Inceputurile psihologiei in Grecia Antica: filosofia presocratica

Inceputurile psihologiei in Grecia Antica

In perioada respectiva, sufletul era conceput ca materie subtila sau idee, fiind considerat esenta si principiul vietii. De regula, gandirea greceasca, inaintea erei noastre, este impartita de istorie in urmatoarele subperioade: sec. VIII - VI perioada primitiva, sec. VI - III perioada clasica si sec. III - I perioada elenista.

Sufletul omenesc in filosofia presocratica

In istoria veche a civilizatiei omenesti se constituie o conceptie potrivit careia toate lucrurile au suflet (animism) (Manzat, 2007). In acea perioada oamenii si-au inchipuit originea fenomenelor prin analogie cu singura cauza pe care o intelegeau mai bine, si anume propria lor vointa. Cauzele fenomenelor erau "vointe", dar intrucat era vorba de fenomene la scara intregii naturi, atunci si fortele care produceau aceste fenomene trebuia sa apartina unor puteri supranaturale, si anume zeii

In acele timpuri indepartate nu exista profesia de "filosof". Filosofii erau in acelasi timp invatati, matematicieni, geometri, astronomi. Cea mai veche scoala filosofica a fost Scoala din Milet, ai carei reprezentanti de frunte au fost:

Thales (intemeietorul scolii) sustine ca sufletul omenesc este fara varsta, nemuritor, fiind principiul unei miscari spontane si eterne si are atributul imortalitatii.

Anaximandru formuleaza teorii privitoare la cosmos, originea speciilor, iar principiul lumii este materia nedeterminata si infinita

Anaximene considera ca lucrurile provin dintr-un principiu material - aerul.

Pitagora a fost continuatorul cosmologiei propagate de fizicienii din Milet, el substituind insa apa cu numarul pe care il considera ca stand la originea tuturor locurilor. Sufletul este considerat de catre Pitagora un numar care vine din afara. Pentru prima data se mentioneaza ideea de lege naturala abstracta, care genereaza atat universul cat si viata.

Heraclit din Efes va sustine ca baza tuturor lucrurilor se afla in lupta contrariilor, nasterea si conservarea, viata si dezvoltarea datorandu-se echilibrului dintre contrarii, dand ca si exemple: ziua - noaptea, vara - iarna, moartea - viata. Pentru Heraclit, sufletul este o suflare calda, usoara si uscata, considerand ca focul este principiul vietii. Cunoasterea umana se realizeaza prin simturi si ratiune, aceasta din urma ajutand omul sa descopere si sa inteleaga cu adevarat lumea lucrurilor.

Contributii insemnate au adus Zenon si Anaxagora care sustineau ca lucrurile se divizeaza sa nesfarsit, dar partea ramane identica cu intregul. Anaxagora da exemplu ca o picatura de sange e sange si nu altceva.

Mai tarziu, Empedocle va sustine ideea ca focul, aerul, apa si pamantul stau la baza cunoasterii, natura fiind "animatorul" pasiunilor omenesti: iubirea (forta unificatoare a lucrurilor materiale) si ura (forta separatoare). El defineste gandirea si mai ales senzatiile in unitate cu fiziologicul, acestea fiind considerate functiuni ale elementelor materiale. Cele patru materiale (apa, aer, foc si pamant) sunt regasite in cela patru forme de temperament: sangvin - apa - primavara; coleric - foc - vara; flegmatic - aer - iarna; melancolic - pamant - toamna.

Democrit din Abdera (reprezentant al Scolii atomista) sustine ca sufletul este format din atomi ceva mai rotunzi si mai netezi decat cei materiali. Acesta considera ca senzatiile vizuale sunt provocate de transporturi ale unor mulaje ce se desprind de obiecte si patrund in ochi. Democrit avanseaza ideea ca educatia e un factor de progres pentru om si pentru societate.

In perioada lui Pericle, cunoscuta ca "veacul de aur", meditatia filosofica si cea psihologica va cunoaste o dezvoltare deosebita. In aceste timpuri amprente importante sunt lasate de Protagoras (numit si "negustorul de intelepciune") si Gorgias, care va dezvolta idei considerate avangardiste pentru epoca respectiva. Se sustine faptul ca Protagoras a formulat si a pus in circulatie sintagma "omul este masura tuturor lucrurilor". De asemenea, Protagoras va apara ideea ca nimic cu exista decat ceea ce e simtit, invocandu-se astfel atat rolul experientei, cat si a utilitatii actiunilor de cunoastere.

Conceptia despre om la Socrate

Deosebirea radicala dintre Socrate si filosofii de dinaintea sa este ca acesta isi axeaza cercetare asupra omului care se cauta pe sine, si nu vizeaza explicarea lumii sau intelegerea fiintei. Incepand cu Socrate, filosofia se centreaza pe om, considerandu-l autonom fata de lumea inconjuratoare.

Socrate este cel care reorienteaza gandirea psihologica prin inlocuirea termenilor materiali (apa, aer, foc si pamant) cu anumite calitati interne ale omului, cum ar fi: intelect, simturi, aspiratii, reprezentarea fericirii. In conditiile unei filosofii centrate pe natura, Socrate a venit cu descoperirea omului ca pura constiinta. Constiinta apare ca un sistem de cunostinte. Aceasta viziune este exprimata in celebra sintagma "Cunoaste-te pe tine insuti!" (Nosce te ipsum), fapt la care se ajunge pe care inductiva prin intrebari care constituie un fel de "masina" a adevarului. Astfel, cunoscuta metoda, denumita maieutica sau arta interogatiei consta in desprinderea adevarului. Peste veacuri, maieutica socratica avea sa devina brainstorming, cunoscuta metoda de stimulare a creativitatii individuale.

