Romanul subiectiv- modern - Caracterizare - Stefan Gheorghidiu

Romanul subiectiv- modern

Caracterizare - Stefan Gheorghidiu

protagonistul romanului Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, de Camil Petrescu

Ipoteza

In spatiul prozei interbelice romanesti, Camil Petrescu situeaza constructia romanesca in registrul analizei starilor de constiinta, dupa cum precizeaza si Mihail Ralea : "Romanul e legat de aparitia constiintei".

Contextul teoretic

Fiind adept al innoirii literaturii la orice nivel, Camil Petrescu impune o proza citadina, a carei dominanta este subiectivitatea maxima. Convins ca literatura epocii trebuie sa fie sincrona cu filosofia si celelalte domenii ale cunoasterii, scriitorul polemizeaza cu proza traditionala, pe care o gaseste depasita. "Pana la Proust, toti romancierii isi construiesc cartile rationalist si tipizant" - noteaza autorul in studiul "Noua structura si opera lui Marcel Proust" - , or noul roman insemana experienta interioara, constructie atipica, substanta epica determinata de memorie involuntara si introspectie. Romanele camilpetresciene demonstreaza tocmai aceasta convingere prin stilul anticalonfil, metoda substantialista si autenticitatea care deriva din exprimarea in scris, cu sinceritate, a "ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata lui [scriitorului] si celor pe care i-a cunoscut sau chiar obiectelor neinsufletite".

Integrand discursului narativ principii din gandirea filosofica a lui Henri Bergson (potrivit caruia lumea cunoaste o evolutie ascendenta intr-un timp rupt de materie, numit "durata pura") si Edmund Husserl (care neaga cunoasterea stiintifica, retinand din realitate esenta ideala prin "intuitia esentei"), Camil Petrescu realizeaza in romanele sale "monografii ale unor idei" despre spiritele in cautare de adevar.

Prezentarea personajului

Si in privinta personajelor, Camil Petrescu impune in proza romaneasca o noua tipologie umana , cea a intelectualului inadaptat " oameni caracteristici, originali a caror viata se degaja clar de mediul cu care intra in conflict. Viata lor sufletesca trebuie sa fie complexa tocmai ca sa fie posibil acest conflict, adica sa apara in constiinta lor problema care-i tortureaza si-i indeparteaza de felul cum concep viata semenii lor." ( Mihail Ralea )

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi este cartea unui spirit care incearca sa se defineasca prin raportare la doua experiente capitale: iubirea si proximitatea mortii.Cea dintai il consuma intre patima orgolioasa si indiferenta, iar razboiul ii reveleaza dimensiunea grava a vietii, pretul fiecarei clipe irosite in istovitorul efort de a compune lumea dupa legile iubirii proprii. Daca dragostea este o experienta incheiata si reactualizata secvential prin procedeul memoriei involuntare, imaginea razboiului corespunde unui prezent cuprins in jurnalul de campanie al personajului narator si impresioneaza prin lipsa de eroism si prin autenticitate. Scenele de bravura sunt inlocuite cu exercitiile de supravietuire, pentru ca "drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cat aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care cunoaste altfel ceea ce cunoaste intr-un anumit fel". S-ar putea spune ca, in redarea scenelor de lupta, romancierul a avut modele culturale pe care le-a integrat viziunii proprii. Gheorghidiu pleaca la razboi dintr-un elan donchihotesc (sa indrepte cumva lumea sa interioara), este marcat de atrocitatile luptei ca si printul Bolkonschi din romanul lui Tolstoi, Razboi si pace, precepe demitizant dimensiunea eroica a soldatului, intocmai ca personajul lui Stendhal din Manastirea din Parma, dar este - dincolo de toate aceste similitudini - o constiinta proustiana in cautarea unui razboi pierdut cu dragostea.

Incadrarea in tipologie

Romanul in cauza este o proza citadina prin tipologia intelectualului pe care o propune, a inadaptatului superior care-si face un tel din "triumful unei idei". Rezultand din ipostazieri, protagonistul acestui roman apare cu o dominanta artistica, intrucat are constiinta ordonatoare a intregii opere, participantul direct la evenimente, detinatorul de perspectiva si naratorul necreditabil al intamplarilor, analistul propriilor stari de constiinta si al lumii. La aceste trepte si functii a ajuns insumand cateva date biografice si trecand, prin filtrul procustian al gandirii, trasaturi, atitudini, sentimente.

