Moftemele limbii romane

Moftemele limbii romane

Cuvintul pe care-l propun atentiei dumneavoastra este o creatie a anilor 70, l-am auzit prima oara in redactia de filologie si lingvistica a Editurii Stiintifice, cand faceam corectura la cartea mea despre articol. Asa imparteau doamnele redactor de carte cartile: carti cu mofteme si carti fara mofteme. A mea, am aflat, era fara mofteme. Adica era fara tabele, fara formule fizico-matematice, fara vestitii "copacei" si mai ales fara termeni noi, inventati ad hoc, pentru trebuintele textului respectiv, toate acestea starnind o vie repulsie in redactie, o repulsie motivata, la prima vedere, de dificultatile de tehno-redactare pe care asemenea carti le ridicau in fata tipografilor de odinioara, de ale caror greseli erau raspunzatori redactorii de carte. La o privire mai atenta puteai observa ca acesti redactori erau de fapt niste absolventi dintre cei mai buni ai facultatii noastre, care obtinusera postul respectiv datorita pregatirii lor bune si din pricina dosarului de cadre, care nu le ingaduise accesul in invatamant, cu precadere in cel superior. Erau propriu zis colegii nostri, iar Alexandru Graur, pe vremea aceea director la Editura Academiei, obisnuia sa ceara parerea acestor colegi, cand le incredinta un manuscris de-al sau. Din pacate, nu-mi mai aduc aminte decat un singur nume: Maria Pietreanu, doctor in filologie, ca si alti redactori de carte de odinioara.

Pe vremea aceea, cele mai multe creatii prin care se incerca imbogatirea terminologiei stiintifice in domeniul lingvisticii erau cuvinte terminate in -em, dupa modelul fonem, morfem etc. Asa au aparut sem, semantem, plerem, filosofem, etnem, epistem, estem, intr-o lista destul de lunga, pe care personal nu am stapanit-o nicodata. O mentiune despre estem, cuvint ai carui inventatori occidentali, de prin anii 60, nu au stiut nimic despre D. Caracostea, cum ca acesta il propusese deja, in a sa Expresivitatea Limbii Romane, o carte scrisa intr-o limba romana literara, stilul stiintific, probabil cea mai frumoasa, ceea ce explica, in parte, si de ce este aceasta carte asa de rar recomandata studentilor nostri. Deci, pe lista de mai sus este cuvintul estem(2), creatie inutila a structuralismului post-belic. Foarte repede, nevoia unei terminologii adecvate efortului de exactitate si de cuantificare a devenit abuz, inecandu-se intr-un exces, veritabila betie de cuvinte noi, cuvinte noi care, nu de putine ori, incercau sa suplineasca lipsa de idei noi. Poate din pricina unor resentimente personale nereprimate la timp - este prea tirziu acum si la ce bun?! - am banuiala ca inceputul excesului se face vizibil cel mai bine in lucrarile fostei noastre colege responsabila cu invatamintul politic Maria Manoliu, mai tirziu si Manea.

Daca limba, graiul omenesc privit in toata complexitatea sa, este in chip vadit o creatie spirituala, care da seama de ingeniozitatea mintii vorbitorilor, a mentalului comunitar, lingvistica este, ca stiinta, in primul rand o stiinta a naturii, caci - si deci - ea nu creeaza, nu inventeaza, ci descopera. Ea se aplica la o realitate care o premerge si incearca, cuminte, sa descrie cat mai corect mecanismul lingvistic. Acest mecanism, coplesitor de ingenios, nu are nevoie de ingeniozitatea lingvistului pentru a fi descris, ci de gandirea disciplinata, adecvata la fapte, a acestuia. De aceea as propune despartirea gramaticilor, a lingvistilor, in doua categorii: cei inventivi, mai intai, care scornesc, plini de originalitate, scheme, formule si in final cuvinte noi, cu cat mai multe, cu atat mai bine vadindu-se originalitatea, distanta de la gandul savant la faptul banal de limba. A doua categorie o formeaza gramaticii care descopera, un mecanism, o regula, o structura a limbii. Daca n-o descopera unul dintre ei, cu siguranta, mai devreme sau mai tirziu o va face altul, caci ceea ce este de descoperit este ceva care exista si asteapta ca actiunea sa asupra textului sa fie vazuta de gramatici. Moftemele sunt cel mai des intalnite la lingvistii care au inventat sau, ceea ce este tot una, au aplicat limbii scheme imprumutate, modele(comparatii, analogii) pe care le-au extins mult peste limitele adevarului, facand din aceste modele un soi de pat al lui Procust. Exemplul cel mai bun, lingvistica matematica. Moment de culminatie - poetica matematica.

