Poezie pasoptistǍ

POEZIE PASOPTISTǍ

1.     Andrei Muresanu (Transilvania)

DESTEAPTA-TE ROMANE! (UN RASUNET, 1842 - text complet)

Desteapta-te, romane, din somnul cel de moarte,
In care te-adincira barbarii de tirani!
Acum ori niciodata croieste-ti alta soarte,
La care sa se-nchine si cruzii tai dusmani.

Acum ori niciodata sa dam dovezi in lume
Ca-n aste mini mai curge un singe de roman
Si ca-n a' noastre piepturi pastram cu fala-un nume
Triumfator in lupte, un nume de Traian.

Inalta-ti lata frunte si cauta-n giur de tine,
Cum stau ca brazi in munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai asteapta si sar ca lupi in stine,
Batrini, barbati, juni, tineri, din munti si din cimpii.

Priviti, marete umbre, Mihai, Stefan, Corvine,
Romana natiune, ai vostri stranepoti,
Cu bratele armate, cu focul vostru-n vine,
'Viata-n libertate ori moarte!' striga toti.

Pre voi va nimicira a pizmei rautate
Si oarba neunire la Milcov si Carpati
Dar noi, patrunsi la suflet de sfinta libertate,
Juram ca vom da mina, sa fim pururea frati.

O mama vaduvita de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii si-azi mina d-ajutori,
Si blastama, cu lacrami in ochi, pe orisicare
In astfel de pericul s-ar face vinzatori.

De fulgere sa piara, de trasnet si pucioasa,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Cind patria sau mama, cu inima duioasa,
Va cere ca sa trecem prin sabie si foc.

N-ajunge iataganul barbarei semilune,
A' carui plagi fatale si azi le mai simtim;
Acum se vira cnuta^* in vetrele strabune,
Dar martor ne e Domnul ca vii nu o primim.

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al carui jug de seculi ca vitele-l purtam;
Acum se-ncearca cruzii, cu oarba lor trufie,
Sa ne rapeasca limba, dar morti numai o dam.

Romani din patru unghiuri, acum ori niciodata
Uniti-va in cuget, uniti-va-n simtiri.
Strigati in lumea larga ca Dunarea-i furata
Prin intriga si sila*, viclene uneltiri.

Preoti, cu crucea-n frunte, caci oastea e crestina,
Deviza-i libertate si scopul ei preasfint.
Murim mai bine-n lupta, cu glorie deplina,
Decit sa fim sclavi iarasi in vechiul nost' pamint.

2.     Grigore Alexandrescu (Mntenia)

Fabule

Boul si vitelul

Cainele si catelul

Cainele si magarul

Dreptatea leului

Toporul si padurea

3.     Vasile Carlova (Muntenia) a scris doar 5 poezii

Rugǎciune

Fiinta nalta, lunga vedere,
Izvor puternic de mangaiere,
Pavaza sfanta astui pamant!
Da ascultare, nu-ti fie sila,
Unui glas jalnic, ce cere mila,
Ce a se plange are cuvant.

Nu se cuvine a se rapune
In vant ca fumul o rugaciune
Cu plans facuta langa altar,
Unde nadejde are oricine
Sa dobandeasca cerand vrun bine
Sau lui sa-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, cand iti vorbeste
Vorbe in taina, smerit priveste
A ta fiinta de fata stand;
Unde tu insuti simti datorie,
S-arati oricarui spre bucurie,
Ca vrei fierbinte s-ajuti oricand!

A ta putere nemarginita
In veci urmeaza a fi pornita
Spre usurinta si spre folos;
Nici sa nu lase p-a ta zidire
Trista sa zaca in asuprire,
Sa nu te simta de reazam jos!

Nu cer prisoase sau nalucire;
Voiesc dreptate, cer mantuire
Patriii mele, jalnic pamant
Vai! ale carii necazuri multe
Ce suflet poate sa le asculte
Si sa nu planga dand crezamant!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plange insuti se teme,
Privind ca este tuturor joc,
Unde dreptatea catare n-are
Nici asupritul face strigare,
Caci el in vina cade pe loc.

Destule veacuri, de cand o soarta
Nemilostiva, mereu ne poarta
Spre osandire, cum e mai rau!
Destule veacuri, de cand suspina,
Mahnirii jertfa, fara lumina,
Incat nu vede nici cerul tau!

Vantul ii sufla tot neplacere,
Norii ii ploua nemangaiere,
De flori nu gusta placut miros,
A primaverii dulce ivire
Pentru ea n-are inveselire,
Ei nu ravarsa nimic frumos.

Din ale tale bunatati, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai ravna unui parinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca sa-i aduca dulce noroc.

Nu cumva, Soare, ca merit n-are
Sa ne numeasca natie mare,
Sa guste dreptul cuviincios,
Cand in tot chipul spre fala poate,
Nepretuite daruri s-arate
Cu care lumii sa dea folos?

Cu dreptul este, nalta fiinta
A fi in asta grea neputinta,
Acum s-ajunga asa de prost
Fiica acelor ce, cat se poate
Cu stralucire urmand in toate,
Stapanitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate prada sa fie,
Sa tot incerce sfanta urgie,
Cand impotriva-ti ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calca
Dreptul asupra-i, cand rau sa faca
Ea lor vrodata n-a cugetat?

De e gresit tie, Parinte,
Milostivire in sfarsit simte,
Te rog, inceata-i biciul de foc;
Iar daca soarta de rautate
O asupreste, pe nedreptate,
Fara de vina a fi de loc.

Cum poti sa suferi cu multumire,
Nevinovate in asuprire
Sa aridice glas in zadar,
Cand impotriva vointii tale
Nimic nu poate ca sa te-nsale,
Nici sa urmeze un pas macar?

A ta vedere zareste toate,
Mana ta iarasi indata poate
Sa zaticneasca raul din drum
Si cu adanca intelepciune
Sa-mprastieze lumii tot bune,
Spre mangaiere a fi oricum.

Deci cu dreptate, nalta Putere,
Da ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaste-i dreptul uitat de tine
Si de aceea calcat d-oricine,
Ce i se cade, da-i cu prisos.

Apleaca mana de o ardica
Si-ndata fa-o mare din mica,
Sa lase nume nemuritor.
Si-n norii cinstii mult sa se-nalte,
Pe calea vietii in veci sa calce,
De stralucire avand izvor.

Trimite-i inca placuta raza
Negura trista sa nu mai vaza,
Arata-i cerul tot cu senin!
Si patriotul sa aiba fala
A-si pune vita nationala
La intrebarea unui strein.

Cate acuma sufere rele,
Ca vantul praful, in laturi da-le,
Sa nu mai vaza nici urma lor
Si nestiuta sa nu mai zaca,
Ci impotriva zgomot sa faca
In toata lumea rasunator.

Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinta
In veci inchine recunostinta,
Sa glasuiasca numele tau,
Urmand intocmai vointii tale,
Cerand si ravna inimii sale
A-i fi spre paza la orice rau.

Dar ce sa fie acea lumina,
Ce sus se vede de focuri plina,
Si dimpreuna un zgomot lin?
Nu crez sa fie semn de furtuna,
Cand de loc vantul nori nu aduna,
Cand peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste sa fie
Patriei mele spre bucurie,
Ca rugaciunea ce a facut,
De catre sfantul se-mbratisaza,
Si ca prin focuri incredinteaza
A ei lucrare nu dupe mult?

Adevar este acea lumina,
Vesteste soarta de raze plina,
Ce se gateste astui pamant;
Ce din porunca supusa vine,
Patriei mele in veci sa-nchine
A ei credinta cu juramant. (Poezie scrisa in 1828, publicata postum in 1839 de Ion Heliade Radulescu.)

Ruinurile Targovistii

O, ziduri intristate! O, monument slavit!
In ce marime nalta si voi ati stralucit,
Pa cand un soare dulce si mult mai fericit
Isi ravarsa lumina p-acest pamant robit!
Dar in sfarsit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
In negura uitarii indata v-a supus.
Ce jale va coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osandirea soartei de tot ati innegrit!
Din slava stramosasca nimic nu v-a ramas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
S-in vreme ce odata oricare muritor
Privea la voi cu ravna, cu ochiu-atintator,
Acum de spaima multa se trage inapoi
Indata ce privirea ii cade drept pe voi
Dar inca, ziduri triste, aveti un ce placut,
Cand ochiul va priveste in linistit minut:
De mila il patrundeti, de ganduri il uimiti.
Voi inca in fiinta drept pilda ne slujiti
Cum cele mai slavite si cu temei de fier
A omenirei fapte din fata lumei pier;
Cum toate se rapune ca urma indarat,
Pe aripile vremii de nu se mai arat;
Cum omul, cand sa fie in toate savarsit,
Pe negandite, cade sau piere in sfarsit.
Eu unul, in credinta, mai mult ma multumesc
A voastra daramare pe ganduri sa privesc,
Decat zidire nalta, decat palat frumos,
Cu stralucire multa, dar fara un folos,
S-intocmai cum pastorul ce umbla pre campii,
La adapost alearga cand vede vijalii,
Asa si eu acuma, in viscol de dureri,
La voi spre usurinta cu triste viu pareri.
Nici muzelor cantare, nici mila voi din cer,
O Patrie a plange cu multa jale cer.
La voi, la voi nadejde eu am de ajutor;
Voi sunteti de cuvinte si de idei izvor.
Cand zgomotul de ziua inceata preste tot,
Cand noaptea atmosfera intuneca de tot,
Cand omul de necazuri, de trude ostenit
In linistirea noptii se afla adormit,
Eu nici atunci de ganduri odihna neavand,
La voi fara sfiala viu singur lacramand
Si de vederea voastra cea trista insuflat
A noastra neagra soarta descoper nencetat.
Ma vaz langa mormant al slavei stramosesti
Si simt o tanguire de lucruri omenesti;
Si mi se pare inca c-auz un jalnic glas
Zicand aceste vorbe: 'Ce, vai! a mai ramas,
Cand cea mai tare slava ca umbra a trecut,
Cand duhul cel mai slobod cu dansa a cazut'.
..
..
Acest trist glas, ruinuri, pa mine m-au patruns
Si a huli viata in stare m-au adus.
..
..
Deci priimiti, ruinuri, cat voi vedea pamant,
Sa viu spre mangaiere, sa plang pe-acest mormant,
Unde tiranul inca un pas n-a cutezat,
Caci la vederea voastra se simte spaimantat! (Poezie scrisa in 1828, tiparita la 20 martie 1830 in Curierul Romanesc cu o prezentare a lui Ion Heliade Radulescu)

Pǎstorul intristat

Un pastor tanar, frumos la fata,
Plin de mahnire cu glas duios
Canta din fluier jos pa verdeata,
Sub umbra deasa de pom stufos.

