| CATEGORII DOCUMENTE |
| Astronomie | Biofizica | Biologie | Botanica | Carti | Chimie | Copii |
| Educatie civica | Fabule ghicitori | Fizica | Gramatica | Joc | Literatura romana | Logica |
| Matematica | Poezii | Psihologie psihiatrie | Sociologie |
Dupa 1900, viata literara este dominata de interesul pentru cateva doctrine literare noi, promovate de publicatii ca "Semanatorul", "Viata romaneasca", "Luceafarul", "Convorbiri critice", "Viata noua", s. a. De fapt, la sfarsitul secolului al XIX-lea, se conturasera deja doua directii, pe fondul posteminescianismului, care vor pregati confruntarea intre o ideologie literara traditionalista si una cu aspiratii spre modernitate, conturate in programele unor publicatii ca "Vatra" (continuata de "Povestea vorbei", "Floare albastra", "Curierul literar") si, respectiv, "Literatorul", ale carui idei se vor regasi intr-o serie de publicatii de orientare simbolista. Confruntarea majora in epoca ar fi, la urma urmelor, intre semanatorism si simbolism, desi curentele respective au ca puncte de plecare elemente greu de pus alaturi. Antiteza se naste intre spiritul care anima gruparile literare semnificative si orientarea directiei principale a atentiei. De o parte, o resuscitare a privirii spre trecut, a nostalgiei vremilor de altadata, de cealalta - intoarcerea privirii spre viitor.
Semanatorismul va fi generat de o intreaga pleiada de publicatii, nu numai de "Semanatorul" lui N. Iorga, Al. Vlahuta si G. Cosbuc. O 'foaie saptamanala' "Semanatorul" aparea la Barlad intre 1870 si 1874, apoi cateva luni in 1876, si-si propunea 'desteptarea constiintei nationale' si 'luminarea opiniei publice'. Fara indoiala ca atunci cand s-a pus problema aparitiei unei reviste care sa contribuie la culturalizarea satelor (initiativa mai larga a lui Spiru Haret), Al. Vlahuta isi va fi amintit de publicatia de altadata, asa cum arata si o convorbire cu N. Grigorescu, care va ilustra coperta primului numar.
Aparitia "Semanatorului" a fost pregatita de saptamanalul 'Curierul literar' in chip nemijlocit. In cele cateva numere (7 oct.- 4 nov. 1901), publica G. Cosbuc si Al. Vlahuta (pasteluri si, respectiv, fragmente din Romania pitoreasca), Ilarie Chendi, precum si o serie de transilvaneni (St. O. Iosif, Ion Scurtu, Zaharia Barsan, Virgil Cioflec s.a.). Al cincilea numar anunta pe prima pagina cu litere mari hotararea lui Al. Vlahuta si G. Cosbuc de a infiinta o noua revista saptamanala: 'Suntem autorizati sa vestim publicului ca doi fruntasi ai literaturii noastre - d. d. A. Vlahuta si G. Cosbuc -, simtind nevoia unei grupari literare puternice in haosul atator agitatiuni bolnave, straine aspiratiunilor neamului romanesc, au luat nobila hotarare de a infiinta, sub conducerea si prin activitatea lor, o noua revista saptamanala, in jurul careia nadajduim ca se vor aduna de (la) sine toate elementele rodnice, doritoare de munca, ale generatiei tinere. Noi, cei de la Curierul literar, in fata acestui eveniment, - vestitor al unei faze de reculegere si de insufletire in miscarea noastra culturala - ne simtim datori sa alergam cei dintai la chemarea celor doi alesi.'
Peste cateva saptamani, la 2 decembrie 1901, aparea "Semanatorul" (de la nr. 27, "Samanatorul"), preluand o buna parte dintre colaboratorii 'Curierului literar'. Promotorii revistei vor sa accentueze preocuparea pentru elementul national, sa orienteze atentia catre lumea satului si traditie. De altfel, in intreaga activitate, se poate detecta un amestec de pasoptism si iluminism. Preocuparea literara de reactivare a "duhului national' se impleteste cu preocuparea sociala in vederea unei indreptari a atmosferei generale, viciata de politicianism si de cosmopolitism. N. Iorga ajunge pana acolo incat sa afirme, la un moment dat, ca taranimii ii lipsesc 'elementele de lumina', nu atat pamantu (O noua epoca de cultura, in 'Samanatorul', 1903, nr. 20). Prezenta transilvanenilor printre colaboratori va aduce in atentie problema nationala, asa incat ideologia semanatorista se va resimti inca de la primele articole cu caracter programatic.
Articolul program Primele vorbe scris, se pare, de Al. Vlahuta, cheama la 'entuziasta iubire pentru patria voastra, aparata cu atatea jertfe, pentru frumusetile acestui pamant framantat in sangele atator viteji", la munca si "sete sfanta de adevar", la apararea valorilor nationale si contracararea fenomenului de 'stalcire si batjocorire a limbii in scoli, in teatru, pe tribuna Ateneului si-n presa de toate zilele', de 'terfelire a celor mai curate sentimente si a celor mai scumpe credinti ale noastre". Se impune, ca urmare, hotararea scriitorilor de a nu-si uita datoriile fata de limba, cultura, civilizatia, istoria romaneasca, de a-si strange randurile in jurul unor idealuri comune. 'Ne strangem, spune autorul, cu credinta si cu dragoste, in jurul aceluiasi stindard, stindard de pace, de inseninare si de infratire intelectuala, de apostolica munca pentru dezmortirea inimilor care tanjesc, pentru redesteptarea avantului de odinioara in sufletele romanesti, pentru chemarea atator puteri risipite la o indrumare mai sanatoasa, la sfanta grija a intaririi si a inaltarii neamului acestuia.'
Pe aceeasi linie se afla si articolul lui G. Cosbuc din nr. 2 al 'Semanatorului' (Uniti). Scriitorii au datoria sa preia cu pietate mostenirea lasata de inaintasi, sa lupte impotriva instrainarii si sa incerce sporirea a ceea ce au primit: 'Sa nu risipim ce au adunat ei si sa nazuim a ne lumina poporul, ca sa-l avem unit si tare.Sa nu risipim ce au adunat parintii nostri, daca nu putem noi insine sa mai sporim averea.' Poetul se exprima impotriva cosmopolitismului: 'Am rupt traditiile, ne batem joc de credinta stramosilor, luam in desert institutiile tarii si asezamintele ei, radem in pumni de aspiratiile nationale si importam in literatura - in altarul vietii sufletesti a noastre - cate si mai cate bolnave idei si cu totul straine spiritului romanesc.'
De la primele fraze cu caracter de program, se fixeaza nucleul ideologiei semanatoriste, in jurul caruia se vor inregistra diverse variatii de ton, incapabile sa inlature senzatia de pledoarie monocorda. Nesustinute de o poezie si o proza valoroase, ideile, care contureaza o atitudine justa in liniile principale, resping fara nuantari eforturile de innoire a literaturii. In nr. 3., Al. Vlahuta (Carti pentru popor) se arata un promotor al idilismului semanatorist, care va aduce multe deservicii imaginii literare a curentului. Literatura pentru popor ar trebui sa creeze modele la care sa se raporteze cititorul, fie 'icoane din trecut, intamplari vitejesti, ispravi din acelea care-ti inalta sufletul, scene din viata de la tara, pilde si invataturi sanatoase, date intr-o forma atragatoare', fie 'puterea providentiala a unui primar ideal, a unui proprietar, a unui preot, a unui invatator asa cum ii visam si cum ar trebui sa fie oamenii acestia'. Scopul ar fi 'ca cititorul sa se simta miscat ca de lucruri vazute aievea si sa capete indemnul de a-si aduce si el partea lui de bine pe lumea asta, de a se face si el folositor cu ceva tarii si neamului lui.'
Programul revistei solicita, cum se vede, o reforma mai mult de ordin moral decat cultural. De altfel, nota predominant moralizatoare a literaturii publicate va face revista agreata de intelectualitatea satelor, de unde se recruteaza multi colaboratori. 'Apostolii' satelor, 'semanatorii' ideilor nobile, proprietarii iluminati aveau rolul de a ridica lumea satelor prin cultura.
G. Cosbuc si Al. Vlahuta au condus revista doar un an. Aproape in fiecare numar isi gasesc locul inedite eminesciene, intr-un timp cand o mare parte a operei postume a lui Eminescu nu era cunoscuta.
Remarcabila este si atitudinea categorica impotriva lui Caion, care a scris o serie de articole calomnioase la adresa lui Caragiale
In al doilea an, "Semanatorul' are in frunte un comitet de redactie. Ilarie Chendi, care conduce de fapt publicatia, nu-i va schimba programul. In articolul Semne bune constata sporirea interesului scriitorilor pentru trecutul istoric si indeamna la mentinerea preocuparii de a cunoaste istoria neamului. Incercarile de a innoi limbajul literar nu sunt agreate, de aceea notele despre revistele 'Hermes', 'Literatorul' si 'Romanul literar' (simboliste) exprima dezacordul total cu 'scoala lui Macedonski', care nu era decat 'o cloaca'.[4] O asemenea tendinta se va accentua dupa venirea lui N. Iorga la conducerea 'Semanatorului', in mai 1905. Tanarul istoric manifesta inca din 1903 dorinta de a da tonul in colectivul redactional. Conflictul cu Ilarie Chendi va determina plecarea scriitorului, care, in 1906, va scoate, cu G. Cosbuc si Ion Gorun, 'Viata literara.' Caracterul dominator al lui N. Iorga se va manifesta in variate chipuri, uneori lezand chiar demnitatea colegilor.
Va fi nevoit sa plece[5], conducerea revistei preluand-o un comitet format din St. O. Iosif, M. Sadoveanu, I. Scurtu, D. Anghel si C. Sandu - Aldea. Conducerea efectiva era asigurata in fapt de St. O. Iosif si Ion Scurtu. Dupa ce, in 1908, Aurel C. Popovici preia revista, I. Scurtu face eforturi zadarnice de revigorare a 'Semanatorului'. Isi inceteaza aparitia in 1910.
Pana la venirea lui Aurel C. Popovici, care transforma 'Semanatorul' intr-o publicatie politica, revista a publicat, intre multi colaboratori mai mult sau mai putin cunoscuti, pagini ale lui M. Sadoveanu, cel mai important prozator al revistei, I. Agarbiceanu, I. Al. Bratescu-Voinesti, O. Goga, Panait Cerna, Emil Garleanu, Corneliu Moldovanu s.a., ba chiar si ale unor simbolisti ca Stefan Petica M. Codreanu, Ion Minulescu, Emil Isac, Elena Farago s.a.
Curentul romanesc', cum numea N. Iorga ceea ce se intampla la 'Semanatorul', s-a regasit in multe publicatii ale inceputului de secol. 'Luceafarul' (1902) incepe sub auspiciile 'Semanatorului', dar evolueaza spre un program distinct. Semanatorismul va aparea ca rod al activitatii urmatoarelor publicatii: 'Junimea literara' (Cernauti, 1904-1914;1923-1941), 'Paloda literara' (Barlad, 1904), 'Fat-Frumos' (Barlad, 1904-1906; 1909), 'Ramuri' (Craiova, 1905-1914), 'Floarea darurilor' (Bucuresti, 1907), 'Neamul Romanesc Literar' (1908-1912), 'Drum drept' (1913; 1915-1917), 'Revista noastra' (1905-1907; 1914-1916), ' Viata literara' (1906), 'Minerva literara ilustrata' (1909-1914), 'Cumpana' (1909-1910) s.a.
