Umanismul italian: Principalii umanisti

Umanismul italian: Principalii umanisti

La inceputul secolului al XV-lea - il Quattrocento - se constata, in mai multe orase ale Italiei, la Florenta in deosebi, existenta unei generatii de intelectuali care s-au format in studiul atent si profund al culturii antice. Ei extrag din aceasta cultura nu numai elemente de eruditie istorica si filologica, dar si concepte de etica si de politica, pe baza carora ajung la o intelegere noua despre lume. In fine, prin scrieri programatice, tratate morale in limba latina, adresate publicului cult, ei isi propun sa faca cunoscut si sa promoveze idealul de viata pe care continutul reinoit al culturii il impunea. Din aceasta generatie de intelectuali fac parte umanistii, cei dintai care, prin ideile pe care le proclama, atesta existenta si actiunea in curs a acelor conditii care alcatuiesc baza materiala a Renasterii.

In configuratia politica a Italiei se deosebesc 3 nuclee, reprezentand stadii diferite ale aceluiasi proces de dezvoltare in curs. Primul este Florenta unde, dupa infrangerea 'Tumultului Ciompilor', burghezia bancara si-a consolidat puterea incredintand conducerea de fapt a Republicii lui Cosimo de Medici cel Batran.

Acesta fusese exilat in 1433 de familia rivala Albizzi si rechemat din exil in anul urmator; reintoarcerea lui a marcat, cum ne va arata mai tarziu Machiavelli, in Istoriile florentine, inceputul unei epoci noi in viata orasului. Institutiile Comunei continua sa existe formal si alegerea priorilor, care alcatuiesc senioria, este dirijata de factiunea partizana a Medici-lor. In Cosimo cel Batran, Florenta desi pastreaza formal oranduirea unei Comune, recunoaste in fapt autoritatea unui senior. Nepotul sau, Lorenzo de Medici, numit Magnificul, va primi in mod oficial atributiile respective, dar va continua sa intampine opozitia familiilor dusmane.

Principatul, infaptuit de Lorenzo, este rasturnat la 2 ani dupa moartea lui si, dupa inlaturarea lui Piero de Medici, fiul lui Lorenzo, institutiile Republicii sunt repuse in vigoare. La sfarsitul secolului, Florenta cunoaste astfel, sub actiunea lui Girolamo Savonarola, o dictatura religioasa cu largi ecouri in randul oamenilor de cultura. La Milano, procesul de transformare a Comunei in Seniorie, inceput sub autoritatea familiei Visconti, se continua pana la instaurarea principatului, la jumatatea secolului, cand Francesco Sforza, condotier, preia puterea Viscontilor si inlatura institutiile republicane repuse in vigoare in scurta existenta a Republicii Ambroziene. Acest proces de transformare, rapid, este tipic si pentru alte orase, unde un sef de mercenari lichideaza senioria instaurand principatul. In sudul Italiei, regatul celor Doua Sicilii este un stat feudal pe care Franta si Spania si-l disputa pana la victoria celei din urma; sub conducerea dinastiei spaniole a Aragonezilor, Regatul prezinta conditiile de fapt ale unei monarhii absolute propice afirmarii Renasterii.

Centralizarea puterii in senorie si principat a fost una din conditiile Renasterii; stabilizarea interna, atenuarea luptei dintre factiuni, autoritatea recunoscuta unei familii sunt favorabile culturii, intrucat permit gruparea si organizarea intelectualilor; Cosimo cel Batran, apoi Lorenzo Magnificul vor grupa in jurul lor pe umanisti si pe poeti. Procesul de concentrare a intelectualilor se realizeaza in doua etape: El apare inca difuz in vremea lui Cosimo, infaptuindu-se indirect, prin intermediul academiilor, si devine un fapt implinit sub Lorenzo, cand palatul de resedinta al Medici-lor, in Via Larga, azi 'Via Cavour', este centrul de cultura al Florentei. Procesul politic corespunde unui proces economic: dominatia Italiei in Mediterana este amenintata de inaintarea tucilor; limitele teritoriale reduse ale oraselor- republici, regimul breslelor, in fine stagnarea economica in curs, determinata de factori externi, nu sunt propice dezvoltarii mai departe a relatiilor de productie precapitaliste. Falimentul bancilor Bardi si Peruzzi (1345), angajate cu sume mari in razboiul de o suta de ani al Angliei contra Frantei, este inceputul crizei de crestere a economiei florentine. La sfarsitul secolului, doi ani dupa moartea lui Lorenzo Magnificul, descoperirea Americii are drept urmare deplasarea centrelor comerciale ale Europei din Mediterana pe coastele Atlanticului, si orasele italiene nu mai domina in nici un fel pietele Europei.