De multe versuri spuse cu jale
Uimite toate sta imprejur:
Raul oprise apa din cale,
Vantul tacuse din lin murmur.

Cat colo turme de oi frumoase
Se raspandise pe livejuni
Si ascultandu-l iarba uitase,
Patrunse toate de mila lui.

Cainele numai mai cu durere
Stand langa dansul cata in jos
Si ca s-aduca lui mangaiere,
Glas cateodata scotea milos.

Eho, ce zace de om departe,
Il auzise din loc ascuns;
Si cu suspinuri de greutate
La toata vorba ii da raspuns.

Viu langa dansul, patruns de mila
Si cu blandete il intrebai:
Tinere, spune-mi, nu-ti fie sila,
Ce foc, ce chinuri, ce ganduri ai?

Viata voastra necazuri n-are:
E simpla, lina, fara dureri,
Si-n toata lumea nici o suflare
Ca voi nu gusta multe placeri.

Voua natura va este data;
Campii si codrii voa zambesc;
Vanturi si rauri voa arata
Cum curg de dulce, cum racoresc.

Soarele inca voa ravarsa
Lumina dulce, tot cu senin,
Si cerul iarasi mila isi varsa
Spre fericire voa deplin.

El cu suspinuri atunci raspunse:
Frate, se poate vrun muritor
Oricat sa n-aiba dureri ascunse,
Fie pe scaun, fie pastor?

Orice viata supusa zace
Sub patimi grele mult mai putin!
Soarta nu lasa un om in pace
Cu multumire a fi deplin.

Precum nu-nceata de vant suflarea
Nici catre cranguri, nici pe campii;
Asa nu-nceata nici tulburarea
De multe patimi catre cei vii.

Adevar, slava, cinste, putere
Sau bogatie eu nu doresc.
Acestea toate drept o parere,
Drept nalucire le socotesc.

Dar mai puternic, greu a supune
Orice simtire, simt pe amor,
El, izvor dulce de-ntristaciune,
Lesne aprinde foc tutulor.

Iubesc prea dulce o pastorita
Cu chip prea dulce, prea dragalas!
Pentru ea numai simt neputinta,
Pentru ea numai sunt patimas.

De langa mine ea cand lipseste,
Natura n-are nimic frumos;
Sufletul tare mi se mahneste,
Orice privire e de prisos.

Si drept aceea a tanguire
Fac sa rasune fluierul meu
Lasand si turma in napustire,
Varsand si lacrimi din ochi mereu. [Publicata in Curierul Romanesc (8 mai 1830) de Ion Heliade Radulescu (va fi pusa pe muzica, la 8 mai 1850, de Anton Pann].

Inserarea

Pe cind abia se vede a soarelui lumina
In virful unui munte, pe fruntea unui nor,
Si zefirul mai rece incepe de suspina
Pin frunze, pe cimpie cevasi mai tarisor ;

P-acea placuta vreme in asta trista vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai nalta de ma asaz cu jale,
Singuratatii inca petrecere de tiu.

Intorc a mea vedere in urma, inainte,
In dreapta sau in stinga, cind sus, cind iarasi jos,
S-oriunde priviri multe a desfata fierbinte
Si inima si suflet gasesc mai cu prisos.

Cind o cimpie plina de iarba mi s-arata,
Pe care osteneste vederea alergind,
S-a caria vazuta de flori impestritata
Se-ntuneca cu noaptea pe caru-i-naintind,

Cind o dumbrava deasa, cu frunte prea mareata
Incoruneaza cimpul, s-arate mai frumos
Si nencetat din sinu-i ravarsa cu dulceata
Pa-ntinderea cimpiii un vint mai racoros.

Pe de o parte iarasi o girla sarpuieste,
Intocmai ca o pinza se vede alba-n jos
Si ni se pare inca in vint ca filfiieste,
Miscindu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce placere inca s-aude de departe
Un glas de pastorite, un fluier de pastor,
Ce dupa cimp cu turma se-ntoarce la o parte
Si lasa, cind se culca, pe ciine pazitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmura ;
De riu sa fie oare, ce curge nevazut ?
Pe linga el cind trece pastorul, nu se-ndura
D-un pas sa-si departeze auzul un minut.

Cit colo filomila, de multa-ntristaciune
Ascunsa in stuf, cinta cu glas patrunzator,
Ce prin Eho se duce si altora le spune
Ca pieptul d-unde iese hraneste mare dor.

De laturi si zefirul asculta cu placere
Si pintre frunzi se plimba ca umbra de usor ;
El numai citodata rugindu-se ii cere
Ca cintecul sa tie ceva mai multisor.

P-acea singuratate ce ochiul sus priveste,
Cind razile de soare natura stapinesc,
Indata ce si umbra de noapte se iveste
Gramazile de stele incep de stralucesc.

Incet-incet si luna, vremelnica stapina,
Se urca pe orizon cimpiile albind,
Si plina de placere, c-o frunte mai blajina
Isi cauta de cale adesea multumind.

Acum si somnul vine usor, de odihneste
In braturile sale p-oricare muritor ;
Fiinta milostiva de sus ii porunceste
Pamintului sa fie in veci mingiitor.

De multa nemiscare, ce face piste toate,
Vederea imprejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pamintul in somn dulce un geamat parca scoate
Si cerul nu s-arata acum mai cu racori.

Dar astui suflet jalnic, lipsit de mingiiere,
Odihna, multumire nu-i poci gasi de loc ;
Oriunde veselia din inima imi piere,
Si de aceea umbla fugar din loc in loc.

Ce cauta nu stie, dar simte ca lipseste
Fiinta care poate sa-l faca fericit,
Si neputind gasi-o, in vreme ce-o doreste,
In negura mihnirii mai mult s-a ratacit ;

Intocmai ca o luntre ce, sloboda pe mare,
Nu poate de furtune a mai gasi pamint ;
Ce n-are nici nadejde, ca poate d-intimplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vint. [Publicata in Curierul romanesc (29 iunie 1830) de Ion Heliade Radulescu]

Marsul (ostirii romane)

Dragii mei copii razboinici, ascultare mumii dati,
Iata vreme, mic si mare armele s-inbratisati,
Strigind toti c-o glasuire,
Spre a mumii fericire
S-alergam de obste frati.

Cerul voua va deschide un drum foarte laudat,
Ca sa mergeti cu pas mare catre slava nencetat.
Vie-va, copii, aminte
Ca Europa insusi simte
In ce cale ati intrat.

Glasul patriii sa sune in auzul tutulor,
Strigind voua : Lenevirea rusinata subt picior,
Toti acuma c-o miscare,
Spre a voastra inaltare
Sa dati mina de-ajutor.

Acea arma ruginita si ascunsa in mormint
Braturile sa-nfierbinte ; iasa iarasi pe pamint.
Tinerimea s-o-ncunune
Cu izbinde foarte bune ;
Pe ea faca juramint.

Inaintea fiescarui indestul v-ati umilit,
Indestul si lenevirea in somn greu v-a stapinit.
Acea soarta fara mila,
Sau de voie, sau de sila,
In sfirsit v-a slobozit.

Priviti slava de aproape ; voi in urma-i ati calcat
Si pe fruntea fiescarui raza ei a luminat.
Deci la arme dati navala
Si la rind iesiti cu fala,
Corbul iata s-a-naltat.

El subt aripa-i va cheama si vesteste ca sa stiti,
Ca d-acuma inainte natie sa va numiti.
Deci cu dinsul inainte
Alergati cit mai fierbinte,
Lauda sa dobinditi.

Pe aceasta sfinta cale infruntati orice nevoi.
Biruinta pretutindini sa se tie dupe voi,
Si strigati c-o glasuire :
Slava, dragoste, unire
In veci fie linga noi !

Inainte-va vrajmasii sa aplece fruntea lor,
Sa-si cunoasca neputinta, ca sa scape de omor ;
Dar atunci a voastra mina
Pe ei fie mai blajina,
Dindu-le si ajutor.

Vitejia si rabdarea aici inca mostenesc,
Inca curge pintre vine acel singe stramosesc,
Ce la vreme se arata,
De nu piere niciodata,
Ca un dar dumnezeiesc.