Dependenta de doctrina semanatorista, in formularea mai ales a lui N. Iorga, se vede in toate articolele cu pretentii de programe si in sumarul revistelor, sustinut cam de aceleasi nume importante.
Semanatorismul, ca doctrina literara cu implicatii nationale si sociale, nu reprezinta doar dezvoltarea ideologiei eminesciene intr-un context istoric, cum crede E. Lovinescu, desi poetul se afla la mare cinste in preocuparile revistei.[7] Exaltarea 'paturii rurale' 'intr-un misticism taranesc cu totul deosebit de junimism', sub forma 'solidaritatii nationale prin traditie', dar 'pe baza mai mult sentimentala' ar veni din publicistica eminesciana, pe care o descopera si o pun in valoare semanatoristii. Este adevarat ca Eminescu exercitase asupra poeziei romanesti a sfarsitului de secol o puternica influenta (v. G. Ibraileanu, Curentul eminescian), dar inceputul de secol cauta alte modele, adecvate luptei dintre diferite tendinte si directii literare. In ideologia semanatorista se contureaza un fenomen complex de asimilare a unor directii generate de curentul national si popular de la 'Dacia literara', de asta data sub doua preocupari fundamentale: ridicarea prin cultura a satului romanesc si lupta pentru unitatea nationala. Eminescu a fost personalitatea-reper pentru 'Semanatorul', dar a considera ca 'unele manifestari xenofobe sau fasciste ce se reclama inca de la <<actualitatea lui Eminescu>>", sunt rodul influentei eminesciene ramane o concluzie pripita, un diagnostic inexact.[8] Eminescu revine frecvent in argumentare, dar de o influenta asupra gandirii politice nu se poate vorbi, si din motivul ca mare parte a publicisticii a ramas multa vreme necunoscuta. In Geniu pustiu, Eminescu pune in gura lui Toma Nour cuvinte care ar putea trimite la diferite elemente ale semanatorismului: 'Schimbati opiniunea publica, dati-i o alta directiune, rascoliti geniul national - spiritul propriu si caracteristic al poporului din adancurile in care doarme, faceti o uriasa reactiune morala, o revolutiune de idei, in care ideea romanesc (subl. autorului - M. Eminescu) sa fie mai mare decat uman, genial, frumos, in fine, fiti romani, romani si iar romani, zise el incet si ragusit.'
Semanatoristii au inteles 'rascolirea geniului national' intr-un fel propriu, cum o demonstreaza N. Iorga, prin calatoriile duse in tara si strangerea de documente, conferinte, carti pentru taranime, infiintarea 'Universitatii populare N. Iorga' de la Valenii de Munte s. a. Savantul si-a propus sa trezeasca in epoca, prin cultura, constiintele in vederea infaptuirii unitatii nationale, sa sensibilizeze opinia publica pentru a percepe adecvat drama taranimii. Fara cultura, raspandita in clasele de jos, dar si in cele de sus, improprietarirea taranilor si unirea cea mare ramaneau simple acte administrative. 'Avem un stat national, spunea Iorga, fara o cultura nationala, ci cu o spoiala straina, frantuzeasca. Avem visul de unire nationala in aceeasi forma politica: il leganam in vorbe si nu-l chemam la noi prin fapte; hotarele mai sunt inca hotare pentru cultura noastra. Ne dorim uniti la un loc si nu ne cunoastem nicidecum.'[11]
Ideile ctitorilor revistei (Al. Vlahuta, G. Cosbuc) nu sunt abandonate, doar ca noul mentor le da o alta cuprindere si le orienteaza spre zone culturale mult mai largi. Unele se regaseau in articolele lui N. Iorga publicate intre 1899 si 1903 in ziarele 'L' Indpendence roumaine', 'Romania Juna', 'Epoca', articole reunite in volumele Opinions sincres (1899), Opinions pernicieuses (1900), Cuvinte adevarate (1903). In centrul tuturor consideratiilor se afla dragostea pentru tot ceea ce este romanesc, trecutul istoric, arta populara, datinile stramosesti, natura patriei.
Impresia pe care o lasa lectura articolelor cu caracter doctrinar este ca semanatorismul nu s-a impus printr-un sistem bine consolidat, din punct de vedere estetic si politic. Doctrina se cristalizeaza din mers, la inceput in interventiile lui Al. Vlahuta si G. Cosbuc, apoi ale lui N. Iorga, Ilarie Chendi, Ion Scurtu si Aurel C. Popovici
N. Iorga reia, de fapt, teoria maioresciana a 'formelor fara fond', mutand accentul pe necesitatea adaptarii lor la fondul sufletesc al poporului roman: 'In cladirea noua, spune el, trebuie inceputa o opera gospodareasca de adaptare, pe care ambitiosii intemeietori au dispretuit-o. A cazut casa buna a parintilor nostri; datoria noastra e sa potrivim casa buna a copiilor nostri. Trecutul sanatos si plin de cuviinta ne va fi sfatuitor si indreptator la tot pasul'.[12] In articolele din alte reviste ('Romania Juna', 'L'Indpendence roumaine', 'Epoca') ideea va reveni, cu scopul de a contracara ceea ce ar fi instrainat intemeierea sufleteasca a neamului ('originalitatea lui sufleteasca'). Realitatea romaneasca, sustine N. Iorga, nu putea asimila o serie de 'libertati', care nu erau decat niste imitatii dupa tipare franceze, cu efecte minime si pe la 1848, cand romanii le preluasera (Tradatori si patrioti rai, 1903). 'Legea moderna frantuzeasca' a avut drept rezultat spulberarea vechii armonii, instrainarea de neam (Procesul unei miscari de tarani, nr. 51/1904; Un calator francez in Romania de azi, nr. 9/1905; O noua epoca de cultura, nr.20/1903). Se creeaza imaginea unei opozitii iremediabile intre tot ceea ce vine din afara si ceea ce este romanesc, de obicei orasul fiind asociat compromisului cu falsa civilizatie. 'Nu ne trebuie zgomotul vulgar al unui oras mare', afirma mentorul 'Semanatorului' (Sarbatori de iarna, 1904, nr. 1). Impotriva Apusului, ipostaziat in 'nemernica baiguiala frantuzeasca', 'o noua epoca de cultura' ar trebui sa inlature ceea ce tulbura armonia sociala: 'Jos nemernica baiguiala straina din saloanele cosmopolite, pentru intretinerea carora curg sudori de sange pe lanurile muncite din greu, jos cartuliile de simtire falsificata si de coruptie, cu care Apusul otraveste tari nepricepute, jos maimutaria nelegiuita. O noua epoca de cultura trebuie sa inceapa pentru noi. Trebuie, sau, altfel, vom muri!' Ideologul 'Semanatorului' din faza de inceput respinge cultura occidentala, indeosebi cea de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, pledand pentru o literatura 'sanatoasa', care sa respecte datinile, traditiile si sa renunte la preocuparea obsedanta pentru innoirea cu orice pret. Literatura occidentala este pervertita, de aceea va pieri lasand loc unei literaturi care sa reinvie traditia. Nu accepta notele false nici in literatura romana a momentului, unde persista genul patriotard, declamator, demagogic in abordarea temelor nationale. In Cultura nationala si surogatele ei, condamna 'literatura nationala cu tot patriotismul de irozi' in favoarea unei literaturi care sa exprime in forme adecvate bogatia spirituala si originalitatea geniului romanesc.
O idee hazardata, care a subminat intreg esafodajul demonstratiei, a fost expusa in articolul Boierimea de tara care se duce. Dupa nuvelele d-lui Garleanu , unde boierimea feudala, 'de vita veche', apare intr-o lumina idealizata, odata cu exaltarea trecutului feudal. Exista, sustine N. Iorga, altadata armonie intre boieri si tarani, risipita de pervertirea vremurilor si decaderea moravurilor: 'Vremurile moderne au adus, pe langa pacatele noastre cele vechi, si unul nou, foarte greu: ura de clasa'; 'avusesem o taranime, niste boieri si un cerc de carturari cari puteau trai bine alaturi, intelegandu-se in multe lucruri, iubindu-se in oarecare masura, mai mare decat ne inchipuim noi astazi, si-n stare sa se uneasca-n anumite imprejurari pentru a indeplini fapte folositoare tuturora.' Tabloul unei convietuiri pasnice, cu totul idilic, continea o premisa fundamental falsa. Desigur, N. Iorga contrapunea boierimea 'de neam' ciocoimii, dregatorilor corupti si hapsani. Impotriva lor se indrepta adesea mania taranilor, nu impotriva boierilor 'de neam', de la care nu se astepta decat 'acea binecuvantare dumnezeiasca a unui <<boier bun>>, drept, omenos, milostiv, facator de belsug si pace'. Clasa stapanitoare noua, burghezia straina de neam, functionarimea tiranica, politicienii care taie si spanzura, au adus toate, nenorocirile societatii romanesti.
Nu va intarzia sa apara si o literatura la 'Semanatorul' care sustinea aceste idei. Romanul lui C. Sandu-Aldea Doua neamuri este elogiat pentru inversunarea cu care autorul uraste 'pe dusmanul mosiei noastre, pe starpitorul lanului, pe storcatorul si ucigasul omului, pe <<neamul>> celalalt, de pripas, strainul si cotropitorul.'
Notele distinctive ale semanatorismului se contureaza in rastimpul a 2-3 ani:
Taranismul - orientarea atentiei exclusiv spre taranime, al carei statut n-a fost intinat de civilizatie. Taranimea apare ca unic pastrator al traditiilor nationale nealterate. Taranimea este considerata clasa cea mai potrivita pentru a sprijini viitorul.[17]
Etnicismu. Etnicismul semanatorist se intemeiaza pe exaltarea virtutilor taranimii, cum se vede in articolul lui N. Iorga Impotriva clevetitorilor . Taranimea e vazuta ca intruchiparea a ceea ce are mai caracteristic neamul romanesc. Patru milioane de tarani curati, fata de un milion de oraseni veniti din toate partile in tara, pastreaza fibra neamului.
Traditionalismul. N. Iorga face deseori apel la traditie, identificata cu supravietuirea unor realitati feudale in societatea vremii.
Opozitia dintre sat si oras. Orasul e spatiul pierderii identitatii, satul - al regasirii.
Cultul trecutului, al vremurilor patriarhale. Idilizarea trecutului si a vechilor stari de lucruri, elogierea boierimii 'de neam'.
Semanatorismul a transpus preocuparea pentru social-politic in literatura, creand iluzia ca, prin literatura, se poate schimba starea de lucruri din societate. Asa se explica de ce, in discutiile care ar fi trebuit sa ramana in perimetrul strict literar, sunt antrenate institutii fundamentale ale statului: scoala, Biserica, armata. Nationalismul in actiune se va revarsa din paginile 'Semanatorului' spre salile de spectacol, salile de conferinte si de cursuri, ajungand sa determine chiar confruntari de strada, cum s-a intamplat in 13 martie 1906 cu prilejul reprezentarii unei piese bulevardiere franceze. Instigati de articolul lui N. Iorga Boierimea franceza din Romania , studentii au manifestat in fata Teatrului National impotriva reprezentarii, desi spectacolul era oferit de o societate de binefacere pentru sporirea fondurilor necesare activitatii sale. N. Iorga merge pana acolo incat, dupa pledoaria sa pentru un repertoriu national din articolul Despre Teatrul National al capitalei romanesti , face un apel la tinerimea universitara sa nu permita tinerea unei conferinte in limba franceza despre poezia populara romaneasca. Trecerea in zona politicului, in martie 1906, va duce la compromiterea programului semanatorist, pe care incearca in zadar sa-l reechilibreze Ilarie Chendi si Ion Scurtu. Ei preiau, succesiv, conducerea revistei dupa N. Iorga. Cu Aurel C. Popovici, semanatorismul se adanceste in fanatism si exclusivism nationalist.
