PROCESE PSIHOSOCIALE

PROCESE PSIHOSOCIALE

INTRODUCERE

A vorbi despre identitate inseamna a vorbi despre natura umana si complexitatea ei, despre istoria devenirii omului, a crearii si recrearii lui prin gandire, efort si vointa, inseamna a vorbi despre o fata vizibila, constienta de sine si alta ascunsa ce transpare in ganduri, gesturi, comportamente demne de a fi luate in seama.

Intr-o lume marcata de tensiuni si conflicte, intr-o lume dominata de schimbari rapide si multiple (economice, sociale, politice, psihologice) cultivarea identitatii personale devine impetuos necesara.

Din punct de vedere stiintific nu se poate vorbi despre identitate, fara a aborda personalitatea si factorii ei implicati in procesele psiho-sociale care intervin in structurarea identitatii personale.

Nu trebuie sa uitam ca, data fiind natura sociala a omului, personalitatea umana nu poate fi apreciata decat in plan social, ea validandu-se in raport cu altii, printr-o raportare si reevaluare continua. Socialul este oglinda in care omul isi reflecta adevaratul chip, el neputand exista in afara societatii, ci numai in ea si prin ea. Deci nu poate fi analizat decat ca fiinta sociala, dezvoltarea sa psihica fiind „intotdeauna impregnata de raporturile societatii cu el”.

Faptul ca omul nu poate exista decat in societate o atesta nu doar psihologia si sociologia, dar si istoria, antropologia, intreaga cultura a umanitatii si mai ales evolutia psihica a omului bazata pe aprofundarea si interiorizarea socialului devenit punctul de lansare al constiintei umane. Realitatea umana este foarte complexa, ea nu este doar pozitiva sau doar negativa ci este o realitate contradictorie, plina de conflicte si ciocniri  interioare, de trasaturi de caracter pozitive dar si negative, de scopuri inalte, sociale dar si meschine, egoiste, din interactiunea carora omul se construieste pe sine, prin  „ciocnirea contrariilor, prin contracararea tendintelor opuse, prin depasirea progresiva a unor tendinte sau trasaturi negative ce se instaleaza pasager sau durabil in personalitatea sa.” ( M. Zlate – „Omul fata in fata cu lumea“ pag. 68)

Personalitatea umana este in esenta in orice moment implicata intr-o foarte larga retea de relatii sociale. Omul nu este niciodata singur, este cu sine. Relatiile cu ceilalti, raportarea la ceilalti, la obiectivitate este permanenta. In acest fel, „eul social” reflecta intrepatrunderea dintre eu si societate creand dialectica intima si complexa a identificarii „omului concret” cu idealurile, aspiratiile si valorile sale care se exprima si exista in societate si in ofertele acestora.

Se considera ca problema efortului continuu de identificare cu anumite valori ale vietii (materiali, spirituale, culturale si social ideologice ) si de cautare a propriei identitati este una din problemele de baza ale psihologiei moderne.

Dat fiind faptul ca existenta omului este legata indiscutabil de viata sociala, expresia cea mai concreta a personalitatii umane este modalitatea ei de manifestare si relationare cu semenii sai caci dupa cum ne spune si Mihai Golu: „Personalitatea exista, se formeaza si se manifesta prin relationare.”(M. Golu – „Dinamica personalitatii ” pag. 22)

Identitatea a constituit direct sau indirect, obiectul de cercetare al mai multor psihologi, preocupati de  evolutia personalitatii umane, de intelegerea cauzala a manifestarilor ei, de ameliorarea comportamentului ei menita sa situeze omul pe o noua treapta de evolutie. Printre aceste preocupari se distinge orientarea psihologica  intitulata, ,,Psihologia umanista’’ in centrul careia se afla omul si aspectele sale existentiale, cu accent pe potentialul sau de devenire, pe explorare si dezvoltarea calitatilor umane. Reprezentantii de seama ai psihologiei umaniste: A. Maslow si Carl Rogers releva caracterul unic al fiintei umane capabila sa dirijeze cu luciditate propria traiectorie prin viata si mai ales ,,sa devina  ceea ce este capabil sa fie”.(Maslow in M. Zlate – „Omul fata in fata cu lumea’’ pag. 65).    