Pe cimpia rumaneasca o tacere pina cind,
Pina cind de arme pline sa nu sune cind si cind,
Si p-a caria lungime
Sa nu iasa cu iutime
Cetile mereu la rind?

Aici scoala biruintii intr-o vreme a statut,
Ale caria ruinuri sa vad inca vechi de mult.
Dar acum fara zabava
Acea stramoseasca slava
E sa vie in minut.

Glasul vostru strigind slava pe stramosi a desteptat,
Ale carora tarina in morminturi s-a miscat,
S-umbrile in veci tacute
Stau cit colo nevazute,
Privind corbul inaltat.

Ce privire dulce mie ! Steagul filfiie in vint,
Armele lucesc veriunde, slava iese din mormint,
Tinerimea indrazneata,
Mindra, falnica, mareata,
Usor calca pre pamint.

Lacrama de bucurie, curge, curge ne-ncetat !
Veacuri sint de cind ascunsa p-al meu sint tu n-ai picat !
Arma iata ca luceste,
Slava iata ca zimbeste,
Corbul iata s-a-naltat ! (Poezie scrisa in 1831 cu ocazia inaltarii steagului national. Versurile au circulat tiparite pe foi volante, cenzura a facut sa nu poata fi tiparite decat postum, in 1839 in Curierul Romanesc.)

4.     Vasile Alecsandri (Moldova)

Strunga *

In padurea de la Strunga
Sunt de cei cu pusca lunga
Care dau chioras la punga!

Sunt de cei ce-mpusca-n luna,
Care noaptea-n frunze suna,
Feciori de lele nebuna!

Fa-te-n laturi, mai crestine,
Daca vrei sa mergi cu bine,
Sa ramai cu viata-n tine!

In potica fara soare
Ei te-asteapta la stramtoare
Sa te prade, sa te-omoarel

In dumbrava cea vecina,
Unde buhna greu suspina,
Vezi cea zare de lumina?

Opt voinici cu spete late
Si cu maneci suflecate,
Stau cu pustile-ncarcate.

Trei saruta crucea sfanta,
Trei se lupta greu la tra.nta,
Unul drege, unul canta:

'Oliolio, ciocoi bogate!
Ici de-ai trece, din pacate,
Sa-ti arunc doi glonti in spate.

Oliolio, ma.ndra fetica!
De-ai veni cole-n potica
Sa te fac mai frumusica.

Ca mi-i pusca hultuita.
Si mi-i ghioaga pintuita,
Si mi-i inima-ncoltita.

Oliolio, mai Taie-Baba!*
Caci nu suieri mai degraba,
Sa sarim, voinici, la treaba!

Pusculita-mi rugineste,
Tinta-n ghioaga se toceste,
Murgul sare, nechezeste!

In padurea de la Strunga
Ce slujeste pusca lunga
Fara lupta, fara punga?' (* Padurea Strungai a fost mult timp locasul cetelor de hoti, incat acest
nume a ramas vestit in Moldova, precum Padurea Neagra in Germania si
padurea Bondi in Franta.)

Andrii-Popa *

Cine trece-n Valea-Seaca
Cu hamgerul fara teaca
Si cu pieptul dezvelit?
Andrii-Popa cel vestit!

Sapte ani cu voinicie
Si-a batut joc de domnie
Si tot prada ne-ncetat,
Andrii-Popa, hot barbat!

Zi si noapte, de calare,
Trage bir din drumul mare,
Si din tara peste tot!
Fug neferii cat ce pot,

Caci el are-o pusca plina
Cu trei glonti la radacina,
S-are-un murg de patru ani,
Care musca din dusmani,

S-are frati de cruce sapte,
Care-au supt sange cu lapte.
Si nu-i pasa de nimic,
Andrii-Popa cel voinic!

Capitane, fratioare,
Ce se vede despre soare?
Sa zaresc vro patru cai!
N-auzisi tu de-un Mihai?

Capitane, te gateste,
Mihai mandrul te goneste.
Iata-1, vine ca un zmeu!
Fa trei cruci la Dumnezeu.

Cum ii vede-n departare,
Popa striga-n gura mare:
'Hai la goana de neferi!
Hai la hora de muieri!'*

A zis! tipa, se arunca,
Trece ses, paraie, lunca
Cu fugarul sprintenel
Si cu hotii dupa el.

Mihai mandrul vine iara,
Falnic ca un stalp de para,
Pe-un cal alb ce n-are loc
Si din ochi arunca foc.

Fug cum fuge-o o randunica,
Fug ca fulgerul cand pica,
Si se duc voinicii, duc,
Cu urgie de haiduc!

Piept in piept! campul rasuna
Toti de tot dau impreuna.
Toti la lupta-s inclestati,
Toti in sange incruntati.

'Ura, frati!' caii necheaza,
Sus vazduhul scanteiaza.
'Ura!' moartea s-a ivit!
Vulturu-n zbor s-a oprit!

Zi de vara pan-in seara
Dau voinicii sa se piara
Si cu fierul ascutit,
Si cu pumnul amortit.

Sangele-n rani galgaieste,
Glasu-n gura se sfarseste.
Zece-s morti! doi inca vii,
Mihai mandrul si Andrii.

Andrii fuge far' de-o mana,
Prinde murgul la fantana,
Da pieptis, sare pe sa
Si din gura zice-asa:

'Zbori, copile sprintenele,
Sa ma scapi de chinuri grele,
Ca ma jur, de ma-i scapa,
Ca pe-un frate te-oi cata'.

Murgul sprinten se repede.
In zadar! Mihai mi-1 vede!
'Stai, hot-popa, dragul meu,
Sa-ti arat cine sunt eu!'

Si cum zice, mi-1 chiteste,
Drept in frunte mi-l loveste!
'Ura!' Vulturul din nori
Racni falnic de trei ori.

1843, Ocna * Acest hot a cutreierat tara sapte ani intregi, fara a-1 putea prinde vreo
potera. In anul 1818, Mihai Cozoni, unchiul autorului, a fost insarcinat
prin porunca domneasca ca sa puie mana pe acel hot vestit. Intalnindu-l la
Valea-Seaca, 1-a ucis din fuga calului, dupa o crunta lupta de cateva ore.)

Baba Cloanta

Sede baba pe calcaie
In tufarul cel uscat,
Si tot cata ne-ncetat
Cand la luna cea balaie,
Cand la focul cel din sat.

Si tot toarce cloanta, toarce,
Din masele clantanind
Si din degete plesnind.
Fusu-i repede se-ntoarce,
Iute-n aer sfaraind.

'Fugi, Urate! baba zice,
Peste codrul cel frunzos,
In pustiu intunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mandrei, Fat-Frumos.

De-a veni el dupa mine
Sa-1 iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Sa-i se-ntoarca tot in bine,
Cum se-ntoarce fusul meu!

Iar de n-a vrea ca sa vie,
Dare-ar Duhul necurat
Sa fie-n veci fermecat
Si de-a Iadului urgie
Vecinic sa fie-alungat!

In cap ochii sa-i se-ntoarca
Si sa-i fie graiul prins,
Iar Satan, c-un fier aprins,
Din piept inima sa-i stoarca
Si s-o arda-n foc nestins!

Fiara-Verde sa-1 goneasca
Cat va fi camp de gonit
Si lumina de zarit.
Noaptea inca sa-1 munceasca
Sange-Ros si Hraconit!'

Toarce baba, mai turbata!
Fusu-i zboara nevazut,
Caci o stea lunga-a cazut,
Pe luna s-a pus o pata
Si-n sat focul a scazut:

'Draga puiule, baiete,
Trage-ti mana din cel joc
Ce se-ntoarce langa foc,
S-ochii de la cele fete,
Cu ochi mari, far' de noroc.

Vin' la mine, voinicele,
Ca eu noaptea ti-oi canta,
Ca pe-o floare te-oi cata,
De deochi, de soarte rele,
Si de serpi te-oi descanta.

Vai! din ziua cea de vara
Cand, prin lunca ratacit,
Cantai Doina de iubit,
Cu-a mea inima amara
Sufletu-mi s-a invrajbit!

Ada-mi fata ta voioasa
S-ai tai ochi de dezmierdat,
Ca ma jur in ceas curat
Sa-ti torc haine de matasa,
Haine mandre de-mparat.

Varcolacul se lateste
Sus, pe luna, ca un nor,
Vin' ca pasarea-ntr-un zbor
Pan' ce viata-mi se sfarseste
Ca si lana din fuior.'

Baba Cloanta geme, plange,
Caci fuiorul s-a sfarsit,
Iar voinicul n-a venit!
Mainile cumplit isi frange,
Crunt strigand spre rasarit:

'Sai din hau far' de lumina
Tu, al cerului dusman!
Tu, ce-n veacuri schimbi un an
Pentr-un suflet ce suspina,
Duhul raului, Satan!

Tu, ce stingi cu-a ta aripa
Candela de pe mormant,
Unde zac moaste de sfant,
Cand inconjuri intr-o clipa
De trei ori acest pamant!

Vin' ca-n ceasul de urgie
Cand zbori noaptea blestemand,
Ca sa-mi faci tu pe-al meu gand
Ca de-acum pe vecinicie
Tie sufletul imi vand!'

Abia zice, si deodata
Valea, muntele vuiesc,
In nori corbii croncaiesc,
Si pe-o creanga ridicata
Doi ochi dusmani stralucesc!

