie, sagalnicie, umor sau tristete superficiala unor inimi ce raspundeau in acelasi timbru sentimental; ca versul de chemare al poetului, lansat in marile momente de incordare ale istoriei, la 1848, la 1859, la 1877 gaseau in constiinta contemporanilor sai identitati de aspiratie si imbolduri de atatea ori necesare.

Alecsandri nu este numai un deschizator de drumuri, ci primul nostru scriitor complet, cu o opera demna de a fi mentinut real si nu doar ipotetic, in toate trei compartimentele ei: poezie, teatru si proza. Lagunara liric, lagunele lirismului sau se intind pe spatii respectabile si in stare a profila integral o sensibilitate artistica, cosmoidala dramatic, in suma comediilor prin care ne vorbeste inca lumea lui apusa, "Despot-Voda" inseamna in schimb irumperea unui personaj romantic autentic, in peisajul oriental-occidental al culturii noastre; bine randuit in clasicitatea expresiei, ea se releva intr-o proza de nedezmintita perenitate, careia elementele ce o incadreaza in istorie ii convin pe linia insasi a vietii estetice.