Scrie un eseu de 2 - 3 pagini, despre personajul pdintr-un text narativ sau dintr-un text dramatic studiat

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini, despre personajul preferat dintr-un text narativ sau dintr-un text dramatic studiat, pornind de la ideile exprimate in urmatoarea afirmatie critica: "Caricatura in opera lui Caragiale este indeobste eminent amuzanta. Caragiale a fost un demon al veseliei. [.] Caragiale a dat adeseori figurilor lui mecanism de marionete, dar exceptionala lui capacitate de observare le-a facut sa fie papusi de caracter, dotate printr-o stricta ingrijire artistica, cu o anumita putere de exacta evocare." ( Paul Zarifopol, Pentru arta literara )

Opera dramatica este un text literar destinat reprezentarii scenice si construit in principal prin dialog. O lucrare dramatica are doua modalitati distincte de prezentare a informatiei: replicile, adica interventiile personajelor, care constituie aspectul literar al textului; indicatiile scenice ( didascalii ), adica sugestiile privitoare la decoruri, mimica, gesturi, lumini,costume, fond sonor si care vizeaza realizarea spectacolului.

Personajul din textul dramatic are trasaturi particulare in raport cu personajul din textul epic. El se prezinta direct, prin ceea ce spune si prin felul in care actioneaza. Predominante, in textul dramatic, sunt modalitatile de caracterizare indirecta, realizata prin intermediul actiunilor, al atitudinilor adoptate de personaj si prin limbaj. O modalitate specifica de caracterizare a personajului din textul dramatic sunt didascaliile, care pot reprezenta o modalitate de caracterizare directa, facuta din perspectiva autorului sau o modalitate de caracterizare indirecta, prin consemnarea reactiilor personajului in raport cu anumite evenimente.

Comedie de moravuri, care dezvaluie viata publica si de familie a unor politicieni care, ajunsi la putere si rosi de ambitie, sunt caracterizati de o crestere brusca a instinctelor de parvenire, O scrisoare pierduta se inscrie in seria operelor caragialiene care au ca tema vanitatea. Daca la personajele comediilor anterioare ( O noapte furtunoasa, Conu Leonida fata cu Reactiunea) posibilitatea si dorinta de a-si depasi mediul erau limitate sau inexistente, conditia eroilor din O scrisoare pierduta se distinge, dimpotriva, printr-un acces mai liber la treptele superioare ale ierarhiei social-politice si legat de aceasta printr-o puternica dezvoltare a instinctelor parvenirii. In Noaptea furtunoasa vanitatea apare mai ales ca automultumire; in Conu Leonida fata cu Reactiunea - ca autoinselare. In Scrisoarea pierduta, vanitatea devine sinonima cu ambitia. Aceasta pornire ocupa primul plan al atentiei. Pentru desfasurarea ei, este ales un moment de maxima incordare a ambitiilor, care se masoara si se definesc reciproc, stabilind o data cu aceasta cele mai insemnate repere de caracter. "Caricatura in opera lui Caragiale este indeobste eminent amuzanta. Caragiale a fost un demon al veseliei. [.] Caragiale a dat adeseori figurilor lui mecanism de marionete, dar exceptionala lui capacitate de observare le-a facut sa fie papusi de caracter, dotate printr-o stricta ingrijire artistica, cu o anumita putere de exacta evocare." ( Paul Zarifopol, Pentru arta literara )

Actiunea acestei comedii se desfasoara in "capitala unui judet de munte", pe fondul agitat al unei campanii electorale. Timpul si spatiul actiunii - capitala unui judet de munte, spre sfarsitul secolului al XIX-lea, in timpul unui proces electoral - sugereaza universalitatea situatiilor prezentate si accentueaza caracterul moralizator al intrigii si al situatiilor prezentate. Aici are loc conflictul dintre ambitiosul avocat Nae Catavencu, din "opozitie", care aspira spre o cariera politica, si grupul conducerii locale ( prefectul Stefan Tipatescu, "prezidentul" Zaharia Trahanache ). Pentru a-si forta rivalii sa-l propuna candidat in locul lui Farfuridi, Catavencu ameninta cu un santaj. Instrumentul de santaj este "o scrisorica de amor" a lui Tipatescu, trimisa doamnei Zoe Trahanache, sotia "prezidentului"; pierduta de Zoe, scrisoarea este gasita de un cetatean turmentat si subtilizata de Catavencu. Santajul o sperie pe Zoe, care, pentru a nu fi compromisa public, exercita presiuni asupra celor doi "conducatori" ai judetului si obtine promisiunea candidaturii lui Catavencu.