Ipostaze

Stefan Gheorghidiu este, la inceput un student sarac la filosofie, casatorit din dragoste si orgoliu cu o studenta frumoasa, de aceeasi conditie. Devine bogat, peste noapte, printr-o mostenire lasata de unchiul sau, Tache, iar apoi este     sublocotenent in armata romana, in timpul primului razboi mondial. Insa, in mod constant, ramane un alter ego al scriitorului, un spirit introvertit, nelinistit, lucid si polemic, halucinant ca toti eroii camilpetrescieni care "au vazut idei".

Referinte critice

Critica literara a sesizat o inteferenta a prozei scriitorului cu dramaturgia si in sensul constructiei eroilor - proiectii auctoriale, de altfel. "Psihologia lui Gheorghidiu se inrudeste cu psihologia eroilor dramatici; student in filosofie, indragostit de abstractiuni si modelat dupa idealuri livresti, Gheorghidiu e creat din pasta acelorasi << suflete tari>>, epigoni ibsenieini rataciti in viata si inadaptati la compromisuri, stapani pe o minte geometric organizata, dar descompusi de asaltul insidios al iubirii". (Pompiliu Constantinescu)

Trasaturi

Stefan Gheorghidiu este mai mult decat o identitate cu o psihologie aparte si cu limbaj, el subliniaza existenta unei categorii intelelectuale, dand forma literara "mitului constiintei ca reprezentare subiectiva exemplara". Constiinta sa este un spatiu reflectorizant al lumii exterioare, un filtru conceptual al zonelor realitatii, deoarece scopul ei este "sa vada ideile" din "jocul absurdului".

Romancierul il construieste printr-o dubla raportare, la razboi si la dragoste, transformand textul intr-o oglinda care-l rasfrange narcisist si-l defineste, cum singur noteaza, de altfel: "N-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact, sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc. Ar avea fata de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabila. Ar constitui pentru mine o limitare. Imi putusem permite atatea gesturi pana acum, pentru ca aveam un motiv si o scuza: cautam o verificare si o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, in infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibila si deci nici o putinta de realizare sufleteasca. [. . .] Lipsit de orice talent, in lumea asta muritoare, fara sa cred in Dumnezeu, nu m-as fi putut realiza - si am incercat-o - decat printr-o dragoste absoluta".

Secvente narative ilustrative

Gandind asa, cel care fusese o vreme protagonist intr-o poveste de dragoste situata deasupra lumii fenomenale si in afara duratei ("Si sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, in ezitari, falfairi, fixari si iar mici zboruri, ca un roi de fluturi. . .") isi descrie monografic iubirea pentru sotia sa, Ela, trecand cu analiza prin toate etapele ei: geneza( "Cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri. Sa tulburi atat de mistuitor o femeie dorita de toti, sa fii atat de necesar unei existente, erau sentimente care ma adevereau. . ."), cristalizare si conciliere intre intelect si afect ( "Destinul tau, fata draga, e si va fi schimbat prin mine"), cotele superioare ale geloziei ("Sufeream, ca supus unui tratament dureros. [. . .] Niciodata nu m-am simtit mai descheiat de mine insumi, mai nenorocit") si iremediabil declin ("I-am scris ca-i las absolut tot"). Din acest traiect se poate deduce ca sentimentul este subminat permanent de o luciditate exacerbata, iar drama geloziei devine, in fapt, drama luciditatii care anuleaza iubirea.