Ne strangem cu credinta si cu dragoste, in jurul aceluiasi stindard, stindard de pace, de inseninare si de infratire intelectuala, de apostolica munca pentru desmotirea inimilor cari tanjesc pentru redesteptarea avantului de odinioara in sufletele romanesti, pentru chemarea atator puteri risipite la o indrumare sanatoasa - la sfanta grija a intaririi si inaltarii neamului acestuia.
Noi, cari ne-am facut de mult ucenicia in literatura, simtim ca o mustrare de cuget, cand ne uitam in urma si vedem cata vreme am pierdut, punand in stihuri amagirile si durerile micii noastre vieti, retrasi de zgomotele lumii, instrainati adesea de marea viata a poporului, de marile lui suferinte si aspiratii, care ar fi trebuit, de la inceput, sa umple si sa incalzeasca inimile si cantecele noastre. Am stat s-am privit cu bratele incrucisate la triumful mediocritatii pompoase, la trecatoarea izbanda a vanturatorilor de fraze goale, la scalcierea si batjocorirea limbii in scoli, in teatre, pe tribuna Ateneului si-n presa de toate zilele, am asistat fara revolta la terfelirea celor mai curate sentimente si celor mai scumpe credinte ale noastre, s-am ajuns astazi sa fim aproape straini la noi acasa, in buna si milostiva noastra tara.
Nu vedeti abisul in care va prabusiti cu totii, ne spunea un batran mai zilele trecute, nu vedeti ca voi, tinerii de azi, ati ajuns sa va sfiiti pana si de rostirea cuvintelor: patrie, iubire de tara, de popor, de limba si de datinile stramosesti!. Culegeti si insufletiti din nou vorbele acestea mari - atatia viteji au luptat s-au murit pentru ele - treceti-le prin inimile voastre si le reincalziti, spalati-le in lacrimile voastre si le redati intelesul, viata si stralucirea lor de odinioara. Strangeti-va laolalta cati simtiti in voi dorul de munca si setea sfanta de adevar, umpleti-va sufletele de cea mai adanca evlavie pentru trecutul glorios al neamului acestuia, pentru faptele nespus de marete ale strabunilor vostri, incalziti-va de cea mai entuziasta iubire pentru patria voastra aparata cu atatea jertfe, pentru frumusetile acestui pamant framantat in sangele atator viteji, si faceti ca fiecare gand si fiecare pas al vostru sa fie pentru binele si inaltarea neamului romanesc! Suflati colbul de pe cronici, cum zice poetul, si faceti sa renasca virtutile batranilor de atunci in sufletul tinerimii de azi .
Noi ascultam cu fruntile plecate. Glasul lui parea ca vine din cine stie ce departari, inimile noastre bateau mai tare, inflacarate de o simtire noua. Am iesit din casa inteleptului, purtand cu noi taina acestei binecuvantari si hotararea nestramutata de a ne face datoria.
A.Vlahuta si G. Cosbuc
"Semanatorul", anul I (1901), nr. 1, 2 decembrie
Noi cu literatura astazi nu mai stam in mijlocul istoriei noastre, nu stam nici in mijlocul traditiilor noastre, nu stam mai ales in mijlocul poporului nostru.
Cei de dinaintea noastra, vechii scriitori, au trait intr-un contact sufletesc, se intelegeau prin scrisori ce au de gand sa faca si cum sa faca, se povatuiau unii pe altii si astfel mergeau cu totii spre o tinta bine stabilita. Noi cei de astazi traim fiecare de capul nostru, si-n loc sa mergem spre acelasi punct, luam de-a razna campia literaturii in toate directiile si nu ne intelegem doi cu doi. Brazdele de plug, trase paralel si una langa alta de scriitorii generatiilor anterioare, erau aratura in toata legea pentru samanta ideilor lor si ale neamului nostru. Si noi cei de astazi tragem brazde - nu mai putine decat cei vechi, caci talente avem si astazi ca si atunci - dar brazdele noastre sunt trase in toate chipurile cu putinta, si de-a lungul si de-a latul si de-a curmezisul, linii care se taie una pe alta, urmand cararea tuturor vanturilor cate bat prin larga lume. Iar strainul drumet, care in treacat se uita pe campia brazdata de noi isi face cruce, ca nu vede o aratura cuminte, ci o lucrare de oameni nebuni.
Asta este ceea ce o numesc privitorii de pe laturi seceta sau stagnare literara la noi. Iar cauza? Nepotrivirea puterilor si neintelegerea asupra tintei. Cand douazeci de oameni se trudesc degeaba o zi intreaga sa miste din loc o barna, nu e de vina numai nevrerea lor de a-si pune puterea, ci mai ales nepotrivirea clipei in care sa-si concentreze cu toti puterile deodata. Si asa facem si noi, si cadem rand pe rand obositi de greutatea ridicarii, unii vazand ca munca e fara folos, pierd orice vointa, altii isi pierd orice putinta de-a mai pune umarul. Si asa, cu toate incordarile noastre, stam pe loc.
O, duhul, duhul acela sfant, care carmuieste sufletele noastre si le duce pe aceeasi una si singura carare! Negresit, ai nostri cei batrani au avut pentru ce si pentru cine sa se lupte, au avut o tinta, si condeiul le-a fost purtat de aceeasi idee. Nici scriitorii vechi bisericesti, nici cronicarii nu s-au nevoit intru atata osteneala numai de dragul renumelui.
Trei idei mari au stapanit pe acei oameni: intemeierea unei biserici nationale romanesti, independente, fixarea limbii romanesti si unitatea culturala a tuturor romanilor. Cata lupta au trebuit sa duca ei pentru nationalizarea bisericii, pe vremea aceea intunecata, cand cea mai grea a lor truda era sa dovedeasca si sa convinga pe greci si pe sarbi ca nu era pacat a se canta liturghia romaneste! Luminarea poporului intru cele bisericesti si "istoricesti" era pentru ei o tinta secundara, caci principala tinta era "sa avem si noi scriptura noastra romaneasca" si nu numai pentru tara in care traiau scriitorii, ci pentru intreg neamul nostru. Aceste trei vorbe "intreg neamul nostru" revin cu o obositoare indaratnicie la toti scriitorii vechi, aceste trei vorbe le apasa sufletul si le strangea inima. De ce aveau in condei oamenii aceia necontenit neamul si iar neamul "nostru" romanesc? Il aveau in inima. Il voiau "slavit" si "unit" si "intru toate ale sale" si cu mintea, si cu sufletul si cu inima, si prima conditie li s-a parut - pe drept - unificarea si fixarea limbii.
Idealurile si tinta vechilor nostri scriitori au fost firul rosu, ca si al scriitorilor din generatiunile anterioare. Dar ei au mai urmarit si alte idealuri: renasterea politica a tarilor romanesti, Unirea Principatelor, in urma scaparea de sub epitropia turcilor si ridicarea Romaniei la rangul unei puteri.
Dar firul rosu, in zilele noastre, e rupt. Poate nu e rupt, dar nu-l vedem. Ori mergem tot dupa fir, si nu bagam de seama? Idealurile urmarite, inca de la inceputul literaturii noastre, s-au implinit in parte. Limba - mai putin ori mai mult - ni s-a unificat; Biserica ne este nationala si independenta; o unitate culturala a tuturor romanilor exista, sau nu exista, dupa masura cu care vrei sa masori; Principatele s-au unit. [.]
Ce idealuri mai avem? Fara idealuri, nu e lupta, si fara lupta nu e nici literatura. Si neavand un ideal, noi ne apucam acum sa dezlegam ce-au legat parintii nostri. Ei s-au straduit sa adune, ne-au lasat pamantul tarii pe care l-au aparat prin veacuri de nesfarsite razboaie, ne-au lasat putinta de a ne dezvolta ca sa ajungem unde am ajuns, si ne-au lasat un inceput de literatura cu adevarat romaneasca si scoasa din sufletul nostru. Noi ar trebui acum sa mergem pe urmele lor, sa nu risipim ce au adunat ei si sa nazuim a ne lumina poporul ca sa-l avem unit si tare. Dar, daca in multe lucruri noi facem altfel de cum au facut ei, hotarat e ca in literatura mergem de-a dreptul impotriva lor.
Am rupt firul traditiilor, ne batem joc de credinta stramosilor, luam in desert institutiile tarii si asezamintele ei, radem in pumni de aspiratiile nationale si importam in literatura - in altarul vietii sufletesti a noastre - cate si mai cate bolnave idei cu totul straine spiritului romanesc.
"Sa nu risipim ce-au adunat parintii nostri, daca nu putem insine noi sa mai sporim averea, si daca nu putem spori lumina, sa nazuim a o raspandi in popor tot mai mult aceea pe care o avem."
Iata idealul nostru, intru toate manifestarile vietii, dar mai ales in literatura. Pana se va ivi un altul, si poate imprejurarile politice sa ni-l apropie, acesta trebuie sa ne fie cel mai apropiat de inima.
"Semanatorul", anul I (1901), nr. 62, 9 decembrie
(Fragment)
Ar fi timpul ca literatii nostri, ei mai ales, sa-si indrepte luarea-aminte si toata dragostea lor spre popor. Cate lucruri frumoase nu s-ar putea scrie acum pentru ei! Icoane din trecut, intamplari vitejesti, ispravi de acelea care-ti inalta sufletul, scene din viata de la tara, pilde si invataturi sanatoase date intr-o forma atragatoare, puterea providentiala a unui primar ideal, a unui proprietar, a unui preot, a unui invatator - asa cum ii visam si cum ar trebui sa fie oamenii acestia - bunatatea, jertfele, munca si izbanzile lor, intrupate in povestiri calde, sugestive, asa ca cititorul sa se simta miscat ca de lucruri vazute aievea si sa capete indemnul de a-si aduce si el partea lui de bine pe lumea asta, de a se face si el folositor cu ceva tarii si neamului lui.
Carti, carti pentru popor! Acolo e un suflet mare, care cere lumina. Acolo stau genii ascunse, gata sa izbucneasca, asemenea izvorului care-asteapta in stanca lovitura de toiag a lui Moise
Acolo-i puterea si viitorul nostru.
"Semanatorul ", an. I, (1901), nr.3, 16 decembrie
Acum in urma, un om politic roman de mare vaza si, dupa mine, de foarte putine insusiri, a tiparit in toate limbile pe care le stie - trei de toate - un studiu asupra chestiei macedonene. Era de datoria mea sa-l cetesc, si poate ca era de datoria mea sa si spun daca e bun sau rau, deoarece cunosteam chestia mai bine decat zisul om politic. Studiul era insa foarte rau: razimat pe o informatie cu totul superficiala, alcatuit dintr-o cugetare usuratica, ajungand la un rezultat foarte putin serios. Lucrurile acestea le-am spus.
