CULTURA ROMANEASCA IN PERIOADA    INTERBELICA. ASPECTE GENERALE. EVOLUTII ALE FENOMENULUI ARTISTIC

1. TEME, ORIENTARI SI CONFRUNTARI DE IDEI.

Temele modernizarii

Infaptuirea Romaniei Mari, prin acte plebiscitare, de esenta democratica, poate fi apreciata ca fiind "suma vietii noastre istorice", asa cum spunea Eminescu despre momentul in care Romania si-a dobandit Independenta de stat in 1877. Din perspectiva istoriei de durata lunga si a situatiilor dramatice pe care le-a parcurs natiunea romana in secolul XX, putem considera ca Marea Unire din 1918 ramane superlativul existentei istorice romanesti, momentul de apogeu al unei diagrame istorice multiseculare.
Infaptuirea Marii Unirii va dinamiza si evolutia culturala. Iata citeva repere. In 1919, Blaga isi publica volumul de cugetari Pietre pentru templul meu si Poemele luminii, incepandu-si cariera stralucita. Lovinescu initiaza miscarea modernista de la Sburatorul, Nae Ionescu isi incepe cariera didactica si publicistica; in 1921, Dimitrie Gusti infiinteaza Institutul Social Roman, nucleul viitoarei Scoli sociologice de la Bucuresti; Iorga era in plina maturitate creatoare; Rebreanu pune bazele romanului romanesc modern. Constitutia din 1923 consacra principiile democratice de organizare a statului si integrarea Romaniei Mari in fluxul civilizatiei europene moderne. O stralucita pleiada de creatori, din cele mai variate domenii, isi asuma noi responsabilitati spirituale si dau stralucire culturii romane prin operele lor. Enescu, Brancusi, Coanda sau exponentii avangardismului sunt integrati in viata artistica si stiintifica europeana. Cultura romana s-a instalat in varsta ei efectiv moderna si se afirma competitiv in toate registrele semnificative ale creatiei: arta, stiinta, filosofie, gandire economica si sociala etc.). Abia acum, va spune Mircea Eliade, creatorii romani se elibereaza de imperative politice si conjuncturale, avand sansa de a se concentra pe creatia de ordin spiritual.
Odata infaptuit acest ideal national, societatea romaneasca a fost pusa in fata unor optiuni strategice in ceea ce priveste politicile economice si sociale, reconstructia relatiilor externe, pentru a garanta unitatea nationala, precum si raporturile sale culturale cu Occidentul. Fiecare grupare culturala si ideologica din epoca a incercat o reformulare a constiintei de sine a culturii romane si a propus o solutie de dezvoltare pentru Romania.
Curentele de idei si personalitatile ce dau substanta culturii romane din aceasta perioada au abordat, din unghiuri diferite, problematica-matrice a culturii romane moderne: tranzitia spre modernitate, problema decalajelor fata de Occident, formula de evolutie sociala care ar fi potrivita cu specificul nostru national. Am parcurs pana acum pasoptimul, junimismul, marxismul, poporanismul si samanatorismul. Confruntarile dintre aceste curente au dat substanta dezbaterilor ideologice, culturale, politice si filosofice. Dupa infaptuirea Marii Unirii, problematica aceasta este reluata si intrebarea la care sunt solicitati sa raspunda ganditorii si curentele de idei este: 'Pe ce cale evoluam?'
In acest orizont problematic se reiau dezbaterile in jurul raporturilor dintre fond si forma, dintre agrarianism si industrialism, dintre autohtonism si europenism, dintre politica "portilor deschise' (promovata de PNT) si politica 'prin noi insine', promovata de liberali. In plan teoretic, aceste polaritati sociologice si ideologice isi au corespondentul intr-o serie de teme si polaritati prezente in gandirea filosofica, precum raportul dintre cultura si civilizatie, dintre rationalism si irationalism, dintre civilizatia traditionala si civilizatia moderna, dintre cultura nationala si cea universala. Acestea sunt polaritatile mari, temele si problemele care s-au impus cu acuitate in gandirea romaneasca si la dezbaterea carora au participat aproape toti ganditorii de marca ai momentului. Dar, fapt caracteristic, in intervalul 1920-1940, disputele intre aceste orientari polare capata un caracter radical si generalizat
Exista un autentic fond dramatic al acestei probleme, adevarat camp magnetic in interiorul caruia se dispun concentric sau radial teoriile asupra specificului nostru national. Teorii de ampla rezonanta, elaborate de personalitati de prima valoare, din unghiuri metodologice, filosofice si ideologice diferite, si-au conjugat eforturile analitice pentru a lamuri ecuatia culturii romane moderne.
Judecatile asupra personalitatilor reprezentative se asaza in albia unor sensuri si interpretari conferite fenomenelor definitorii care au marcat evolutia Romaniei spre orizonturile modernitatii. Pozitiile teoretice au fost inevitabil supradeterminate de accente axiologice diferite, uneori polare. Bibliografia temei este, intr-adevar, covarsitoare, dar, candva, ea va trebui reconstituita in datele ei majore, retinand punctele de vedere formulate in gandirea filosofica, social-politica, istorica, sociologica, economica sau in campul creatiei literar-artistice. Este o adevarata aventura intelectuala pe care trebuie sa o parcurgem pentru a ne cunoaste un moment esential din devenirea noastra istorica.
Cautarile privind caile de evolutie si determinarea specificului national erau generate de noua situatie a tarii de dupa razboi, de redefinirea structurilor politice, economice si sociale, precum si de mutatiile survenite in plan geopolitic. Romania era prinsa intre tendintele expansioniste ale Uniunii Sovietice si tendintele revizioniste si iredentiste, care se exprimau in Germania si Ungaria.

Dificultatile sintezei
In planul gandirii filosofice si sociale intalnim o diversitate de pozitii teoretico-filosofice, care dau bogatie acestei epoci. Fara indoiala, nu vom reusi sa construim decat o harta foarte sumara a pozitiilor teoretice exprimate in perioada interbelica. De aceea, ne vom referi la confruntarile de idei care au traversat epoca, la tensiunile culturale si ideologice, incercand sa combinam trasaturile globale cu cateva ilustrari particulare, panorama formelor mari de relief cu doua-trei sondaje in continutul unor opere semnficative. Acest lucru este foarte dificil. Daca ne ocupam de cadrele generale in care se deruleaza un continut problematic particular, tot ce putem obtine este o harta aeriana a unui relief complex, o geometrizare a unor teme, idei si tendinte dominante dintr-o epoca. O imagine sintetica asupra unei epocii atat de bogate si contradictorii nu putem avea decat dupa ce parcurgem analitic operele, personalitatile si curentele sale reprezentative. Aici, pentru a exprima dificultatea in care ne aflam, este oportun sa invocam o idee formulata de istoricul Fustel de Coulanges, care spunea ca "o ora de sinteza presupune cateva decenii de analiza".
Si totusi, acceptand acest risc, propun o sistematizare a problemelor, nu o investigatie verticala a unora dintre ele. Asadar, din acest zbor de recunoastere putem obtine o imagine globala, cu aspiratia de a trasa stereoscopic nervurile vietii spirituale romanesti aflate in fata unei provocari istorice de anvergura. Deci, traseul pe care il putem urma, dupa sugestiile unei cunoscute metodologii, este acela de a trece de la consemnarea unor evenimente, cu functie de reper cronologic, la interpretarea conjuncturii in care aceste evenimente se integreaza, pentru a identifica apoi, intr-un efort de sinteza, structurile de durata lunga ale culturii romane moderne.
De aceea, o privire din avion, care sa vizualizeze doar cadrele si trasaturile generale ale epocii, fara a investiga continuturile problematice atat de variate, implica o reductie severa a spectacolului istoric, dar si riscul unor generalizari abuzive, care sa anuleze personalitatea si originalitatea ganditorilor.
Adeseori, in istoriile noastre din perioada comunista, sub constrangeri ideologice restrictive si cu abordari interesate doar de etichete rezumative, ganditorii romani erau inregimentati nediferentiat in tiparul unor curente de gandire, fiind redusi la ipostaza unui "de exemplu' -; cum spunea Noica -; adica la ipostaza de 'ilustrari' ale acestor curente. In felul acesta, opozitia materialism/idealism functiona ca o schema absoluta. Daca un ganditor era inregimentat in lotul idealismului, iar apoi era dovedit, prin doua-trei citate rupte din contextul organic al operei, ca are si unele accente irationaliste, urma evident ca este conservator si ca exprima o ideologie "burgheza", deci retrograda, si era considerat reactionar. In felul acesta, respectivul ganditor era 'terminat', era 'impachetat' intr-un ambalaj ideologic pe care se punea o eticheta negativa si cu asta se incheia operatia de "valorificare critica", desi i se puteau recunoste cateva 'contributii' teoretice partiale. Era perioada in care studentii se expuneau unui risc, fiind pedepsiti, daca se afla ca i-au citit pe Kant, Blaga sau Nichifor Cranic.
Ar trebui sa intelegem, cum spunea Noica despre cartile lui Hegel, ca nu putem trece nepedepsiti prin viata si prin istorie daca nu (re)citim cartile fundamentale ale culturii romane. Astazi avem obligatia de a reconsidera si epoca interbelica, de a reface scara de valori pe criterii specifice si de a reconstitui imaginea completa a gandirii romanesti, fara partizanate politice sau exclusivisme pagubitoare. Din pacate, acestea nu au disparut, chiar daca pozitiile partizane se legitimeaza acum cu alte criterii si perspective. Deci, trebuie sa ne ferim atat de abordarile globale, simplificatoare, cat si de cele unilaterale, partiale si partizane.

