MIHAI EMINESCU

MIHAI EMINESCU

Nascut la 15 ianuarie 1850 in Botosani, primind prima invatatura in gimnaziul din Cernauti, parasind la 1864 scoala pentru a se lua dupa trupa de teatru a d-nei Fanni Tardini prin Romania si prin Transilvania, parasind si aceasta trupa pentru a se arunca cu cea mai mare incordare in studii felurite la Viena, sustinut acolo si la Berlin in parte prin contributiile unor amici literari, numit intre 1874 si 1876 revizor scolar si bibliotecar la Iasi, destituit si dat in judecata de guvernul liberal, insarcinat apoi cu redactia ziarului Timpul, incalzit din vreme, dar mai intermitent, de farmecul unor femei, de la care au ramas in poeziile lui cateva urme de par balai, de ochi intunecati, de mani reci, de un nu stiu ce si nu stiu cum, lovit in iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al carei germen era din nastere, indreptat intrucatva la inceputul anului 1884, dar degenerate in forma lui etica si intelectuala, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditara, Eminescu moare la 15 iunie 1889 intr-un institute de alienati.

Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta la nivelul culturii europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a citi, de a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria cu operele inseminate din literature antica si moderna. Cunoscator al filosofiei, in special a lui Platon, Kant si Schopenhauer, si nu mai putin al credintelor religioase, mai ales al celei crestine si buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor publicate pana astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune care in poeziile lui ce deschide asa de des orizontul fara margini al gandirii omenesti.

Desprins astfel de cercetarea adevarului, sincer mai intai de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevarate nu numai atunci cand exprima o intuitie a naturii sub forma descriptiva, o simtire de amor uneori vesela, adeseori melancolica, ci si atunci cand trec peste marginea lirismului individual si imbratiseaza si reprezinta un simtamant national sau umanitar.

Cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atata putere de a lucra asupra altora daca nu ar fi aflat forma frumoasa sub care sa se prezinte.

Din poezia populara si-a insusit armonia, uneori onomatopeica, a versurilor sale. Dar primind astfel din limba populara elementul firesc de armonios, Eminescu inalta rimele poeziei romane peste acea forma obisnuita si adeseori neingrijita, care a dat atator poezii ale noastre de pan-acum un aer aproape trivial.

Primul pas al lui pe aceasta cale e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare si prozaice si de a le ridica la splendoarea unei rime surpinzatoare. Al doilea pas este introducerea, cu totul particulara poeziei lui Eminescu, a unor rime noi, formate din impreunarea cu un cuvant prescurtat, dupa felul caracteristic al limbii romanesti, sau din doua cuvinte.

Insa unde inovatia lui Eminescu in privinta rimei se arata in modul cel mai neasteptat este in numele proprii luate din diferite sfere de cultura si introduse in modul cel mai firesc in versurile sale. Se stie ce riscanta este intrebuintarea numelor proprii in poezia lirica. Eminescu insa a stiut sa se foloseasca de ele cu maiestrie, si tocmai aceste rime sunt dintre cele mai frumoase si mai bine primite ale lui.

Dupa o asa incordare, dupa o asa "lupta dreapta" pentru a turna "limba veche in forma noua", nu ne vom mira ca a putut ajunge Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigura a unor forme rafinate in Oda in metru antic, in Glossa si in admirabilele Sonete,pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetari de adanca filozofie, pentru care nu se gasea pana atunci nici o pregatire in literatura noastra.