Burghezia, care, pana la falimentul amintit al celor doua banci, fusese factorul activ in investitia de capitaluri si in fructificarea lor, devine prudenta si prefera sa-si plaseze banii, nu in speculatii riscante ci in pamanturi. Medici-i, bancheri, achizitioneaza proprietati rurale, vile si terenuri in jurul Florentei; se creeaza, la capatul unei perioade de indriznete speculatii materiale, o anumita disponibilitate pentru cultura; Cosimo, intemeietor al Academiei platoniciene, este un bancher in retragere care se consacra politicii si culturii.

Prin istoria ei, Italia pastra traditia antichitatii latine. Cultura medievala adoptase limba latina si primii intelectuali ai Comunelor, notari si cronicari, scriu in aceasta limba. Constiinta Romei, ca centru al lumii civilizate, este prezenta in opera lui Dante, a lui Petrarca si Boccaccio. Descoperirea de noi manuscrise imbogateste cunoasterea latinitatii. In fata culturii religioase de limba latina, se ridica o cultura laica in aceeasi limba. In operele anticilor, intelectualul Florentei gaseste argumente pentru o cultura eliberata de scolastica si motive de dispret pentru imperfectiunile gramaticale si stilistice ale operelor religioase scrise in latineste de unii clerici mai putin docti si prea putin cunoscatori ai antichitatii clasice. Cultura latina clasica este un aliat ideologic de pret in promovarea culturii laice a Renasterii.

Din studia humanitatis, adica in studiul stiintelor care-si propun cunoasterea omului, se naste notiunea de umanism; si prima generatie de intelectuali ai Renasterii sunt umanistii italieni. Intr-o pagina celebra, Carducci vorbeste de pasiunea care-i insufletea pe acestia in cautarea manuscriselor uitate; ii vede 'urcand cu truda scarile ruinate ale vreunei manastiri gotice si coborand, cu fata stralucind de fericire, cu cate un codice sub brat', in timp ce oamenii trecutului, 'baronii', care-i priveau din 'inaltul turnurilor masive ale castelelor, radeau si nu stiau ca din codicele acestea aveau sa iasa foarte curand cuvantul si libertatea, si ca ele aveau sa pravaleasca turnurile si sa sfarame lanturile'. Umanismul restituia omului increderea in ratiune si-l aseza in centrul existentei.

Cultura se organizeaza in cadrul statului; ea este produsul spontan al conditiilor materiale, dar devine, prin interventia activa a conducatorului de stat, un element component al guvernarii politice.

Nascut in cenaclurile de eruditi si literati la Padova, Vicenza si Verona, cultivat de Petrarca si Boccaccio cu pasiune spontana, neimpus sau nesugerat de nimeni, studiul antichitatii si operele de gandire pe care el le inspira devin obiectul solicitudinii principiilor care, prin protectia pe care o acorda intelectualilor, le capteaza bunavointa, ii fac sa adere la schimbarea politica ce se infaptuieste de la seniorie la principat, in fine isi creeaza lor insisi aureola de mecenati. Principatele sunt mici monarhii absolute si principii - laici si ecleziasti - isi alcatuiesc o curte din care intelectualii - umanistii - nu lipsesc. Familiile Medici la Florenta, Montefeltro la Urbino, Este la Ferrara, Gonzaga la Mantova, Sforza la Milano, dinastia de Argon la Neapole, papii Leon al X-lea, Nicolae al V- lea si Pius al II- lea Piccolomini ofera intelectualilor conditii de lucru si onoruri.