Campul teoretic si literar
Cultura romana realizeaza acum un moment de apogeu al dezvoltarii sale istorice, iar confruntarea dintre traditionalism si modernism a devenit o axa problematica globala. Ea se manifesta mai puternic in plan literar, unde noile miscari moderniste si de avangarda coexistau cu formule estetice traditionale, cu exponenti straluciti in ambele orientari. Diapazonul acestor stiluri merge de la proza de tip clasic a lui Rebreanu, Sadoveanu sau Cezar Petrescu la noile formule sustinute de criticul E. Lovinescu, la Sburatorul, si confirmate artistic de scrierile lui Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban sau Mircea Eliade; de la poezia lui Goga, Al. Philipide, Blaga, Bacovia si Arghezi, si ea cu inovatii de atitudine si de stil, pana la cea de factura declarat modernista si experimentala a lui Ion Barbu, Ion Vinea sau Tristan Tzara.
Astfel, spatiul literar romanesc este si locul unei importante manifestari a curentelor de avangarda. Revista Contimporanul (1922-1932), condusa de Ion Vinea (1895-1964), a dezvoltat modernismul pana la avangarda. De fapt, inca in timpul razboiului, prin 1917-1918, Tristan Tzara (1896-1963), fondatorul dadaismului, a participat la miscarile avangadiste din Occident; alaturi de el, alti scriitori legati de aceste curente si de revistele de avangarda sunt Gherasim Luca (1913-1994) si Ilarie Voronca (1903-1946), autori care s-au afirmat mai tarziu in strainatate. Alti scriitori care s-au afirmat in mediile avangardiste sunt Brunea-Fox si Geo Bogza (1908-1993), care au revitalizat genul reportajului, precum si poetul Gellu Naum, unul dintre cei mai valorosi exponenti ai suprarealismului, cu o opera impresionanta.
La fel stau lucrurile in domeniul esteticii, al teoriei literare si al criticii literare, unde intalnim un evantai de abordari si de formule metodologice, de la cele ilustrate de Mihai Dragomirescu, Iorga, pana la abordarile noi, datorate lui Lovinescu, Calinescu, Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Dimitrie Caracostea, Pompiliu Constantinescu, sau cu elaborari de teorie estetica datorate lui Vianu, Ralea, Liviu Rusu, s.a.
In istoriografie si in gandirea istorica se confrunta perspective ilustrate de Parvan, Iorga, C-tin C. Giurascu, Ion Nistor sau Ioan Lupas, dupa cum in stiintele geografice si etnologice avem pozitii datorate lui Simion Mehedinti si Gh. Valsan, toate cu extensii in planul sociologiei istorice si al antropologiei culturale.
Trasaturi dominante
O sistematizare si o geometrizare a temelor este foarte dificila, datorita evolutiei sinuoase a unor autori si interferentelor dintre curente si orientari. Si totusi, acceptand acest risc, sa incercam o caracterizare a perioadei si o minima sistematizare a problemelor si a curentelor.
1. In comparatie cu perioadele anterioare, gandirea filosofica si sociala este acum extrem de bogata si variata. Avem pozitii rationaliste si irationaliste, obiectiviste si subiectiviste, spiritualiste sau realiste, apropiate de stiinta sau contestand valoarea cunoasterii stiintifice, intuitioniste, fenomenologice sau marxiste. S-au elaborat sisteme complexe de gandire filosofica si sociologica. Fara a stabili ierarhii valorice, cele mai impunatoare par a fi sistemele elaborate de Blaga, Gusti si C-tin Radulescu Motru. Operele monumentale de mai tarziu ale lui Mircea Eliade, C. Noica sau Emil Cioran isi au stratul de geneza tot in problematica discutata in perioada interbelica.
2. Nivelul calitativ-valoric foarte ridicat al culturii romane in ansamblu. In perioada dintre cele doua razboaie mondiale, cultura romana isi da masura capacitatii sale creatoare, fiind o epoca de performanta pentru gandirea romaneasca, asa cum a fost pentru creatia noastra literara si artistica. O pleiada stralucita de ganditori si creatori in diverse domenii ridica standardul cugetarii romanesti la nivele comparabile cu alte culturi europene.
3. Ganditorii romani abordeaza acum cu precadere domenii de varf ale reflectiei filosofice: probleme ale culturii si civilizatiei, criza culturii si criza valorilor, teme ale antropologiei si ale conditiei umane etc. Avem acum o cultura desfasurata pe toate registrele creatiei teoretice, si - ceea ce este mai important, cu remarcabile contributii nu numai in domeniile clasice ale gandirii filosofice - metafizica, logica, teoria cunoasterii - ci si in noile domenii sau in domeniile de varf ale gandirii filosofice. Sa mentionez doar filosofia culturii, teoria valorilor, sociologia, psihologia si estetica, antropologia sociala si culturala - domenii in care s-au afirmat, cu lucrari de referinta, Tudor Vianu, Mihai Ralea, Petre Andrei, D.D.Rosca, Dimitrie Gusti, Mircea Vulcanescu, Mircea Florian, Eugeniu Sperantia. Cultura romana in perioada interbelica are nu doar personalitati exceptionale, ci si o medie valorica foarte ridicata, data de existenta unor personalitati si realizari cu statut mediu ca valoare, dar foarte importante pentru metabolismul si activitatea culturala. Sa mentionam si nivelul invatamantului filosofic, ilustrat de o serie de personalitati de vocatie, si activitatea publicistica atat de vie si framantata.
4. Exista o interferenta puternica intre elaborarile teoretice si pozitiile politice, astfel ca gandirea filosofica are o puternica implicatie si coloratura politica. Handicapul nostru este ca trebuie sa raportam mereu istoria ideilor filosofice la evolutia ideilor politice si la istoria realitatilor politice. Interferenta dintre filosofic si politic este acum mai relevanta decat in alte epoci. Si daca ati dispune de o imagine clara asupra confruntarilor politice si ideologice din epoca, tot ar trebui sa prelungim consideratiile noastre in plan politic pentru ca, un ganditor, discutand despre criza culturii, sugereaza sau da si o formula de evolutie a culturii romane, as cum o vede el. Asa se face ca, procesul rationalismului filosofic, intreprins de unii exponenti ai spiritualismului si ai irationalismului, se desfasoara paralel cu 'procesul democratiei' burgheze si al institutiilor sale politice - parlamentarism, politicianism etc.

Curente si directii
O alta caracacteristica este data de tensiunile ideologice si culturale, de faptul ca spatiul gandirii filosofice este strabatut de puternice confruntari de idei intre tendinte opuse, pe toate planurile, dupa cum vom vedea. O sistematizare a acestor curente si personalitati este greu de facut. Dar, din necesitati didactice, putem incerca o clarificare a tabloului. Pornind de aici, din perspectiva confruntarilor de idei care opun personalitatile, sunt posibile mai multe sistematizari didactice, pe diverse planuri. a. O axa a delimitarilor ar fi aceea dintre vechea generatie si noua generatie afirmata in epoca. Vechea generatie de ganditori era constituita din 'maiorescieni', precum C.R.Motru, P.P.Negulescu, Mircea Florian, Simion Mehedinti. Iar noua generatie, intrata in arena in timpul sau dupa razboi, din tinerii de atunci Tudor Vianu, Mihai Ralea, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Ciroan, Noica, Vulcanescu, Nichifor Crainic. Maiorescienii sunt de obicei universitari si rationalisti, aplecati spre stiinta, spre constructii sistematice, cu disciplina severa a gandirii, orientati spre progres si democratie. Tinerii intelectuali, cei mai multi, sunt eseisti, fragmentari, cultiva publicistica, gandirea libera, fac procesul rationalismului si sunt inclinati, un segment masiv al lor, spre spiritualism si intuitionism, spre traire si viata, sondeaza pasiunile si framantarile psihologice, elanul vital, ispititi politic de miscari radicale si fac o critica accentuata a democratiei burgheze, unii dintre ei sunt aplecati spre ortodoxism si spre fondul autohtonist. Din vechea generatie, dar dintr-o scoala de gandire opusa lui Maiorescu, mai sunt activi Parvan si Iorga, cu mari sinteze acum si cu influenta puternica in mediile studentesti, ca si altii, precum Lovinescu, Ibraileanu sau Stere. b. Alta axa de departajare ar fi aceea dintre rationalism si irationalism. Sa nu uitam ca si pe plan european perioada interbelica este una de criza a liberalismului clasic, de criza a rationalismului clasic, de cautari si reconstructii filosofice pe baze noi, aduse de psihanaliza, de filosofia limbajului, de lingvistica, de avantul antropologiei culturale, continuate si dupa razboi. Ganditorii romani au constientizat aceasta criza si au participat la aceasta reforma a rationalismului occidental, cu contributii majore, mai putin cunoscute din pacate, dar, in aceasta atmosfera de cautari, exista si alunecari spre irationalism si pozitii traditionalist-etniciste.
Critica rationalismului clasic si reconstructiile filosofice pe baze noi, din perspective hermeneutice, fenomenologice sau existentialiste, revalorizarea intuitiei, facuta de Bergson, a experientei, precum face Mircea Florian, a fondului afectiv-axiologic, ca la D.D.Rosca, a componentelor psihologice, ca M. Ralea, sau a perspectivei culturologice, ca la Vianu, sau critica pozitivismului si a scientismului, ca la mai toti ganditorii romani, sunt demersuri firesti si nu trebuie condamnate atata vreme cat ele nu esueaza in irationalism, in refuzul stiintei, in misticism sau fundamentalisme religioase si etnocentriste.
Orientarea dominanta este considerata cea rationalista, militanta pentru valorile democratiei si ale umanismului. Aici intra lotul masiv al ganditorilor romani: Motru, Negulescu, Stefan Zeletin, Lovinescu, Dimitrie Gusti (si cei mai multi dintre cei grupati in Scoala sociologica de la Bucuresti), D.D.Rosca, Mircea Florian, Ion Petrovici, Mihai Ralea, Petre Andrei, Virgil Madgearu, Tudor Vianu, Camil Petrescu etc.
Orientarea rationalista este diversa si se manifesta inclusiv in mediile universitare si academice, in revistele stiintifice, se exprima si in mediile literare si publicistice. Elocvente sunt revistele conduse de Motru ("Ideea europeana", "Revista de psihologie" si "Revista de filosofie") sau cea de Lovinescu, 'Sburatorul'; revista 'Viata romaneasca' - cu vechii ei mentori C-tin Stere si Garabet Ibraileanu, la care se adauga, cu acelasi crez democratic, rationalist si modern, tinerii intelectuali precum Mihai Ralea. Poporanismul, cu formula democratiei rurale si a dezvoltarii agricole este absorbit de doctrina taranista, reelaborata in contextul epocii, pe alt palier teoretic, de Virgil Madgearu si de doctrinarii statului taranesc.
Avem acum un rationalism nou reformat, diferit de cel clasic, dogmatic si formalist, detasat de pozitivism, o incercare de a refundamenta rationalismul filosofic, interesat de o reconstructie filosofica, proiect in care intra Mircea Florian, Mihai Ralea si Tudor Vianu, cu contributii exceptionale in axiologie, teoria culturii si antropologie, si DD Rosca.
Aceasta ar fi o linie rationalista, care se afla in confruntare cu diverse linii si grupari spirituale care exprima criza rationalismului clasic si contesta solutiile teoretice si derivatiile sale politice (regim democratic, parlamentarism, pluralism politic etc.).
Alaturi de Blaga, Motru si Negulescu, avem in aceasta perioada o constelatie de ganditori, unii afiliati unor curente, altii afirmati ca personalitati independente, alti care s-au detasat de curentele initiale, unii care si-au intrerupt destinul creator in anii razboiului, altii care si-au continuat activitatea sau si-au completat opera in perioada comunismului. c. Alta confruntare s-a desfasurat intre orientarile traditionaliste si cele moderniste, dintre orientarile agrariene si cele care militeaza pentru o formula de evolutie moderna de tip industrial si occidental.
Aceste departajari nu se suprapun. Un ganditor rationalist, in esenta, precum C.R.Motru, este exponent al unor pozitii conservatoare, iar un trairist zbuciumat si un eseist stralucit din tanara generatie, precum Cioran, este violent anti-traditionalist.