Intr-un studiu despre limbajul poeziei eminesciene, Limbajul artistic romanesc in secolul al XIX-lea, Mihaela Mancas delimiteaza trei etape de creatie in opera poetica eminesciana:

"In poezia de tinerete, cuprinsa aprozimativ intre anii 1866-1870, limbajul predecesorilor pot fi usor identificabile: aspectele clasicizante ale unora dintre versurile lui Eminescu din aceasta perioada amintesc de o parte a creatiei lui Heliade Radulescu, Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri, iar factura populara a altora este rezultatul unor influente folclorice, insuficient asimilate si nefiltrate printr-o cultura proprie. In aceasta epoca sunt compuse odele La mormantul lui Aron Pumnul, La Heliade, La moartea principelui Styrbei, postuma La moartea lui Neamtu, sau postuma Ondina, ca si poeziile influentate direct sau prin intermediul lui Alecsandri, de creatia populara: De-as avea si, in parte, O cadere in zori ori Misterele noptii. Exista o mare disproportie numerica intre poeziile aparute in aceasya prima perioada si restul activitatii poetice a lui Eminescu; din anii 1866-1870 dateaza paisprezece poezii autume, la care se adauga si o parte mai numeroasa a poztumelor, Acest fapt prezinta o oarecare importanta, mai ales sub aspectul analizei lingvistice a textului: prima perioada de creatie a lui Eminescu se opune net celorlalte doua, prin caracterul mai putin modernizat al limbii si prin subordonarea evidenta fata de vocabularul poetic si mijloacele de expresie curente in limbajul poeziei timpului. Formele lingvistice, pe care Eminescu le-a utilizat in poeziile din prima perioada, nu sunt, in majoritatea cazurilor, caracteristice pentru intreaga sa opera.

A doua perioada cuprinsa intre 1870, anul aparitiei poeziei Venere si Madona, si aproximativ 1876-1878, epoca ieseana, marcheaza faza romantica a poeziei eminesciene. Marilor teme romantice abordate li se asociaza acum procedee romantice in stil: structura antitetica a poemelor ( Venere si Madona, Inger si demon, Imparat si proletar, Epigonii), acumularile retorice in toate compartimentele stilului, tendinta catre contraste si alcatuirea figurilor, predilectia pentru caracterul concret al imaginilor, spre deosebire de abstractul caracteristic clasicismului poeziilor din prima perioada, deci o poezie <<imagistica>>, caracterizata printr-o deosebita densitate a figurilor: Calin, Craiasa din povesti, Lacul, Dorinta, Fat-Frumos din tei, Floare albastra, majoritatea postumelor.

Temele romantice dau nastere, in aceasta perioada, unor ample poeme: Strigoii, Calin Muresanu, Povestea magului calator in stele, Memento mori. Ceea ce apropie marile constructii de acest tip de poezii aparent diferite ca structura, cum ar fi Lacul, Dorinta sau Craiasa din povesti, este, dincolo de aparenta deosebire impusa de teme sau dimensiuni, asemanarea de structura in componenta imaginii, frecventa figurilor si utilizarea unor forme comune de versificatie, care alaturi de <<figurile de sunet>>, dau, incepand din aceasta perioada, poeziei eminesciene o sonoritate specifica.

Incepand cu anul 1878, in creatia poetului se contureaza o noua etapa anuntata inca din 1878 de Melancolie, etapa <<reclasicizarii>> expresiei poetice intr-o maniera proprie. Dupa cum se poate demonstra printr-o analiza a variantelor, majoritatea poeziilor din aceasta perioada au fost, totusi, concepute si aduse aproape in forma definitiva in epoca precedenta, ceea ce explica relativa unitate a ultimelor doua perioade din creatia de maturitate a lui Eminescu. Forma finala a acestor poezii marcheaza o renuntare la figurile de stil numeroase ( in special la epitet, in favoarea metaforei), o noua tendinta catre domeniul abstract in alcauirea variatelor sensuri contextuale ale cuvantului. Eminescu valorifica, in ultima etapa a poeziilor sale, asocieri inedite de termeni, atat cronologice, cat si semantice. Cu exceptia postumelor - Sarmis si Gemenii, renunta total la poemul de largi dimensiuni si la recuzita retoric-romantica, inlocuindu-le cu poezii deosebit de <<lucrate>>, in care valorifica, sub o forma sau alta, structura cantecului ori a romantei de provenienta culta sau populara: Revedere, Povestea codrului (1878), O, ramai., De cate ori, iubito, Atat de frageda (1879), Sara pe deal ( publicata in 1885, dar inclusa din 1872 in poemul postum Eco,De ce nu-mi vii )1887). Este, de asemenea, perioada in care Eminescu a cultivat de predilectie poezia cu forma fixa sau forme complexe de versificatie: primele sonete (1879) sau Oda (in metru antic) (1883). In sfarsit, in aceasta ultima perioada, Eminescu substituie partial nivelul figurilor semantice <<evidente>> printr-o mai mare atentie acordata nivelului figurilor de constructie si de sunet, care aparusera inca din etapa anterioara; chiar functia specifica a anumitor figuri frecvente in perioadele precedente (repetitia, comparatia, personificarea sau metafora) este modificata, in poeziile din ultima parte a creatiei lui Eminescu".