Alexandru Graur, ca si invatacelul ce eram pe atunci, nu prea pricepea nici algebra, nici trigonometria, probabil ca le uitase si se simtea total neputincios sa tina pasul cu asaltul noilor orientari matematizante. Dar nu acesta a fost motivul scepticismului cu care a afirmat ca lingvistica matematica este foarte interesanta, este minunata, dar nu este lingvistica, ci este o ramura a matematicii. Unul din argumente era insasi structura sintactica a sintagmei lingvistica matematica, prin raportare la geografia lingvistica, care nu este o ramura a geografiei, ci a lingvisticii. Alexandru Rosetti, care toata viata s-a laudat cu prietenia poetului si matematicianului Ion Barbu Barbilian, a tinut sa se arate bucuros de logodna celor doua stiinte si a incurajat, la Institut, aceasta joaca cu numerele si formulele, aplicabila numai la periferia limbii, acolo unde unele aspecte cantitative ingaduie interventia brutala a cifrei. In rest si in esenta, stiinta limbii, ca si limba, opereaza cu valori lipsite de materialitate, desi reale, a caror realitate este strict conditionata de realitatea vietii sufletesti, a psihiei! Adica lingvistica opereaza cu valori! In planul calitatii, iar nu al cantitatii. Insusi planul sonor, zis al materialitatii, prin distinctia fonem-sunet, devine un plan al valorilor, puternic marcat de adevarul ca "fonemul este echivalentul psihic al sunetului". Aceasta dematerializare a planului expresiei este marea descoperire, marea isprava a structuralismului.

Eh, o buna parte din ceea ce caracterizeaza in negativ(oare?) lingvistica secolului 20, adica lingvistica zis moderna, se poate reduce la incercarea de a desparti lingvistica de psihologie, de a ignora si elimina factorul psihologic, sufletesc, din descrierea si intelegerea mecanismului lingvistic. Se pare ca acest mod de abordare a fost dus cel mai departe de lingvistii cotati sau etichetati ca apartinand "descriptivismului american". Se pare ca acestia si-au propus doua tinte, s-au angajat in doua pariuri extrem de riscante: (1) sa conceapa o metodologie de descriere a limbii fara sa apeleze la sens si nici la referenti in definirea unitatilor si regulilor limbii si (2) sa incununeze cercetarea lingvistica prin construirea unui mecanism, a unei masini sau masinarii de tradus automat dintr-o limba in altele. Ceva asemanator himerei medievale numita piatra filosofala si perpetuum mobile. E drept, de pe urma acelor eforturi alchimia a devenit chimie, adica o stiinta propriu zisa, ca si mecanica, datoare si ea pariului pierdut de toti cei care au cautat un perpetuum mobile. Nu l-au putut construi, in schimb au formulat o buna parte din legile mecanicii clasice.