'Eu pe mandru-ti 1-oi aduce
(Zbiara-un glas ce da fiori),
Printre serpi si printre flori,
La cea balta de ma-i duce
Si-mprejuru-i de trei ori!'

Baba Cloanta se porneste
Fara grija de pacat,
Cu Satan incalecat,
Ce din dinti grozav scrasneste
Si tot blestema turbat.

Salta baba, fuge, zboara
Cu sufletul dupa dor,
Ca o buhna la izvor,
Si-n urma-i se desfasoara
Toata lana din fuior.

Fuge baba despletita,
Ca vartejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Si-n tacerea adancita
Satan urla furios.

Mii de duhuri ies la luna,
Printre papura zburand,
Si urmeaza suierind,
Baba Cloanta cea nebuna
Care-alearga descantand.

Codrul suna, clocoteste
De-un lung hohot pan' in fund.
Valea, dealul ii raspund
Prin alt hohot ce-ngrozeste,
Dar pe dansa n-o patrund!

Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge ne-ncetat,
Ca un duh inspaimantat,
Caci Satana o repede
Catre telul departat.

Zece pasuri inca grele
Mandrul ca si-a dezmierda,
Ca pe-o floare 1-a cata,
De deochi, de soarte rele
Si de serpi 1-a descanta.

Doi pasi inca Vai! in lunc
Tipa cocosul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfa se arunca
In baltoiul mucezit!

Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult in urma clocoti,
In mari cercuri se-nvarti,
Si de trestii, si de maluri
Mult cu vuiet se izbi.

Iara-n urma linistita
Dulce unda-si alina,
Si in taina legana
Fata lunii inalbita
Ce cu ziua se-ngana

Cand pe malu-i trece noaptea
Calatorul suierand
Printre papuri cand si cand
El aude triste soapte
S-un glas jalnic suspinand:

'Vin' la mine, voinicele,
Ca eu noaptea ti-oi canta,
Ca pe-o floare te-oi cata,
De deochi, de soarte rele
Si de serpi te-oi descanta!'

1842, Mircesti

Steluta

Tu, care esti pierduta in neagra vecinicie,
Stea dulce si iubita a sufletului meu!
Si care-odinioara luceai atat de vie
Pe cand eram in lume tu singura si eu!

O! blanda, mult duioasa si tainica lumina!
In veci printre stelute te cata al meu dor,
S-adeseori la tine, cand noaptea e senina,
Pe plaiul nemuririi se nalta c-un lung zbor.

Trecut-au ani de lacrimi, si multi vor trece inca
Din ora de urgie in care te-am pierdut!
Si doru-mi nu s-alina, si jalea mea adanca
Ca trista vecinicie e fara de trecut!

Placeri ale iubirii, placeri incantatoare!
Simpri! marete visuri de falnic viitor!
V-ati stins intr-o clipala ca stele trecatoare
Ce las-un intuneric adanc in urma lor.

V-ati stins! si de atunce in cruda-mi ratacire
N-am alta mangaiere mai vie pe pamant
Decat sa-nalt la tine duioasa mea gandire,
Steluta zambitoare dincolo de mormant!

Caci mult, ah! mult in viata eu te-am iubit pe tine,
O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Si multa fericire ai revarsat in mine
Pe cand eram in lume tu singura si eu!

Frumoasa ingerela cu albe aripioare!
Precum un vis de aur in viata-mi ai lucit,
Si-n ceruri cu grabire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lasandu-mi numai un suvenir iubit.

Un suvenir, comoara de visuri fericite,
De scumpe, si fierbinte, si dulce sarutari,
De zile luminoase si indumnezeite,
De nopti venetiane si pline de-ncantari.

Un suvenir poetic, coroana vietii mele,
Ce mangaie si-nvie duioasa-inima mea,
Si care se uneste cu harpele din stele
Cand ma inchin la tine, o! draga, lina stea!

Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
Ai desteptat in mine poetice simtiri,
Primeste-n alta lume aceste lacrimioare
Ca un rasunet dulce de-a noastre dulci iubiri! (Poezie dedicatǎ Elenei Negri, iubita poetului care a murit destul de tanǎrǎ)

Hora Unirii 1857

Hai sa dam mana cu mana
Cei cu inima romana,
Sa-nvartim hora fratiei
Pe pamantul Romaniei!

Iarba rea din holde piara!
Piara dusmania-n tara!
Intre noi sa nu mai fie
Decat flori si omenie!

Mai muntene, mai vecine,
Vina sa te prinzi cu mine
Si la viata cu unire,
Si la moarte cu-nfratire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere.
Unde-s doi, puterea creste
Si dusmanul nu sporeste!

Amandoi suntem de-o mama,
De-o faptura si de-o seama,
Ca doi brazi intr-o tulpina,
Ca doi ochi intr-o lumina.

Amandoi avem un nume,
Amandoi o soarta-n lume.
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
In noi doi un suflet bate!

Vin' la Milcov cu grabire
Sa-1 secam dintr-o sorbire,
Ca sa treaca drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Si sa vada sfantul soare
Intr-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe campia romaneasca!

Malul Siretului

Aburii usori ai noptii ca fantasme se ridica
Si, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despica.
Raul luciu se-ncovoiae sub copaci ca un balaur
Ce in raza diminetii misca solzii lui de aur.

Eu ma duc in faptul zilei, ma asez pe malu-i verde
Si privesc cum apa curge si la cotiri ea se pierde,
Cum se schimba-n valurele pe prundisul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, sapand malul nisipos.

Cand o salcie pletoasa lin pe balta se coboara,
Cand o mreana salta-n aer dupa-o viespe sprinteoara,
Cand salbaticele rate se abat din zborul lor,
Batand apa-ntunecata de un nour trecator.

Si gandirea mea furata se tot duce-ncet la vale
Cu cel rau care-n veci curge, fara-a se opri din cale,
Lunca-n juru-mi clocoteste; o soparla de smarald
Cata tinta, lung la mine, parasind nisipul cald.

Dan, capitan de plai (XV secol)

Frunza verde de malai;
Cine merge sus la rai?
Merge Dan, soiman de plai,
C-a ucis el multi dusmani,
Un vizir si patru hani.
Frunza verde lemn de brad,
Cine merge jos in iad?
Merg tatarii lui Murad,
C-au ucis in zi de mai
Pe Dan, capitan de plai!
(Fragm. de cantec poporal)

I

Batranul Dan traieste ca soimul singuratic
In pestera de stanca, pe-un munte paduratic,
Privind cu veselie cum soarele rasare,
Dand viata luminoasa cu-o calda sarutare,
Privind cu jale lunga cum soarele apune
Asa si el apus-a din zile mari si bune!
Vechi pustnic, ramas singur din timpul sau afara,
Ca pe un gol de munte o stanca solitara,
Dincolo din morminte el trist acum priveste
O tainica fantasma ce-n zare s-adanceste,
Fantasma dragalasa a verdei tinereti
Ce fuge de rasuflul geroasei batraneti,
Si zice: 'Timpul rece apasa-umarul meu
Si cat m-afund in zile, tot simt ca e mai greu!
O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasa!
Cand, cand s-a toci oare a vremii lunga coasa!'
Apoi el pleaca fruntea si cade in visare,
Iar muntii, albi ca dansul, se-nclina-n departare.
Ai timpilor eroici imagine augusta,
Pe cand era el tanar, lumea-i parea ingusta
Pentru bine, si larga, prea larga pentru rau!
El ar fi vrut-o buna ca bunul Dumnezeu.
Deci ii placea sa-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
Si mult iubea cand tara stiga: 'La lupta, Dane!'
Sa vanture ca pleava ostirile dusmane.
Atunci a lui manie ca trasnetul era,
In patru mari hotare tuna si fulgera,
Iar tara dormea-n pace pe timpii cei mai rai
Cat Dan veghea-n picioare la capataiul ei.
Ades el pleca singur prin codri fiorosi,
In care luceau noaptea oteluri si ochi rosi,
Si daca murgu-i sprinten da-n laturi sforaind,
Viteazul cu blandete il dezmierda graind:
'N-aibi grija, mai soimane! eu am si duc cu mine
O vraja rea de dusmani si buna pentru tine'.
Si murgu-si lua calea in liniste deplina
Prin codri fara drumuri si fara de lumina.
Iar vulturii carpatici cu zborul indraznet
Faceau un cortegi falnic eroului drumet.

Increderea-nfloreste in inimile mari!

II

Batranul Dan asculta graind doi vechi stejari
Crescuti dintr-o tulpina pe culmea cea de munte
S-avand ca o coroana un secol pe-a lor frunte.
'O! frate, zice unul, un vant in miez de noapte
Adusu-mi-a din vale lung vaiet, triste soapte!
E sabie in tara! au navalit tatarii!
S-acum in balti de sange isi joaca armasarii!'
'Asa! raspunde altul, colo in departare
Zarit-am asta-noapte pe cer lumina mare!
Ard satele romane! ard holdele-n campii!
Ard codrii! Sub robie cad fete si copii.
Si-n fumul ce se nalta cu larme zgomotoase
Zbor suflete gonite din trupuri sangeroase!'
Batranul Dan aude, suspina si nu crede!
Dar iata ca pe ceruri din patru parti el vede
Trecand un stol de vulturi urmati de uli gramada,
Atrasi in orizonturi de-a mortii rece prada.