In Cuvantul inainte al unei antologii din poezia eminesciana, aparuta in 1991 la Editura Fundatiei Culturale Romane, Eugen Simion precizeaza opt mituri de intensa circulatie in opera eminesciana:

-Mitul nasterii si al mortii universului, valorificat in Rugaciunea unui dac, Scrisoarea I, Muresanu, Gemenii sau Memento mori.

-Mitul istoriei, construit pe criteriul moral al opozitiei dintre bine si rau, pe antiteza dintre trecutul glorios si prezentul decazut. Sunt semnificative pentru acest mit poeme ca: Scrisoarea III, Scriosoarea IV, Epigonii, Imparat si proletar.

-Mitul inteleptului, al dascalului, al magului, urmas, de regula, al zeilor aflati la inceputul inceputurilor sau el insusi zeu, aparator al legii acelor vremi, capabil sa descifreze tainele lumii.Poeziile care ilustreaza acest mit sunt: Rucaciunea unui dac, Gemenii, Muresanu.

-Mitul erotic, rezultat din impletirea sentimentului iubirii erotice cu cel al naturii in numeroase romante, idile, elegii, in care sunt prezente motive poetice specific eminesciene, precum: luna, codrul, lacul, izvoarele etc. Aceste elemente sunt valorificate in poezii precum: Lacul, Dorinta, Floare albastra, Sara pe deal. Poemul Luceafarul constituie intruchiparea deplina a mitului erotic.

-Mitul oniric ilustreaza faptul ca modalitatea principala de a se sustrage meschinariei lumii este visul. Proza Sarmanul Dionis intruchipeaza acest mit.

-Mitul intoarcerii la elemente ilustreaza aspiratia romantica spre un spatiu ocrotitor, in care ritmurile macrouniversului au ramas nealterate, spatiu vazut ca o pavaza impotriva oboselii si alienarii spiritului agresat de existenta trepidanta a vietii cotidiene. Codrul dobandeste rolul de spatiu ocrotitor in poezii ca: Fiind baiet, paduri cutreieram, O, ramai., Floare albastra, Dorinta, Calin (file din poveste) etc.

-Mitul creatorului izvoraste din preocuparea permanenta a poetului pentru rostul si conditia omului de geniu, teme pe marginea carora poetul face diverse reflectii in: Scrisoarea I, Luceafarul etc.

-Mitul poetic este vazut in doua ipostaze: una, in care rostul poeziei este sa puna "haine de imagini pe cadavrul trist si gol", "Strai de purpura si aur peste tarana cea grea"; alta care izvoraste sin insasi esenta poeziei "ca expresie a unei muzicalitati interioare profunde, un orfism generalizat, o muzica inconfundabila, care devine semnul de identitate al eminescialismului."

Marile teme si motive ale creatie eminesciene (izvoare: mitologia, folclorul autohton, poezia si filozofia europeana) sunt:

-timpul - supratema operei, tema favorita a autorului: apare aproape in toate poeziile (Trecut-au anii.)