2. POLITICI SI STRUCTURI CULTURALE

Reconstructia sistemului de invatamant
Intregirea statala a Romaniei reclama politici si strategii menite sa cimenteze unitatea de fond a societatii romanesti, sub raport economic si cultural. Pentru a forma o entitate functionala, capabila sa intre intr-o noua etapa a modernizarii, statul roman trebuia sa integreze realmente Transilvania, Bucovina si Basarabia intr-un organism cu structuri centralizate si consolidate. Aceste provincii, intrate acum in componenta statului roman, veneau cu structuri administrative si culturale eterogene, iar sub raport demografic ele cuprindeau, pe langa populatia romaneasca, si numeroase minoritati etnice. Imperativul integrarii nationale s-a realizat printr-un amplu program de unificare legislativa, institutionala, economica si culturala, pe suportul noii Constitutii din 1923.
Un element major al acestui program a fost unificarea sistemului de invatamant, atat sub raport institutional, cat si in privinta continutului educational. Treptat, legislatia in domeniul educatiei a dus la formarea unui sistem unificat de invatamant si la ridicarea nivelului general de cultura. Sistemul educational a fost redimensionat si sprijinit masiv prin fonduri de la bugetul statului, iar invatamantul primar a fost prelungit de la patru la sapte clase, astfel ca, la sfarsitul perioadei interbelice, numarul stiutorilor de carte reprezenta circa 80 la suta (nivel foarte ridicat comparativ cu multe state europene).
Sub conducerea ministrului Constantin Angelescu (1922-1926), autorul unui program numit "ofensiva culturala", sistemul de invatamant a fost reformat si modernizat sub toate aspectele. Aceeasi tendinta de reforma a fost continuata si de alti ministri ai invatamantului, precum Dimitrie Gusti (1932-1934). Factorii politici au inteles importanta strategica a acestui program si au sprijinit, prin investitii consistente, dezvoltarea bazei materiale a invatamantului si a retelei sale institutionale. Astfel, din 1918 pana in 1938, numarul scolilor si al elevilor a crescut de circa patru ori, iar al corpului didactic de peste cinci ori. Invatamantul liceal din Romania, care imbina nivelul teoretic cu cel practic (licee agricole, industriale, sanitare, scoli de arte si meserii etc.), era recunoscut ca unul dintre cele mai bine organizate pe plan european.
Invatamantul superior s-a dezvoltat intr-un mod exploziv; structurile sale anterioare s-au consolidat, paralel cu diversificarea gamei de specializari, pentru a acoperi necesitatile complexe al unei societati moderne. Pe langa universitatile cunoscute, de la Bucuresti, Iasi, Cluj, Cernauti si Chisinau, au aparut institute politehnice, academii de profil comercial, industrial si agronomic, de muzica si arta dramatica, de arhitectura si de arte plastice, precum si Scoala Superioara de Razboi din Bucuresti. Numarul de studenti a crescut de peste patru ori. Aceste institutii, care s-au afirmat prin standardul ridicat al procesului didactic si valoarea corpului profesoral, au devenit centre culturale puternice, in care s-au format elitele economice, politice, intelectuale si artistice ale perioadei, stimuland dezbaterile intelectuale si activitatea de cercetare stiintifica. Personalitatile care domina acum spatiul cultural au dat stralucire si invatamantului romanesc, care a beneficiat de mari dascali, precum Nicolae Iorga, Vasile Parvan, Nae Ionescu, Dimitrie Gusti, Petre Andrei, Virgil Madgearu, Simion Mehedinti, C-tin Radulescu-Motru, Ion Petrovici, P.P.Negulescu, D.D.Rosca, Tudor Vianu, Mircea Florian, Anton Dumitriu, Nichifor Crainic, G. Calinescu, Dumitru Staniloaie, s.a.

Publicatii si orientari culturale
O imagine asupra vietii culturale din perioada interbelica nu poate face abstractie de dezvoltarea pe care au cunoscut-o publicatiile, editurile, fundatiile si asociatiile culturale.
. Editurile cele mai importante au fost "Editura Fundatiilor Regale", "Cartea Romaneasca", "Casa Scoalelor", "Scrisul Romanesc";
. Presa cotidiana si cea culturala - cele mai importante publicatii au fost Universul, Curentul, Adevarul, Cuvantul, Neamul romanesc, Gandirea, Viata romaneasca, Ideea europeana, Sburatorul, Revista de filosofie s.a.; dintre agentiile de presa mentionam agentia RADOR; in aceasta perioada apareau in Romania peste 4 000 de periodice (unele efemere), existand publicatii in toate capitalele de judet si in orasele importante;
. Institutele de cercetare stiintifica - Institutul de studii sud-est europene, Institutul Social Roman; o activitatea fructuoasa a avut si Academia Romana, care a organizat conferinte si manifestari stiintifice, fiind cel mai inalt for cultural al tarii, o instanta de consacrare a valorilor;
. Asociatiile si fundatiile culturale - Societatea scriitorilor romani, Asociatia "Criterion", precum si institutiile educationale din mediul rural (caminele culturale).
Viata culturala, extrem de bogata si dinamica, se desfasura in cadrul unor institutii, publicatii sau in jurul unor personalitati deosebite. Astfel, putem identifica patru-cinci astfel de grupari active in plan cultural.
. Gruparea din jurul revistei "Viata romaneasca" -; condusa de Garabet Ibraileanu pana in 1933, apoi de Mihai Ralea, alaturi de care s-au afirmat si alti ganditori de orientare rationalista si democratica: Tudor Vianu, G. Calinescu, D.I Suchianu;
. Gruparea din jurul lui Eugen Lovinescu, a cenaclului si a revistei Sburatorul, care a sustinut orientarea modernista in literatura si in planul criticii literare, disociind esteticul de etnic si etic, de angajarile politice, orientare in care se integreaza Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Camil Petrescu, H. Papadat-Bengescu etc.
. Gruparea din jurul lui Nae Ionescu si a ziarului Cuvantul, alcatuita din Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, C-tin Noica, Emil Cioran, toti angajati in edificarea unei "noi spiritualitati";
. Asociatia "Criterion", formata de "elevii" lui Nae Ionescu, in anii 1932-1933, avand in frunte pe Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu, asociatie de mare succes in epoca, prin conferintele publice pe care le initiaza.
. Gruparea de la revista "Gandirea", sub directia lui Nichifor Crainic, grupare ortodoxista si traditionalista (Vasile Bancila, Dimitrie Staniloaie, Nicolae Rosu etc.), iar dupa 1938, cu accente nationaliste si etnocratice.
. Nicolae Iorga, prin publicatia sa "Neamul romanesc" (ce apare fara intrerupere din 1906 pana in 1940), desi nu a reusit sa mai coaguleze un curent amplu, promoveaza tot o orientare traditionalista, dar fara accente ortodoxiste; el se opune constant ideologiilor de extrema dreapta, nazismului, si celor de extrema stanga, comunismului.
. Gruparea din jurul lui Dimitrie Gusti si a scolii sale monografice, unificata de o noua paradigma a cercetarii sociologice, elaborata in fundamentele ei teoretice de Gusti, Mircea Vulcanescu, H.H. Stahl, Traian Herseni, cuprinzand si alte nume (Anton Golopentia, C-tin Brailoiu). Este o grupare orientata de o noua metodologie a cercetarii sociale, promotoare a unui reformism social, afirmata initial in jurul 'Institutului Social Roman' si al 'Revistei pentru teorie si reforma sociala'.
. Revista Fundatiilor Regale (care apare intre 1934-1947) a exercitat o influenta majora asupra literaturii si culturii romane, reusind sa se situeze deasupra curentelor partizane si sa beneficieze de colaborarea celor mai de seama scriitori, critici, istorici literari si savanti ai vremii. Ea promoveaza literatura de calitate si spiritul critic, fara angajari ideologice, in prima faza; revista este condusa de un comitet de directie, avand ca membri, printre altii, pe Paul Zarifopol, Camil Petrescu, Dimitrie Gusti, C. Radulescu-Motru, iar in perioada razboiului pe D. Caracostea, care ii confera o orientare de dreapta. Din 1944, revista este condusa de Camil Petrescu, care ii confera iarasi un caracter deschis.
. Radiodifuziunea. Un mare impact cultural si social a avut in perioada interbelica radioul. Radiodifuziunea Romana, care si-a inceput activitatea in 1928, a jucat un rol important in viata culturala; pe langa rolul sau de mediu de informare modern si rapid, radioul a fost si un instrument prin care ideile si opiniile marilor carturari ai momentului au patruns in cercuri tot mai largi ale populatiei, contribuind la intarirea unitatii spirituale a natiunii. Astfel, multi intelectuali ai vremii (Nicolae Iorga, Mircea Eliade, G.M.Cantacuzino, Vasile Voiculescu s.a.) au fost invitati sa tina "conferinte radiofonice", avand astfel prilejul de a se adresa direct unui public foarte larg si eterogen, pentru a-si exprima opiniile asupra situatiei sociale, precum si asupra unor probleme culturale. De asemenea, un ecou deosebit au avut si emisiunile de "teatrul radiofonic", care au beneficiat de vocile celor mai prestigiosi actori ai vremii. Totodata, programele muzicale au avut o audienta deosebita.