Angajat de Marina americana, celebra Navy, si, impreuna cu un grup de colegi, platit cu un milion de dolari ca sa identifice ori sa inventeze procedeul si masinaria traducerii automate, Noam Chomski, la capatul a cativa ani buni de cercetare a ceva ce nu exista, a dat la iveala o brosurica, un libellus, din care s-a nascut gramatica generativa, atat de celebra, de pe urma careia s-a mancat o paine buna in toate universitatile lumii. Se pare ca termenul moftem a fost lansat cam odata cu tiparirea primelor lucrari de gramatica transformationala. Ca un fel de reactie de aparare a limbii romane. Lui moftem nu i-am gasit pereche in alte limbi, ceea ce ar putea sa insemne ca in alte limbi, in alte "lingvistici", abuzul de "copacei" nu a fost asa de mare ca in universitatile din Romania. Sau invers, ca numai limba romana a stiut sa sanctioneze abuzul gramaticilor. Asa cum numai in limba romana s-a fost dat definitia, atat de des potrivita, a gramaticii: "cumplit mestesug de tampenie". Persoanele de fata se exclud, desigur. Iar definitia ii apartine unui ins el insusi autor de manuale de gramatica.

Il citez si pe Al.Graur, parafrazandu-l cu cuvintele mele: "este evident ca gramaticii transformationalisti sau generativisti au descoperit reguli noi, au rafinat intelegerea limbii, a structurii acesteia. Dar nici una dintre aceste descoperiri nu este imposibil de formulat prin folosirea terminologiei clasice, consacrate, iar la descoperirea respectiva se putea ajunge, cu timpul, si prin folosirea metodelor traditionale." Graur nu respingea realitatea structurii de adancime, de pilda, ci o considera o ipoteza interesanta, apreciere la care subscriu, dar compatimea impreuna cu studentii cand vedea padurea de copacei prin care se ilustrau regulile de transformare. Se mira: asa ceva se poate preda la clasa? La un moment dat, cind primise cu dedicatie un volum de cateva sute de pagini burdusite cu astfel de scheme, s-a oprit la ultimele doua-trei pagini, de concluzii, ni le-a citit si noua si ne-a declarat ca nimic din cele ce se spunea in acele pagini nu lipsea din Gramatica Academiei, nu lipsea din ceea ce toata lumea stia despre ce si cum se petrec lucrurile in sintaxa limbii romane.

Este ciudat, dar descriptivismul american este legat nu numai de comanda Marinei americane, ci si de Biserica, am putea spune chiar de religie. Nu este prima oara cand aceasta institutie venerata si definitorie pentru om marcheaza istoria lingvisticii. Metoda comparativa-istorica s-a nascut si a avut mare cautare in Germania, la savantii germanici cu osebire, dintr-un motiv care inscrie aceasta metoda si in istoria religiilor, a cercetarii acestui subiect pasionant. Prin aceasta metoda, primii comparativisti au vrut sa reconstituie limba comuna, primara, a indo-europenilor, iar prin analiza, semantica indeosebi, a cuvintelor reconstruite, sa reconstituie universul spiritual, de credinte si eresuri, al acelor mai vechi si indepartati stramosi. Zice Georges Mounin ca la sfarstul secolului 18 filologii germani sufereau de un complex de inferioritate fata de cei francezi, care, ca popor romanic, se revendicau confortabil si dezinvolt din spiritualitatea antica, greco-romana. Disconfortul de a nu sti prea multe despre inaintasii lor i-ar fi impins pe germani sa descopere acest subtil demers care le mai statea la indemana pentru a mai afla cate ceva despre inceputul istoriei spirituale a popoarelor europene, inclusiv si cu precadere al germanicilor.