Articolul meu nu poate fi combatut din punctul de vedere al faptelor, restabilite, si al aprecierilor, care erau acelea ce se desfac din fapte, asa cum sunt. M-am trezit insa cu o replica, ce mi s-a trimes insemnata cu condeiul, in care un ziar consacrat intereselor macedonene ma decreta rau patriot, asa de ticalos tradator de neam, incat s-ar fi cuvenit ca studentii sa-mi impiedice cursul (lucru care nu sta in atributiile lor, precum nu statea, de exemplu, sa dea o satisfactie onoarei, atacata, a colegului meu de la Drept, d. N. Basilescu). Osanda nu ma lovea insa numai pe mine, ci si pe toti scriitorii, pe toti profesorii mai tineri, toata generatia mai noua de oameni ai cartii si condeiului. Toti eram patrioti insuficienti.
Acum vreo doi ani, cu prilejul unor pareri exprimate de d. Ovidiu Densusianu, invinuirea de a nu-si iubi tara si neamul i-a fost adusa d-sale, care a raspuns in Romani buni si Romani rai, aratand cum adversarii sai, patrioti, speculase una din cele mai mari probleme ale nationalitatii noastre. Cei ce strigase asa de mult la inceput tacura atunci fata de . trecutul lor, infatisat cu fidelitate.
Ar fi insa timpul sa se lase la o parte din vocabulariul de polemici cuvintele acestea de patriot si nepatriot, care nu mai pot avea astazi decat un inteles fariseic, nu pot constitui decat arme nesincere de lupta.
Acum vreo suta de ani, aceste calificative aveau in tara de la care ne-am imprumutat legile, modele, formele de Stat si limba subtire de salon, indepartata, si totusi pentru noi, cu toate deosebirile esentiale, asa de apropiata Franta, - un rost strasnic. Guvernul rau al camarilei de Curte si al aristocratiei incapabile si lacome dusese la ruina si desperare un Stat, si societatea pe care el se razima. In zguduiri spaimantatoare, un popor cauta alt echilibru pentru viata sa, in locul aceluia ce se dovedise cu neputinta: surpari, cutremure, nimiciri uriase de fiinte omenesti erau intamplarile obisnuite ale zilei. In asemenea imprejurari, sufletele se schimbase: oameni ce pana atunci nu se deosebise prin nimic se ridicau pana la cruzimea fiarei sau supunerea senina a martirilor. Nenorociri, primejdii facuse din sentimentul antisocial al fricii sentimentul dominant intr-o puternica, intinsa societate; nimeni nu mai avea incredere in altul; in privirile tuturor se oglindea o banuiala in stare sa aduca faradelegi; partidele se sfarmau pentru a da grupe; selectia neincrederii sfarama grupele in tovarasii intime si aici, in acest mic cuprins, inca fiecare cauta sa manance capul prietenului, ca sa aiba a suferi din partea lui. Nepatriot, vandut strainului: Englezului, Austriacului, Prusianului, erau calificativele polemice cele mai raspandite, si de cele mai multe ori cei atinsi de dansele, piereau.
A trecut catva timp si vechiul regim a inlocuit Revolutia. Elementele cele mai nemultamite, carora nu li se ingaduia a-si spune fatis parerile si a lupta la lumina pentru realizarea lor, se organizara in societati secrete, care traiau sub amenintarea inchisorilor de Stat si deportatiilor prin locuri salbatece si pustii. Cei ce-si urmareau idealul in intunericul primejdios al ascunzatorilor politice, trebuiau sa-si nazara stafii si dusmani, sa ia umbre drept adevaruri si adevaruri drept umbre, sa loveasca in jurul lor, ranind prieteni in loc de prigonitori. Era, iarasi, nesiguranta, frica. Si tot astfel mai tarziu, in vremuri de care sa fie crutat totdeauna poporul nostru, in vremuri cand, de exemplu, Franta, asa de increzuta in sine pana atunci, zacea fara puteri inaintea invingatorilor ei si nu indraznea sa mai creada ca are viitor inaintea-i . Atunci soaptele de banuiala strabatura iarasi prin intunecimile nenorociri.
Dar la noi ?!
Dupa 1859, dupa 1866, dupa Unire si consolidarea ei, aveam nespus de mult sa lucram, ne gaseam intr-o mare si goala casa noua, unde trebuia sa primim ca oaspeti de cinste pe tarani, care pusese temeliile si inaltase zidurile, impodobite apoi de politicieni, zugravi de fatada, lucrand dupa tipare frantuzesti, mecanice. De partide n-aveam nevoie. Ele s-au alcatuit totusi, intai in gol, apoi sprijinindu-se pe interese materiale, ale persoanelor si asociatiilor, colectivitatilor (ca pana astazi). Pentru a duce lupta, ce era sa fie in curand salbatica si respingatoare, s-au cautat arme in arsenalul revolutionar francez, si aici s-au gasit cele ruginite, - pe care noi le mai intrebuintasem si la 1848 - ale tradarii de tara. Vandut Rusilor, vandut Nemtilor urlau glasurile patimase. Dar cei ce improscau pe dusmani cu aceste cuvinte nu erau fanatici innebuniti, ca in Franta de la 1793. la noi lipsea intunericul ingrozitor al primejdiei, locuit de umbre rau - facatoare. Patimasii erau Farisei, auguri ce-si bateau joc de propriile lor formule, bune pentru un public nerod.
Aceasta arma pacatoasa n-au parasit-o politicienii nostri nici pana azi, si ei si-au pandit necontenit tradarile.
Un tradator insa e un lucru mai rar decat un mare patriot, decat un martir. Eu inca n-am vazut nici unul, si as da nu stiu ce sa vad acest tip pretios. Daca s-ar da vreodata la noi pe urma unuia dintre dansii, nici o pedeapsa nu i se cuvine; el nu trebuie inchis, imediat si pe viata, la casa de nebuni. El n-ar fi decat un monstru iresponsabil.
Caci nici din punctul de vedere al sentimentelor ce carmuiesc acest timp, nici din al intereselor, al josnicelor interese chiar, tradatorul nu poate sa fie decat o rarisima exceptie bolnava. Din ce doctrina perversa ar putea iesi pentru cineva ura impotriva propriului sau popor, de care e legat prin limba, prin sange, prin trecut si prin viitor, care-i poate da cea mai mare mandrie si cea mai mare rusine, dupa cum acest popor se inalta sau decade ? Si, Statul modern fiind asa de adanc si larg ramificat in radacinile lui uriase, care interes nu e impleticit in ele, prins de intinderea lor cuceritoare ? Tradatorii, raii patrioti nu se pot cauta, in randurile oamenilor normali, decat printre cei ce nu inteleg, si pacatul lor n-are atunci acelasi nume, fiindca tradarea presupune constiinta. Invinuirea s-a indreptat, de altminteri, totdeauna catre cei ce au deplinatatea unei constiinti luminate.
Dar, se zice, cutare a vorbit, a scris, a lucrat in contra intereselor tarii . Se poate. In acest caz, e vorba de nestiinta sau de neintelegere. Acestea trebuie aratate. Dar atunci nu se incepe cu insulte pe atat de grele, pe cat de ciudate.
"Samanatorul", an. II (1903), nr. 19
Dupa nuvelele d-lui Girleanu
Culegerea de nuvele pe care d. Emil Girleanu, ofiterul din Barlad care iscaleste "Emilgar", o da sub titlul de Batranii[22], ce mi se pare neindestulator si necuprinzator, e poema in proza, de o foarte aleasa si discreta poezie, inchinata sfarsitului boierimii de mijloc a Moldovei.
Vremurile moderne au adaugat, pe langa pacatele noastre cele vechi, si unul nou, foarte greu, ura de clasa. Pana atunci avusem o taranime, niste boieri si un cerc de carturari, care puteau trai bine alaturi, intelegandu-se in multe lucruri, iubindu-se in oarecare masura, mai mare decat ne inchipuim astazi, si in stare sa se uneasca in anumite imprejurari pentru a indeplini fapte folositoare tuturora. Daca era dusmanie intre anumite strate ale societatii, ea nu atingea pe domnul pamantului in puterea mostenirii, pe acela langa stramosii caruia traisera, lucrand aceleasi ogoare, stramosii celor ce-si primeau in fiecare an brazda pe care aveau s-o lucreze, mai mult pentru altul, ci dusmania se indrepta, intr-adevar puternica, impotriva ciocoimii dregatorilor nemilostivi, care arau cu condeiul si secerau cu biciul. Fata acestor oameni ai Carmuirii destepta groaza si numele lor se rostea cu blesteme. Cu boierii, cum am spus, era altfel: taranimea recunostea ca ei trebuie sa fie si nu se gandea la o stare noua de lucruri, in care boierimea ar pieri dinaintea ochilor.
Prin acestea nu inteleg sa indreptatesc, - cum mi-ar putea veni acest gand? - strangerea pamantului romanesc in mana boierilor, pe cai drepte sau mai putin drepte, nici instapanirea celor foarte putini asupra multimilor celor mari, pe care nu erau in stare sa le calauzeasca spre mai inalte scopuri. Insemn numai atata ca taranii nostri nu erau, cum se spune astazi, constienti de drepturile lor, ca nu erau pregatiti sa si le ceara inapoi si ca pentru viitor ei n-aveau in vedere decat acea binefacere dumnezeiasca a unui boier bun, drept, omenos, milostiv, facator de belsug si de pace. Cu mult mai dese ori decat cum se crede, dadea Dumnezeu acest noroc saracilor si obiditilor de pe brazde, asa incat, ca in timpurile de tot vechi, boierul era un fel de Voievod si jude pe pamanturile sale. Aceasta se intampla cu deosebire in Moldova, unde Grecimea patrunsese mai putin in rostul de la tara, unde neamurile boieresti erau mai vechi pe locurile unde le statea Curtea si unde nu era asa de raspandit proprietarul cel mic, ahtiat dupa munca robului tarinei.
Anii de prefacere, de pe la 1840 inainte, au intruchipat insa un tip boieresc, care se zugraveste si astazi in cele mai negre culori pentru a starni dezgustul si mania. Strabunii lui, vicleni si amarnici, au furat ogorul taranimii; ei si toti urmasii lor, generatie dupa generatie, au stors, au batut si au schingiuit; rand pe rand ei s-au hranit din sangele cald pe care l-au supt suferintii. Nu numai atata: ei s-au inchinat, pretutindeni si in toate timpurile, numai interesului si banilor; pentru aceasta au facut din cea mai scumpa cinste covor picioarelor celor puternici, pentru aceasta si-au vandut Domn, tara si neam (lege, n-au cutezat sa zica, - caci numai aceasta oropsita boierime a stiut sa ramaie sub Turci, crestina).
Si cum sa nu se creada aceste lucruri cand le spuneau insisi feciorii de boieri, cu un avant in critica pe care nu-l aveau ceilalti ?