3. EVOLUTII SI CARACTERISTICI ALE FENOMENULUI ARTISTIC

Arhitectura romaneasca in secolul XX
Arhitectura romaneasca traverseaza la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui urmator o perioada de cautari si redefiniri stilistice, aflandu-se intre formulele eclectice, de influenta apuseana, si tendinta de a elabora un stil national, pe suportul traditiilor populare si premoderne. Aceste viziuni si directii contradictorii se vor confrunta si in perioada interbelica. Totodata, acum apar si in spatiul romanesc orientari avangardiste si functionaliste, promovate pe plan european, dar si tendinte neoclasice.
Tensiunea dintre traditie si inovatie se manifesta in arhitectura in forme specifice. Maniera eclectica era dominanta la sfarsitul secolului al XIX-lea, in forme venite mai ales din spatiul francez. Ea se exprima in edificii precum Palatul Adunarii Deputatilor (azi Palatul Patriarhiei), proiectat si executat de Dumitrie Maimarolu, precum si in constructiile girate de Ion D. Berindei (Palatul Cantacuzino din Bucuresti, Palatul Culturii din Iasi).
Directia nationala se va exprima prin creatiile lui Ion Mincu (1852-1912) - creatorul unui stil arhitectonic numit neoromanesc. Mincu preia in formule moderne elemente arhitecturale din constructia bisericilor si a conacelor din Evul Mediu. Cele mai semnificative constructii in stil neoromanesc, care apartin lui Ion Mincu, sunt "Casa Lahovary" (1886), "Casa Vernescu" (1889), "Bufetul de la Sosea" (azi restaurantul "Doina", construit in 1892)), "Scoala centrala de fete" din Bucuresti (1894), Palatul Administrativ din Galati (1904), Banca Comerciala din Craiova (1916).
Pe traseul deschis de Ion Mincu s-au inscris o serie de arhitecti de valoare, interesati de consolidarea stilului neoromanesc, precum Grigore Cerchez (autorul cladirii Scolii Superioare de Arhitectura din Bucuresti, azi Institutul de Arhitectura "Ion Mincu") si Nicolae Ghika-Budesti (cladirea Muzeului de Arta Nationala, azi Muzeul Taranului Roman, situat langa Piata Victoriei).
Petre Antonescu (1873-1965) este unul dintre cei mai productivi arhitecti romani ai secolului XX, care a reusit sa imbine elemente decorative si solutii ale arhitecturii traditionale cu exigente functionaliste moderne. Opera sa este impresionanta. El a construit (in 1910) Palatul Ministerului Lucrarilor Publice (azi Primaria municipiului Bucuresti), Palatul Facultatii de Drept, Banca de Investitii (fosta Marmorosch Blanck), Primaria din Craiova, Academia di Romania de la Roma, Arcul de Triumf din Bucuresti (1922, 1935-1936).
Duiliu Marcu ilustreaza la noi in perioada interbelica tendinta functionalista, moderata insa, orientata spre rigoare geometrica si spre o asceza a formelor, forme degajate de ornamente si adaptate functiei. Aceste caracteristici sunt evidente in edificiile pe care le-a proiectat si construit: Palatul din Piata Victoriei (sediul Guvernului), Academia Militara, Biblioteca Academiei Romane, Teatrul si Opera din Timisoara, Palatul C.F.R., Abatoarele din Buzau. A restaurat hotelul Athene Palace.
Orientarea moderna in arhitectura a fost ilustrata si de genul de constructie numit "Block-hause" (de unde deriva si denumirea de bloc), orientare sustinuta si de Horia Creanga (autor al Blocului Aro, cinematograful Patria), un adevarat fondator al noului spirit in arhitectura.
Alte nume importante ale arhitecturii romanesti din perioada interbelica: Constantin Joja, Haralambie Georgescu, Octav Doicescu, G. Simota, G.M.Cantacuzino. O directie noua, integralista, este reprezentata de Marcel Iancu, promotor al miscarilor avangardiste europene in artele plastice.

George Matei Cantacuzino (1899-1960
George Matei Cantacuzino poate servi ca un studiu de caz pentru evolutia arhitecturii romanesti in perioada interbelica. Personalitate de prim plan a culturii romane, G. M. Cantacuzino este un artist complex, pictor, critic si istoric al artelor vizuale, dar si unul dintre cei mai profunzi si originali analisti si comentatori ai arhitecturii romanesti.
G.M.Cantacuzino este cel care, in anii '20, a restaurat Palatul Brancovenesc de la Mogosoaia. Intre anii 1934-1935 a lucrat cu o echipa de arhitecti si ingineri la un plan de sistematizare a capitalei. In perioada interbelica a proiectat si construit cateva edificii in Bucuresti, care-l impun ca pe unul dintre cei mai valorosi arhitecti: Banca de investitii (de pe str. Lipscani), ansamblul de la Eforie, Hotelul Rex din Mamaia, (impreuna cu Vasile Arion), blocurile Kretulescu din piata Amzei, si cel din Dionisie Lupu, biserica Flamanda din Campulung-Muscel, casa de cura de la Olanesti, cladirea Institutului de studii si cercetari energetice, din b-dul Republicii. In anii '50 efectueaza lucrari de restaurare la unele ctitorii din nordul Moldovei, precum si la pavilioanele de la Palatul Mitropoliei din Iasi. Intr-o scrisoare catre Oscar Han, din perioada cand lucra la Iasi, marturisea ca ar dori sa puna "un suras latin pe fata grava a acestui vechi oras".
Profesor de istoria si teoria arhitecturii (intre 1942-1948), numit de studentii sai "un magician al cuvantului si al desenului", sustine multi ani cronica plastica in revista "Viata romaneasca". G.M.Cantacuzino este autor al unor studii fundamentale de istoria artei romanesti si de teoria arhitecturii: Introducere in studiul arhitecturii (1926), Palladio (1928), Arcade, firide si lespezi (1932), Izvoare si popasuri (1934), Patrar de veghe (1938).

Arhitectura, "ideograma" unei civilizatii
"Arhitectura unei tari este poate cea mai exacta expresie a istoriei sale si nimic nu ne da o intuitie mai sigura a trecutului si o mai autentica constiinta a unei civilizatii".
Arhitectura, care se afla in miezul vietii umane, cu toate artele adiacente, este "ideograma unei epoci", hieroglifa unui suflet national. Creator de structura clasica, regasind rigoarea, proportia si claritatea formelor, G.M. Cantacuzino a descoperit si clasicismul artei traditionale. Dupa el, constantele spiritului national se poate descifra din arhitectura, intrucat aceasta este "cea mai sincera cronica a unei epoci, e cronica cladita, adica totalitatea munumentelor unor vremuri, totalitate din care se exprima insusirile unui suflet colectiv".
In contextul in care arhitectura trebuie sa se adapteze la noi exigente si functii sociale, el desparte pe arhitect, care trebuie sa ramana artist, de urbanist, care e interesat de organizarea sociala a spatiului public. Pozitia sa este una de echilibru, intre traditionalisti si modernisti. S-a distantat de functionalism, care saraceste mediul urban de aspectul estetic, subordonand totul utilului.
G.M.Cantacuzino a criticat eclectismul peisajului arhitectonic interbelic, amestecul de stiluri si forme, domnia bunului plac si capriciul celor bogati, configuratia eteroclita a Capitalei, intalnindu-se in aceste observatii cu G. Calinescu, cel care milita pentru construirea unor mari monumente, care sa fie embleme ale timpului, sa dea orasului maretie, frumusete si stil, considerand ca spiritul clasic inseamna "un mod de a crea durabil si esential". A militat pentru pastrarea specificului arhitectornic al localitatilor, ca si alti exponenti ai arhitecturii romanesti, pentru inzestrarea localitatilor cu edificii monumentale, care sa imbine elementele traditionale cu cele moderne. "Bucurestiul este obrazul tarii si trebuie ingrijit ca atare", spunea G.M.Cantacuzino.
Pentru G.M.Cantacuzino, arhitectura este "cronica vie" a trecutului romanesc, semnul sufletului colectiv; indiferent de sistemele politice succedate, este vorba de "capitolele aceleiasi carti, a caror unitate le-o da arta populara, care a influentat in toate vremurile orice activitate artistica pe acest pamant latin". . Secretul durabilitatii artei populare sta in "neincetata ei reinnoire". In spatiul romanesc, natura stapaneste umanul, astfel ca pana si in Bucurestiul secolului al XVIII-lea un calator strain spunea ca "a intalnit mai multi copaci decat locuitori".
O lunga calatorie in tarile arabe si asiatice ii ofera lui G.M.Cantacuzino experienta unica de a cunoaste arta si arhitectura lumii orientale. Aceasta exeprienta ii va dezvalui si sensul unor forme plastice si arhitecturale din spatiul romanesc. Precum alti exploratori ai trecutului romanesc, G.M.Cantacuzino va reinvia acest univers de forme, va interoga vestigiile arhitecturale pentru a deslusi originalitatea structurii noastre spirituale, la intretaierea drumurilor si a civilizatiilor, de la cele arhaice, autohtone, grecesti, romane, bizantine, renascentiste, toate contopite in formula geniului nostru popular, pe suportul artei traditionale romanesti -; "aceasta constanta a culturii noastre" - din care putem, spunea el, descifra si "chemarea noastra catre viitor", sensul unor evolutii care sa imbine traditia si inovatia.

Satul -; "podoaba a pamantului romanesc"
G.M.Cantacuzino a redescoperit valorile majore ale artei noastre traditionale, valoarea de sinteza a arhitecturii pentru spiritul unei civilizatii, legatura profunda dintre toate artele, dintre arhitectura, pictura, arte plastice si muzica, forta arhitecturii de a da viata lucrurilor create de om, asemanarile profunde intre arta voivodala si cea a caselor taranesti. Observatiile autorului despre arhitectura traditionala merita sa fie citate.
"La adapostul nucilor batrani, la umbra salciilor sau sub straja plopilor, la poalele muntilor sau pe malul apelor fugare, cu cruci la raspantia drumurilor, si cu fantani ale caror cumpene stau strambe, impinse de vant, ca niste semne ale unei religii uitate, satele noastre sunt o discreta lectie de armonie. Pe cand orasele noastre, de o civilizatie pripita si improvizata, s-au balcanizat, crezand ca se occidentalizeaza, satele au continuat viata lor de altadata".
Satul este "cea mai frumoasa podoaba a pamantului romanesc", in care se regasesc toate premisele civilizatiei noastre. El "se pierde in verdeata, cu aspectul de gradina", exprimand acea solidaritate a omului cu natura. Gradinile sunt in ordinea evolutiei istorice "ultima expresie a civilizatiei unui popor", cea mai vie colaborare dintre om si natura, asa cum prispa, cerdacul si foisorul sunt o zona intermediara intre intimitatea vietii umane si natura, o trecere, o zona de interfata.
"Daca ar trebui sa rezum in sinteza unui scris ideografic notiunea cuvantului Romanie, as taia o linie orizontala care ar infatisa zarea netarmurita a campiei noastre cu unghiul ascutit al unei cumpene de put".
Arta populara, in diversitatea ei de forme plastice, de la arta ceramicii, a tesaturilor, la furca de tors, la modul de constructie al caselor si fantanilor, ii apare lui G.M.Cantacuzino ca fiind expresia cea mai sintetica a identitatii noastre spirituale, o arta ce isi are radacinile in stratul cel mai adanc al formelor de cultura autohtona, in zorii istoriei, dar care se reimprospateaza mereu prin variatia formelor si dezvoltarea temelor, in stransa legatura cu nevoile vietii. Pentru G.M.Cantacuzino arta populara nu este inghetata in forme hieratice, ci evolueaza in raport cu nevoile gospodariei practice, fiind, cum spunea G.Calinescu despre specificul national, "intr-o deplasare inceata, dar continua". Nu e o arta incremenita in forme inchise, ci una receptiva la influente, cu mare putere de asimilare, de adaptare, preluand ceea ce este util si integrand in universul ei. Ea se integreaza in structurile vaste ale continentului, individualizandu-se prin "subtilitati de proportie", prin dibacia si iscusinta constructiei, prin rafinamentul cromatic la care a ajuns ornamentica si toate formele decoratiei.
El va sublinia echilibrul formelor, clasicismul structural, armonia, unitatea cu natura si simbolismul artei populare.
"Taranul roman reuseste proportiile casei sale cu aceeasi siguranta cu care albina reuseste in executarea alveolelor sale'.
Constructia caselor, stilul lor, dispunerea spatiala si intregul lor complex vin din "adancurile preistoriei" si nu se schimba dupa modele trecatoare sau dupa orientarea unor scoli intelectuale. Sunt elemente de permanenta. Casele taranesti, "varuite cel putin odata pe an", sunt tot atatea "ecranuri pentru jocul luminii"; casele boieresti, dupa opinia autorului, nu sunt decat case taranesti "evoluate".
Satul romanesc este expresia "unei vesnice tinereti", fiind construit din elemente care nu-i asigura o durata seculara, el e intr-o perpetua primenire, ca natura in care se integreaza. Consideratiile sale se intalnesc cu cele ale lui Odobescu, Hasdeu, Iorga, Parvan, Mehedinti, Blaga, Mircea Eliade, G. Calinescu
"Casa cu prispa" este arhetipul romanesc al casei, motivul unic al spatiului romanesc, indiferent daca este vorba de casa din Tara Motilor cu acoperisul de paie afumate sub forma '"unei caciuli trase peste urechi", cu arcade de lemn, sau de casa cu cerdac din Oltenia. Aceasta casa, prezenta frecvent in Transilvania, este poate "tipul cel mai vechi de casa romaneasca, parvenit pana la noi".
"Arta noastra populara exprima, in mod foarte clar, unitatea si omogenitatea romanismului".