In cazul descriptivismului american imboldul religios nu a fost atat de .metafizic, ci a pornit de la preocuparea americanilor, atat de onorabila altminteri, de a traduce si predica Biblia in cat mai multe limbi, indeosebi amerindiene, amazoniene ori africane. Inainte de a traduce intr-o limba necunoscuta, care nu cunoaste scrierea, e nevoie sa-i identifici inventarul fonologic, sa-i descoperi si descrii gramatica, sa-i alcatuiesti dictionarul. In mod obisnuit, aceasta munca se face cu concursul unor autohtoni bilingvi si isteti, capabili sa intelega scopul in care sunt chestionati de echipa de lingvisti cazuti ca din luna in satul lor uitat de bunul Dumnezeu. Asemenea "informatori" nu sunt insa usor de gasit, astfel ca s-a pus problema unei metode care sa recurga cat mai putin, chiar deloc, la serviciile unui informator, mai ales cand engleza bilingvului era atat de precara. Nu se putea conta pe el, deci trebuia gasita, inventata sau descoperita, o metoda mai sigura. Iar siguranta o capatai daca metoda folosita apela cat se poate de putin la .sens, la semnificatie, despre care se stie ca este cel mai mult marcata de pecetea individuala a subiectivitatii. De aici nu a mai fost decat un pas pentru a face din acest impediment un ideal, o metoda obiectiva de descriere a limbii: fara sa tii seama de sensul cuvintelor. Bunaoara, in dictionarul limbii romane, orice definitie de tip clasic, traditionala, este fatal aproximativa si este oricui usor sa demonstreze ca nu se potriveste intocmai. Cu ce o putem inlocui? Simplu, o inlocuim cu lista verbelor care pot si care nu pot sa fie predicat al substantivului, sa zicem, pisica. La care adaugam lista verbelor la care pisica se poate atasa ca complement direct, lista adjectivelor care pot fi atribute ale aceluiasi substantiv s.a.m.d. O asemenea definitie va fi fara cusur! Ba chiar usor de realizat cu ajutorul oricarui computer cu performante medii. Atata doar ca va ocupa nu doua-trei randuri, ci vreo doua-trei pagini. Si nu va putea fi de nimeni memorata. Numai de computer.

La un moment dat, tot peste ocean, s-a constatat ca emigrantii sositi in State au mari probleme cu insusirea rapida si completa a limbii engleze. Foarte putini reusesc sa devina la fel de buni anglofoni pe cat sunt de buni si loiali cetateni americani! Au inceput lingvistii de peste Atlantic sa caute cauzele si remediile. Asa s-a descoperit ca daca emigrantul are televizor, invata mai repede americana. Daca are norocul sa locuiasca la etajul I, emigrantul are posibilitatea sa auda si ce se vorbeste in strada, ceea ce iarasi il ajuta sa invete mai repede englezeste. Sau daca se insoara cu o americanca din nastere. Ori are copii care merg la scoala si nu comunica cu ei decat in engleza, adica in limba lui Shakespeare. Cam asa, cu asemenea subtilitati a inceput vestita socio-lingvistica americana. A avut reprezentati straluciti si la noi in facultate. Fireste, acei americani care au inventat-o nu citisera nici un titlu macar semnat de un Antoine Meillet sau alt reprezentant al scolii sociologice franceze, atat de importanta pentru istoria lingvisticii romanesti. La fel cum nici Noam Chomsky nu a aflat de Saussure decat dupa ce a publicat prima sa carte, in care a propus distinctia fundamentala dintre competenta si performanta, prin care el, americanul, a descoperit cam pentru a doua oara tocmai .America. Adica vestita dicotomie saussuriana langue-parole, indispensabila la noi in facultate pentru a promova in anul al II-lea. Pasamite, habar n-avea de ea Chomsky, si acesta n-a ramas totusi corigent numai dintr-atata, caci a avut norocul sa nu ne fie student..

Imi face placere sa-mi aduc aminte de o dezbatere stiintifica de pe la inceputul anilor 80, cand Al Graur a incercat sa afle de la mai tinerii sai colegi transformationalisti care este deosebirea dintre dihotomia langue-parole, saussuriana, si antinomia chomskyana competenta-performanta. Discutia se purta de parca cei doi autori ar fi fost unul din Grecia antica, altul din vechea si misterioasa Indie. Invitat de Graur sa zic si eu ceva, mai exact spus mirandu-se Graur ca ascult si tac, nu zic nimic, m-am indurat de cei prezenti si i-am luminat punand doua intrebari: (1) daca cumva numitul Chomsky mai este in viata. Daca da, n-ar fi mai simplu sa-i scriem si sa-l intrebam pe el ce a vrut sa spuna prin competenta/performanta altceva decat ce spusese la vremea sa Saussure prin dicotomia limba/vorbire? Iar (2), nu cumva era datoria lui Chomsky sa faca el aceasta precizare inca de la inceput, in lucrarea prin care a propus cei doi termeni? Iar daca n-a facut aceasta precizare, nu cumva asta inseamna ca Chomsky al nostru nu a avut habar de Saussure la data aceea? Ca l-a citit mult dupa ce devenise celebru, dand astfel un prost exemplu repetentilor de la Bucuresti?!.