Burghezia mercantila isi are astfel patura ei de intelectuali care, prin scrisul lor, definesc si difuzeaza conceptia noua despre viata. Exista, de la inceput, o unitate in cultura umanista, care se extinde dincolo de statele Italiei, si ea decurge din folosirea limbii latine. Se poate vorbi de caracterul cosmopolit al umanismului; el se bazeaza pe unitatea de limba, latina, si pe comunitatea de idealuri a umanistilor care sunt, in Italia si in Franta, apoi pretutindeni unde se afirma Renasterea, admiratori entuziasti ai conceptiei de viata a anticilor si discipoli ai acestora. Intre umanistii italieni exista legaturi si prietenii intelectuale care ii unesc dincolo de limitele oraselor - state, si relatii de acelasi fel se creeaza in curand intre umanistii din toate tarile Europei. Pe Marsilio Ficino il gasim in corespondenta cu invatati si monarhi straini. In evolutia lui, in conditiile diferite ale fiecarei tari, umanismul va dobandi caractere proprii si va prezenta, in Franta spre exemplu, caractere si tendinte opuse umanismului din Peninsula. Aici, in Italia, o data cu regresul ideologic provocat de contrareforma, umanismul isi pierde continutul de idei, devenind in primul rand un suport al disciplinelor literare, retorica si poetica, dar tot aici, si tocmai prin intermediul acestor discipline, el indeplineste la un moment dat, in peninsula invinsa de spanioli si de fracezi, o functie nationala si patriotica.

In Franta, umanismul isi imbogateste continutul prin aportul bine conturat al constiintei nationale care se consolideaza in conditiile propice ale monarhiei si ale luptei religioase sustinute de burghezia protestanta.

Unitatea de cultura infaptuita de umanism se verifica cu prilejul Conciliilor succesive pentru unificarea celor doua Biserici: la Conciliul din 1414 este prezent Poggio Bracciolini care, intr-o scrisoare pe drept vestita, vorbeste despre condamnarea lui Ieronim din Praga si-si manifesta admiratia pentru darzenia cu care acesta isi aparase doctrina; umanistul italian ii dezvaluie astfel solidaritatea cu ereticul boem, impotriva adversarului ideologic comun, Biserica catolica. La Conciliile urmatoare, care au loc la Basel si Ferrara (1431 si 1438), italienii se intalnesc cu numerosi bizantini si discutiile lor privesc mai mult filozofia decat teologia. La Ferrara, spre pilda, este prezent, ca delegat al Bizantului, Giorgios Gemistos Pleton care, intr-o expunere asupra celor doi mari filozofi ai antichitatii, Platon si Aristotel, arata superioritatea gandirii celui dintai, contestand astfel una din ideile principale ale scolasticii care vedea numai in opera lui Aristotel filozofia adevarata. Umanisti in primul rand, si mai putin ecleziasti, cei care participa la aratatele concilii sunt la fel de interesati in descoperirea de manuscrise antice, ceea ce asigura unitatea reuniunilor, desi nu permite rezolvarea chestiunilor religioase in litigiu.

In sfarsit academiile asigura la randul lor unitatea grupurilor de intelectuali. Intemeiate din initiativa acestora si protejate de principii, academiile sunt, in acest moment initial al construirii lor, un loc de libere discutii in care grupul de intelectuali specializat intr-un anumit sector de preocupari se consacra numai acestora, avand iluzia independentei. La Florenta, Marsilio Ficino intemeiaza, cu sprijinul lui Cosimo cel Batran, Academia platoniciana consacrata studiului Dialogurilor: la Roma, Pomponio Leto intemeiaza Academia Romana pentru studiul arheologiei; la Neapole, Antonio Beccadelli intemeiaza Porticus Antoniana, loc de intalnire al scriitorilor, intre care Gioviano Pontano, poet si inalt demnitar la curtea Aragonezilor, atat de ilustru incat academia pe care o frecventeaza isi va lua curand numele de la el, devenind Academia Pontaniana.