Cand conflictul provocat de scrisoarea pierduta pare sa fie rezolvat, urmeaza o "lovitura de teatru": de la Bucuresti se cere, fara explicatii, sa fie trecut pe lista candidatilor un nume necunoscut - Agamemnon Dandanache. Reactiile celor din jur sunt diferite: Zoe e disperata, Catavencu - amenintator, Farfuridi si Branzovenescu - satisfacuti ca rivalul lor a pierdut, Tipatescu - nervos. Trahanache este sigurul personaj care nu-si pierde cumpatul, avand "putintica rabdare" si gandindu-se la un mod de rezolvare a conflictului fara a contesta ordinele "de sus".

Interesele contrare determina un conflict deschis in timpul sedintei de numire oficiala a candidatului, cand Pristanda pune la cale un scandal menit sa-l anihileze pe Catavencu. In incaierare, acesta pierde palaria in care era ascunsa scrisoarea si dispare, provocandu-i emotii intense "coanei Joitica". Dandanache, sosit de la Bucuresti, isi dezvaluie strategia politica, asemanatoare cu aceea a lui Nae Catavencu, numai ca la un nivel mult mai inalt si cu mai multa ticalosie. Nae Catavencu schimba tactica parvenirii, flatand-o pe Zoe, generoasa dupa ce isi recapata scrisoarea cu ajutorul cetateanului turmentat. In final, toata lumea se impaca, "micile pasiuni" dispar ca prin farmec, Dandanache e ales "in unanimitate", Nae Catavencu tine un discurs banal, dar zgomotos la serbarea populara determinand reconcilierea fostilor adversari. Atmosfera e de carnaval, de mascarada, fiind accentuata de muzica saltareata condusa de Pristanda.

Prin Nae Catavencu, zelul ascensiunii politice cunoaste o puternica reprezentare; intr-un spatiu populat de o multime de reprezentanti ai ravnei de parvenire, Nae Catavencu se impune ca reprezentantul ei cel mai calificat" ( Stefan Cazimir ). Intr-o comedie pe care I. L. Caragiale intentiona sa o scrie, in care s-ar fi reunit toate personajele din Scrisoarea pierduta, lui Nae Catavencu ii era rezervat rangul politic cel mai inalt. In prima epoca a parvenirii, pe care o traieste Catavencu, scopurile sale sunt de a-si edifica o cariera politica. Director - proprietar al ziarului Racnetul Carpatilor , presedinte al Societatii Enciclopedice Cooperatiste Aurora Economica Romana, avocatul are o prezenta care se impune inca din primul act. Actiunile contribuie la caracterizarea indirecta a personajului. Dominat de ambitia de a accede la o treapta sociala superioara, Catavencu subtilizeaza de la cetateanul turmentat scrisoarea de dragoste pe care Tipatescu i-a adresat-o lui Zoe, iar aceasta a pierdut-o. Santajul pe care il practica demonstreaza ca este necinstit, profitor, imoral.

Intrarile lui in scena sunt zgomotoase, personajul aflandu-se in conflict deschis cu Tipatescu. Prefectul ii ofera alte functii in schimbul promisiunii de a nu publica scrisoarea compromitatoare pentru Zoe, dar Catavencu le refuza, pentru ca e ambitios. Conversatia dintre cele doua personaje ( actul II, scena X ) ilustreaza clar relatiile de opozitie care se stabilesc intre prefect si avocat: "Ei! sa lasam frazele, nene Catavencule! Astea sunt bune pentru gura-casca. Eu sunt omul pe care d-ta sa-l imbeti cu apa rece? Spune, unde sa fie! barbateste: ce vrei de la mine. ( Se ridica fierband )." Raspunsul lui Catavencu il arata imbatat de sentimentul propriei importante. El devine ridicol, autocaracterizandu-se involuntar: "Ce vreau? Ce vreau? Stii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atata vreme: vreau ceea ce merit in orasul acesta de gogomani, unde sunt cel dintai. intre fruntasii politici. Vreau." si ilustrand ideea potrivit careia ""aricatura in opera lui Caragiale este indeobste eminent amuzanta. Caragiale a fost un demon al veseliei." ( Paul Zarifopol )