Traditii si forme istorice in evolutia artei romanesti
Fundamentele arhitecturii medievale romanesti se afla in structurile populare, la care s-au adaugat influente bizantine, gotice si renascentiste, formand astfel o sinteza caracteristica. Arta medievala romaneasca este la randul ei un suport al unor noi sinteze moderne, care trebuie vazute ca o preluare creatoare, in functie de nevoile si functiile sociale ale arhitecturii.
Departe de orice spirit paseist sau samanatorist, G.M.Cantacuzino vede trecutul cu ochiul specialistului care gaseste surse de inspiratie si de valorificare noi in context modern. El cere nu copierea acestor forme, ci preluarea elanului lor stilistic interior, ca un indemn pentru creatie noua, asa precum preconiza si Blaga. Nu supralicitarea specificului, ci reinnoirea si integrarea sa in noile ritmuri ale timpului modern.
G.M.Cantacuzino desprinde doua mari cicluri in evolutia artei romanesti premoderne, doua mari momente de sinteza. In primul rand este ciclul moldovenesc, cu monumentele din timpul lui Stefan cel Mare, unde avem o arta ce clatina hieratismul formelor vechi si infaptuieste o sinteza de forme autohtone, bizantine, gotice si renascentiste, prin constructii originale, precum sunt bisericile pictate in exterior, acestea fiind "ideograma unei vitejii" romanesti. Acelasi stil este continuat in epoca lui Petru Rares, cu o inclinatie mai apasata spre fast si decoratii bogate, apoi de epoca lui Vasile Lupu, cu broderia ornamentala a Bisericii Trei Ierarhi si cu interesul special pentru elementul artistic care devine predominant. Portretul facut de G.M.Cantacuzino lui Vasile Lupu, protector al artelor si al crestinatatii, surprinde si orientarea stilistica pe care domnitorul moldav a imprimat-o artelor din timpul sau
"Cu mainile incarcate de rubine si de smaragde, imbracat in brocarde grele si cu mintea apasata de ganduri imparatesti, Vasile Lupu a dat ctitoriilor sale acea senzuala expresie de iubire pentru bogatie si minunatele desertaciuni afurisite de Ecleziast".
Al doilea ciclu important este cel realizat de stilul brancovenesc, mai liber de canoane si mai indraznet in creatie, cand vechile norme rigide sunt abandonate, cand plastica se invioreaza, sub influenta si sugestia artei populare, ajungand la un "echilibru clasic". Este o epoca de destindere "in care un suras vioi si optimist a luminat fata trudita a neamului nostru!
In epoca lui Brancoveanu arta romaneasca iese din formele traditionale, dezvolta arhitectura civila, prin edificiile de la Potlogi, Horezu si Mogosoaia, prelungindu-si influentele in Hanul lui Manuc sau in configuratia manastirii Comana, precum si in vastul ansamblu al manastirii de la Vacaresti, ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat, rival si al lui Brancoveanu. G.M.Cantacuzino evoca figura marelui mester Draghici Valahul, ctitor de biserici, palate si manastiri, arhitect si savant, umblat in lume, cel care a dat stralucire prin arta lui epocii lui Brancoveanu.
Contemporan cu Ludovic al XIV-lea, Brancoveanu impartasea aspiratiile epocii sale, dominate de spiritul clasic, definit de autor prin stiinta de "a pune constiinta in acord cu sensibilitatea". "Iata cel mai bun exemplu ca poti participa la o civilizatie fara a o copia", exclama G.M.Cantacuzino. Acum "planurile se dezvolta pe o scara mai mare", iar preocuparile pentru monumentalitate se manifesta printr-o vadita "vointa de a da spatiu, de a impresiona prin perspectivele ansamblului". Acum "cerdacul, acel vechi element al arhitecturii noastre", reapare cu diverse functiuni, iar "scarile iau o amploare deosebita".
Epoca lui Stefan cel Mare si cea a lui Brancoveanu sunt "doi poli ai sufletului romanesc", intre care evolueaza miscarea spiritului creator. In amandoua cazurile este vorba de o dezvoltare a unor forme preexistente ale mediului romanesc, o "dilatare" a acestor capacitati creative si decorative. Nu influentele, elementele conteaza, ci sinteza lor, dominata de spiritul indraznet al domnitorului. In epoca lui Brancoveanu se dezvolta o estetica "care isi are obarsia chiar in originile neamului". Arta pierde din arhaismul sau, dar dobandeste suplete, eleganta si rafinament, fiind o arta care e stapana pe mestesugul ei, cu formele cele mai bogate ale plasticii arhitecturale si ornamentale; dar totul s-a frant dupa aceasta epoca.
Crezul artistic al autorului este exprimat cu limpezime:
"Nu exista estetica fara etica. Acel postulat este de altfel baza intregului meu crez . El se adevereste mereu de-a lungul istoriei, de fiecare data cand romanismul traia in ritmul aceluiasi gand si in armonia aceleiasi credinte, el a produs opere care ne dau toate drepturile de a ne increde in izbanda viitoare. De ficare data cand a lipsit acea unitate morala, cerul nostru s-a intunecat. Nu prin influente straine, ci prin actiune directa pornita cu hotarare a reusit Constantin Brancoveanu. Inrauririle straine nu trebuiesc nesocotite, dar ele n-au valoare decat atunci cand se lovesc de o reactiune si cand trec prin analiza spiritului critic al traditiei, caci traditia nu este decat continuitatea in spiritul critic al unei societati".
G.M.Cantacuzino este nu numai un specialist de prim rang in teoria si istoria arhitecturii, dar si un valoros scriitor, inzestrat cu un acut spirit de observatie, cu forta asociativa si evocatoare, precum si cu darul expresiei. Forta sa de a citi in structurile arhitecturii, ca in niste hieroglife, spiritul timpului si al locului este unica, iar capacitatea de a vedea legaturi subtile si ascunse intre formele vietii si ale artei este marturie a unui spirit patrunzator si a unui poet care celebreaza corespondentele.
"La Iasi dorul si miresmele te coplesesc. Suceava e ca o statuie, sau mai bine zis ca un trofeu, Iasul ca o gradina parasita cu bazinuri uscate si trepte acoperite de muschi, cu lespezi de morminte printre tufe de lilieci. Suceava e semnul energiei si al jertfei, Iasul al poeziei si al dorului inabusit si straniu care circula pe uliti strambe, te imbata in mirosul unor gradini bogate in buruieni, te apuca prin cimitire parasite".

