DOMNITELE - Lucian Blaga

DOMNITELE Lucian Blaga

Domnita din basmul acelei cetati

intr-o zi m-a-ntrebat:

'Tu stii - ah, tu nu stii - cine-a fost Uta?'

Amurg, mult mai vechi decat zilnicul soare apune,

sporea peste turnuri si-n preajma bisericii negre.

Tu stii - ah, tu nu stii! Cum nu as sti pe trecuta

domnita, cealalta, din slava evului mediu?

Tovarasa umbrelor astazi, vie candva!

Printre armuri, prin surele ganguri

mandra si alba traia,

langa scutul seniorului, Uta.

Calda si casta, sub aratarile inului,

minunea fiintei se apara.

Dar zambetul ei otravea toate vaile Rinului.

Numai cand spicul lega

ea-n anotimp din cetate iesea.

Grea suferinta era frumsetea ei pentru o tara intreaga,

pentru tara burgunda,

unde si astazi ea sta, chip de piatra

sub bolta rotunda.

Scris i-a fost, scris,

tinta sa fie, de vis.

Si mana Domnitei luat-am si-am zis:

Acesta e degetul care-ar putea

sa-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel.

Fiindca vapaia va este la fel.

Ca ea-ti porti si tu prin tot locul

sangele, rasul,

norocul si focul.

Prin ierburi cand treci

incendii in roua

starnesti, ah, tu nu stii - la fel amandoua.

Dar poate ca nu se cuvine

gandului-cantec sa-i prea urmez

pe toate cararile,

si nici sa asez

in cumpana toate luminile

si toate asemanarile.

Domnita, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?

Morminte-n cari timpul si-a-nchis suferintele

in fata acelor frumseti ce calea-i atin

ranindu-l cu-amarul lor farmec.

Sub boltile-acestea, sub sfintele,

e bine, tu stii, sa vorbim mai putin

si mai rar. Sa nu ne jucam cu mormintele.