Pe urma acestor judecati, s-a intemeiat o clasa stapanitoare noua. O vedem astazi, o simtim cu durere, ne indoim sub greutatea ei si ne inrosim de pacatele ei: o clasa, in care boierimea scazuta ca insemnatate e numai unul din elemente, pe cand cel mai puternic il formeaza oamenii de bani care s-au scurs la noi de pe toate meleagurile, siretii si dibacii, care au stiut sa intrebuinteze si imprejurarile, si oamenii, apoi functionarimea tiranica si acei politicieni care leaga si dezleaga, taie si spanzura, sucesc si invartesc toate, fara nici o cunostinta adevarata si fara nici un ideal vrednic. Cercetatorii trecutului au inteles indata cat de putin folosisem cu schimbarea clasei stapanitoare; ei si-au dat seama ca nu mai poate invia boierimea veche, cu rostul ei politic si ca nu se mai poate da urmasilor ei occidentali acea curatie de viata patriarhala, acea deplinatate de simt romanesc, acea legatura sufleteasca fata de pamant si de oamenii lui pe care o avusera batranii, pastratorii credinciosi ai unei traditii istorice, ai unei vechi mosteniri de cinste, de mandrie, de munca, de omenie si de buna randuiala, care s-a pierdut; dar pentru aceasta ei n-au tagaduit merite istorice adevarate. Ei au cautat sa infatiseze celor de astazi, in locul strigoiului boieresc cu buzele vinete patate de sange, cu unghiile pline de tarana pamantului furat, pe boierul cel adeverit prin marturiile scrise. Si prin aceasta constiinta nationala a intrat din nou in stapanirea unei largi bucati de trecut, care fusese aruncata pe maidanul de putregai al lucrurilor care trebuie sa se uite.
*
Un scriitor, un poet, dintre cei mai tineri, pe care nu-i mai impovareaza prejudecatile si nu-i mai falsifica superstitiile, impiedecandu-l de a cauta de-a dreptul adevarul ce trebuie sa-i insufleteasca, - deci unul din cantaretii puternici si multi ai renasterii noastre de astazi, s-a induiosat de sfarsitul umil al micii boierimi glorioase si a facut din aceasta drama fara strigate, fara lacrimi care se vad, fara zbuciumari oratorice si poze deznadajduite obiectul cercetarilor sale. Sau mai bine el si-a desteptat amintirile, caci in orasele din Moldova, unde a copilarit d. Girleanu, se puteau vedea lesne, de oameni care de cele mai multe ori nu-i intelegeau si n-aveau nici-o tragere de inima pentru dansii, acei batrani scosi din rostul lor, izgoniti dintr-o chemare pe care strabunii si bunicii o lasasera parintilor, si care, neputand lupta cu vremea, cu inrauririle, cu o civilizatie straina intreaga prabusita asupra lor pentru a-i strivi, se adaposteau intr-un colt cald de iubire batraneasca, intr-un ungher de prietenie credincioasa, intr-o singuratate aromita de ramasitele unei dragoste vechi, pentru a inchide ochii obositi de lumina cruda a prefacerilor. Scriitorul a vazut cu induiosare acest sfarsit al oamenilor de rasa, ascunsi in tainita in care erau slobozi sa-si linga ranile, pe cand atatia care nu sunt de rasa ar fi umplut ulitele si drumurile de chelalaielile lor ultime.
Pentru asemenea schite poate ca nimeni nu era mai pregatit decat acest tanar cu sufletul sfios si gingas, acest Moldovean bland, plin de evlavie fata de trecutul tarii sale moldovenesti si de compatimire duioasa pentru acei pierduti al caror sange e si sangele sau. Cu simtire dureroasa de fiu si cu iubire duioasa de poet infatiseaza el pe batranul boier saracit care rataceste prin mijlocul norocului altora, pe visatorul neinfranat care face planuri noua pe priporul chiar al pieirii, pe dulcii mosnegi care-i citesc tacuti, unii in ochii altora, pe iubitorii de copii multi si de casa plina, ca si pe bietii pustnici care trebuie sa se multumeasca numai cu un usor sunet de pasi copilaresti in largul multelor odai golite de moarte.
Uneori d. Girleanu izbuteste sa dea pagini care sunt din cele mai bune ce s-au scris in limba noastra. Ma gandesc la povestea prieteniei dintre doi drumeti de-ai nostri rataciti in Europa si intre Neamtul gasit in tren si pe care-l cuceresc pe viata prin marea lor bunatate vesela (Frant). Apoi la acel batran care vine de la tara de departe, slab ca o umbra, pentru ca sa moara in acea incapere unde sufletele inaintasilor sai au parasit pe rand incaperea invechita a tarinei. Batranul moare pe drum, cu porunca, pe care o sopteste fiica-sa, de a nu tulbura pe nepoti, pe copiii care sunt de fata si nu inteleg; si glasul inabusit al mamei spune numai, in mijlocul rasetelor nevinovate acest prohod, mai induiosator decat toate rugaciunile:
- Copii, taceti, ca doarme bunicul.
Iar, mai ales, cat priveste intinderea, miscarea, puterea, insemn bucata de la urma in care se infatiseaza in adevar dramatic lupta dintre doua generatii dusmane, in care batrana boierime stie sa cada cu cinste.
Aceasta e cea dintai carte ce se culege pe un teren literar care poate da o intreaga bogatie de culoare si de simtire.
N. Iorga
"Samanatorul", anul IV (1905), nr. 47
Cuvintele: cultura nationala au darul de a speria pe multa lume. Unii vad in ele un fel de ofensa personala, o amintire neplacuta a unei recente origini transdanubiene, ori extraeuropene si, dintr-un sentiment pios fata de parintii si ceilalti inaintasi ai lor, ei se revolta impotriva unei formule ce disparuse un timp cu totul din circulatie; fireste ca acesti interesanti neofiti ai romanismului festiv si bugetar nu-si vor face spita neamului pana la Cleon Atenianul sau pana la Asparuc Bulgarul ori pana la patriarhii celor douasprezece triburi, ci ei vor pomeni cu acea gravitate care sede bine, tinerilor ca si batranilor, despre axioma, stabilita de multa vreme, de oameni superiori din tara si din strainatate, ca literatura (poezie - roman sau nuvela: asta e literatura pentru amantii sublimi ai Frumosului cu litera mare), ca literatura e deci arta, ca arta e internationala, interseculara, straina de toate josniciile notiuni ale relativului, adica ale concretului si realului, in care totusi se infing, cu cat mai adanc, cu atat mai folositor si mai trainic, strabatatoarele radacini ale vietii. Dar e asa de distins sa-ti dai ochii peste cap, sa iei o atitudine mistica, de martir al cugetarii, si sa soptesti in extaz ca: in afara de orice se vede, se aude, se pipaie, se cugeta adica si se simte, e undeva o fantoma incolora, inodora si insipida, care tocmai de aceea e eterna si sublim de inutila.
Dar sunt oameni care, fara sa aiba ratiuni, care se tin de etnografie, privesc cu dusmanie, cu ingrijire orice indemn catre o literatura, o arta, o cultura romaneasca. Si acestora asemenea sentimente pot sa le vie de la generalitati filosofice rau intelese. La multi insa se amesteca reminescente, mai noua sau mai vechi, din trecutul nostru cultural, pentru a-i indemna la impotrivirea fata de un curent care e de dorit sa biruiasca. Pentru ei literatura nationala e in legatura cu tot patriotismul de irozi care se stinge sub ochii nostri in zdrentele-i pestrite, de sarlatan, scotand blestemuri de melodrama. Stiti: dramele istorice, in care figurile mari ale trecutului sunt personificate prin actori fara cultura si intelegere, care canta sau striga accente de patima falsa, expresia unor ganduri usoare; tablourile nationale, in care aceleasi figuri se infatiseaza in atitudinile razboinice ale soldatilor de lemn, atunci cand sentimente inalte se poarta sub pieptul lor rotunjit, vopsit cu albastru inchis; conferintele patriotice, in care apostoli cu dragoste de neam isi zgarie, isi frig coardele vocale, prin care nu-si gasesc locul destul de repede valurile de foc ale unei elocvente de Mosi. Si bietii oameni, care au suferit pe urma acestei directii, isi fac cruce inspaimantati si spun cuvinte de aparare impotriva primejdiei .
Se mai gandesc acesti oameni sinceri si cinstiti - care nu vor sa auda de cultura nationala - la societatile anonime pentru cultura patriotismului roman, la unele discursuri de zece Mai, la multele forme in care se imbraca, fara sa fie in largul lui nici intr-una, patriotismul oficial, care pentru cuvinte si declaratii da certificate, medalii si inaintari, patriotismul revistelor Ministerului de Instructie, impus prin circulare catre functionari si constatat prin rapoartele inspectorilor.
Cultura nationala n-are a face insa cu lucrurile al caror rost la noi a fost lamurit mai sus.
Profanatorii de Voievozi, manjitorii de panze, dervisii urlatori ai conferintelor, aceia reprezinta altceva, un fenomen care se poate manifesta si cu mai mult adevar, cu mai multa masura, care poate aduce lumina si opere frumoase. E curentul patriotic, care produce literatura si cultura patriotica.
Este un popor in Europa care poseda o bogata literatura patriotica, relativ cea mai bogata din cate se cunosc: poporul unguresc. De mai bine de o jumatate de veac, Ungurii traiesc o viata de friguri, stapaniti de monomania patriotismului, si tot ce scriu ei, ca si tot ce fac, are, inainte de toate, scopul de arata ca in cuprinsul regatului Magyarorszg traiesc oameni care-si iubesc tara de nastere mai mult decat orice. Insa Ungurii n-au, cat despre asta, o cultura nationala: tot ce au scris, zugravit, cantat si sculptat pana astazi e mai mult un rasunet al literaturii germane sau al literaturii europene in genere. Vorbele sunt nationale; fondul e de imprumut: sentimentalitatea ramane, cu toata schimbarea de haine, de nume, de grai, straina. E o cultura, care se poate intemeia foarte repede aceasta; si intre fruntasii ei isi poate gasi locul orice cumparat al Ungurimii stapanitoare, orice tagaduitor al sangelui sau. E o cultura utilitara, o arma de lupta politica.
Cultura stampilata de Minister se imbratiseaza, se intemeiaza si mai repede, caci invatatorii, institutorii, profesorii, elevii au nevoie de rapoartele favorabile ale inspectorilor, de notele bune ale dascalilor. Ca Minerva, ea poate aparea gata inarmata din creierul unui Joe, dar ea se poate pierde tot asa de lesne, ca fantezia unui visator. Cultura aceasta, oficiala, nu face nici cat cultura patriotica: ea porneste din interese mai mici, mai banale, si reprezinta si mai putin.
Cand insa un popor isi da seama ca viata ce bate in milioane de inimi, ce lumineaza in milioane de minti nu se aseamana cu viata altor neamuri, si ca e vrednica sa fie pastrata pentru desavarsirea si armonia lumii, ca ea cere forme particulare pentru a fi statornicita, recunoscuta si admirata, cand, dupa multe cercetari rabdatoare si puternice avanturi, aceste forme se afla, si cand individualitatea, neaparata, a fiecarui scriitor sau artist se desface din acest fond adanc si larg al rasei sale, constient de insusirile ei, - atunci traieste cultura nationala.
Pe aceasta, oglinda firii intregului nostru popor, n-am avut-o inca pe deplin si in intemeierea ei ar sta, pentru timpurile de astazi, legitimarea existentei noastre, dreptul de a trai deosebiti de State mai mari si de popoare mai multe la numar.
N. Iorga
"Samanatorul", anul II (1903), nr. 22
Legea crestina n-are sarbatori mai mari decat Craciunul si Pastele, ziua nasterii ca om, in intunericul ieslelor umile, ziua renasterii ca Dumnezeu, dezbracat de intruparea durerilor mantuitoare pentru altii, in stralucirea senina a luminii vesnice. In tot largul lumii, ce, crezand in Hristos rascumparatorul, s-a deprins a crede si in putina fratie si dreptate, aceste zile care amintesc an de an, de aproape doua milenii, coborarea pe pamant si intorsul spre Cer al Dumnezeului celui bun, zambesc, printre zilele rele si zilele goale, tuturora fara deosebire.