Sculptura. Constantin Brancusi (1876-1957)
Fara antecedente notabile, decat in formele sculpturii populare in lemn, sculptura de expresie moderna cunoaste un moment de afirmare universala in prima jumatate a secolului XX prin opera lui Constantin Brancusi. Alaturi de geniul lui Brancusi, nume de prim rang ale sculpturii romanesti sunt Dimitrie Paciurea (1873-1932), autor al unor lucrari de mare forta expresiva, precum Gigantul (1905-1907), Sfinxul (1913), Zeul razboiului (1916), seria de Himere, cu sugestii mitice si suprarealiste, Cornel Medrea (1888-1964), autor a numeroase busturi, amplasate in toata tara, Ion Jalea (numeroase monumente, reliefuri, busturi, statui - Decebal de la Deva; lucrarea sa reprezentativa fiind Arcas odihnindu-se,), Ion Irimescu, Oscar Han, Ion Vlasiu (autor al monumentului de pe Campia Libertatii de la Blaj, al ansamblului Horea, Closca si Crisan din Cluj-Napoca), Romulus Ladea (monumentul Scoala Ardeleana, din Cluj.Napoca), Constantin Baraschi, Irina Codreanu, Milita Patrascu, Gheorghe Anghel (autor al statuii Eminescu din fata Ateneului Roman), iar in a doua perioada a secolului XX, Vida Gheza (autor al Monumentului de la Moisei), Constantin Lucaci (monumente Dialogul undelor, din curtea Televiziunii romane, Fantana cinetica, la Constanta), Constantin Popovici (monumentul Bacovia, din Bacau, lucrarea Electrificarea, amplasata pe barajul Vidraru, pe Arges), Gheorghe Apostu, Ovidiu Maitec, Horia Flamandu, Marin Stefanescu (autor al statuii ecvestre Stefan cel Mare de la Podul Inalt, langa Vaslui), Mircea Spataru, s.a.
Sculptura romaneasca se integreaza in perioada interbelica in miscarea artistica europeana, asimiland noile formule ale artei abstracte si anticlasice, fiind interesata si de adecvarea ei la noile preocupari urbanistice. Astfel, sculptorii si arhitectii romani proiecteaza mari ansambluri publice, inchinate unor personalitati sau evenimente istorice, realizeaza monumente amplasate in piete si parcuri.
Constantin Brancusi a revolutionat efectiv sculptura moderna prin abstractizare formala si prin apelul la formele arhaice si traditionale de reprezentare. Dupa studiile facute la Scoala de arte frumoase din Bucuresti (timp in care se afirma prin cateva lucrari in maniera epocii), Constantin Brancusi s-a stabilit la Paris in 1904, unde a cunoscut experientele si cautarile plastice innoitoare, lucrand o vreme si in atelierul sculptorului Auguste Rodin. La Salonul de Toamna de la Paris, in 1906, expune Orgoliu (1905) si Cap de baiat (1906), care au atras atentia marelui sculptor francez Auguste Rodin, care i-a propus sa lucreze in atelierul sau. Detasandu-se de formula clasica si impresionista a sculpturii, el se integreaza spiritului novator al avangardei, dar intr-un mod cu totul original, prin faptul ca, pe langa influentele artei abstracte si a cubismului, Brancusi preia si prelucreaza creator forme ale artei arhaice si populare, orientandu-se decis spre o simplificare si geometrizare a formelor. In 1907 realizeaza lucrarea Sarutul (aflata acum in Muzeul de arta din Craiova), care marcheaza o piatra de hotar in creatia sa, fiind una dintre lucrarile ce anunta noul spirit al artei moderne.
Astfel, Brancusi deschide un nou drum in sculptura, declanseaza o adevarata revolutie estetica, prin formele sale abstracte, ce nu mai urmaresc expresivitatea anatomica sau naturala a modelului, ci mizeaza pe forta de sugestie a unor elemente plastice reduse la esenta lor geometrica sau arhetipala. Pana in 1913, Brancusi realizeaza citeva lucrari sau prime versiuni ale lor, care deschid un drum nou in sculptura: Cumintenia pamantului, Rugaciune, Sarutul (1907), Somnul (1908), Muza adormita (1909-1910), Pasarea maiastra (1910), Prometeu (1911), Domnisoara Pogany (1912). Aceste lucrari il fac din ce in ce mai cunoscut si in 1913 participa la o expozitie de arta moderna la New-York. Sesizand orientarea sa spre forme abstracte, cu sugestii din arta arhaica, un prieten al sau, pictorul Henri Rousseau, ii spune, dupa lucrarile realizate pana in 1913: "Tu ai transformat anticul in modern".
In perioada urmatoare a creatiei sale, dupa 1916, Brancusi adanceste procesul de epurare a formelor de aspecte figurative si se concentreaza spre surprinderea esentelor, printr-o asceza a formelor si o tot mai accentuata dematerializare a limbajului sculptural: Primul strigat (1917), Leda (1920), Inceputul lumii (1924), precum si lucrarile care ilustreaza motivul zborului si al inaltarii, motive care-l vor obseda permanent (seria "Pasari in vazduh" si motivul "Coloanelor fara sfarsit"). Arta sa dobandeste un ecou extraordinar in SUA si in mediile occidentale, fiind considerat un creator emblematic pentru noul spirit al artei moderne. La comanda unui maharajah din India, Yeswart Rao Holkar Bahadur, Brancusi proiecteaza si face numeroase schite pentru un Templu al meditatiei (1933), pe care nu ajunge sa-l mai realizeze.
In perioada 1937-1918, Brancusi realizeaza monumentul de la Targu Jiu, capodopera sa, ansamblu cunoscut, alcatuit din tripticul Masa tacerii, Poarta sarutului si Coloana fara sfarsit, conceput ca un monument inchinat eroilor patriei cazuti in timpul primului razboi mondial. Reluarea dimensiunilor artei populare are loc acum intr-un demers condus de un principiu apolinic, solar, al ordinii si ratiunii simbolice, intregul complex fiind incadrat intr-un spatiu cu semnificatii arhetipale, cu rol evocator. Iluminat de spiritul artei populare, de morala si filosofia ei de viata, Brancusi este fascinat de zorii umanitatii, de momentele cruciale ale vietii umane, nasterea, iubirea, creatia, integrarea in cosmos. Fundamentul autohton al artei lui Brancusi l-a facut pe criticul Giulio Carlo Argan sa-l numeasca pe marele sculptor "genius loci al Romaniei".
Printre cei dintai intelectuali romani care au surprins noutatea si originalitatea lui Brancusi se numara Lucian Blaga. El il integreaza pe Brancusi in tendinta noua a spiritului modern, care, depasind naturalismul, psihologismul, pozitivismul, individualismul si impresionismul relativist, "incearca sa taie o cale spre absolut", ceea ce se traduce si prin cautarea "esentelor", prin "stilizare launtrica", prin nazuinta de "a crea anonim, a fi impersonal, colectiv".
"Sculptorul Brancusi a incercat sa reduca la forme si linii ultime o pasare si a creat o stranie divinitate a extazului. Acelasi sculptor a cioplit si a cizelat un ou, preocupat exclusiv de problema figurilor fundamentale, si totusi, depasindu-se, el a intruchipat oul cosmic, ce aminteste nu stie ce teo- si cosmo-gonie orfica".
Brancusi era pentru Blaga un artist reprezentativ pentru "noul stil", animat de un elan abstract, antinaturalist si constructivist, un artist profund national, totodata, care "reinnoieste legatura cu fondul nostru sufletesc primitiv".
"Brancusi, cu o mare stiinta despre posibilitatile imanente ale materialului in care lucreaza, a ajuns la forme care inseamna crearea din nou a naturii pe un plan divin asa-zicind".
Dupa Blaga, arta brancusiana isi are radacini in spatiul romanesc si in orientarea sa spre formele "elementare", "stihiale", contaminate parca de natura geometrica a "schemelor cristalice".
"Asociatia intre Pasarea sfanta, de atatea ori realizata in metal orbitor si o veche catedrala se impune cu insistenta, fara voie, Aceeasi extaz abstract se intruchipeaza in liniile prelungi ale imaculatei pasari, ca si in spirituala inaltare a unei biserici. Ghicim o barbateasca tagaduire a realitatii in acest extaz, care transfigureaza gandurile si vedeniile lui Brancusi si ale altor sculptori contemporani".
Opera lui Brancusi a beneficat de numeroase exegeze, din cele mai diferite unghiuri de vedere, mai ales cu privire la semnificatiile filosofice si mitice ale ansamblului de la Targu Jiu. Dincolo de polivalenta acestor semnificatii, ele nu se releva decat coreland simbolistica intregului ansamblu cu fondul ancestral al culturii populare romanesti, in special cu riturile de trecere (Poarta ca loc al "marii treceri"), precum si cu cele doua teme mari, tema nuntii si cea a mortii, teme ingemanate in Miorita si in traditiile folclorice. Monument cu semnificatii comemorative, complexul de la Targu Jiu aminteste prin semnificatiile sale incifrate de transfigurarea mioritica a mortii in nunta cosmica. La acelasi camp simbolic (al "marii treceri") participa si alte motive ale artei lui Brancusi: Pasarea maiastra, pasarea miraculoasa, "pasarea fara somn" din basmele romanesti, ce dezleaga misterul drumului, plin de incercari initiatice, pe care eroul trebuie sa-l parcurga spre maturitate si dragoste, sau "pasarea-suflet", simbolizand un vehicul al sufletului uman spre lumea de dincolo; Cocosul, simbol al sperantei in reinnoirea eterna a vietii; Sarutul, in varianta sa de monument funerar, din cimitirul Montparnasse, evocand ideea de nunta postuma, de continuitate a vietii dincolo de moarte.
Dupa opinia unor exegeti, amplasarea componentelor si integrarea lor in spatiul local exprima intentia lui Brancusi de a conferi ansamblului (pe care l-a numit Calea sufletelor eroilor) o semnificatie cosmica, de a reuni cele patru elemente fundamentale ale lumii: apa, Jiul ce curge in preajma parcului, pamantul, reprezentat de Masa tacerii si de aleea din gradina publica, Calea Eroilor, focul iubirii, simbolizat de Poarta Sarutului, ca triumf al vietii asupra mortii, aerul, Coloana fara sfarsit, care exprima inaltarea in vazduh, drumul catre cer (evocand bradul de la capataiul mortului nelumit, din traditia populara). Mircea Eliade considera ca sensul adanc al Coloanei fara sfarsit, care aminteste simbolul arhaic "axis mundi", este acela de a asigura comunicarea cu cerul, inlesnind astfel inaltarea la cer a sufletelor eroilor gorjeni care s-au jertfit pentru apararea patriei.
Replicand unui critic american, care nu sesiza motive romanesti in opera lui Brancusi, Mircea Eliade sustine ca, desi a suferit in chip firesc influentele mediului parizian, arta lui Brancusi este solidara cu "universul formelor plastice si cu mitologia populara romaneasca, si poarta uneori chiar nume romanesti (Maiastra, de exemplu). Cu alte cuvinte, influentele au suscitat un fel de anamneza, care a condus in mod fatal la o autodescoperire.ai. Poate ca numai dupa ce a inteles importanta anumitor creatii moderne, Brancusi a redescoperit si bogatia artistica a propriei sale traditii taranesti si a presimtit, in cele din urma, posibilitatile creatoare ale acestei traditii".