Un fulger se aprinde in ochii lui pe loc.
'La lupta, Dane! tara-i in jar, tara-i in foc!'
Batranul Dan desprinde un palos vechi din cui,
Si palosul luceste voios in mana lui.
Batranul Dan pe sanu-i apasa a lui mana
Si simte ca tot bate o inima romana.
El zice cu mandrie, naltand privirea-n sus:
'Pe inima si palos rugina nu s-a pus.
O! Doamne, Doamne sfinte, mai da-mi zile de trai
Pan' ce-oi strivi toti lupii, toti serpii de pe plai!
Fa tu sa-mi para numai atunci palosul greu,
Cand inima-nceta-va sa bata-n pieptul meu,
S-atunci inima numai de-a bate sa incete
Cand voi culca sub tarna a dusmanilor cete!'
Apoi el strange chinga pe zdravenele-i sale,
Isi face-o cruce, pleaca si se coboara-n vale.

III

In scurtele rastimpuri cand soarele declina
Si noaptea-si pune stema feerica, stelina,
E un moment de pace in care, neoprit,
Se pierde doru-n umbra amurgului mahnit.
Atunci zareste ochiul minunile din basme,
Acele legioane de tainice fantasme
Care-ntre zi si noapte apar in loc oprite
Cu mantii lungi si albe de-a lungul invelite.
Asa apare-n sesuri maretul om de munte,
Calcand cu pasi gigantici pe urme mai marunte!
Nu stiu de el copacii tineri, crescuti pe maluri,
Dar raul il cunoaste si scade-a sale valuri,
Sa treaca inainte viteazul Dan la lupta.
Si astfel tot el pasa pe cale ne-ntrerupta
Pan' ce soseste-n seara la casa lui Ursan.

Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,
Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros si lat,
Cu bratul de barbat, cu pumnul apasat,
E scurt la grai, naprasnic, la chip intunecos.
El e de peste Milcov pribeag misterios.
Toti care stiu de dansul spun multe, dar soptind,
Si cale de o zare il ocolesc grabind,
Desi-i place sa creasca sirepe herghelii,
Razlete pe intinsul campiilor pustii.
Pe vremea lui, sub ochii lui Stefan, domn cel mare,
Intrand in dusmani singur ca vieru-n stuhul tare,
A prins pe hanul Marza din fuga cu arcanul;
Iar Stefan, de la dansul in schimb luand pe hanul,
I-a zis: 'Ursane frate! sa-ti faci ochirea roata,
Si cat ii vedea zare, a ta sa fie toata!'*
De-atunci el sta de paza in mijlocul campiei
Si nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.

Drumetul intra, zice: 'Bine-am gasit, Ursane!'
Un aspru glas raspunde: 'Bine-ai venit, mos Dane!
Ce vant te-aduse-aice?'
'Vant rau si de jelire!
Ne calc' paganii, frate, si tara-i la pieire!'
Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gandul sau.
Dan zice: 'De pe munte venit-am sa te ieu,
Sa mergem'.
'Dar! sa mergem!' adauga Ursan
Si mult cu drag priveste grozavu-i buzdugan.
Apoi un corn apuca si buciuma in vant.

IV

Deodata se aude un tropot pe pamant,
Un tropot de copite, potop rotopitor!

Ursan cu al sau oaspe in fund, spre soare, cata,
Si vad sub cerul luciu, in zarea-nflacarata,
Zburand o herghelie de armasari zmeiosi,
Cu coamele in vanturi, cu ochii scanteiosi,
Si-nfiorand campia de-o aspra nechezare.
Un voinicel in floare, pe-un alb fugar calare,
Ii mana c-un harapnic ce-n urma lor pocneste
Si ca un sarpe negru prin aer se-nvarteste.
Ursan le-atine calea si caii stau in loc.
Apoi catre voinicul ce poarta busuioc
El zice: 'Fulgo! prinde-mi pe murgul cel tintat,
Mos Dan si eu la Nistru ne ducem pe luptat!'
'Dar eu, intreaba Fulga, eu sa nu-mi cerc puterea?'
'Tu sa ramai aice ca sa-mi pazesti averea.'

Frumos odor e Fulga! si nalta-i e faptura!
Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
Si parul sau de aur in creti lungi se lasa
Ca pe strujanul verde un caier de matase.
El are glas puternic in gura rumeoara
Si mers cu leganare de gingasa fecioara.
Oricine-1 vede-n soare cu pelita lui alba,
Purtand la brau un palos si pe grumaji o salba,
Se-ntreaba: ce sa fie, fecior de zmeu, ori fata?
Iar cand pe sub altita camasii infirata
Zareste la lumina doi crini iesiti in unda,
Doi pui in neastampar de lebada rotunda,
Rapit de dor, el cade pe ganduri cate-un an!

Voinicul e viteaza copila-a lui Ursan.
Ea intra-n herghelie cu pasul indraznet
Si merge drept la murgul salbatic si razlet,
Zicand lui Dan ce-n treacat ii da povatuiele:
'Mos Dane! tu cu-a tale si eu cu ale mele!'
Sirepul o zareste, ridica narea-n vant,
Incrunta ochiul, bate copita de pamant,
Zburleste coama, salta, in laturi se izbeste;
Dar Fulga zvarle latul, de gat il arcaneste
Si repede ca gandul, s-arunca usurel,
Ii pune mana-n coama si-ncaleca pe el.
Gemand, el sare-n aer pe patru-a lui picioare,
Azvarle, se framanta, se spumega-n sudoare
Si-n zbor plecand deodata, nebun de groaza, murgul
S-afunda-n largul spatiu si spinteca amurgul
Dar cand steluta lunii apare viu la lume,
Copila se intoarce cu murgul alb de spume
Si zice: 'Iata calul! El stie-acum de frau
Ca palosul de mijloc si mijlocul de brau.'
Ursan cu drag raspunde: 'Aibi parte de noroc!'
Apoi cu Dan batranul, arzand de mare foc,
Incaleca si-n umbra dispar ca intr-un nor
Iar Fulga-i urmareste cu sufletul in dor.

V

E noaptea instelata, e calda, linistita!
Se pare ca din ceruri pe lumea adormita
Pluteste-o lina, dulce, divina indurare,
Dar ea nu poate stinge avantul de turbare
Ce duce calaretii pe-ntinderea pustie,
Precum doi spectri gemeni manati de-o vijelie.
Ei zbor tacuti sub ochii stelutelor trezite
In orizontul negru ce-i soarbe si-i inghite.
S-afund mereu in taina noptii; dar gandul lor
De mult e cu tatarii in lupta de omor.
Otinta de lumina prin umbra viu inoata.
Ea creste, se inalta pe zare ca o roata
Si umple de vapaie cerestile abisuri.
Paduri, movile, rauri apar cazute-n visuri,
Dar leul de la munte si vierul de pe vale
Nu vad prin vis de sange decat Moldova-n jale.
'E rosie luna!' zice din doi cel mai batran.
'E luna insetata de sange de pagan!'
Raspunde cel mai aspru Si puii lor de zmei
Se duc tragand doi spectri de umbra dupa ei.
Se duc vartej ca gandul plecat in pribegie,
Se duc pan' ce-a lor umbra intinsa pe campie
Le trece inainte si pan' ce se lovesc
In ochi cu faptul zilei Atunce se opresc.

Si iata-i pe o culme nocturnii calatori,
Lucind sub cerul palid in mantie de zori!
Ei lasa jos pe coasta sa pasca armasarii
Si stau privind in vale cum fac parjol tatarii.
Cinci sate ard in flacari pe camp, si fumul lor
Se-ntinde ca o apa, pluteste ca un nor
De-a lung pe sesul umed, si zboara sus in aer,
Ducand cu el un vuiet de larma si de vaier.
Prin fum se zaresc umbre fuginde, ratacite,
Copii marunti, si mame, si fete despletite,
Si cai scapati in fuga, si caini, si boi in turme,
Goniti de tatarimea ce calca pe-a lor urme.
Ici, colo, se vad cete in lupta inclestate,
Miscari de brate goale in aer ridicate,
Luciri de arme crunte patate ros cu sange
Pe care-o raza vie din soare se rasfrange.
Apoi din vreme-n vreme o ceata luptatoare
Se-mprastie cu graba, lasand cadavre-n soare!
Iar langa Nistru, multa urdie tatareasca
Naprasnic se ucide cu gloata romaneasca.

Dan zice: 'Mai Ursane! acolo e de noi!
Acolo rade moartea in crancenul razboi.
Acolo sa dam proasca, sub ochiul cel de sus,
Tu dinspre faptul zilei, si eu dinspre apus,
Si cale sa deschidem prin aprigul dusman
La lucru-acum, fartate! la lucru, mai Ursan!'
'Amin si Doamne-ajuta!' Ursan voios raspunde,
Si-n gloata fiecare ca viforul patrunde.

VI

Ursan naval' s-arunca in neagra tatarime,
Croind o parte larga prin deasa ei multime.
Sub mana-i buzduganul, unealta de pieire,
Ca un balaur face in juru-i o rotire,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins
Sarmanu-nchide ochii si soarele-i s-a stins!