E mai mare ziua de Craciun, cu Soarele ei de ger trecand in neguri deasupra pamantului invesmantat pentru moarte sau Pastele tinere, prin aerul bland al carora calatoresc raze si miresme chemand flori, cantece si iubire ?
Spre amandoua aceste zile mari duce pentru multimile supuse care pastreaza formele vechi ca singurul mijloc de legatura intre om si ceea ce e mai presus de dansul, - infranarea voita a postului. Iti impui suferinta pentru a creste bucuria viitoare, care vine astfel mai mult de la tine insuti. Craciunul ca si Pastele se vad astfel ca un liman de imbelsugare, dupa un lung drum de silinta si jertfa, - ca pamantul Canaan al Bibliei dupa ratacirea obositoare si primejdioasa prin pustiul Arabiei.
Si la capat, pentru amandoua sarbatorile, Biserica desfasoara stralucita ei pompa antica, de aur, lumini si cantari din alte timpuri.
Intre rostul bisericesc mare al nasterii si al Invierii Domnului e totusi o mare deosebire. Inaintea Craciunului nu e nimic decat sunetul vestitor al clopotelor. Din cele trei zile ale pomenirii un mare sfant, care da numele sau multora, cere pentru dansul pe cea din urma, care e mai mult ziua Sfantului Stefan decat zi de Craciun. Sarbatorile ce vin indata, desavarsind ciclul de odihna si petrecere al iernii aspre, n-au toate o legatura intima cu Craciunul insusi. E Sfantul Vasile, care deschide portile Anului Nou, portar al tainei viitorului; e Sfantul Ioan, de la care-si ia numele atata Romanime din sate si din orase; singura Boboteaza, cu gerul in program, inseamna un pas mai departe in viata pamanteasca a lui Isus. E mai mult o aglomeratie decat o dezvoltare de sarbatori.
Altfel sunt Pastele. O mareata drama sfanta e cuprinsa in privazul acestor zile de Martie si Aprilie. Sunand ca o povestire de primavara, rasare Duminica Floriilor, in care s-au intins stalparile timpuriei primaveri siriene ca un covor inflorit in drumul triumfator al lui Mesia ce vine sa-si ia in stapanire Ierusalimul, - deschizand tuturor neamurilor drumul cetatii sfinte. Apoi cerul se intuneca asupra pomenirii de durere a ultimei saptamani din post. Joi se cinsteste crucea mortii si a iertarii de pacate. Vineri, in cele mai frumoase cantari din muzica bisericeasca, Dumnezeul, mort o clipa de moartea noastra, e dus la mormant, sub giulgiul sau de argint si de aur. Sambata stapaneste groaza mormantului inchis, pecetluit, fara nadejde. Pana ce, in bisericile negre, din turnul carora vuieste jalnic un clopot de chemare in noapte, biruinta se savarseste si lumina mangaierii si sperantei scanteie in mana tuturora. Departe se zareste norul de foc in care peste putin Dumnezeu va aduce in Ceruri pe Fiul sau strapuns de ranile nenorocirilor noastre.
Pastele sunt mai mult decat Craciunul ale lui Dumnezeu. Ale lui Dumnezeu si ale naturii. Ferestrele si usile se deschid parca de la sine, caci dusmanul de care ele aparau, s-a dus, pentru a se intoarce numai cu brumele lui Octombrie. Raze desfacute din albastrul ce se mira fermecator asupra largului lumii care fumega de dorinta unei vieti noua, bat in geamurile clare; cate un cantec de pasare indrazneata imbie. In toate partile se deschid carari pentru picioarele dezmortite.
Craciunul e insa sarbatoarea omului, sarbatoarea casei, a familiei, a prietenilor. Natura e morocanoasa si nu primeste; cine o cerceteaza e pedepsit cu piscarea urechilor si palmuirea obrajilor; vantul de Decembrie stoarce lacrimi. Taina cea mare de distrugere si prefacere nu vrea sa aiba martori. Mosneagul cel rau Crivat, temnicerul, izbeste zavoarele, incearca incheieturile ferestrelor si strabate prin hornuri ca sa vada de s-a aprins focul dupa cuviinta pentru gospodarii ce nu sunt usernici, ci, dupa vechea datina, stau acasa, ei intre ei si intre cei de aproape ai lor.
Ce se face la biserica: - o liturghie mai solemna, fara simboluri nu e nimica pe langa sarbatoarea din cele patru ziduri ale fiecaruia, marea sarbatoare de iubire a celor din acelasi sange. Aici se face slujba cea mare, cu pomenirea celor ce s-au dus, cu recunoasterea celor ce mai sunt inca in jurul vetrei. Lumina nu e in cerurile inalte, ci in jaraticul rosu al sobei, peste care flutura nebunaticele flacari albastre, in stralucirea lumanarilor de veghe indelungata, in zambetul multumit al fiecaruia; florile se impleticesc gingas din gheata de cristal rar pe ferestrele prin care nu se mai vede astfel intunericul fioros din lumea mortii; si, mai indraznete decat pasarile indraznete ale lui Martie, glasurile de uimire bucuroasa ale copiilor ciripesc in jurul darurilor, mari sau mici, ale Anului Nou, care, pentru dansii macar, e totdeauna Sfantul Vasile cel bun.
*
Dar pentru ca lucrurile acestea sa fie ce pot fi, nu trebuie zgomotul vulgar al unui oras mare, rafinarile prozaice ale civilizatiei, in care se ofilesc, cu obiceiurile rele, si datinile bune. Craciunul si Anul Nou nu se coboara intru adevar in casele inchiriate, unde nu se vad batranii, ramasi, in vreun colt de provincie, unde sunt copii putini, numarati dupa buget, unde afara cheama strada maturata, luminata, plina de ispite, unde in sfarsit urarile ce-ti vin, gresesc si ceasul si tonul si cuvintele si ascund rau nevoia, poate indreptatita, a unui bacsis.
Eu care scriu aici, stiu alte sarbatori decat ale Bucurestilor. E sus in Moldova, intr-un intins oras de casute si gradini, in bataia celui mai aspru Crivat. Iarna nu se joaca acolo: in jurul caselor si pe drumurile mari si mici stapaneste alba zapada, omatul care paraie sub pasi, pe cand in aerul limpede suna a veselie clopoteii saniilor. Seara se coboara alba, cu stele carora inghetul de pe pamant le smulge, in albastrul lor adanc, neobisnuite scanteieri crude de diamant. Din cand in cand numai cele doua zgomote singure: scartaitul pasilor pe partii inguste si zornaitul copilaresc de vesel al saniilor. Incolo tacere. Si tot tacere e in casa, unde pe masa acoperita de cusaturi se aprind mai multe lumanari decat de obicei.
Iarasi scartaie pasi, mai multi pasi usori. Un usor vuiet de miscari stangace se aude sub fereastra inflorita de ger. Si deodata vestea Craciunului de maine suna, inganata cu nesigure glasuri argintii, de micutii oaspeti care au venit cu cizmulitele lor grosolane pe drumuri grele, nu ca sa te intrebe daca le dai ori nu le dai - la noi nu se obisnuieste aceasta - ci ca sa-ti spuna, in cantecul florilor dalbe, ca acum doua mii de ani s-a nascut Isus in Betleem si ca pana astazi aceasta e o mare bucurie pentru toti oamenii.
Daruri nu se impart atunci, si pe nici o masa nu se vede pomul Craciunului, imprumutat de la alte neamuri. Copiii asteapta, numarand zi de zi pana la minunatul ajun al Sfantului Vasile.
Sfanta Anisia, Sfanta Melania . Iata-l, a sosit. Iarasi lumini multe se aprind pe masa impodobita cu cusaturi; dar acei la bucuria carora se lucreaza zambind, nu vor trece inca pragul odaii fermecate. Se asteapta inca un semn, pe care nu-l vor da acum cei mici, ce-si asteapta in casuta lor si ei partea de daruri a Anului celui Nou, ci flacaii, care de zile intregi gatesc buhaiul [23]), in mugetele caruia se va face schimbarea de an. Zapada scartaie acum sub picioare voinice; zgomotul usor de sub fereastra s-a prefacut in mornaituri impunatoare, Ce clipa de asteptare fericita ! In sfarsit, raspicat, cuminte, sincer, flacaii prind a zice despre badica Troian, plugarul, si, cand se indeamna in cantec sa mane, buhaiul raspunde mugind. Portile raiului se deschid . E An Nou, si el a venit cu bucurie, bucuria celor ce primesc si bucuria, mai mare, a celor ce dau.
Ce-o mai fi dupa aceasta bucurie, - cine poate sti ?
N. Iorga
"Samanatorul", anul III (1904), nr.1
O societate de binefacere, Leaganul Sf. Ecaterina, care se ingrijeste de soarta copiilor sarmani, a hotarat deunazi sa dea o reprezentatie de teatru pentru sporirea fondurilor ei. Societatea e alcatuita din persoane bogate, care fac parte, toate, din lumea de unde mai ales se iau ministrii, deputatii, senatorii, inaltii functionari ai Statului, din lumea despre stralucitoarele petreceri ale careia se aude si se citeste mai mult, - aristocratie pentru unii care nu stiu bine genealogiile si au uitat impamantenirile, mai noua sau mai vechi, lume buna pentru acei care socot ca bunatatea sta in lunecusul mestesugit al mersului, vorbelor si faptelor, elita pentru acei care recunosc alegerile norocului si carora nu le da mana sa recunoasca alegerile talentului, - iar pentru noi, carturari saraci care n-am schimba totusi cu nimeni: lume bogata, care stie sa petreaca. Toate popoarele cu un trecut au o astfel de lume, care e si o necesitate a vietii de astazi, si o avem si noi, lumea cu palate, trasuri, lachei, receptii si baluri.
E frumos cand o societate de oameni bogati crede ca exista saraci pe care n-au curajul sa-i vada si cand se gandeste sa ajute pe aceia al caror noroc a trecut la norocul invingatorilor. Chemarea contributiilor se face mai placut si mai politicos (ce cuvant grecesc urat si acesta !) prin poftirea la o reprezentatie de teatru unde biletele, mult mai scumpe decat cele obisnuite, nu pot sa para insa scumpe celor ce cheltuiesc lesne si se mandresc a cheltui, se intrec in a raspandi banul. Reprezentatia fireste n-o dau actorii de profesie, tocmiti pentru aceasta, ci binefacatorii saracilor insisi, care se jertfesc si prin infatisarea unui joc neaparat mai stangaci decat al acelora ce au chemarea si deprinderea.