Nepasatori fata de aceeasi dicotomie s-au aratat si inventatorii pragmaticii. Pana la ei obiectul lingvisticii l-a constituit aspectul langue, limba, si eram cu totii convinsi ca altfel nici nu se poate, ca sistemul si codul lingvistic numai din aceasta perspectiva poate fi facut vizibil. Acum ne centram pe vorbire, si din nenumaratele conditionari contextuale si referentiale, incercam sa facem reguli. Reguli nu neaparat generalizatoare, caci declaram clasa si multimea alcatuita dintr-un singur element, adica desfiintam ideea de exceptie, de "accident", la fel cum am renuntat prin descriptivismul anterior sa ne mai intrebam de ce?, fiind aceasta o intrebare fara sens chiar si mai ales in fizica cuantica. Ce valoare sa mai aiba cauzalitatea in biata lingvistica! A fost lingvistica o stiinta pilot, pe vremea structuralismului, dar acestea sunt de-acum tempi passati. Nimeni nu mai cauta explicatii, ne multumim cu consemnarea enunturilor posibile. Nu ne intereseaza definitia kantiana a omului, textul manelelor are aceleasi drepturi de a fi considerat limba romana ca si textul Luceafarului. Gramaticul nu mai cauta modele si norme, ci reguli, fara nici o restrictie de numar. Daca mintea omeneasca, inclusiv a elevilor, nu le poate memora, gramatica se face azi cu ochii zgaiti la himera masinii de tradus, a carei memorie prodigioasa va suspenda restrictiile cantitative, numerice, de ordin paradigmatic la care ne obliga neputintele mintii omenesti. Trebuie sa pregatim limba romana sa intre si ea in clubul limbilor care se lasa traduse la automat!. Este una dintre impresiile cu care te alegi din lectura noii Gramatici academice. Fireste, alte impresii sunt mai intrematoare, pline de respect pentru o munca de care tu insuti nu te prea simti in stare, dar aceste merite indiscutabile ale autorilor nu ne scutesc de intrebarea lui Graur: asa ceva se poate preda elevilor sau macar colegilor nostri, profesorii din scoli?

Rezervele subsemnatului fata de performantele pragmaticii provin, probabil, din unele conotatii cu care rasuna in mintea sa cuvintul respectiv. Am fost totdeauna rezervat, cel putin rezervat fata de pragmatismul englez, atat ca filosofie, cat si ca atitudine de viata. Am remarcat si un pragmatism al limbii engleze, vizibil in evolutia semantica a unor cuvinte frantuzesti si latinesti intrate ca neologisme in engleza. O evolutie prin care sensul originar se depreciaza, pot spune. Asaltul limbii engleze asupra celorlalte limbi se traduce azi si prin extinderea acestor semnificatii "decazute", vaduvite de catimea lor de metafizica. (Vezi semnificatiile noi, marcate de cele englezesti, pe care le capata in romana de azi, mai vechile .neologisme oportunitate, determinat, miting, aplicatie. Resimt aceste modificari de sens ca pe o scadere a potentialului intelectual al limbii romane.) Iar accentul final al acestei idiosincrazii fata de orice pragmatica il pune solidaritatea mea cu limba romana si cu vorbitorii ei de odinioara, care, pe grecescul pragmateia au stiut sa-l pretuiasca la justa sa valoare, dand la iveala romanescul pramatie. (Ce-o fi fost in capul lor?!)