In laturi, inainte, in urma-i totul moare!
Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,
Si-n urma, si-mprejuru-i, si-n laturi semanate
Zac sute de cadavre cu capete sfarmate.
Si astfel ne-mpacatul Ursan mereu lucreaza,
Si spre apus prin sange mereu inainteaza.
Ca dansul, Dan batranul, erou intinerit,
Tot vine dupa palos spre mandrul rasarit.
El intra si se-ndeasa in gloata tremuranda
Ca junghiul cel de moarte in inima plapanda,
Si palosu-i ce luce ca fulger de urgie
Tot cade-n dreapta,-n stanga si taie-n carne vie
Fug toti si pier din cale-i! El striga: 'Steie fata
Cui place vitejia, cui s-a urat de viata!'
Dar nime nu-ndrazneste la glasu-i sa apara,
Caci el se-nainteaza precum un stalp de para,
Si cine-1 vede falnic, aprins, cu fruntea sus,
Ii pare ca alt soare se-nalta din apus.
Si astfel ambii oaspeti ai mortii ne-mpacate
Cosesc la vieti in floare pe straturi sangerate
S-ajung ei fata-n fata prin apriga furtuna,
Si armele lor ude crucis le impreuna.
'Noroc pe, Ursane!'
'Si pe, tot noroc!'
Dar n-a sfarsit cuvantul Ursan si cade-n loc,
Strapuns de o sageata ce-i intra-n piept adanc.
El scapa buzduganul, se pleaca pe oblanc
Si greu se prabuseste c-un geamat de pe cal.

Tatarii ca zavozii pe dansul dau naval'!
'In laturi, litfe!' striga la ei viteazul Dan,
Punandu-se de paza la capul lui Ursan.
Cu calu-n mana stanga, cu pala-n mana dreapta,
Amenintand cu ochii tatarii, mi-i asteapta
Precum asteapta zimbrul de lupi inconjurat
Sa-i zvarle cu-a lui coarne pe campul spaimantat.
Dar nici gandesc paganii sa deie piept cu el,
Caci palosu-i naprasnic e vultur de otel.
Retrasi in jur deoparte, nemernici, sperieti,
Ei scot din a lor arcuri un vifor de sageti,
Si Dan, lovit in coaste, sopteste cu oftare:
'Ursane, pentru tine de-acum nu e scapare!'
Zicand, el cade-aproape, se sprijina-ntr-o mana
Si palosul lui tine in loc ceata pagana.

O! Dane capitane! puterile-ti slabesc
Si norii pe deasupra-ti trecand se invartesc.
Tu mori! si tatarimea s-apropie de tine!

Dar iata din pustiuri un alb vartej ca vine
Si trece prin urdie ca printr-un lan de grau.
E un voinic calare pe-un cal ce n-are frau,
Voinic, in brau cu palos si pe grumaz cu salba.
E Fulga, ce apare ca o fantasma alba
Si grabnic pe-al ei tata rapeste din gramada,
Apoi cu el dispare ca soimul cu-a sa prada.

'Alah!' racnesc tatarii catand cu groaza-n urma
Dar ce vad ei deodata, caci glasul lor se curma?
Ei vad curgand pe dealuri arcasii din Orhei
Ce vin cu-o falca-n ceruri, aprinsi ca niste zmei!
Un lung fior de spaima patrunde intr-o clipa
Prin deasa tatarime ce-i gata de risipa,
Si toti pe loc la fuga plec iute, se duc orbi,
Cum pleaca din campie un nor intins de corbi.
Amar e de razletul ce-n urma lor ramane!
Si cade, mic sau mare, pe mainile romane!
In fata cu romanul nu-i mila, nu-i iertare,
Nici chiar in san de mama nu poate-avea scapare.
O stiu de mult tatarii, o stiu de la batrani
Si fug, nevrand s-asculte de sefi, de-ai lor stapani
Tot omul vede moartea s-alearga-nspaimantat.
Cel viu uita si lasa pe mortul ne-ngropat
Si far-a-ntoarce capul se duce-orice pagan,
Ca-n umbra fiecarui s-avanta un roman!

Iar hanu-si smulge barba, isi rupe salul verde
Privind urdia-ntreaga in clipa cum se pierde.
Sub ochii lui in lacrimi, pe campul cel de lupte
Apar gramezi de lesuri, gramezi de arme rupte,
De cai ucisi, de care, de corturi risipite,
Si tuiurile oastei de oaste parasite!

O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fala,
Cai, steaguri, cete mandre, stralucitoare arme,
Cladiri de visuri nalte, magie triumfala,
A fost de-ajuns o clipa ca totul sa se darme!

VII

Ghirai a trecut Nistrul inot pe calul sau,
Luand pe Dan ranitul ca prada si trofeu.
El merge de se-nchide in cortu-i, umilit,
Precum un lup din codri ce-a fost de caini gonit.
Trei zile, trei nopti hanul nu gusta-n suflet pace.
Intins ca un cadavru jos pe covor el zace,
Dar cand revine, palid, din lunga-i desperare,
In ochii lui trec fulgeri de cruda razbunare.
El striga sa-i aduca sub cort pe Dan batranul.

Desi cuprins de lanturi, maret intra romanul!
'Ghiaur! zice tatarul cu inima haina,
Ce simte firul ierbii cand coasa e vecina?'
'Ea pleaca fruntea-n pace, raspunde capitanul,
Caci are sa renasca mai frageda la anul!'

Ghirai cade pe ganduri, lasandu-si capu-n piept,
Si, imblanzindu-si glasul: 'O! Dan, om intelept!
Te stiu de mult pe tine, cunosc al tau renume
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe multi tatari cuprins-ai de-ai mortii reci fiori!
Acum iti veni randul si tie ca sa mori.
Priveste! langa usa calaul te pandeste
Cu streangul si cu pala ce-n mana-i zanganeste.
Un semn, si capu-ti zboara la caini si la vulturi,
Si suiletu-ti se pierde in lumea de ghiauri.
Dar insa imi fac mila de ani si de-a ta minte,
Gandind la batranetea ce-apasa-al meu parinte,
Si vreau, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
De vrei tu sa te lepezi acum de legea ta!'

Crestinul Dan, batranul cu suflet luminos,
Inalta-a lui statura si zice maiestos:
'Ceahlaul sub furtuna nu scade musuroi!
Eu, Dan, sub vantul soartei sa scad pagan nu voi.
Deci, nu-mi convine viata miselnic castigata,
Nici pata fardelegii in fruntea mea sapata.
Rusinea-i o rugina pe-o arma de viteaz,
Un vierme ce mananca albeata din obraz.
Cui place sa roseasca, roseasca eu nu vreu
Nici pata pe-a mea arma, nici pe obrazul meu.
Alb am trait un secol pe plaiul stramosesc
Si vreau cu fata alba senin sa ma sfarsesc,
Ca dupa-o viata lunga, ferita de rusine,
Mormantul meu sa fie curat si alb ca mine!
Asa m-a deprins Stefan, usoara tarna-i fie!
La trai fara mustrare si fara prihanie.
Nu-mi trebuie-a ta mila, nu vreau a tale daruri.
Tu imi intinzi o cupa mult plina de amaruri,
Departe ea de mine! mai drept e ca sa mor!
Iar daca ai tu cuget si-ti pasa de-al meu dor,
Ghirai, ma lasa, lasa in ora mortii grele
Sa mai sarut o data pamantul tarii mele!'

Uimit, Ghirai se scoala, cu mana lui desface
Unealta de robie sub care leul zace,
Cumplitul lant ce-l leaga cu stranse noduri sute,
Si zice grabnic: 'Tata, ia calul meu si du-te!'

Batranul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
Si-n aerul Moldovei se umila pieptu-i rece,
Si inima lui creste, si ochii-i plini de jale
Cu drag privesc prin lacrimi podoaba tarii sale.
Sarmanu-ngenuncheaza pe iarba ce straluce,
Isi pleaca fruntea alba, smerit isi face cruce
Si pentru totdeauna saruta ca pe-o moaste
Pamantul ce tresare si care-1 recunoaste
Apoi el se intoarce la hanul, intra-n cort,
Suspina, sovaieste si, palid, cade mort!

Iar hanul, lung privindu-1, rosteste cu durere:
'O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere,
Avand o viata verde in timpul tineretii
Si alba ca zapada in iarna batranetii!'

15 mai 1848

Fratilor, nadejde buna! fiti cu toti in veselie!
Cerul insusi ocroteste scumpa noastra Romanie!
Azi e ziua de-nviere a romanului popor,
Care singur isi urzeste dulce, mandru viitor.

Priviti cerul cum se-ntinde ca o mare-nseninata;
Priviti soarele ce-arunca o lumina inflacarata;
Priviti vaile-nflorite, codrii, muntii inverziti!
Cerul, soarele, pamantul astazi sunt impodobiti;
Caci e ziua mult dorita, caci e zana mult mareata,
Unde falnic se ridica Romania indrazneata!

Fratilor, nadejde buna! azi, sub cerul fara nori,
Libertatea, Romania se-ntalnesc pe campi de flori
S-innoiesc in fata lumei a lor vecinica-nfratire
Dup-o lunga, dureroasa si fatala despartire.

Fratilor, nadejde buna! Viitorul ce urziti
Va fi vrednic de trecutul a stramosilor slaviti!
Barbatia si unirea intre voi de-acum domneasca,
Si strigati in libertate: Romania sa traiasca!