Preocupati de progresul fiintei umane si de capacitatea sa continua de perfectionare, psihologii romani si-au adus si ei contributia la elaborarea unui model uman. Toate lucrarile care au abordat problema cunoasterii omului ating mai mult sau mai putin problema identitatii, a constiintei de sine necesara identificarii locului sau in lume, a gasirii de solutii optime problemelor inerente ale vietii, apropierii de esenta fenomenelor. Prin indepartarea sa de esenta fenomenelor, omul se adanceste in angoasele lui, intrand intr-un cerc vicios, de multe ori irational, indepartandu-se de conditia de stapan al propriei sale vieti.

Data fiind natura sociala a individului, identitatea sa nu poate fi apreciata decat in plan social, ea validandu-se in raport cu altii, drumul ei plecand din sfera biologica, trecand prin cea psihica, afectiva, intelectuala si oprindu-se in cea sociala.

Sentimentul de identitate creeaza siguranta, confort psihic, intimitate dar si responsabilitati legate de sarcinile temporare fata de evolutia sociala mai larga a structurilor de apartenenta si de securizare materiala si spirituala ale identitatii.

Noi nu suntem , ci devenim. Totul este sa ne surprindem, sa ne regasim in ceea ce este esential in fiinta noastra, in ceea ce constituie traiectoria  dominanta in transformarea personalitatii noastre, dupa cum spunea V. Pavelcu.

 Dintre etapele de varsta ce caracterizeaza evolutia umana, m-am oprit asupra adolescentei, deoarece problema principala a acestora este aceea a identificarii de sine, a dezvoltarii constiintei personale. Ea reprezinta pasul cel mare al adaptarii sociale cand necesitatile interioare si presiunile externe determina tanarul sa adopte o strategie de viata, sa reflecte mai adanc asupra propriei persoane si a lumii care o inconjoara.

In cautarea identitatii a locului sau in lume ca si in grupul de apartenenta, adolescentul parcurge o etapa de viata puternic impregnata afectiv si intelectual.

Adolescenta este o perioada traita intens, tumultos, fiind o continua cautare a sinelui in ansamblul eurilor sociale.

CAPITOLUL I

CADRUL GENERAL AL PROBLEMEI.

In acest capitol voi defini conceptele de baza pe care le-am folosit in cercetare, voi analiza pe scurt perioadele premergatoare adolescentei, insistand asupra adolescentei, perioada pe care o vizeaza cercetarea mea si tot in acest capitol voi face o prezentare a principalelor teorii asupra identitatii, pentru ca in final sa evidentiez principalii factori psiho-sociali ce intervin in structurarea identitatii.

1.1 DEFINIREA CONCEPTELOR UTILIZATE IN CERCETARE

          In sens general identitatea se refera la caracterul ei de a fi acelasi („el insusi”) sau unic, desi poate perceput, reprezentat sau denumit in moduri diferite. In relatie cu conceptia pe care fiecare societate o elaboreaza privind identitatea umana, etnica si culturala, identitatea personala, rezulta din experienta proprie a unui subiect de a simti ca exista si de a se recunoaste prin raportare la altul, atat ca fiinta singulara dar si identica, in realitatea sa fizica, psihica si sociala. Identitatea personala este o constructie dinamica a unitatii constiintei de sine, prin intermediul relatiilor intersubiective, al comunicarilor verbale si experientelor sociale.

Identitatea este un proces activ, afectiv si cognitiv de reprezentare de sine in anturajul sau, asociat cu sentimentul subiectiv al permanentei sale, ceea ce permite persoanei sa perceapa viata ca o experienta care are continuitate si unitate si sa actioneze in consecinta. Identitatea satisface nevoia inter si intrapersonala de coerenta, de stabilitate si de sinteza care asigura o permanenta in existenta. Aceste functii de reglare sunt indispensabile pentru adaptarea la schimbari si evitarea aparitiei unor tulburari de personalitate legate de confuzia si difuziunea identitatii sau de fragmentarea ei. (12)

          Identitatea personala se plaseaza pe un continuum. Ea implica  legaturile din trecut in construirea unui orizont temporar. Atunci cand partea originara a identitatii nu poate fi investita, echilibrul persoanei este afectat. Identitatea personala este sexuata; felul in care se obisnuieste cu corpul sau si isi asuma identitatea de gen depinde de incorporarea obiectelor libidinale dar si de efectele atribuirii socioculturale a rolurilor masculin si feminin. Actele, creatiile, posesiile ca si diferentierea, confruntarile si angajamentele sunt mijloace pentru intelegerea distincta a identitatii sale personale. Articularea acestor fatete multiple depind de coerenta si dinamismul principiului organizator al adaptarilor (forta eului) care regleaza interactiunile dintre schimbarile vietii si cele ale mediului. ( 12)