Limbajul este de la inceputurile sale si prin natura sa ambiguu. Exista oarece reguli lingvistice de dezambiguizare, dar principiul suprem dupa care se face dezambiguizarea este recursul la context, la referent, la complexitatea realitatii si a fiintei umane! Ambiguitatea enuntului, dar si a codului(sic!), este inerenta in masura in care nu am avut incotro si am recurs la cuvinte, la semnificanti, pentru a denumi nu obiecte, ci clase de obiecte sau clase de cuvinte. Cuprinderea in acceasi clasa a unei multimi are temeiuri care sunt, aproape totdeauna, numai partial valabile. Oricare ar fi o clasa, o multime, pe care ne-o propune limbajul natural sau gramatica unei limbi, ea poate fi contestata. Dar cel care o contesta nu ne poate oferi o clasificare principial mai corecta, ireprosabila, fara rest! Tocmai din aceasta pricina fiecare limba are un mod propriu de clasificare! Dar aceasta forma proprie de clasificare(si segmentare) da farmecul aparte al fiecarei limbi, modul propriu de a ambiguiza al fiecarei limbi. Fara aceasta ambiguitate, limbajul n-ar fi devenit instrumentul literaturii, al poeziei! Este perspectiva pe care lingvistii au abandonat-o in ultimele decenii. Nu intamplator ultima varianta a Gramaticii Academiei a renuntat la principiul ilustrarii regulilor lingvistice prin exemple din autorii ilustri, clasicizati, si se sprijina asa de putin pe enunturile "nobile", pe citate din cele mai implinite texte: cele literare, poetice. Si da prea mult credit enunturilor auzite la gura metroului sau in talk-showuri. Probabil sub efectul democratiei recent instituite. Cred insa ca s-au grabit colegele noastre, autoare ale prestigioasei lucrari. Nici vorba de democratie in ceea ce se petrece azi in Romania.

In concluzie, as semnala un paradox, aproape amuzant: o buna parte din excesele lingvisticii moderne decurg din faptul ca a fost ignorat insusi modelul limbii, modul in care este randuita lumea cuvintelor. Organizarea materialului lingvistic ilustreaza constiinta (sau intuirea corecta) a ceea ce putem numi (1)limitele fiintei umane si (2)caracterul parmenideic al lumii. Al realitatii. Atat in planul expresiei sonore, cat si al semnificati(i)lor. In planul expresiei suntem limitati in capacitatea noastra de a produce(la Emitator) si de a distinge(la Receptor) prea multe sunete net deosebite, iar in planul continutului avem limitele binecunoscute, cele impuse de memorie: nu putem tine minte prea multe cuvinte, prea multe semne, semnificanti mai ales. Polisemia este ceruta in fiecare limba de limitele memoriei, limite care intra insa in contradictie cu nevoia de a vehicula de la un vorbitor la altul un numar tot mai mare de semnificati(i). Daca limbile naturale ar aplica principiul dezambiguizarii semnelor, principiu atat de obsedant pentru stiintificii nostri, pentru alcatuitorii limbajului stiintific, atunci, pentru fiecare cuvint polisemantic am avea nevoie de tot atatea denumiri (sau semnificanti) cate sensuri are cuvintul respectiv. Per total, in locul celor trei-patru mii de cuvinte cate cunoaste si foloseste un om cu statut intelectual mediu, comun, am avea nevoie de un numar de cateva zeci de mii. Le poate tine minte vorbitorul "normal", cum ar zice raposatul I.V.Stalin?