Pictura
Dupa momentul atat de stralucit reprezentat de Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu si Stefan Luchian, intemeietori ai peisagisticii romanesti si ai unei picturi cu profunde semnificatii nationale si umane, la inceputul secolului XX si in perioada interbelica se afirma o pleiada de pictori valorosi, care se situeaza la nivelul cautarilor estetice din spatiul european: Theodor Pallady, Gheorghe Petrascu, Nicolae Tonitza, Stefan Dimitrescu, Jean Steriadi, Francisc Sirato, Iosif Iser, Margareta Sterian, Nicolae Darascu, Ana si Aurel Jiquidi, Nora Steriadi, Dumitru Ghiata, Alexandru Ciucurencu, Lucian Grigorescu, Henri Catargi, Aurel Ciupe, Catul Bogdan, Marcel Iancu, M.H.Maxy, Victor Brauner, Mattis-Teutsch, Camil Ressu, Ion Tuculescu, Corneliu Baba.
Numerosi pictori romani au participat la constituirea miscarilor de avangarda din artele plastice, avansand idei, formule si noi modalitati de expresie. Un rol deosebit a avut gruparea din jurul revistei Contemporanul (aparuta in 1924, sub directia poetului Ion Vinea), grupare ce a largit campul experientei artistice, a racordat pictura romaneasca la noile miscari stilistice si a promovat ideea de integrare a artelor intr-un limbaj complex. Artistii legati de aceasta grupare sunt Marcel Iancu, M.H.Maxy, Victor Brauner, Milita Petrascu, Mattis-Teutsch, Corneliu Mihailescu, Henri Catargi, Margareta Sterian, care au organizat intre 1924-1936 mai multe expozitii colective, in Bucuresti, la care au participat cu lucrari si personalitati ale avangardei europene, printre care Paul Klee, Hans Arp, Giorgio de Chirico.
Elaborandu-si operele in cadrul miscarilor postimpresioniste, pictorii romani au asimilat noile experiente formale si au distilat noile curente plastice (cubism, expresionism, suprarealism etc.), dar si-au croit un drum propriu si au creat intr-o maniera originala. Cei mai multi dintre ei au reusit o sinteza intre reprezentarea de tip postimpresionist si noile forme ale limbajului plastic.
Astfel, Gh. Petrascu se distinge printr-o compozitie riguroasa si o imagine incarcata de materialitate, de concretetea lumii vizibile, opunandu-se tendintelor de pulverizare a reprezentarii. Theodor Pallady, trecut prin experientele de la inceputul secolului, revine la o compozitie rationala, clasica, cu un geometrism discret, sugerand o lume a permanentelor, cu o sensibilitate exprimata in forme elaborate. Nicolae Tonitza este un colorist exuberant, care retine stralucirea aparentelor si a luminii, intr-o atmosfera senina, cu unele accente expresioniste.
Impunatoarea personalitatea artistica a lui Cornelui Baba domina dupa 1940 pictura romaneasca. El reuseste o formula artistica originala, evitand stilurile concurente ale epocii prin reintoarcerea la valorile clasice ale picturii, la o imagine construita riguros, in spatiul unui realism expresiv, sugerand o lume a stabilitatii si a firescului vietii. Tema centrala a picturii sale este omul, in ipostazele tipice ale vietii si in profunzimea sa meditativa. El redescopera universul taranului, figura sa ca simbol al permanentei, pictand scene care sunt marcate de un ritual la vietii, anuland in acelasi timp orice reprezentare idilica.
Ion Tuculescu este un pictor de o originalitate frapanta, depasind cadrele conventionale printr-o reprezentare de o forta coloristica si vizionara deosebite. El regaseste valentele simbolice ale fondului arhaic popular, folosind intr-un sens expresionist elementele naturii vegetale pentru a exprima freamatul interior al lucrurilor, drama metafizica la care participa intregul cosmos. Pictorul isi construieste un "alfabet simbolic propriu", in care motivele centrale sunt ochii ce ne privesc din adancul lucrurilor, ca si cand ar vrea sa ne transmita un mesaj tainic si evident totodata.
In a doua perioada a secolului XX, pictura romaneasca este reprezentata de o pleiada de personalitati de prim rang valoric, dintre care mentionam pe Ion Pacea, Ion Salisteanu, Dan Hatmanu, Horia Bernea, Sabin Balasa, Ion Bitan, Pavel Codita, Viorel Marginean, Constantin Baciu, Vasile Grigore, Constantin Piliuta, Ion Nita Nicodim, Ion Musceleanu, Mihai Olos, Mihai Bandac, Marin Gherasim, Georgeta Naparus, Ion Gheorghiu, Stefan Caltia, s.a.
In domeniul criticii si al teoriei artelor plastice se afirma inca din perioada interbelica Petru Comarnescu, autor al unor studii fundamentale si monografii asupra pictorilor romani si indeosebi asupra operei lui C-tin Brancusi. Alaturi de el, mentionam pe Ion Frunzetti, Victor Ieronim Stoichita, Modest Morariu, Gh. Achitei, Gr. Arbore.

Muzica
Sub aspect muzical, secolul XX incepe in Romania sub auspiciile geniului creator a lui George Enescu (1881-1955). Primele creatii enesciene, "Poema romana" si cele doua Rapsodii, sunt si ele prelucrari superioare ale fondului muzical traditional, dar reprezinta un salt in ordine estetica, impunandu-se prin originalitatea compozitiei, prin complexitatea orchestrarii si prin forta coloritului instrumental. Creatia de maturitate ii aduce lui Enescu recunoasterea universala prin Simfonia I si a III, prin Sonata I pentru pian, Sonata a III-a pentru pian si vioara, Suitele I-III pentru orchestra, Suita "Impresii din copilarie" pentru pian si vioara, Simfonia de camera, dar mai ales prin opera "Oedip" (1931), lucrarea monumentala care-i incununeaza creatia.
In perioada interbelica, muzica romaneasca parcurge un proces de diversificare a formelor de expresie, de rafinare a limbajului si racordare la stilurile si scolile europene de compozitie. In 1920 se infiinteaza Societatea Compozitorilor Romani, cu scopul de a stimula talentele si a promova creatiile originale. Dupa o perioada de cautari si confruntari de formule, se constituie o scoala nationala de compozitie, ilustrata de nume prestigioase.
Miscarea muzicala este legata si de activitatea marilor dirijori precum George Georgescu, Ionel Perlea si Sergiu Celibidache, ultimii doi afirmati pe plan universal dupa al doilea razboi mondial. Dintre compozitorii afirmati in perioada dintre razboaie, care au dat stralucire muzicii romanesti, prin creatii de certa originalitate si expresivitate, alaturi de figura emblematica a lui George Enescu, mentionam pe Dumitrie Cuclin, inovator al simfonismului si teoretician al esteticii muzicale, Mihail Jora (creator al baletului si al liedului romanesc modern), Paul Constantinescu (autor al unor lucrari complexe, precum oratoriile bizantine, opera "O noapte furtunoasa", baletul "Nunta in Carpati"), Sabin Dragoi (cu opera "Napasta"), Martian Negrea (opera "Marin Pescarul"), Th. Rogalski, Zeno Vancea, Dinu Lipatti. Traditiile muzicii corale sunt ilustrate de Ion Vidu, D.G.Kiriac, Gh. Cucu si Tiberiu Brediceanu.
In sfera de preocupari a etnomuzicologiei, a folclorului muzical si a esteticii muzicale se afirma personalitati complexe precum Teodor Burda, George Breazu, care organizeaza prima fonoteca de folclor, imbogatita si de Constantin Brailoiu.
Muzica populara castiga acum in profesionalism si autenticitate prin interpreti de talia lui Grigoras Dinicu, Maria Tanase si Ioana Radu. Muzica usoara dobandeste si ea originalitate prin compozitiile lui Ion Vasilescu, Ionel Fernic, Claude Romano.
Multi dintre acesti exponenti ai muzicii romanesti isi continua activitatea si dupa al doilea razboi mondial, la care se adauga o noua generatie de compozitori si interpreti. Scoala muzicala romaneasca isi consolideaza prestigiul in a doua jumatate a secolului XX si obtine o binemeritata recunoastere internationala.
Dintre compozitorii care au largit registrul stilistic si modalitatile tehnice, inscriindu-se in noile directii contemporane cu inovatii majore in limbajul muzical, intr-un peisaj componistic extrem de divers si de bogat, mentionam doar cateva nume: Tiberiu Olah, Tudor Jarda, Pascal Bentoiu, Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Dumitru Capoianu, Aurel Stroe, Cornel Taranu. Alaturi de aceasta pleiada de compozitori, s-au afirmat dirijori precum Iosif Conta, Mihai Brediceanu sau Cristian Mandeal, pianisti ca Dinu Lipatti, Valentin Gheorghiu, violonisti ca Ion Voicu, Stefan Ruha sau Silvia Marcovici, cantareti de opera si de opereta care au evoluat pe marile scenele lumii, ca Stefanescu-Goanga, Zenaida Pally, Arta Florescu, Ion Dacian, Teodora Lucaciu, Nicoale Herlea, Ludovic Spiess, Dan Iordachescu, Eugenia Moldovan, David Ohanesian.
Muzicologia, folcloristica muzicala si critica muzicala sunt ilustrate de V. Cosma, Emilia Comisel, Petre Brancus, Vasile Tomescu, Tr. Marza, A. Hoffman, s.a.

Teatrul, cinematografia si artele spectacolului
In perioada interbelica, miscarea teatrala se afirma in vechile centre Bucuresti, Timisoara si Iasi, la care se adauga alte teatre din centre regionale, cum ar fi Cernauti, Cluj, Oradea, Braila. La marii actori afirmati inainte de primul razboi mondial, precum Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu, Petre Liciu, C.I. Nottara, se adauga acum personalitati ale scenei precum Lucia Sturdza Bulandra, Ion Manolescu, Zaharia Barsan, Maria Filotti, George Vraca, Miluta Gheorghiu, Aura Buzescu, George Calboreanu, iar ca regizori, Paul Gusty, Ion Sava, Victor Ion Popa, Ion Sahigian.
Alaturi de teatrul dramatic si de comedie, se dezvolta cu succes opera, opereta, baletul si teatrul de revista, acesta din urma beneficiind de prestatia artistica a lui Constantin Tanase, un creator si un actor inconfundabil, cupletist curajos, excelent organizator de trupa, artist de inalt spirit civic.
Literatura dramatica se imbogateste prin creatiile lui Mihail Sorbu, Lucian Blaga, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, G. M. Zamfirescu, Tudor Musatescu, Al. Kiritescu, G. Ciprian. Interesul pentru fenomenul teatral se exprima si prin faptul ca o serie de teoreticieni abordeaza acum specificul estetic al teatrului, rolul sau social si educativ, natura reprezentarii dramatice si a limbajului scenic, abordari datorate lui Mihail Dragomirescu, Tudor Vianu, Camil Petrescu.
Un aspect major al vietii teatrale consta in aparitia unor companii teatrale particulare, care colinda tara, sustinand spectacole de succes, mai ales in zonele care au fost integrate Romanei dupa 1918, cu piese din dramaturgia universala clasica sau din cea nationala. Astfel de trupe au fost cele conduse de sotii Bulandra, Maria Ventura, Ion Manolescu, Elvira Popescu, Marioara Voiculescu, Dina Cocea, Misu Fotino, Maria Filotti.
In a doua parte a veacului XX, arta teatrala romaneasca cunoaste un moment de exceptionala afirmare si de prestigiu international, printr-o generatie de actori de o forta deosebita, dar si prin scoala nationala de regie, care impune noi modalitati ale limbajului scenic. Dintre actorii care au dat stralucire scenei romanesti, dar si filmului, mentionam doar cateva nume: Radu Beligan, G. Vasiliu-Birlic, Silvia Dumitrescu-Timica, Toma Caragiu, George Constantin, Octavian Cotescu, Amza Pellea, Constantin Codrescu, Marin Moraru, Dem. Radulescu, George Motoi, Carmen Stanescu, Gheorghe Dinica, Irina Petrescu, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Stefan Iordache, Florin Piersic, Virgil Ogasanu. Dintre regizorii care au reformat limbajul scenic si s-au impus (multi dintre ei) si pe plan mondial prin noutatea montarilor si prin originalitate, mentionam pe Sica Alexandrescu, Liviu Ciulei, David Esrig, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Horia Popescu, Catalina Buzoianu, Silviu Purcarete, Ion Cojar, Andrei Serban.
Trupele romanesti, cand au avut prilejul de a face turnee in strainatate, de a participa la marile festivaluri ale teatrului contemporan, au repurtat succese rasunatoare, fiind elogiate pentru tinuta artistica, pentru expresivitate si originalitate. Fara indoila, prin nivelul sau calitativ, teatrul romanesc s-a afirmat ca un fenomen complex si competitiv in contextul culturii contemporane.
Cinematografia isi are inceputurile la noi inca din 1896, cand are loc prima proiectie cu filme Lumiere, la Bucuresti. In prima faza, productia romaneasca se limiteaza la jurnale de actualitati, documentare si publicitate, difuzate in salile de cinematograf inaintea filmelor. O prioritate mondiala in domeniul filmului stiintific apartine lui Gh. Marinescu, care inregistreaza pe pelicula cazuri clinice. Primele productii ale filmului de fictiune apar in 1911, cand regizorul Gr. Brezeanu toarna filmul istoric Cucerirea Independentei.
In perioada interbelica se infiinteaza cateva case de filme, dar productia este modesta. In 1934 se realizeaza primul film sonor in Romania, Bing-Bang, avandu-i ca protagonisti pe doi mari comici ai scenei, Stroie si Vasilache. In 1939, regizorul Puiu Vasilescu obtine un premiu la Venetia pentru documentarul Tara Motilor. Abia in 1943 putem consemna o realizare de varf in filmul artistic, prin ecranizarea piesei O noapte furtunoasa, in regia lui Jean Georgescu.
Dupa al doilea razboi mondial, filmul documentar, stiintific si de animatie cunoaste o perioada de dezvoltare, sub aspect tehnic, dar si expresiv. In filmul de animatie se impune Ion Popescu Gopo, care obtine si un important premiu la Cannes, in 1957. In filmul artistic putem consemna cateva realizari de prestigiu, care depasesc canoanele epocii, cum ar fi Moara cu noroc (1956), in regia lui Victor Iliu, Padurea spanzuratilor (1964), in regia lui Liviu Ciulei (care obtine in 1965 premiul pentru regie la festivalul de la Cannes). Alte creatii importante apartin lui Lucian Pintilie (Duminica la ora 6, Reconstituirea), lui Mircea Veroiu si Dan Pita (Nunta de piatra, Fefeleaga, Filip cel bun), Malvina Ursianu (Intoarcerea lui Lapusneanu), Manole Marcus (Puterea si adevarul), Mircea Daneliuc (Cursa); un gen intens cultivat a fost filmul de inspiratie istorica, in care s-a ilustrat regiorul Sergiu Nicolaescu (Dacii, Mihai Viteazul, Cu mainile curate), precum si filmul de comedie, in care s-a afirmat regizorul Geo Saizescu (Un suras in plina vara, Aventurile lui Pacala).
In domeniul teoriei si al criticii de film se impun D.I. Suchianu, Eugen Schileru, Ecaterina Oproiu, Florian Potra.
Televiziunea romana a inceput sa aiba programe permanente din deceniul al saselea, cucerind publicul prin forta imaginiilor directe, prin emisiunile informative si prin cele de divertisment, devenind rapid un instrument eficient de difuzare a valorilor culturale, dar si un instrument de propaganda a regimului comunist, aspect care s-a intensificat dupa 1970.