Raportare la alte personaje

Daca dragostea este pentru Gheorghidiu un produs al spiritului, atunci nici nu poate dura, pentru ca Ela nu reuseste sa se ridice la "lucrurile mintii" - cum ar spune Pietro Gralla din Act venetian) - , ea sustinandu-se ca prezenta in idealitatea barbatului doar prin frumusetea "unei cadane" si ingenuitatea "unui copil imbufnat". Raportat la Ela (nume derivat din trufia egoului masculinitatii), Stefan este un insetat de absolut care nu gaseste un ecou egal. La mercantilismul lumii unchiului sau refuza chiar el sa se raporteze, iar fata de camarazii de arme isi declina superioritatea ostentativa, sanctionand interventiile lor cu sintagma "dogme banale". Considerand iubirea o problema de cunoastere, eroul ui Camil Petrescu postuleaza, gloseaza cu pasiune, fara sa realizeze ca un alt individ sau cuplu ar putea detine o alta grila conceptuala, afectiva diferita de a sa, dar la fel de captivanta ca metafora sau viziune. Intr-o polemica la popota ofiterilor, afirma ca "o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie. . .trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei". Recurgand la o falsa glisare de perspectiva, el isi conceptualizeaza starile si etapele, vorbind la o persoana a II-a care ii creeaza lectorului iluzia generalizarii: "Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trebuieste prezenta ei zilnica. Inabusi in tine mugurii oriciror prietenii si ubiri. Toate planurile de viitor ti le faci in functie de nevoile si preferintle ei". In acelasi moment al tezelor despre iubire, Gheorghidiu este convins ca "orice iubire e ca un monodeism, voluntar la inceput, patologic pe urma", bazandu-se, probabil, pe analogia dintre fanatismul credinciosului autentic si transa indragostitilor.

Semnificatiile personajului

Intruchipand orgoliul cautatorului de esente in iubire si apoi in razboi, Stefan Gheorghidiu traieste o dubla drama: esueaza in dragoste, pentru ca nu-i este dat sa cunoasca una absoluta, si este silit, procustian, sa se incadreze in cotidian, deoarece nu cunoaste permanent alte experiente care sa-i verifice idealul desprinderii de contingent. Inadaptatul superior care accepta, pana la urma, compromisul indiferentei("sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca este nevinovata") este un cavaler al ideilor, al tezelor ("cei ce se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt"), dar si "un chimval rasunator" care variaza pe o tema data, neintelegand ca daca dragoste nu e, filosofie degeaba ar fi. Vocea care spune "in mine era o fierbere de serpi innebuniti" apartine unui ins exceptional care simte enorm ("parca mergeam pe sticla sparta") si deformeaza, pana la monstruos, imaginea realitatii, supunand-o obsesiv analizei. Exista momente, in evolutia epicului, cand personajul pare sa ispaseasca, in viata aceasta, vina trufasa dintr-o alta existenta de a-si fi scindat intregul fiintei intr-un eu rational si unul afectiv, singura posibilitate - iluzorie - de reintregire fiind afirmarea instinctului posesiv: "Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi si aveam sa pierim la fel amandoi".

Referinte critice

"Cantecul lui de dragoste si de moarte" (Florin Sindrilaru, Dictionar de personaje) pare a fi filosofia izbavitoare, iar pentru a-i stabili traiectoria, sistemul, el are nevoie permanenta de experiente majore care sa-i confirme esenta si sa-l justifice ca individ existent si deopotriva cugetator.

Mijloace / procedee de caracterizare

In ceea ce priveste tehnicile de constructie a personajului, se poate spune ca imaginea lui ultima este portretul dedus din atitudini, acte si din limbaj: a iubit, a fost gelos, a plecat la razboi, a cunoscut, a supravietuit si, in cele din urma, a spus si a strigat: "Stiu ca voi muri, dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana care imi sfasie trupul". Verbul ce-l caracterizeaza     este "a cunoaste", punctul de vedere - unic, iar modalitatea de exprimare - jurnalul. Secventele narative il surprind pe fondul unor intamplari de dragoste si de razboi (indragostit si fericit in chip vanitos, cautator de dovezi pentru infidelitatea Elei, idealist observator al lumii mercantile pe frontul romanesc, indiferent in chip generos, caci ii lasa sotiei "tot trecutul") care descriu traiectul evolutiei lui atent analizate de la suspiciune ("Eram insurat de doi anni si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala") la istovirea spiritului cautatorului de certitudine ("Sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e nevinovata. . ."). Apartenenta textului la categoria romanului subiectiv justifica reactualizarea unor stari, reactii, intamplari spre clarificare si nuantare, prin introspectie, monolog interior, memoria involuntara si descatusarea fluxului constiintei.

Concluzii

In concluzie, personajul care crede ca re-creeaza lumea prin gand si gest o supune unui tipar de idealitate, asemenea lui Pygmalion,     este continut in concretul istoriei, dar construieste, pana la istovire, o zodie a absolutului sub care vrea sa-si situeze existenta si traieste doar in sfera sinelui autentic, incercand sa-i invinga limita, fiind intr- adevar un personaj inadaptat " a carui viata se degaja clar de madiul cu care intra in conflict" (Mihail Ralea)