ADRIAN POPESCU: Interregn

ADRIAN POPESCU

Interregn

Zece ani sub pamant e o varsta frageda oricum,

pruncie, ucenicie-n tainele si obiceiurile locului,

abia incepi sa-i cunosti clinele, musuroaiele,

pe care vremea rabdatoare le cladeste pe dedesubt.

Inveti sa dibui potecile, scurtaturile,

pline de frunzele Anului prim,

cum ai pasi din autostrada in vechea sosea romana,

Via Appia sau Via Flaminia,

cum ai da sapand peste o bratara etrusca,

peste un opait de lut, peste un pandantiv,

deprinzi nume de fluvii si dealuri,

de plante si fructe, soiurile nebotezate inca

sant cele mai dulci. Cat de tanara esti.

Cine apreteaza si netezeste aceasta-nflorata fata de masa,

intinsa peste chipul tau? Cine afaneaza patura de

humus brodata de darele melcilor? Cine scutura si

insoreste rufaria de frunze? Cine limpezeste in apa

norului de octombrie albiturile tale?

Mai tii minte gustul onctuosului unt, al smantinii

diafane, al branzei imburghezite, al primavaratecului

lapte al zorilor? Dar zborul bondarilor? Dar inelarii

si somnisorii, rachitarii si buha ciumei, lumanaricile

si piciorul cocosului, galbioarele si rochita randunicii?

Sa fie mai luminoasa o pajiste de fotoni decat

un lan de secara in asfintit? Adierea spinului

mai pura decat mireasma musetelului binevoitor?

Stolul de electroni e o priveliste mai aleasa decit

o livada de parmene aurii?

Intr-un cos de rufe iti ascundeai "cartea",

ca Emily Dickinson manuscrisele, ciornele,

intre batutul covorului si cozanacul ce trebuia

copt, incepeai din nou capitolul IX.

Numai "Alice in tara minunilor"

n-ai mai terminat-o, boala se intetise si dadeai zor

sa ajungi la finele cartii. S-a intimplat altfel.

Nu e de vina autorul ca nu se gandise

la o poveste mai scurta. Nu e de vina

Nici un Autor ca nu cunoastem sfarsitul firesc, imaginand

noi firele actiunii, incurcand itele;

Zece ani sub pamant, in pamant, e o varsta frageda,

pruncie aproape. Foarte tanara trebuie sa fii si plina

de viata.

Te-ai furisat in pamant ca o vulpe intr-o vizuina

cu mai multe iesiri. Mai poti fi oare-nauntru. Mai esti?

Langa maruntul tau ascunzis napadit de ierburi

am stat o dupa-amiaza intreaga. Nu parea locuit.

Niste pasari sure topaiau pe acolo, dar

falfaitul aripilor nu e un dialect traductibil,

veni o pasare mai inciudata si acoperi totul

cu acolada penajului sau verde-oxidat.

Cum te-ar fi radiat definitiv dintr-o lista de nume

(la ce ti-ar mai fi slujit numele printre radacini)

dintr-o carte de imobil, tot nu mai locuim impreuna,

figurezi in alte catastife, printre cifre si litere incolore.

Zece ani petrecuti sub pamant e o varsta de baietana

cred ca toate rochiile iti vin prea mari

trebuie sa le modifici tivul, sa le ajustezi,

cine ti le coase cu ace de brad, cine le

insaileaza, cine le pune nasturi fosforescenti?

Ai devenit o copila, iti speli mainile cu sapunul

florilor, iti vopsesti parul cu gentiane, tu care

erai atat de modesta si sobra, acum incerci rochii

de namol, bluze de nisip, valuri din panze freatice.

Cum te-ai schimbat si sint numai zece ani, 520

de saptamani, 3640 de zile, poate cateva in plus sau

in minus, nu stiu precis de cand nu mai figurezi

aici, de cand esti trecuta dincolo, in scriptele lor.

Zece ani sub pamant, in pamant, e o varsta frageda,

pruncie aproape. Foarte tanara trebuie sa fii si plina

de viata. Ezitand, intre adolescenta si copilarie;

intre secret si iluzie, intre plante si pietre, rotindu-te.