5. Ion Heliade Rǎdulescu (Muntenia)

Areopagul bestiilor

Un lup odata se plangea tare
Ca, de ce merge, lumea se strica:
Bestie mare,
Bestie mica
Azi e totuna, ori lupi, ori miei
Grele prefaceri! timpi si mai grei!
Ca pe el, lupul, toti il injura
Si toti cu totul il prada,-l fura
S-apoi cand e o vulpe de rea reputaciune,
D-o viata prea urata, ce nu se poate spune,
Si, culme peste toate,
Vecina, din pacate,
Il fura, blestemata, intocmai ca un frate.
Si n-o mai poate duce cu portu-i cilibiu,
Caci marea-i patienta il baga-n iad de viu.
Facu, dar, peticiune,
Cu foc si rugaciune,
P-o limba reformata,
Si trase-n judecata
Si el, ca naciunal,
Pe vulpe-n tribunal,
Compus, ca niciodata,
D-un urs cu branca lata,
D-un bucefal-pardos,
D-un zriptor si cocos;
Era s-un rangutan,
Era si un curcan:
Toti judeci ca aceia, inalt areopagiu,
De bestii arbitragiu.
Petitia pornise pan lupul, sa se planga,
Si-n dreapta-si lua locul, iar vulpea in a stanga.
Procesul era-n forme, avea si avocati,
Tot zmei de doctorati
P-o limba bestiala
Ce-i zic si naciunala,
Erau si speptatori,
Aptrite si actori;
Vorbea d-un reglemant,
Scotea s-un testamant
Pe limba bestiala,
P-atuncea naciunala.
Princip! proprietate! nea lupul nainta;
Fratie! libertate! lea vulpea declama.
Justitie! Mpilare! Virtute!Strambatate!
Ba cauza! Ba gasca! Minciune! Veritate
Martiriu, abnegatii! Desfrau, ipocrizie!
Ba Dumnezeu ma stie!
Ba binele comun!
Ba binele strabun
Ba lupul si d-onoare cu dintii se tinea,
Si pana la candoare si vulpea intindea.
D-acestea talmes-balmes din ambe parti tuna,
Spelunca de cicane, de uiet rasuna.
Batea cu laba lupul, pe hoata fulgera,
Sarea, tipa si vulpea: Calomnie!striga,
Si iarasi la martiriu, si iar la libertate,
Si iarasi la onoare, si iar la veritate.
Si vulpea, ca isteata,
A lupului trecute le da de tot pe fata;
Ci de trecutul vulpii si lupul se inhata.
Ajunsera, in fine, a-si arunca in nas,
Pe tarnuit, pe ras,
Ultrage foarte grele l-a unuia domnie
S-a vulpii dibacie;
Ajunse pan sa zica ca lupii sunt rapaci!
Si lupul sa intoarca ca vulpile-s carpaci!
Atunci sa fi vazut
Ce nu s-a mai vazut!
Scot dreptul natural,
Scot dreptul criminal,
Ba dreptul zoologic,
Ba cursul patologic
Fratiei medicale scotea si la patente,
Din cele mai potente,
Si dezvolta amarnic stiinta economica
Si arta hironomica,
Si drepturile toate, pe fata si pe dos,
Din scoarta pana-n scoarta retorice sofiate.
Demostene, Cicero ar fi ramas pe jos
Cu gurile cascate.
Nu prea stiau de carte ai judici bestiali,
S-avand cam pe a ranza pe zisii naciunali,
Pe unul si pe altul intruna condamnara,
Sentinta pronuntara:
Tu minti, jupane lupe, cand ne vorbesti d-onoare,
Ca n-ai princip, nici lege;
Si tu, vulpe, de unde iesisi cu a candoare?
Pe amandoi sa-i lege!
Furatele de vulpe de lup s-au fost furat,
Vazute-nvederat,
Si toate sa s-aduca aci in tribunal.
Articolul cutare din dreptul bestial
Le da neaparat,
Dup-al naturii curs,
La zgripsor si la urs.
Cocosul si curcanul,
Precum si rangutanul,
Precum si bucefalul vor fi de marturie,
Sa puie-aci pecetea, precum ca sa se stie. (*areopag = consiliu si tribunal suprem din Atena antica. ♦ Fig. (Livr.) Adunare de savanti, de artisti de mare valoare, de mare competenta)

Depǎrtarea

Singurica si umbroasa,
Dumbravioara,-n tine viu
Trista-mi inima noptoasa
In repaos sa mi-o tiu.
Orice-obiect ce altui place
Eu il vaz posomorat;
Am pierdut dulcea mea pace
Si eu insumi m-am urat.
Nina mea, frumosu-mi focul,
E aci! Dorul mi-a spus.
Vai! o caut in tot locul
Si stiu singur ca s-a dus!
Cate ori, frunze iubite,
Umbra voastr-o coperi!
Curs de ceasuri fericite
Cat de repede fugi!
Spuneti, spuneti, drage unde,
Voi vedea-o eu sau nu?
Vai! dar eco imi raspunde
Si imi par ca zice: nu!
Simt o dulce murmurare,
Un suspin poate va fi;
Poate-a zane-mi e oftare
Ce imi zice: va veni.
Vai! e raul ce se frange
Printre stanci lacrimator,
Si nu murmura, ci plange,
Ca-i e mila d-al meu dor.

Zburǎtorul

'Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate,
Multimi de vinetele pe san mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, racori ma iau la spate,
Imi ard buzele, mama, obrajii-mi se palesc!

Ah! inima-mi zvacneste! si zboara de la mine!
Imi cere nu-s' ce-mi cere! si nu stiu ce i-as da:
Si cald, si rece, uite, ca-mi furnica prin vine,
In brate n-am nimica si parca am ceva;

Ca uite, ma vezi, mama? asa se-ncruciseaza,
Si nici nu prinz de veste cand singura ma strang
Si tremur de nesatiu, si ochii-mi vapaiaza,
Pornesc dintr-insii lacrimi, si plang, maicuta, plang.

Ia pune mana, mama, pe frunte, ce sudoare!
Obrajii unul arde si altul mi-a racit!
Un nod colea m-apuca, ici coasta rau ma doare;
In trup o piroteala de tot m-a stapanit.

Oar' ce sa fie asta? Intreaba pe bunica:
O sti vrun leac ea doara o fi vrun zburator.
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la mos popa, ori mergi la vrajitor.

Si unul sa se roage, ca poate ma dezleaga;
Matusile cu bobii fac multe si desfac;
Si vrajitorul ala si apele incheaga;
Alearga la ei, mama, ca doar mi-or da de leac.

De cum se face ziua si scot manzat-afara
S-o man pe potecuta la iarba colea-n crang,
Vezi, catu-i ziulita, si zi acum de vara,
Un dor nespus m-apuca, si plang, maicuta, plang.

Brandusa paste iarba la umbra langa mine,
La raulet s-adapa, pe maluri pribegind;
Zau, nu stiu cand se duce, ca ma trezesc cand vine,
Si simt ca misca tufa, aud crangul trosnind.

Atunci inima-mi bate si sar ca din visare,
Si parc-astept pe cine? si pare c-a sosit.
Acest fel toata viata-mi e lunga asteptare,
Si nu soseste nimeni! Ce chin nesuferit!

In arsita caldurii, cand vantulet adie,
Cand plopul a sa frunza o tremura usor
Si-n tot crangul o soapta s-ardica si-l invie,
Eu parca-mi aud scrisul pe sus cu vantu-n zbor;

Si cand imi misca topul, cosita se ridica,
Ma sperii, dar imi place prin vine un fior
Imi fulgera si-mi zice: 'Desteapta-te, Florica,
Sunt eu, vin sa te mangai' Dar e un vant usor!

Oar' ce sa fie asta? Intreaba pe bunica:
O sti vrun leac ea doara o fi vrun zburator;
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la mos popa, ori mergi la vrajitor.'

Asa plangea Florica si, biet, isi spunea dorul
Pe prispa langa ma-sa, s-obida o neca;
Junicea-n batatura mugea, cata oborul,
Si ma-sa sta pe ganduri, si fata suspina.

Era in murgul serii si soarele sfintise;
A puturilor cumpeni tipand parca chemau
A satului cireada, ce greu, mereu sosise,
Si vitele muginde la jgheab intins paseau.

Dar altele-adapate trageau in batatura,
In gemete de muma viteii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmura;
Zglobii sarind viteii la uger alergau.

S-astampara ast zgomot, s-a laptelui fantana
Incepe sa s-auda ca soapta in susur,
Cand ugerul se lasa sub fecioreasca mana
Si prunca vitelusa tot tremura-mprejur.

Incep a luci stele rand una cate una
Si focuri in tot satul incep a se vedea;
Tarzie asta-seara rasare-acum si luna,
Si, cobe, cateodata tot cade cate-o stea.

Dar campul si argeaua campeanul osteneste
Si dup-o cina scurta si somnul a sosit.
Tacere pretutindeni acuma stapaneste,
Si latratorii numai s-aud necontenit.

E noapte nalta, nalta; din mijlocul tariei
Vesmantul sau cel negru, de stele semanat,
Destins cuprinde lumea, ce-n bratele somniei
Viseaza cate-aievea desteapta n-a visat.

Tacere este totul si nemiscare plina:
Incantec sau descantec pe lume s-a lasat;
Nici frunza nu se misca, nici vantul nu suspina,
Si apele dorm duse, si morile au stat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
'Dar ce lumina iute ca fulger trecatoare
Din miazanoapte scapa cu urme de scantei?
Vro stea mai cade iara? vrun imparat mai moare?
Ori e--sa nu mai fie! vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Vazusi, impelitatu,
Ca tinta l-alde Floarea in clipa strabatu!
Si drept pe cos, leicuta! ce n-ai gandi, spurcatu!
Inchina-te, surato! Vazutu-l-ai si tu?