-cosmicul - cu toate elementele - infinitul, cerul, soarele, luna, stelele, luceferii, muzica sferelor, zborul intergalactic, haosul, geneza, extinctia

-istoria - sentimentul national (Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Doina); panorama a desertaciunilor ( Memento mori); mister al etnogenezei ( Strigoii, Decebal); meditatia patriotica ( Scrisoarea III); fundal al marilor pasiuni (Grue Sanger); inechitatea sociala ( Imparat si proletar); societatea corupta ( Junii corupti, Scrisoarea III); conditia geniului si a artei ( Scrisorile, Luceafarul); solitudinea ( Glossa, Luceafarul)

-natura - cadru fizic, fundal pentru reveria romantica ( Imparat si proletar, Scrisoarea I, Melancolie_; cadru fizic, paradis terestru in idile ( Dorinta, Sara pe deal); personaj mitic ( Revedere); proiectie metafizata ( Mai am un singur dor)

-dragostea - visul dragostei - dorul ( Dorinta, Lacul, Floare albastra, Calin (File din poveste) etc.); dezamagirea, tanguirea neimplinirii ( Pe langa plopii fara sot, Te duci, De cate ori, iubito); femeia inger - femeia demon ( Inger si demon); misoginismul ( Scrisoarea IV, Scrisoarea V, Antropocentrism)

-fabulosul, fantasticul, filozofia - in poezie, dar mai ales in proza.

Specii lirice si poezii cu forma fiza cultivate de eminescu:

-idila (pastorala) - Dorinta, Lacul, Lasa-ti lumea., Sara pe deal

-egloga (idila cu dialog) - Floare albastra, Povestea teiului

-satira - Junii corupti, Scrisorile, Criticilor mei

-epistola - Scrisorile

-romanta - Pe langa plopii fara sot, De ce nu-mi vii.

-cantecul - Atat de frageda, O, ramai., Somnoroase pasarele

-meditatia - Imparat si proletar, La steaua, Mortua est!

-elegia - Revedere, Melancolie, O, mama., Mai am un singur dor

-oda - Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Oda (in metru antic)

-poemul - Calin ( File din poveste), Luceafarul, Strigoii, Fata din gradina de aur, Memento mori

-doina - Ce te legeni., Doina

-poezia gnomica - Cu mane zilele-ti adaogi, Glossa

-epigrama - Epigrame, Epigramatice (in postume)

-strigatura - Strigaturi (in postume)

-sonetul - Trecut-au anii., Venetia, Sonete

-glosa - Glossa

-gazelul - Gazel (in postume), moto la Calin (File din poveste).

Cea mai reprezentativa opera eminesciana este Luceafarul. Acesta a parut in 1883, in Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania Juna din Viena, fiind apoi reprodus in Convorbiri Literare.

Poemul este inspirat din basmul romanesc Fata in gradina de aur, cules de austriacul Richard Kunisch. Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete de imparat izolata de tatal ei intr-un castel, de care se indragosteste un zmeu. Fata insa se sperie de nemurirea zmeului si-l respinge. Zmeul merge la Demiurg, doreste sa fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat. Intors pe pamant, zmeul o vede pe fata, care intre timp se indragostise de un pamantean, un fecior de imparat cu care fugise in lume. Furios, zmeul se razbuna pe ei si-i desparte prin viclesug. Peste fata el pravaleste o stanca, iar pe feciorul de imparat il lasa sa moara in Valea Amintirii.

Eminescu valorifica initial acest basm in perioada studiilor berlineze, intr-un poem intitulat tot Fata in gradina de aur, dar modifica finalul. Razbunarea nu i se pare potrivita cu superioritatea fiintei nemuritoare, asa ca zmeul din poemul lui Eminescu rosteste cu amaraciune catre cei doi pamanteni: "fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus / Atat de fericiti, cat viata toata / Un chin s-aveti - de-a nu muri deodata!".