Aceasta grupare a intelectualilor mai intai in academii, aflate sub protectia unui principe, apoi direct sub protectia acestuia ii izoleaza de masa paturilor producatoare. Umanistii sunt patura de intelectuali pe care burghezia si-a format-o treptat, de la Comune la Principat, si ca atare ei sunt izolati de masa populatiei. Antonio Gramsci a indicat coeficientul de aristocratism cuprins in umanism, si care se manifesta chiar in folosirea limbii latine, limba de cultura, necunoscuta majoritatii, limba bisericii si a eruditiei.

Initial, izolarea intelectualilor umanisti de masa poporului este fireasca, intrucat umanismul presupune o cultura specializata; ea se adanceste insa prin continutul erudit al operelor umaniste, mai mult, prin continutul lor filozofic care ramane inaccesibil majoritatii; in fine, in etapa lui ultima, umanismul, subordonat retoricii, isi va restrange si mai mult aria de actiune si va fi o cultura de cenacluri foarte restranse intr-o Italie redusa la cultul formei.

Cu Lorenzo Valla, umanismul italian isi descopera continutul polemic si-si dovedea eficacitatea in planul concret al institutiilor politice. Opera lui nu are insa, in Italia, discipoli; pamfletul lui Valla nu a facut sa inceteze existenta statului papal care devine, dimpotriva, in secolul urmator, centrul politic si diplomatic al Peninsulei.

Opera lui Valla apartine umanismului meridional care, prin protectia de care se bucura din partea monarhiei, isi poate permite sa fie indraznet fata de Roma. O pozitie similara are Padova care, impreuna cu Venetia, isi pastreaza libertatea fata de Curie; aici la Universitatea din Padova, orasul pe care Ernest Renan il v-a numi 'cartierul latin al Venetiei', umanismul continua traditia gandirii averoiste si sustine filozofia lui Pomponazzi. Centrul umanist de la Florenta prezinta o fizionomie proprie: intelectuali umanisti de la mijlocul secolului sunt filozofi adepti a lui Platon si Plotin; in cuprinsul si in limitele acestei gandiri idealiste, umanismul florentinilor corespunde caracterului consolidat si conservator pe care institutiile republicii l-au dobandit odata cu instaurarea autoritatii Medici-lor.

Cunoasterea lui Platon in Italia inceputa in anii vietii lui Petrarca, devine un punct de progam al umanismului; conciliile de la Fererra si Florenta (1438 - 1439) pentru unirea Bisericilor sunt pentru umanistii italieni prilej de a cunoaste bizantinii veniti in Italia, pe exponentii curentelor opuse: pe aristotelicieni, reprezentati prin Giorgio din Trebisonda, si pe platonicieni. In fruntea acestora di urma se gaseste, alaturi de Bessarion, viitor cardinal, batranul Giorgios Geemistos Pleton, adevarat patriarh al filozofiei, a carui prezenta in Italia a marcat un moment de cultura. Studiul platonismului devine pentru generatia imediat urmatoare, care se dezvolta in a doua jumatate a secolului, punctul de plecare al conceptiei ei despre lume. In platonism, umanistii florentini gasesc nucleul conceptiei spre care ei insisi se indreptau.

Aristotelismul fusese deformat, subordonat fiind teologiei careia ii oferea un suport filozofic; aristotelismul eterodox, din cercul paduanilor, materialist si ateu,era strain preocuparilor florentinilor, care nu neaga nici o clipa credinta religioasa si cauta sa-i dea la randul lor un suport filozofic, acela tocmai al platonismului. Sincretismul lor ilustreaza foarte exact gandirea lor moderna, un spiritualism crestin cu concluzii laic umaniste care corespund structurii de clasa a societatii florentine, caracterizata printr-o burghezie care inceta de a fi activa si intreprinzatoare.