METODELE PSIHOLOGIEI

METODELE PSIHOLOGIEI

Studiul psihologiei ne demonstreaza ca trebuie sa fim deosebit de atenti cand colectam in mod sistematic informatii despre fiintele umane. Acest lucru se datoreaza in parte faptului ca noi insine, ca fiinte umane, avem unele idei preconcepute adanc inradacinate (bias). Avem tendinta de a generaliza pornind de la propria experienta, tendinta de a gandi ca daca noi suntem obisnuiti cu ceva anume, atunci acel ceva se intampla destul de des sau este destul de probabil sa se intample. In realitate, experienta noastra poate fi destul de atipica. Ni se pare ca suntem obiectivi si analitici cand in realitate, nu suntem deloc asa. Aceste mecanisme nu sunt intotdeauna nocive, ele ne ajuta sa supravietuim intr-o lume complexa si sunt o parte din ceea ce face ca omul sa fie unul dintre cele mai adaptabile animale existente vreodata pe aceasta planeta.

Metoda defineste calea, itinerariul, structura de ordine sau programul dupa care se regleaza actiunile intelectuale si practica, in vederea atingerii unui scop.

Metodele sunt ghidate de conceptia generala a cercetatorului, de principiile teoretico-stiintifice de la care porneste, reunite sub denumirea de metodologia cercetarii. Fiecare scoala sau orientare psihologica isi are propria sa metodologie de cercetare.

Abordari stiintifice

Exista doua abordari principale ale cercetarii stiintifice:

abordarea ipotetico-deductiva, in cazul careia omul de stiinta incepe printr-o teorie, apoi investigheaza daca aceasta este adevarata prin generarea de ipoteze si testarea acestora;

abordarea inductiva, in cazul careia omul de stiinta traseaza principii sau idei generale din datele colectate.

In cazul abordarii ipotetico-deductive, teoria se bazeaza pe observatii anterioare, care pot fi informale, rezultate din experienta, sau observatii dezvoltate cu atentie in urma rezultatelor altor studii sau extrase din cercetari inductive.

Pentru a vedea daca teoria se verifica in realitate este necesara testarea acesteia. Cercetatorii folosesc un termen specific pentru ideile ce sunt supuse verificarii in acest mod, numindu-le ipoteze.

O ipoteza este o predictie asupra a ceea ce se va intampla intr-o anumita situatie. O data ce ipoteza a fost formulata, cercetatorul elaboreaza un studiu sistematic in scopul de a testa ipoteza si de a vedea daca aceasta se verifica. Rezultatele acestui studiu ii permit cercetatorului fie sa respinga, fie sa accepte ipoteza.

Abordarea inductiva incepe cu strangerea datelor, unele cercetari plecand de la investigatia directa a subiectilor asupra carora se intervine, iar altele, utilizand datele de interviu pentru a intelege experientele oamenilor. Dupa ce datele au fost colectate, psihologul le analizeaza, cautand teme si principii comune pe care datele respective le pot dezvalui.

Cercetarea inductiva este utilizata in general atunci cand psihologii exploreaza o zona de cunoastere complet noua. Ea este folosita in special de cercetatorii profesionisti care au fost pregatiti in privinta standardelor de rigoare si detaliu necesare.

Pentru studentii la psihologie este mai practic sa utilizeze metodele ipotetico-deductive pentru a se asigura ca studiile sunt realizate in mod adecvat.

Principalele metode de cercetare

Exista mai multe metode prin care pot fi testate ipotezele in psihologie: prin studii observationale, prin experimente, prin metoda convorbirii, prin ancheta psihologica, prin metode psihometrice s.a.

Metoda observatiei

Observatia consta in urmarirea intentionata si inregistrarea exacta, sistematica a diferitelor manifestari comportamentale ale individului (sau grupului) ca si a contextului situational al comportamentului.