Intre 1880 si 1883, poemul este prelucrat in cinci variante succesive, schema epica devenind pretextul alegoric al meditatiei romantice.

Alaturi de sursele folclorice ale poemului ( basmele prelucrate: Fata in gradina de aur, Miron si frumoasa fara corp si mitul zburatorului), poetul valorifica surse mitologice si izvoare filozofice (antinomiile dintre geniu si omul comun, din filozofia lui Arthur Schopenhauer).

Poemul poate fi considerat o alegorie si o meditatie pe tema romantica a conditiei geniului, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri.

Poemul este o compozitie romantica, prin antiteza dintre planurile terestru-cosmic, dintre conditia omului comun si cunditia geniului, in cadrul unei retele de opozitii: eternitate/moarte - temporalitate/viata, masculin - feminin, detasare apolimica - traire dionisiaca, abstract - concret, vis - realitate, aproape - departe.

Poemul Luceafarul este alcatuit din patru parti, construite simetric: cele doua planuri terestru si cosmic, interfereaza in prima si ultima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru ( iubirea dintre Catalin si Catalina), iar partea a treia este consacrata planului cosmic ( calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul).

Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic ( illo tempore): "A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata". Portretul fetei de imparat este realizat prin superlative de factura voit populara si comparatii: "Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele", care scot in evidenta unicitatea terestra, puritatea si predispozitia spre inaltimile astrale. Fata de imparat reprezinta pamantul insusi.

Primele sase strofe constituie uvertura poemului, partea intai fiind o splendida poveste de iubire prezentata prin intermediul unor motive romantice: mitul noptii, al oglinzii si al visului. Fata contempla Luceafarul de la fereastra de la fereastra dinspre mare a castelului si se indragosteste. Intalnirea lor are loc in vis, iar venirea Luceafarului in odaie aminteste de mitul zburatorului.

La chemarea fetei: "O dulce-al noptii mele domn/ De ce nu vii tu? Vina!", Luceafarul se intrupeaza prima oara din cer si mare, asemenea lui Neptun. In aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o frumusete construita dupa canoane romantice: "par de aur moale, umerele goale, umbra fetei stravezii". In contrast cu paloarea fetei sunt ochii, care sugereaza prin scanteiere viata interioara. Dar fata refuza sa-l urmeze.

Dorul nemarginit si atrctia absolutului se manifesta in a doua chemare: "Cobori in jos, Luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza, patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza". Intrupat din soare si noapte, ipostaza demonica se realizeaza in antiteza cu prima metamorfoza: parul negru, "marmoreele brate, ochii mari si luminati". Paloarea fetei si lucirea ochilor, semn al dorintei de absolut sunt inteese de fata ca semn al mortii: "Privirea ta ma arde". Desi unica intre pamanteni, fata refuza din nou sa-l urmeze: "Dara pe calea ce ai deschis/ n-oi merge nociodata!", recunoscand ca nu-l poate intelege: "Desi vorbesti pe inteles/ Eu nu te pot pricepe". Luceafarul formuleaza sintetizator diferenta, opozitia fundamentala care-i separa: "eu sunt nemuritor/ Si tu esti muritoare", dar din iubire accepta sacrificiul cerut de fata, acela de a deveni muritor, afirmandu-si astfel superioritatea: "Da, ma voi naste din pacat/ Primind o alta lege,/ Cu vesnicia sunt legat./ Caci voi sa-mi sa ma dezlege".

Partea a doua, idila dintre fata de imparat, numita acum Catalina, si pajul Catalin, infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii terestre. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Asemanarea humelor sugereaza apartenenta la categoria numelui comun.

Catalin devine intruchiparea teluricului, a mediocritatii pamantene: "viclean copil de casa, Baiat din flori si de pripas/ Dar indraznet cu ochii, obrajei ca doi bujori". Idila se desfasoara sub forma unui joc.