Socrate, plecand de la premisa "Stiu ca nu stiu nimic.", subliniaza ca individul aduce pe lume adevarul pe care-l are in sine si pe care momentan il uitase. Mai tarziu Aristotel considera ca Socrate a pus bazele stiintei prin discursurile inductive si prin construirea definitiilor. Desi nu a lasat opere scrise, Socrate a centrat gandirea filosofica pe problematica umana, a experientei, a cunoasterii, a moralului, a raportului cu sine.

Sufletul nemuritor la Platon

Platon, ca discipol al lui Socrate, il ca reda pe acesta in adevarata sa grandoare, creand astfel in istorie un model al genezei "lumina din lumina". Platon este socotit a fi fondatorul Academiei din Atena (o scoala de filosofie in frumoasa gradina dedicata zeului Akademos).

Conceptia lui Platon este interesanta prin urmatoarele aspecte:

postuleaza ideea identitatii dintre existenta si cunoastere, fiind deschizatorul de drumuri ale idealismului in filozofie.;

fara a recunoaste psihologia ca domeniu distinct de cunoastere, Platon concepe un model functionalist ale sufletului;

el vorbeste de motivatiei, energie sau vointa rezultata din sinteza trebuintelor cu ratiunea;

el afirma intaietatea sufletului fata de corp, distingand practic 3 suflete cu functii diferite:

unul la nivelul capului, care exprima dorinta de cunoastere, sediul intelectului si ratiunii;

unul la nivelul pieptului, care exprima dorinta de onoruri si afirmare sociala, curajul, stradania si vointa;

unul la nivelul abdomenului, care exprima nevoia de satisfacere a trebuintelor trupesti, centrul poftelor si al trebuintelor.

Astfel sufletul era considerat ca fiind alcatuit din instincte, afectivitate si intelect.

Una dintre problemele abordate de Platon facea trimitere la procesele senzoriale, pe care le considera ca fiind efecte directe a raportului dintre subiect si obiect. Acesta remarca printre altele chiar existenta pragurilor senzoriale subliminale pe care le explica printr-o intensitate mai redusa a influxurilor exterioare care nu reusesc sa treaca din suflet in corp.

Privitor la cunoastere, Platon sublinia ca ideile si nu lucrurile au o existenta reala, reprezentand cauza exemplara a ceea ce este constant in natura. In conceptia lui Platon, existenta este identificata cu unitatea si binele care impreuna genereaza frumosul. Platon a elaborat Teoria Ideilor potrivit careia adevarata realitate o constituie Ideile (de exemplu: Ideea de frumos, Ideea de dreptate, Ideea de om etc.). Ce sunt Ideile? Platon raspundea ca Ideile reprezinta adevarata realitate, cea din care deriva fiinta lucrurilor din cuprinsul lumii. Ele nu sunt "reale", cum sunt lucrurile, ci intrunesc fiinta si valoarea, fiind izvorul binelui.

De multe ori Platon recurgea la povesti mitice, pentru a putea sa se faca mai bine inteles. Asa a aparut si Mitul pesterii, cea mai celebra povestire.

Platon descrie o pestera adanca, in care stateau inlantuiti niste prizonieri, cu fata la perete. Prin spatele lor trecea o carare abrupta, pe care se perindau oameni si obiecte. Dincolo de carare ardea un foc[1] mare, iar si mai in spate se afla intrarea pesterii, luminata de afara de Soare. Prizonierii nu-si putea intoarce capul, singurul lucru pe care puteau sa-l vada era peretele din fundul pesterii, pe care observau cum se perinda umbrele proiectate ale celor care se miscau neincetat pe carare. Neputand percepe nimic altceva decat aceste umbre, prizonierii le luau drept realitate si-si concentrau atentia asupra modului in care acestea se succedeau. Unii dintre ei au devenit foarte priceputi si. descoperind o anumita regularitate in perindarea umbrelor, ajungeau sa prevada revenirea uneia sau alteia.

Unul dintre prizonieri a reusit sa se smulga din lanturi, iar ridicandu-se cu greu, s-a intors cu mare efort si a descoperit cararea, oamenii care treceau, obiectele[4], focul. Apoi, tarandu-se, reuseste sa iasa afara din pestera. Lumina zilei era atat de puternica incat acesta nu mai vede nimic. Acest prizonier era nevoit sa se deprinda putin cate putin cu noua lui situatie in care se afla, contempland mai intai nu lucrurile luminate, ci umbrele lor sau reflexele lor in apa. treptat a ajuns sa se obisnuiasca cu lumina zilei, fiind capabil sa priveasca si inspre Soare . El a descoperit astfel o lume atat de extraordinara , de uimitoare, incat nu putea pastra descoperirea doar pentru sine. Asadar s-a coborat inapoi in pestera pentru a putea sa le impartaseasca experienta si celorlalti prizonieri, spunandu-le: "Sunteti nebuni daca ramaneti astfel inlantuiti aici, lasandu-va amagiti de umbre." In momentul in care a coborat in pestera era atat de intuneric, incat nu mai distingea nimic. A pierdut obisnuinta lumii umbrelor si acum se arata mai stangaci si mai ignorant decat ceilalti, ajungand de rasul tuturor.