Catavencu se vede pus in situatia de a fi doar la un pas de tinta ravnita, iar dorinta de a o atinge e tot atat de mare pe cat de puternica e convingerea ca este vrednic de izbanda. Personajul devine comic prin parerea superlativa despre sine, care nu ii permite sa sesizeze ridicolul. "Ca simplu impostor, Catavencu s-ar limita sa-i mistifice pe cei din jur, pastrandu-si nealterata propria luciditate. Ca impostor comic, el ajunge sa se autoiluzioneze. A depus atatea eforturi spre a produce impresie altora, incat a sfarsit prin a se convinge si pe sine" ( St. Cazimir )

Spiritul demagogic al lui Catavencu, care e o trasatura dominanta de caracter ilustrata indirect, prin actiunile si discursurile personajului in diverse imprejurari, se transforma, din obisnuinta, in automatism. Ideile pe care le sustine in fata altora devin parte a automistificarii. Personajul emite cugetari sententioase, care il zapacesc pe Ghita, dar care ii dau lui insusi sentimentul propriei importante: "Intr-un stat constitutional un politai nu e nici mai mult, nici mai putin decat un instrument!"; "Nu bratul care loveste, vointa care ordona e de vina"; "Si, in sfarsit, cum ar fi posibil martiriul daca n-ar exista calaul?" ( actul II, scena VII ). Nici conversatia cu Tipatescu nu se desfasoara in termeni banali, pentru ca placerea de a se auzi vorbind si dorinta de a forta admiratia ascultatorilor sunt prea puternice: "Da-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales in imprejurari ca acele prin care trece patria noastra, imprejurari de natura a hotari o miscare generala, miscare (mangaie si umfla cuvintele distilandu-si tonul si accentul ) ce, daca vom lua in consideratie trecutul unui stat constitutional, mai ales un stat tanar ca al nostru, de-abia iesit din.". Tipatescu intrerupe enervat aceasta tirada, resimtind-o ca pe o ofensa la adresa luciditatii sale: "Eu sunt omul pe care dumneata sa-l imbeti cu apa rece?" (actul II, scena IX ). In realitate, Catavencu nu subapreciaza luciditatea prefectului, ci a pierdut-o pe a lui; frazele destinate a-i ameti pe altii produc asupra lui un efect similar. Aceasta formatie spirituala este subliniata prin caracterizarea directa, facuta de autor prin intermediul didascaliilor, in scena finala a comediei. Catavencu isi rosteste ultimul discurs "foarte ametit, impleticindu-se-n limba, dar tot ingrasandu-si silabele". Caracterizarea directa realizata cu ajutorul celorlalte personaje evidentiaza ironia autorului. Ipocrizia cu care Nae Catavencu il aproba pe Ghita atrage admiratia politaiului: "Mare pisicher! Strasnic prefect ar fi asta!" Alte personaje il caracterizeaza in functie de raporturile care se stabilesc in diferite circumstante. Tipatescu il considera "canalie", "misel", Zoe il considera un "tot asa de bun deputat ca oricare altul", cei din grupul lui ii admira elocventa si il sustin in orice imprejurari.