Balaur de lumina cu coada-nflacarata,
Si-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curata;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pandeste, bata-l crucea! si-n somn colea mi-ti vine
Ca brad un flacaiandru, si tras ca prin inel,
Balai, cu parul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sange, s-un nas --ca vai de el!

O! biata fetisoara! mi-e mila de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slabit
Si s-a palit copila! ce bine-a zis bunica:
Sa fuga fata mare de focul de iubit!

Ca-ncepe de viseaza, si visu-n lipitura
Incepe-a se preface, si lipitura-n zmeu,
Si ce-i mai faci pe urma? ca nici descantatura,
Nici rugi nu te mai scapa, fereasca Dumnezeu!'

5.     Cezar Bolliac (Muntenia)

Carnavalul

Incepe carnavalul! si-n salele bogate
Se cerc artisti si muzici placeri mai noi s-arate,
In noua veselii!
O! ce de griji acuma la noua toalete!
Ce visuri dulci, frumoase, in junele cochete!
Ce mii de bucurii!

Fetita tot viseaza la flori, l-a ei ghirlanta,
La gaza cea subtire, la rochia-i eleganta
Si la ai ei cercei;
Gandeste la raspunsuri, la gratii, la cuvinte;
Isi rade in oglinda de loc ce-si pune-n minte
Ceva ce-i place ei.

Corsetul aci-si pune; isi cearca iar rochita,
Pandlica care-o prinde, - saraca copilita!
Viata-i e romant!
O! cat a sa mai joace! Ce bine a sa-i vie
Si par si rochi, pandlice, buchet de iasomie
La sol in contra-dant!

Multime de machine prin case de neveste!
Famei si croitorii abia le prinzi de veste
Cand vin, cand se strecor!
Parintii schimba cifre in foile de zestre;
Galantii-n neastampar citesc pe sub ferestre
Bileturi dulci d-amor.

O! cate case noua si cate case sparte!
Ce visuri isi mai face batrani si juni in parte
In lungul carnaval!
Tot fierbe-n capitala! si lumea isi propune
Un lant de fericire, un sir de lucruri bune
De la intaiul bal!

Voi, cati va rade soarta! ganditi ca-n aste zile
Stau sub pamanturi, ocne, prin temniti si exile
Atati nevinovati,
Pe care pizma, ura si neagra calomnie
I-au parasit cruzimei, si oarba tiranie
Ii ia necercetati!

II

Cand armasarii vostri, cu coama lor pletoasa,
Alerg si scapar iute p-o gheata-alunecoasa,
Ca fulger, ca naluc;
Si langa drumul vostru, - o! tremura in cale
Un biet batran ca iarna, cu piept, picioare goale,
Flamand si fara suc;

S-opreste, -si ia caciula, spre voi mana intinde,
Si trista lui catare in ruga se aprinde
Vazand ca nu-l vedeti;
Si tremurandu-i barba, spre ceruri mormaieste;
Cand sania din urma de ziduri il striveste;
Voi treceti si radeti!

Nebunilor ce sunteti! Va pare ca e o gluma
Un cap strivit de ziduri, un om ce se consuma
De foame si de frig!
Va pare ca e gluma cand crunta disperarea
Si tinta catre ceruri; - va radeti voi de starea
Victimelor ce strig:
.
.

III

Cand o caldura dulce, samururi, catifele,
Sub draperii bogate de stofe, de dantele,
V-adoarme p-un divan;
Cand mii lumini ascunse in lampe colorate
Resfrang si va-nmulteste-n oglinzile-ardicate
De jos pana-n tavan;

S-o copilita dulce, razanda, gratioasa,
In reverente intra usoara si frumoasa
Ca si un ingeras, -
Si dupa ea un june maret, voios si tare,
Cu fata vie, plina, cu fruntea-ntinsa, mare,
Si sed p-un scaunas;

Cand va vedeti intr-insii pre voi miniatura,
Si gest, organ, accente, oricare a lor trasura
E-a voastra, - ii iubiti!
Isi vede muma sotul, si tata iar sotia;
Si stiti c-aveti mijloace, va iarta avutia
Sa-i faceti fericiti;

Oare ganditi atuncea ca poate-n alta casa
Au doi batrani o fata, tot astfel de frumoasa,
Dar e traita rau;
Si plang, caci maine poate copila o s-apuce
O cale n-au de hrana; si viata este dulce,
C-asa va Dumnezeu.

IV

Cand cina va asteapta in sala de mancare,
Si-n giurul vostru vase cu flori mirositoare
Va-mbata de miros;
Cand ochii vi se pierde pe mese incarcate
D-argint, de portelane, cristale tot-sapate,
C-un viu foc luminos;

Si cand pe masa voastra cea plina de legume
Ce globu-ntreg produce, d-esente si de spume,
De vinuri spumegand,
Vedeti indestularea ce cara, gramadeste,
S-un sir de servi in prajma ce-alerg, va ocoleste
Punand si ardicand;

Atunci, atunci gandit-ati ca langa casa voastra
Este-o casuta veche si sparta, mica, proasta;
Si crivatu luand
Hartia din ferestre, un viscol o petrece,
Baga in ea zapada; e frig intr-insa, rece,
Caci toata e in vant!

Gandit-ati vre o data c-aci-n asta cocioaba,
O vaduva saraca, bolnava, goala, slaba,
Cu sase copilasi,
Stau in ocol pre vatra abia cu un taciune!
L-e frig, l-e somn, l-e foame si pic de slabiciune,
O, mult sunt dragalasi!

Cand unul dintre dansii ardic-o manusita
Scut rosie ca racu, si-i zice: Maiculita,
Te scoal, nu mai dormi!
N-e frig si ne e foame; te scoal! fa focu mare!
Da-mi paine! Pune masa! si ea,-n delir, tresare!
Nu poate a-i mai minti.

Se scoala,-si smulge parul si iese pe zapada,
Si vede casa voastra in veci tot in parada,
In veci in veselii:
Ferestrile-ndoite ce crapa de lumina
Si vesela-va umbra razanda, dulce, lina,
Saltand in bucurii

Curand! Dati in genunche! Uitati! O! piara slava!
Blastemele s-azvarla, precum s-azvarla lava
Ce-o varsa un vulcan!
O! Tremurati! caci glasu-i in ceruri e puternic!
Mai greu decat sentinta cu care un nemernic
Striveste un sarman!

Clǎcasul

Oh ! legati pentru vecie
De pamintul unde stam,
Platim vecinica chirie
Si pe apa care bem.
Nu avem nimic al nostru ;
Tot in preajma e strain !
Venim rupti din lucrul vostru
Si dam peste-al lipsei chin.

Ca un dobitoc de munca,
Ca copaciul roditor,
Ca rodirea dintr-o lunca
Voi striviti pe muncitor.
El si fiii, si sotie,
Boul, vaca si vitei,
Toti sunt zestre pe mosie :
Robi ai muncii, robi ai ei.

Sunteti veseli cind ne vindeti
In arenda la cochinti !
Camata pe munca prindeti
Pruncilor de la parinti !
Batrin, vaduva, copilul
Munca-le va sunt datori ;
Si sudoarea lor, suspinul
V-aprind setea de comori.

Dupa ce, prin asuprire,
Stoarceti, ca proprietari,
Veniti iar, ca stapinire,
Nascociti la biruri mari,
S-apoi v-asezati pe jete
Jefuind ca dregatori !
Zgriptori cu-ntreite fete,
Jupuiti pe muncitori.

II

Noi le suntem toat-averea.
Munca ne-o masor cum vor ;
Fiii nostri l-e puterea,
S-aste miini, comoara lor.
Ei traiesc in nelucrare ;
Munca-ne de zece ani
Pun p-o haina de purtare,
P-un ospat, cu sarlatani.

L-a lor jicnite, grinare,
Ca p-albine ne adun ;
Cind sunt pline de mincare,
De tot ce-are tara bun,
Gonesc musca, infund infund uleiul.
Ne pun fum ca sa fugim ;
Ei iau mierea, noi bordeiul
Gol ca palma lor gasim.

III

D-astazi, munca-ne e-a noastra
S-o schimbam pentru pamint.
Mincati voi tarina voastra !
Munca noi n-o dam in vint.
Si, de vreti s-aveti cuvintul,
De vreti a va domiri :
Este-al bratului pamintul,
A-l lucra, nu a-i robi.

Piinea, fierul o rodeste ;
Tot cu fierul ne-o pastram ;
Ea e-a celui ce-o munceste ;
Trintorilor n-o mai dam.
V-am cerut, de mila, dreptul
Cu tocmeala intre frati.
Nu vreti ? Ni-l tinem cu pieptul,
Si veniti de ni-l luati !

(Paris, 1851, ianuarie)

Sonet

Din zi in zi mai trista, sarmana Romanie;
De doua veacuri jalea iti creste ne-ncetat!
Traian se mira, plange, priveste-a ta campie
Ce-o stie camp, odata de Acvil-aparat.

O! Trista-i suvenirea la cei in agonie!
Amar e cand te doare, sa vezi ca-esti impilat,
Sa-neci a tale lacrami; sa vii, cu bucurie,
A saruta si mana ce stii ca te-a tradat!

Pe cine astepti oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calca in picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amagesti! Dar, afla si crede in tacere:
Oricare slabiciune in chinuri ia putere
In fiare creste iute vartutea lui Samson!

(La anul 1839)