Pana aici toate sunt bune, si oricine gaseste cuvinte de lauda pentru organizatorii serbarii din Februarie 1904. Cand insa afise in doua limbi, in frantuzeste si in romaneste, au anuntat ca se va juca intr-o singura limba care nu e cea romaneasca, a tarii, a poporului nostru, cand s-a auzit ca acea comedie usuratica Madame Flirt - flirt inseamna aparentele iubirii neingaduite, fara iubirea care, ea, poate face sa se ierte multe; un joc foarte complicat, siret si amarnic de dibaci, cititorule, aceasta intindere necontenita a piciorusului elegant spre o urata prapastie neagra, unde zac oameni pe care nu-i mai poti primi, pentru catva timp, la receptii si baluri ! -, deci ca acea comedie usuratica se va juca la teatrul National, atunci s-au ivit nemultumiri. Unele din aceste nemultumiri au stat in casa si, vorbind numai cu sine, si-au zis ca tot trebuie sa mai treaca vreme pana vom fi cu totii asa cum trebuie sa fim ca sa ne poata zice lumea ca suntem un popor; altii au scris prin ziare, ca sa fie dezaprobati a doua zi sau dati afara, cu aratarea vinovatiei lor; altii, oameni mai tineri, cu inima mai calduroasa si cu vointa mai repede, au mers in Piata Teatrului si au inceput spectacolul fluierand si scotand alte sunete care nu plac niciodata acelui contra caruia se adreseaza. Aceiasi manifestanti, mai mult studenti - care au suierat destul pentru toate partidele, cu plata, ca sa li se ingaduie sa suiere macar odata, cu siguranta bataii, pentru Romania, pentru neamul romanesc si idealele lui -, aceiasi manifestanti au aclamat cu entuziasm pe Maria Sa Regina si pe Altetele lor Principii Mostenitori, cand au venit, nu pentru limba si pentru subiectul piesei, ci pentru binefacerea ce trebuia sa vie din reprezentatie, nu pentru artistii amatori, ci pentru saraci, pentru micutii copii saraci, care nu vorbesc inca nici o limba inteleasa si care nu vor sti poate in toata viata lor ce bun lucru e flirtul ! Apoi au venit jandarmii: jandarmi pe jos, jandarmi calari, si sergentii de oras. Au fost ingramadeli, ghionturi, dupa datina. Ordinea a invins, cum trebuie intr-un Stat bine organizat, si, in aplauze, Madame Flirt a avut onoarea reprezentatiei la Teatrul National din Bucuresti.
*
Cred ca e una din acele biruinte, scump platite, care nu se mai repeta.
A fost o vreme cand noul Teatru din Bucuresti era in adevar National: era vremea, cand nu i se zicea inca asa (lucus a non lucendo). Pe atunci, intre 1830 si 1840, toata boierimea - pe atunci lumea buna era boierimea, numai boierimea de tara - simtea, vorbea si lucra romaneste. Scriitorii traduceau operete mai insemnate ale literaturilor straine - care toate erau deopotriva de straine - fiindca altfel nu le intelegeau decat foarte putini. Perioada intai, va sa zica.
Pe atunci noi nu aveam scoli, si una din cele mai frumoase insusiri ale Romanilor a fost totdeauna iubirea de lumina. Bunii Romani ai boierimii noastre de la 1830 - 1840 si-au trimis copiii spre invatatura in tara cea mai vestita prin civilizatia ei, in Franta, in cel mai stralucit oras de pe lume, in Paris. I-au trimis de baietandri, fiindca n-aveam macar licee, gimnazii, in sfarsit nici o scoala mai inalta. Ei s-au intors, astfel, tineri cum nu se mai vazuse la noi, in haine frantuzesti, cu carti frantuzesti si vorbind aproape numai frantuzeste. Asa au crescut, asa au trait, asa au murit. Revolutionarii de la 1840 isi scriu mai mult in limba franceza; corespondenta lui Bibescu, lui Barbu Stirbei, lui Grigore Ghica e numai in aceasta limba, pe cand Domnii de inaintea lor, un Alexandru Ghica (acesta facea cinci greseli de frantuzeste intr-un bilet de sapte randuri, stangaci cat se poate), un Mihai Sturdza erau Romani de moda veche. Cuza a scris numai in aceasta limba, in care Alecsandri ii trimitea strengarii, iar Costachi Negri ii adresa rapoarte diplomatice (ca in Prusia lui Frederic al II-lea). Alecsandri a lasat o bogata corespondenta frantuzeasca; limba pe care o intrebuinta mai mult era limba franceza; el a scris - el, poetul national - Les bonnets de la comtesse. Inrudirile cu Francezii au fost cautate cu patima. Calatoriile s-au facut tot acolo (in Italia, d.e., deloc). Statul roman s-a cladit de sus pana jos dupa norme franceze. Aceasta a fost perioada a doua.
Fireste ca acesti oameni si-au trimis copiii in Franta, unde stateau cat puteau mai mult ei insisi. De acasa, prin exemplul parintesc, prin mediul care-i inconjurase, prin guvernanta care le servise de mama, ei erau minunat pregatiti pentru a fi cea mai desavarsita contrafacere de Francezi ce se poate inchipui. Au si ajuns sa fie astfel. S-au vazut atunci Romani care au stat cea mai mare parte din viata lor intr-o alta tara; Romani care au scris aproape numai, sau chiar numai in frantuzeste; Romani care si-au lasat legea si s-au facut catolici numai ca sa dispara singura deosebire ce-i mai despartea de Francezi; Romani care si-au stalcit si schimbat numele ca sa sune intrucatva frantuzeste; Romani, si mai ales Romance, care n-au stiut romaneste nici cat Evreul care n-are drepturi politice si de care rad copiii de pe strada cand vorbeste. Aceasta e a treia perioada.
Mai e inca un lucru, de care trebuie sa se tina seama. Parintii, cei din perioada a doua, asa cum erau ei de imitatori ai Frantei in toate, au dat mari dovezi de iubire de tara. Tinerii de la 1848 au intemeiat Romania moderna. Fiii celor mai vechi familii au alergat la 1877 sub steaguri langa opincarii viteji. Acestia au facut jertfe si silinti, incat li se pot ierta multe, si-au cheltuit atata talent, incat le intrece pacatele si slabiciunile.
Vezi insa ca aceia erau drepti Romani si drepti boieri. Dar luptele de partide dintre 1860 si 1890 au adus intemeierea unei noi clase stapanitoare. Din ea faceau parte oameni indrazneti, plini de viitor, dar fara nici un trecut. Cati dintre dansii nu purtau in fata si in sufletul lor pecetea obarsiei grecesti, bulgaresti, ba chiar semite ! Si ce bucurosi au fost ei cand au vazut ca pot fi ceva in Romania fara a-si da osteneala de a invata romaneste decat atata cat se cere de la un avocat, de la un reprezentant al natiunii, si mai ales fara a se incerca sa simta romaneste ! Acestia au fost poate cei mai convinsi francomani, caci lor le venea mai bine la socoteala francomania, fara de care s-ar fi gasit uneori in situatii foarte grele.
Imitatorii culturii si obiceiurilor franceze, plagiatorii acestia de civilizatie, aveau insa si o puternica indreptatire pentru fapta lor de instrainare. Ei erau Francezi in gand si inima, ca si in scris si in vorba. Afara de milioanele de tarani, de care se tinea seama numai pentru a face cu privire la dansii socialism, democratism, radicalism, tocmai asa cum se facea pentru lucratori in Franta, afara de milioanele de vite omenesti in ocolul foametei si salbaticiei, nu mai erau insa in Romania decat oameni crescuti in scoli de model francez, cititori ai literaturii franceze, imitatori ai ei intr-o limba intesata cu neologisme franceze, al caror numar se putea spori oricat, dupa voia si toanele fiecaruia. De ce sa inveti in tara o scoala care urmareste, dar nu poate ajunge modelul din Franta ? De ce sa citesti versuri si proza care se agata de coada miscarii literare franceze de astazi ? de ce sa vorbesti o limba in care poti amesteca oricata frantuzeste vrei, o limba fara culoare si fara energie ?
De vreo zece ani insa, lucrurile se schimba. Scolile noastre nu sunt luate dupa ale altor popoare, ci se tot apropie de nevoile noastre. Un spirit romanesc - nu de parada, ci de credinta, de convingere - strabate pe incetul in Universitatile noastre, unde sunt profesori ce nu se recunosc intru nimic mai prejos de colegii lor din strainatate. Miscarea Junimea a intors limba literara spre popor. Legaturile de cultura cu ceilalti Romani, din Ardeal, din Bucovina, se fac tot mai puternice. O literatura noua traieste astazi, incepand de la Eminescu, urmandu-se prin Treimea de la 1890: Caragiale, Delavrancea, Vlahuta, si ajungand la scriitorii de astazi, care literatura infatiseaza viata noastra adevarata, intr-un spirit care nu e imprumutat de nicaieri, ci e spiritul, descoperit in sfarsit si asezat in Scaunul stramosesc de Domnie, al neamului. Cele cinci milioane si jumatate de tarani romani din Romania, cele patru milioane de tarani romani de peste hotare, aceia, dezmortindu-si gandul, stapanesc tot mai mult vremile noi ale poporului nostru.
Moto Eu nu-s decat un singur glas din satul
Pierdut in noapte
Eu nu-s decat un sol, - eu sunt drumetul
Grabit, - si noaptea inapoi ma cere
Sunt flacara, pe care-o poarta vantul,
Dar trebuie sa vie cantaretul!
El va slavi mareata Inviere:
Veniti cu totii sa vestim cuvantul!
St. O. Iosif
Un grup de colegi mi-au incredintat conducerea revistei, care cu numarul de fata intra in viata.
Nu as fi luat asupra-mi sarcina asta, daca nu eram convins ca, in definitiv, colegii mei lupta pentru realizarea unui vechi ideal al tinerimii: o revista literara a tinerimii academice.
Ideea a framantat ani de-a randul cercurile tinerimii; ici-colo vedeai deschizandu-se din haos conturul inceputului, fara insa a trece vreodata pragul realizarii.
Si nu e de mirare.
Razletiti cum suntem pe la universitatile din monarhie si strainatate, prea eram straini unii de altii, ca sa ne putem grupa in jurul unei idei, fara discutii lungi si plictisitoare.
A fost deci indispensabil, ca, din masa neorganizata si risipita a tinerimii, un grup sa ia initiativa, convins fiind ca ceilalti ii vor urma cu siguranta
Ne adresam deci voua, in primul rand, iubiti colegi universitari! Primiti revista cu entuziasmul cu care noi i-am dat nastere; considerati-o de a voastra.
Considerati-o drept "campo santo" al tinerimii, unde se va sintetiza tot ce avem mai bun si mai frumos. Micile daraveri si mizerii zilnice sa ramana la o parte, in vederea idealului datator de lumina, in care si tinerimea trebuie sa aiba partea ei: cultura nationala.
Aceleasi ne sunt bataile inimii, aceleasi framantarile mintii; acelasi ogor ne asteapta, ca azi-maine, umar la umar sa tragem mai departe brazda stramoseasca
In al doilea plan ne adresam publicului cititor, fara al carui sprijin, oricat de entuziasta ar fi, miscarea noastra ar pieri.
In legatura cu avantul literar al tinerimii academice straine, amintim numai cele cateva reviste ale universitarilor unguri, care sunt foarte bine primite de publicul lor.
Revista noastra, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului mai de aproape, de a stabili apoi o legatura mai stransa intre public si tinerime. Interesul viu cu care publicul nostru urmareste toate miscarile tinerimii ne e garantie ca si de asta data ne va sprijini in urmarirea unei tinte ideale, care, in urma urmei, a noastra a tuturor este.
Ne va succede?
Vom avea atunci mangaierea infiintarii unui organ in jurul caruia sirurile risipite ale tinerimii noastre se vor strange tot mai aproape si mai aproape; vom avea un stimul de nobila emulare pe teren literar. Si odata intrati in valurile vietii publice, cand namolul prozei va cerca sa nabuseasca in noi resturile de idealism, revista tinerimii va fi cea mai scumpa lectura pentru noi. Aici ne vom regasi pe noi insine; caldura si entuziasmul nostru de azi e caldura si entuziasmul tinerimii de maine: "Auch ch war ein J ngling mit lockigem Haar"
Nu ne va succede?