Spre deosebire de Trahanache sau de Farfuridi, Catavencu isi intelege mai bine structura interioara. La el, buna parere despre sine nu include sentimentul integritatii morale, ci, dimpotriva, incurajeaza demersurile inavuabile: "Scopul scuza mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta!" Incultura ( Machaivelli e confundat cu Gambetta ) nu-l impiedica sa se afirme in orice imprejurare. El travesteste "machiaverlicul" in lupta de principii, se declara ostil solidaritatii meschine ( "Chestie de taraba, onorabile! Daraveri de clopotnita, stimabile" ), respecta "ideile, numai sa fie sincere", are "taria opiniunilor" sale. E "liber-schimbist", considerand fara indoiala ca termenul desemneaza elasticitatea de spirit, capacitatea autorevizuirii, refuzul inchistarii. Respinge cu dispret "ideile invechite", "opiniunile ruginite", pentru ca nu are nimic de castigat de pe urma statu-quo-ului, si marturiseste, din aceleasi motive, un devotament nemarginit pentru cauza propasirii: "un popor care nu merge inainte sta pe loc, ba chiar da inapoi"; "legea progresului este asa, ca cu cat mergi mai iute, cu atat ajungi mai departe". In acest mod, personajul isi defineste propriul tip ( al parvenitului ).

Ambitia lui Catavencu imprima tuturor manifestarilor sale o vioiciune caracteristica si o mobilitate aparte. Atasat integral ideii de schimbare, Catavencu o ilustreaza sub toate raporturile. Oportunismului politic ii corespunde, la nivelul structurii psihice, o mare varietate a starilor afective si rapiditatea adaptarii. Un exemplu elocvent in acest sens sunt cateva scene din actul al II-lea, in care personajul parcurge un registru vast, iar tonul vorbirii lui cunoaste nenumarate modulatii, devenind, de la o clipa la alta, sententios sau galant, protocolar sau naiv, emfatic, bonom, rugator, insinuant, indarjit. Catavencu simuleaza emotii si isi compune fizionomia cu un talent inegalabil, ramanand in limitele spontaneitatii. Adopta masti de circumstanta, cere cuvantul "cu modestie", la tribuna "lupta ostentativ cu emotia care pare a-l birui", accepta ulterior "cu un aer foarte degajat" intreruperea discursului sau. Toate aceste simulari devin comice prin caracterul lor elementar. Catavencu se opreste din plans "stergandu-se repede la ochi si remitandu-se deodata", pentru a-si incepe cuvantarea "cu tonul brusc, vioi si latrator". In acest mod, Catavencu devine o "papusa de caracter", pe care "stricta ingrijire artistica" a autorului o doteaza "cu o anumita putere de exacta evocare." ( Paul Zarifopol )

Caracterul personajului evolueaza intre minciuna si iluzie, intre impostura si naivitate, particularizandu-si efectele comice prin alternarea sau asocierea acestor trasaturi.

Nae Catavencu e un ambitios fara tenacitate, de aceea evolutia lui e inversa fata de momentul initial. Pierzand instrumentul de santaj, se resemneaza rapid, se gudura pe langa Zoe si se supune imediat, accepta sa conduca manifestatia in cinstea rivalului politic, simtind ca protectia femeii e sansa urmatoare a parvenirii. Numele sugereaza demagogia personajului, care nu are complexe sau mustrari de constiinta pentru ceea ce este.

Acest personaj este definitoriu pentru lumea creata de autor in aceasta comedie. In spatele aparentelor de om de lume se ascunde fanfaronada fara substanta a unui om politic reprezentativ pentru o clasa sociala. Intre aparenta si esenta, ca in cazul tuturor personajelor comice, se creeaza o diferentiere neta. Imbatat de propriile vorbe, Catavencu nu o sesizeaza insa, inscriindu-se in categoria "limbutilor" maiorescieni convinsi ca numai printr-o nedreptate nu si-au dobandit, inca, statutul social meritat. Finalul piesei accentueaza pana la satira intentiile comic - moralizatoare ale autorului, prin promisiunea pe care Zoe i-o face, discret, ca orice doamna din inalta societate, ambitiosului dezamagit, dar nu invins de un esec: Du-te si ia loc in capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urma Camera!"

Catavencu face parte, asadar, din categoria invinsilor doar in aparenta. In realitate, evolutia tipului ilustrat de acest personaj a confirmat ca el este un supravietuitor tocmai prin capacitatea de a se adapta.