Cat priveste caracterul "parmenideic" al realitatii, al lumii, sub toate infatisarile ei, avem in vedere faptul atat de banal ca tot ce exista si se intampla are caracter de unicat, "nu exista doi, spunea Parmenide, exista numai unu!" Acestei diversitati infinite de unicate limbajul ii opune un numar finit de clase si reguli, a caror menire nu este sa acopere integral si fara rest aceasta realitate, ci numai sa-l orienteze pe vorbitor, sa-i dea directia in care sa se miste inteligenta si experienta sa de viata pentru a deduce - in cazul Emitatorului, expresia lingvistica prin care Receptorului sa-i fie cu putinta sa se apropie cat mai mult de semnificatie. Atat la Receptor, cat si, mai ales, la Emitator, ramane un rest, neexprimat si inexprimabil, recuperabil insa, macar partial, prin apelul la context, la experienta de viata mai ales, la contactele locutorii anterioare ale celor doi participanti la actul vorbirii. Chiar si cel mai riguros rationament apeleaza la acest "rest", ceea ce il facea pe Aristotel sa sustina ideea, aparent bizara, ca rationamentul se bazeaza pe buna credinta a receptorului, pe cumsecadenia acestuia. Un Gica Contra abil, care stie sa identifice acest rest, va sti sa dovedeasca ambiguitatea oricarei judecati, a oricarei propozitii, a, in final, oricarei reguli.
Lingvistica noastra descriptivista, in pas si la zi cu exigentele modernitatii, ne propune, precum se stie, existenta si functionarea a peste douazeci de modele flexionare pentru verb. Dupa metoda folosita in inregistrarea acestora, cred ca am putea numara chiar mai multe. Dar ma indoiesc de realitatea acestor "modele", de existenta lor in mintea vorbitorilor. Sunt chiar convins ca nici memoria celor care ne propun aceste cifre nu stapaneste inventarul si identitatea acestor douazeci de clase verbale. Numai computerul le poate tine minte, atat sunt de numeroase! Viciul de fond se face evident atunci cand se considera ca poate exista o clasa, un model de flexiune, constituit din numai un singur cuvint! Sau doua ori trei. Iar cand acestea mai sunt si neologisme, toata teoria limbii nu mai face doua parale!.

In felul acesta rezolvam problema exceptiilor, ar putea spune cineva. Fiecare exceptie devenind alta regula, alaturi de regula pe care o incalca. Numai ca limbajul are grija sa menajeze efortul memoriei noastre, efortul mnemic, si face in asa fel incat exceptiile sa fie usor de memorat, ele fiind permise numai la cuvintele cu frecventa foarte mare, folosite zilnic de cateva ori! Teoria care ne propune un numar asa de mare de clase nu ne ofera insa si trucul mnemotehnic prin care sa le putem tine minte. Limbajul s-a priceput sa inventeze asemenea "trucuri", chiar daca lingvistii inca nu le-au inventariat pe toate. Asadar, principiul descriptiv dupa care sunt identificate clasele de flexiune verbala, daca l-am aplica si la substantive, asta ne-ar impune sa-l inregistram pe -a ca semn de plural: ou-oua. Te pomenesti ca chiar asa ne recomanda autorii nostri?!.

Binecunoscuta proba "de ce a rage nu are participiu?" la care cad toti profesorii de limba romana, deoarece acestia cauta explicatia printre regulile morfologiei romanesti, are o singura solutie: apelul la domeniul extralingvistic, acesta, "extralingvisticul", fiind indispensabil nu numai pentru configurarea si decriptarea mesajului, ci si pentru intelegerea functionarii codului. Autorii noii Gramatici credem ca au mers prea departe in incercarea de a limita cat mai mult contributia acestui domeniu referential, extralingvistic, la decodarea unui enunt. Motivul, mai mult sau mai putin explicit, constientizat: domeniul extralingvistic este inaccesibil masinii de tradus. Un exces care le onoreaza pe autoare si ridica probleme uneori insurmontabile pentru cititor.*

*Vezi Georges Mounin, Istoria lingvisticii, capitolele dedicate lui Z.S.Harris si Noam Chomsky, precum si Ion Coja, Observatii cu privire la sensul contextual al substantivelor, in Probleme de lingvistica generala, vol. V