Continuturile observatiei sunt:

simptomatica stabila - trasaturi bioconstitutionale ale individului (inaltimea, greutatea, circumferinta craniana etc.) ca si trasaturile fizionomice (aspectul capului, fetei, relatiile dintre diferitele detalii anatomice ale fetei: frunte, nasul, barbia, ochii etc.);

simptomatica labila - multitudinea comportamentelor si conduitele flexibile, mobile ale individului, cum ar fi conduita verbala, motorie, mnezica, inteligenta etc., ca si varietatea expresiilor comportamentelor (ex: expresiile afective, atitudinale etc.).

Cercetatorul face apel la mai multe forme de observatie, care pot fi clasificate in functie de diverse criterii:

orientarea actului observational: autoobservatia si observatia propriu-zisa;

prezenta sau absenta intentiei de a observa: ocazionala si sistematica;

prezenta sau absenta observatorului: directa, indirecta, cu observator uitat, ignorat, cu observator ascuns;

implicarea sau nonimplicarea observatorului: pasiva si participativa;

durata observarii: continua si discontinua;

obiectivele urmarite: integrala si selectiva.

Observatia permite surprinderea manifestarilor comportamentale naturale, firesti ale individului, in conditiile obisnuite de viata si activitate, oferind mai ales date de ordin calitativ.

Metoda experimentului

Metoda cea mai riguroasa de testare a unei ipoteze este experimentul. Prin experiment, cercetatorul isi testeaza ideile intr-un mediu controlat si determina conditiile care cauzeaza anumite efecte.

Experimentatorul intervine efectiv, provoaca intentionat un anumit fenomen. El izoleaza variabilele cercetate (variabile dependente) de alte variabile, manipulate de cercetator, care influenteaza manifestarea fenomenului studiat (variabile independente); variaza, modifica conditiile de manifestare a fenomenului, repeta fenomenul pe acelasi subiect sau pe subiecti diferiti, pentru a determina legitatea lui de manifestare. De asemenea, compara rezultatele obtinute la grupul experimental (grupul asupra caruia se intervine) cu cele obtinute la grupul martor sau de control, pentru a vedea in ce masura ele se datoreaza variabilelor experimentale utilizate.

Exista mai multe forme de experimente: experimentul de laborator si experimentul natural, ce prezinta o forma particulara, si anume experimentul psihopedagogic, care poate fi de doua feluri: constatativ si formativ.

Experimentul, indiferent de tipul sau, apeleaza la trei scheme experimentale:

prezentarea repetata a unuia si aceluiasi stimul pe una si aceeasi persoana si inregistrarea progresului obtinut;

prezentarea unor stimuli diferiti, uneia si aceleiasi persoane, pentru a surprinde superioritatea unui anume tip de stimulari;

aplicarea unuia si aceluiasi stimul pe mai multe persoane, pentru a surprinde rolul diferentelor individuale.

Metoda convorbirii

Convorbirea este o discutie angajata intre cercetator si subiectul investigat. Spre deosebire de observatie si experiment, prin intermediul carora investigam conduitele, reactiile exterioare ale subiectului, convorbirea permite decodarea mai directa a vietii interioare a acestuia, a intentiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiratiilor, conflictelor, prejudecatilor si mentalitatilor, sentimentelor si valorilor subiectului.

Exista mai multe forme ale convorbirii:

convorbirea standardizata, dirijata, structurata (formularea acelorasi intrebari, in aceeasi forma si ordine tuturor subiectilor);

convorbirea semistandardizata, semistructurata (bazata pe adresarea unor intrebari suplimentare, pe reformularea unora, pe schimbarea succesiunii lor);

convorbirea libera, spontana, asociativa (se deruleaza in functie de particularitatile situatiei, de caracteristicile psihoindividuale ale subiectului si de particularitatile momentului in care se desfasoara).

Marele avantaj al convorbirii consta in faptul ca permite recoltarea unor informatii numeroase, variate si pretioase, intr-un timp relativ scurt. Datele obtinute prin metoda convorbirii se impune sa fie completate si verificate prin alte metode.