O iluzie mai putin. Si cum, Doamne, sa-ti para asa de rau dupa ea, cand iluzii sunt asa de multe in creierul unui tanar!
Si totusi - noi am regreta mai mult ca de obicei risipirea acestei iluzii. Vedem si simtim zi de zi miscandu-se totul. O noua suflare de viata trece de-a lungul ogorului paraginit al culturii noastre nationale, care nu poate sa nu fie priincioasa si literaturii.
Sa fie aceasta o reculegere, o intramare reala inspre bine, ori numai o iluzie a creierului tanar, o amagire optica, o Fata-Morgana?
Al. Ciura
"Luceafarul", anul I, 1902, nr.1, iulie
Scriitorii romani, pana mai ieri o speta putin cunoscuta, de unii dispretuita si de toti rau rasplatita, au ajuns zile bune. Trei partide se bat pentru ei, ca si cum ei ar fi cu totii alegatori la Colegiul I de Senat. Trei partide au deschis trei reviste mari - fiecare din ele e, pentru respectivii aderenti si pensionari, cea mai mare sau, mai bine, singura in care se poate. inscrie orice scriitor care-si atribuie oarecare merit (si unde nu-i un scriitor cu aceasta iluzie?).
Trei partide au deschis fonduri literare, unele dand si mancare, dar mai ales bautura copioasa, acelor care au inteles excelenta clubului literar A, B ori C.
Bune zile! Cum se zvoneste in politica despre trecerea eminentului amic cutare de la un partid la altul, - si aceasta inseamna ca omul are o nemultumire care trebuie potolita urgent, - asa e si in literatura. - Ai auzit ca X se duce la cutare? - Y a trecut cu totul la Z. - L-a lasat desigur pe V, si asa mai departe. Ca intr-o foaie politica din cele mai ordinare, se lafaie cronicile deosebitilor antreprenori, stiind sa taca, sa ascunda, sa exagereze, sa insinueze, sa insulte, sa huiduiasca pe adversarii revistei, sau chiar pe simplii trecatori care nu se opresc macar o clipa la ghiseu. S-a ajuns la miselii neauzite, si o femeie care a dat pagini frumoase criticii noastre, a fost ocarata cu cele mai triviale cuvinte, din care nu lipsea nici literarul si esteticul calificativ de Muma Padurii.
Ca e dulce pentru scriitor sa ia bani multi pe orice poezie, pe orice nuvela, care i se cer ca sa nu le dea altuia, cred; ca e pentru anume suflete o mare multamire sa-si vada tovarasii de scris tagaduiti si insultati, pentru ca astfel sa iasa el la iveala mai bine, - desigur ca fiecare insinuare pacatoasa starneste furtuni de aplauze in anume cafenele care adapostesc o anume ceata, - nu ma indoiesc. Zile bune pentru scriitori!
Dar, vezi, mai e si un public. Dumneavoastra stiti ca este, fiindca el, bietul, cumpara, - cumpara si ce scrieti unii si ce scrieti ceilalti, numai sa fie frumos. Cumpara cartile, cumpara si revistele.
Dar nu e multumit. Il asurzesc toate aceste nerusinate ambitii care tipa de-i iau auzul. Il orbesc toate aceste rachete si focuri de artificii care sunt trase de diferiti intendenti si casieri literari. Il dezgusta atata trivialitate obraznica si atata perfidie amara.
Nu poti vorbi cu unul din cititorii cei mai buni fara sa-ti spuna aceasta. Nu o data, foile de dincolo pomenesc cu parere de rau de alte zile, cand scriitori imbuibati cu bani nu trageau carurile de triumf ale antreprenorilor.
Se cere netagaduit, de toata lumea, un colt curat si cinstit, in care sa se poata citi. Mi s-a cerut si mie, care am dus lupte literare in vremea cand ele tinteau un ideal, astazi atins. N-am crezut ca trebuie sa refuz cererea, si astfel incep Neamul romanesc literar, cultural si - poate - stiintific.
El n-are partid literar, n-are sagetatori anonimi, n-are mandarini si bonzi, si n-are Dalai-Lama. Pentru placerea si invatatura publicului, tiparim numai articole, poezii si nuvele care sa-i poata folosi. Iar, ca norma, avem una singura, de care nu m-am despartit niciodata:
Exprimarea sincera a sufletului romanesc in forme de adevar.
N. Iorga
"Neamul Romanesc Literar", anul I, 1908, nr. 1, 25 Decembrie
Energiile intelectuale rasar, se dezvolta si cauta sa se manifeste in diferite chipuri. Ele insa au nevoie de carma, de acea calauza inteleapta care sa le adune, sa le cantareasca, sa le dea pretul cuvenit si apoi sa le indrume pe calea buna si cuminte. Altfel, fiind lasate sa rataceasca pe cai fara de rost, toata vigoarea lor se va istovi si se va nimici intr-o goana nebuna, nelasand in urma lor nici o roada de folos.
In sanul torentului navalnic de munte se face multa putere mecanica, putere tanara si plina de viata; ce folos insa, ca ea se risipeste in goana-i naprasnica si fara de rost, trantind si pravalind tot ce intampina in cale-i.
Lumina calauzitoare si organizatia inteleapta se impune atat in domeniul energiilor fizice, cat si in cel al energiilor intelectuale.
*
Printre tinerii studiosi, care acum se ridica sub binefacerea razelor culturii, rasar, din cand in cand, suflete viguroase, inzestrate cu temperamente artistice, care simt nevoia numaidecat sa se manifeste. Aceasta e in firea lucrurilor.
Ele insa raman departe de atentia si cunostinta publica, fiindca toate incercarile lor de manifestare sunt razlete si fara de orientare.
Falfaie putin din aripioarele lor fragede, scot cateva ciripiri plapande si, in sfarsit, zborul le inceteaza, glasul li se stinge, fara a taia o brazda cat de mica in urma lor.
Pricina e ca ele n-au fost observate, sprijinite si calauzite.
Asadar e o masura imperioasa de a prinde puterile talentate din valtoare, de a le intruni intr-un manunchi puternic, de a le da trebuitorul indemn la munca si de a le supune, pe cat se poate, uneia din directiile cele mai intelepte si mai sanatoase, care se intretaie si se ciocnesc in ogorul nostru literar.
*
Nu de mult a inceput sa se afirme cu putere directia literara data de poetii nostri Cosbuc si Vlahuta, prin sanatoasa lor revista, cu noroc inceputa, Samanatorul.
Aceasta revista a trecut apoi in prea puternicele maini ale numitului Imparat al gandirii, si astazi, la lumina scaparata de noul conducator, s-au grupat o seama dintre cei mai valorosi si mai talentati tineri, ale caror productiuni se citesc cu atata ravna si cu atatea binecuvantate foloase sufletesti. Nu se poate o ploaie mai prielnica, pentru sufletul neamului nostru, decat aceea care se revarsa din cerurile deschise ale inteleptului imparat, si pentru tinerele noastre vlastare nu se poate un izvor mai curat si mai sanatos, din care ei sa soarba apa cea vie, decat acela pe care-l sapa pana cea maiastra a celor de la citata revista.
Cu toate acestea, binefacatoarea-i ploaie nu se revarsa decat in putine locuri. La fratii nostri de peste munti ea salasluieste in fiecare casa de gospodar cult si pe fiecare masuta de elev; la noi insa nepasarea de piatra, cea mai vinovata, zace peste sufletele tinerilor studiosi - singurii care, ajutati de focul viu al tineretii lor, ar putea sa depuna multa dragoste pentru patrunderea si sprijinirea unor lucruri de interes atat de sfant pentru noi.
Calauziti de aceste consideratii si convinsi cu desavarsire de cele spuse, am pornit sa dam fiinta unei reviste, aici, pe pamantul oltenesc, unde strabat asa de greu razele focarului din Bucuresti, sau, daca strabat, prea putin se incalzesc.
Si scopul nostru e de-a culege talente tinere, neincercate inca, si semanand in sufletele lor dragostea netarmurita pentru directia cea cuminte si sanatoasa, sa le dam prilej sa-si incerce aripile chiar in cuibul lor oltenesc. Si astfel, de-o vrea Dumnezeu sa ne fie cu noroc, odata, odata isi va sapa si aici albie un afluent cat de cat mic al marelui curent care ne rapeste sufletele.
Acestea ni sunt credintele noastre si acesta ni-i gandul.
Redactia
"Ramuri", Craiova, an I (1905), nr. 1, 1 decembrie
v. I. Hangiu, Dictionarul presei literare romanesti 1790-1990. Ed. a II-a revazuta si adaugita, Bucuresti, Ed. Fund. Cult. Romane, 1996, p. 437 si urm.
Apud C. Ciopraga, Literatura romana intre 1900 si 1918, [Iasi], Ed. 'Junimea', 1920, p. 25. v. si D. Micu, Inceput de secol 1900-1016. "Curente si scriitori", [Buc.}, Minerva, 1970, p. 31.
Episodul ramane unul din cele mai tensionate din istoria revistei, Intr-o nota semnata de St. O. Iosif, M. Sadoveanu si I. Scurtu ('Semanatorul', nr. 3/ 27 ianuarie 1908) se arata cauzele conflictelor cu N. Iorga: 1. N. Iorga a transformat revista intr-o publicatie personala. 2. pretindea redactorilor solidarizarea cu toate actiunile lui, chiar extraliterare. 3. avea o 'fire banuitoare si nestatornica', dificila. 4. dovedea un temperament despotic. N. Iorga va motiva altfel disensiunile. Cauza ar fi fost intentia redactorilor 'de inchinare a Romaniei fata de o Austrie mare si marita, idee inaintea careia se incrancena, spune istoricul, tot nationalismul meu de mandrie' (Apud D. Micu, Inceput de secol, op. cit., p. 37). Istoricul exploata criza produsa de Aurel C. Popovici, care, in 1906, nu se afla la 'Semanatorul', dar care, in 1908, colaboreaza cu articole politice. Ideea unei monarhii federative sub egide 'Austriei Mari' o va dezvolta intr-o carte din 1910. Teoria lui era cu totul si cu totul aberanta.
E. Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane, vol. I (Evolutia ideologiei literare), Bucuresti, Minerva, 1981, p. 13.
I. Scurtu editeaza publicistica eminesciana abia in 1905 (Scrieri politice si literare, Bucuresti, Minerva, 1905). Un volum Articole politice apare in 1910 (Bucuresti, Minerva). In 1908, sub ingrijirea aceluiasi, aparuse Proza literara
M. Eminescu, Proza literara, ed. ingr. de Eugen Simion si Flora Suteu, cu un stud. intr. de Eugen Simion, Bucuresti, EPL, 1964, p. 112.
Idem, Vederile politice ale lui Eminescu si generatia de azi, [in] Oameni cari au fost, vol. I, ed. ingr. si note de Ion Roman, Bucuresti, EPL, 1967, p. 217.
'Semanatorul', an II (1903), nr. 22, 1 iunie, p. 338.
'Semanatorul', anul IV (1905), 20 nov., nr. 47, p. 861 si urm.
Semanatorul', anul V (1906), nr. 33, 13 august, p. 643.
N. Iorga, Discursurile d-lui Maiorescu, [in] 'Semanatorul', anul IV (1905), nr. 4.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2453
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