Chiar daca accepta iubirea pamanteana, Catalina aspira inca la iubirea ideala pentru Luceafar: "O, de Luceafarul din cer/ M-a prins un dor de moarte". Acest " dor de moarte" ilustraza dualitatea fiintei pamantene, aspiratia specific umana spre absolut, dar si atractia catre fiinta inacesibila.

Partea a treia a Luceafarului ilustreaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a poemului. Aceasta parte poate fi divizata in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea si convorbirea cu Demiurgul, libertatea.

Spatiul parcurs de Luceafar este o calatorie regresiva temporal, in cursul careia el traieste in sens invers istoria creatiei universului: "Si din a chaosului vai,/ Jur imprejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntai,/ Cum izvorau lumine". Zborul cosmic potenteaza intensitatea sentimentelor, lirismul, setea de iubire, ca act al cunoasterii absolute. Amplificarea acestui zbor culmineaza cu imaginea Luceafarului ca fulger ("Parea un fulger neintrerupt / Ratacitor prin ele.") .

In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de repaus, adica de viata finita, de stingere, este nimit Hyperion (nume de sugestie mitologica, gr. cel care merge pe deasupra). Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a cunoaste iubirea. Demiurgul refuza cererea lui Hyperion, prilej cu care este pusa in antiteza lumea nemuritorilor si aceea a muritorilor. Astfel, muritorii nu-si pot determina propriul destin si sunt supusi vointei oarbe de a trai. Omul de geniu, in schimb, este capabil de a implini idealuri inalte: "Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Si nu cunoastem moarte."

In schimb, Demiurgul ii propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a filozofului: "Cere-mi - cuvantul meu de-ntai,/ Si-ti dau intelepciune", a poetului: "Vrei sa dau glas acelei guri/ Ce dup-a ei cantare.", a geniului militar/ a cezarului: "Iti dau catarg langa catarg,/ Ostiri spre a strabate/ Pamantu-n lung si marea-n larg".

Ultimul argument este infidelitatea Catalinei: "Si pentru cine vrei sa mori?/ Intoarce-te, te-ndreapta/ Spre-acel pamant ratacitor/ Si vezi ce te asteapta".

Partea a patra este simetrica fata de prima parte, prin interferenta celor doua planuri: terestru si cosmic.

Idila Catalin - Catalina are loc in cadru romantic, sub crengile de tei inflorite, in singuratate si liniste, in pacea codrului, sub lumina blanda a lunii.

Declaratia de dragoste a lui Catalin, patimasa lui sete de iubire exprimata prin metaforele: "noaptea mea de patimi, durerea mea, iubirea mea de-ntai, visul meu din urma", sugereaza constituirea cuplului adamic.

"Imbatata de amor", Catalina are inca nostalgia astrului iubirii si-i adreseaza pentru a treia oara chemarea, de data aceasta modificata, Luceafarul semnificand acum steaua norocului: "Cobori in jos luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n codru si in gand,/ Norocu-mi lumineaza!".

Atitudinea geniului este de asumare a eternitatii si odata cu cea a indiferentei, a ataraxiei stoice: "Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece". Omul comun este incapabil sa-si depaseasca limitele: "Ce-ti pasa tie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?".

Prin urmare opera literara Luceafarul de Mihai Eminescu este o sinteza a liricii eminesciene, iar elementele de compozitie pun in evidenta antiteza dintre geniu si omul comun.

Revenirea la Eminescu, azi, este determinata "de faptul paradoxal ca <<ultimul mare romantic>> european isi pastreaza inca forta de a solicita sensibilitatea si spiritul omului modern, care se intoarce la Eminescu nu dintr-o simpla curiozitate culturala, de muzeu, ci dintr-o nevoie de cunoastere a unor stari eterne, dezlegate si legate intr-un limbaj care continua sa ne exprime mai bine decat propria noastra vorbire".