Metoda anchetei psihologice

Ancheta, ca metoda de cercetare psihologica, presupune recoltarea sistematica a unor informatii despre viata psihica a unui individ sau a unui grup social, ca si interpretarea acestora, in vederea desprinderii semnificatiei lor psihocomportamentale. In cercetarea psihologica sunt utilizate doua forme ale acestei metode: ancheta pe baza de chestionar si ancheta pe baza de interviu.

Folosirea stiintifica a anchetei pe baza de chestionar presupune parcurgerea unor etape:

stabilirea obiectului anchetei;

documentarea;

formularea ipotezei;

determinarea populatiei (a universului) anchetei;

esantionarea;

alegerea tehnicilor si redactarea chestionarului;

pre-testul (pentru a vedea daca chestionarul a fost bine elaborat);

redactarea definitiva a chestionarului;

alegerea metodelor de administrare a chestionarului (persoana special desemnata sau prin autoadministrare);

despuierea rezultatelor;

analiza rezultatelor obtinute, in raport cu obiectivele formulate;

redactarea raportului final de ancheta.

Ancheta pe baza de interviu presupune raporturi verbale intre participantii aflati fata in fata, centrarea asupra temei cercetate, directia unilaterala de actiune, fiecare participant pastrandu-si rolul de emitator sau receptor (prin aceasta se deosebeste de convorbire).

Exista interviuri: individuale si de grup; clinice (centrate pe persoana) si focalizate (centrate pe tema investigata).

Cele doua forme de ancheta permit investigarea unui numar    mare de subiecti intr-un timp relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat, ca si prelucrarea lui rapida. Datele anchetei se preteaza la o analiza cantitativa, in vederea surprinderii unor legitati statistice.

Metodele psihometrice

Cea mai raspandita si cunoscuta metoda psihometrica este metoda testelor psihologice. Termenul de test a fost introdus in psihologie de J. McKeen Cattell.

Testul psihologic este o proba relativ scurta, care permite cercetatorului strangerea unor informatii obiective despre subiect, pe baza carora sa se poata diagnostica nivelul dezvoltarii capacitatilor masurate si formula un prognostic asupra evolutiei lor ulterioare.

Testul trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

validitatea - sa masoare exact ceea ce isi propune;

fidelitatea - sa permita obtinerea unor performante relativ asemanatoare la o noua aplicare;

standardizarea - sa creeze aceleasi conditii pentru toti subiectii supusi testarii, fara a-i favoriza pe unii si defavoriza pe altii;

etalonarea - stabilirea unui etalon, a unei unitati de masura a rezultatelor obtinute pentru a se cunoaste valoarea lor.

Testele psihologice se clasifica dupa mai multe criterii:

- dupa modul de aplicare: individuale si colective;

- dupa materialul folosit: verbale si nonverbale;

- dupa durata lor: cu timp strict determinat si cu timp la alegerea subiectului;

- dupa scopul urmarit: teste de performanta, teste de personalitate, teste de comportament. Cele de performanta cuprind: teste de cunostinte, teste de nivel intelectual, teste de aptitudini, teste de inteligenta.

Cele mai complexe sunt testele de personalitate care isi propun sa investigheze resorturile profunde ale individului, trasaturile lui indivizibile, adeseori mascate sau neacceptate de subiect.

Cele mai raspandite si usor de aplicat sunt chestionarele sau inventarele de personalitate (16 PF). Mai exista testele de completare sau de descriptie (Cine sunt eu?) si testele proiective (Testul Rorschach - testul petelor de cerneala si TAT - testul aperceptiv tematic).

Literatura de specialitate face referire si la alte metode de cercetare psihologica, cum ar fi: metoda biografica, metoda analizei produselor activitatii, metoda modelarii si simularii.

Datele obtinute in urma aplicarii diferitelor metode de cercetare urmeaza a fi prelucrate si prezentate intr-o forma accesibila folosind metodele statistico-matematice si metodele de prezentare grafica.

Prin folosirea acestui ansamblu de metode, psihologia reuseste sa se apropie tot mai mult de surprinderea manifestarilor autentice si legice ale insusirilor psihocomportamentale apartinand omului.