4. INTRE TRADITIE SI MODERNITATE
Constiinta romaneasca traieste in perioada interbelica o criza de proportii. Marturie stau cautarile spirituale, radicalitatea conflictului dintre generatii, in plan cultural, drama pe care o traiesc constiintele lucide si confruntarile ideologice acute. Romania dobandeste acum o constiinta frustrata, o constiinta de sine nefericita, este nemultumita ontologic de istoria sa, vrea sa iasa din "eternitatea" traditiei in istorie, in istoria navalnica, majora, iar Cioran si altii ii cer dovezi de trezire din somnul istoric.
Necesitatea unei modernizari pe formula occidentala este intens sustinuta de Eugen Lovinescu si de alti intelectuali, care apreciau ca Romania nu are alte sanse decat de a imita si asimila cultura tarilor dezvoltate, intrucat, spunea Lovinescu, noi nu avem o traditie consolidata in multiple forme ale culturii, si, deci, nu are rost sa facem apel la trecut, ci doar sa ne ingrijim de sincronizarea noastra cu lumea occidentala prin importul de idei, forme si modele culturale. Argumentatia lui Lovinescu era consistenta, cum vom arata, dar negarea traditiei nationale lua forme exagerate la el.
Pentru a sublinia insa valoarea morala a acestui crez si punctul de vedere de la care se legitima, iata un citat din lucrarea lui Lovinescu.
"Ne iubim stramosii, ne iubim insa si stranepotii; nu suntem numai punctul ultim al unei linii de generatii, ce se pierde in trecut, ci si punctul de plecare al generatiilor ce vor veni la lumina; nu suntem numai stranepotii incarcati de povara veacurilor, ci stramosii virtuali ai stranepotilor tarzii; obligatiile fata de viitor depasesc pe cele fata de trecut".
Lovinescu punea in antiteza cele doua obligatii. In numele viitorului, trebuie sa ne desprindem de trecut, care mai ales in plan cultural nu reprezinta ceva temeinic, dupa opinia criticului de la Sburatorul. Insa problema va fi reformulata in sensul ca nu poti construi viitorul cultural decat pornind de la o traditie, oricat de modesta, iar cele doua "obligatii" nu sunt cu necesitate in antiteza, ci pot duce si la sinteze.
Asadar, conflictul major din interiorul constiintei romanesti devine acum conflictul dintre traditie si modernitate, sau dintre "etern" si "istoric", dupa cum l-a codificat Noica. Poate parea paradoxala procedura dominanta a acestei constiinte nationale, care isi recepteaza, cu un sentiment al urgentei, necesitatea de a se edifica in cadrele modernitatii, prin opere de respiratie universala, deci urgenta de a-si construi structuri competitive in planul culturii majore, dar se decide sa faca acest lucru prin investigarea si analiza culturii minore, prin apelul la sursele autohtone premoderne. Sa notam cateva dintre initiativele emblematice de acest fel, ca modalitate de raspuns creator la o actualitate resimtita in toata precaritatea ei, sub raport istoric si de civilizatie.
. Parvan redescopera fondul autohton, getic, revalorizand un filon uitat sau depreciat in corpul traditiei si al fiintei romanesti;
. Blaga radiografiaza matricea noastra stilistica, relevata in cultura populara, vorbind de apriorismul ei stilistic (facand, la alegerea sa ca membru al Academiei, "elogiul satului romanesc", care, in anumite momente, pentru a-si asigura persistenta, a avut puterea sa "boicoteze" istoria);
. Gusti si scoala sa monografica cerceteaza satele, ca unitati fundamentale pentru existenta romaneasca si organizeaza "Muzeul satului", cu insemnele sale etnografice, ca o demonstratie a fortei de dainuire a cilivizatiei rurale;
. Mircea Vulcanescu, interesat sa rezume fenomenologic viziunea romaneasca a existentei, se adreseaza aceluiasi fond popular, analizand "calapoadele de gand" relevate in limba romana, unde descopera absenta atitudinii pragmatice, o retragere a fiintei romanesti din actual in posibil;
. Mircea Eliade se indreapta, cu imensa lui stiinta de carte, tot spre fondul mitic, popular si anonim al culturii, spre paradigmele arhaice, care lucreaza, ca raspuns la "teroarea istoriei", in mod imperceptibil si subteran, in forme adesea disimulate, in structurile spiritualitatii noastre;
. In sfarsit, Istoria monumentala a lui Calinescu, din 1941, aparuta in ceasul in care se inchideau copertile unei epoci de maxima expansiune creatoare din existenta romaneasca, are in substratul ei demonstrativ tocmai ideea ca modernitatea noastra literara se sprijina pe un bogat fond ancestral si popular, ca scriitorii romani moderni sunt prefigurati si "stau nedeslipiti" inca in blocul traditiei premoderne, ca "noi nu suntem primitivi, ci batrani", ca "suntem niste autohtoni de o impresionanta vechime", ca nu trebuie sa avem complexe de inferioritate in fata unor forme culturale recente, intrucat "cateva secole de intarziere relativa nu pot anula folosul unei existente imemoriale".
Enumerarea ar putea continua, amintind de rolul pe care Iorga il acorda traditiilor in evolutia noastra istorica, de analiza atat de percutanta si savanta pe care Simion Mehedinti o aplica structurilor durabile din cultura si civilizatia de tip popular, de aversiunea pe care Nae Ionescu o cultiva fata de rationalismul formal si fata de pragmatismul mercantil din lumea occidentala, in contrast cu experienta mistica si inaltimea spirituala din mediile ortodoxismului, de valoarea modelatoare pe care gandirismul o acorda crestinismului autohtonizat, codificat in traditiile satului milenar, de proiectele politice ale "statului taranesc" si ale unei modernitati economice care ar valorifica potentialul agricol al tarii.
Ce sens au toate aceste initiative teoretice si politice, cum se explica faptul ca noua generatie de filosofi, de ganditori si de creatori, dupa ce in prima faza se razvratesc publicistic impotriva traditiei culturale autohtone si a exponentilor ei, in faza a doua, a maturitatii lor culturale, redescopera valentele acestei traditii, mergand cu investigatia lor stiintifica si spirituala in adancimea traditiei nationale, spre formele ei arhaice, preistorice, dincolo de varsta medievala sau premoderna?
Aceasta strategie de "inaintare prin intoarcere", de reconstructie a identitatii romanesti in orizontul modernitatii prin revalorificarea unor sugestii stilistice si a materialului expresiv din fondul traditiei autohtone, era deja ilustrata, in ordine artistica, prin performantele obtinute de Enescu si de Brancusi. Intr-un fel asemanator procedeaza si gandirea teoretica.
Dar, rezolvarea estetica a tensiunii dintre traditie si modernitate nu poate fi transferata si in ordine practica si istorica. Aici conflictul pare irezolvabil. Aici, spiritul romanesc este somat sa opteze. Noica va formula sintetic drama constiintei romanesti.
'Dar tocmai aceasta ne nemultumeste azi: ca am fost si suntem, prin cea avem mai bun in noi, sateni. Noi nu mai vrem sa fim satenii eterni ai istoriei. Tensiunea aceasta -; agravata nu numai prin faptul ca suntem constienti de ea, dar si prin convingerea ca a fi constient poate reprezenta un semn de sterilitate -; alcatuieste drama generatiei mele. Economiceste si politiceste, culturaliceste ori spiritualiceste, simtim ca demult nu mai putem trai intr-o Romanie patriarhala, sateasca, anistorica. Nu ne mai multumeste Romania eterna; vrem o Romanie actuala. Aceasta este framantarea pe care vreau sa o descriu pe plan de cultura".
Iata datele unei probleme pe care istoria era chemata sa o dezlege.