          U.Schiopu (32, pag. 348) considera ca: ”identitatea este denumirea data constientizarii sentimentelor de apartenenta ale sinelui (apartenenta de familie, tara, cultura, popor, etnie, ideologie, grup profesional ). Identitatea se realizeaza prin identificare dar nu este egala cu aceasta. Contine forme de proiectare si de exprimare ale sinelui, implicatii in solidaritatea participativa cu relatiile cuprinse de identificare. Unii autori se refera la un sentiment de rudenie difuza sau latenta implicata in sentimentele de apartenenta ale identitatii. Se diferentiaza substructuri ale identitatii ca subidentitati: subidentitatea familiala, profesionala, culturala, etc”. Se observa ca identitatea  este deja clar situata la frontiera dintre individual si colectiv, dintre persoane si grupurile lor de apartenenta. Ea se inradacineaza in ceea ce macar la inceput, nu este identic si se imbogateste din aceasta diferenta. (26, pag. 364)

          Identitatea este dimensiune centrala a conceptiei despre sine a individului, reprezentand pozitia sa generalizata in societate, derivand din apartenenta sa la grupuri si categorii sociale, din statutele si rolurile sale, din amorsarile sale sociale. (25, pag. 319)

Un alt concept foarte apropiat de cel de identitate este cel de imagine de sine. M. Zlate (37, pag 53) considera imaginea de sine ca fiind „totalitatea reprezentarilor, ideilor, credintelor individului despre propria sa personalitate, cu alte cuvinte este vorba de modul in care se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc isi atribuie in raport cu ceilalti. Imaginea de sine reprezinta un integrator si organizator al vietii psihice a individului cu rol major in alegerea valorilor si scopurilor; ea este nucleul central al personalitatii, reper, constanta orientativa a ei, element definitoriu al statutului si rolului social. Pe de alta parte, G. Claus citat de V. Ceausu (5, pag. 16 ) considera imaginea de sine ca o perceptie si o valorificare a conceptiilor despre sine, a propriilor pozitii, judecati, orientari in atribuirea de valori, capacitati si deprinderi, precum si asupra premiselor obisnuite ale acestora. Imaginea apare ca o oglinda individuala a solicitarilor socialmente conditionate ale lumii inconjuratoare si serveste constiintei propriei identitati in conditiile schimbarii situatiilor exterioare.

Din prisma Psihologiei sociale (10, pag. 131) reprezinta forma subiectiva prin care luam cunostinta si ne reprezentam propria persoana (ca sistem de insusiri, relatii si calitati psihosociale care dau identitate sociala individului), ansamblu de trasaturi, insusiri si relatii cu mediul natural si social. Imaginea de sine se constituie reflexiv pe fondul unui sentiment de identitate si continuitate a propriei persoane, trait preponderent ca ipostaza a prezentului psihologic„ eu sunt, eu fac, eu am”.

Imaginea de sine este diferita de constiinta de sine despre care T. Pruna ( 38, pag. 93) spunea ca este o forma complexa de reprezentare la nivelul careia subiectul care reflecta si obiectul reflectat coincid, altfel zis reflexiile persoanei sunt orientate spre propriile idei, sentimente, actiuni etc. Constiinta se construieste ca o structura functionala din interior sub influenta conditiilor externe implicand toate procesele si functiile psihice. Constiinta apare treptat atat in filo cat si in ontogeneza trecand prin diferite etape calitative”. H. Ey (15, pag. 44) mentioneaza: „caracteristica fundamentala a sistemului constient este aceea de a constata din doua compartimente complementare, legate una de alta, imposibil de conceput una fara cealalta – constiinta despre lume si constiinta despre sine. Prima este genetic decisiva, constiinta de sine sau autoconstiinta, aparand ca un revers al conduitei despre lume rezultata in cea mai larga masura din recurentele mediului social si uman asupra individului.”

Constiinta de sine este un factor autoreglator de maxima eficienta. Prin functionarea sa, constiinta de sine este axa psihica a personalitatii. Ea presupune existenta unei dualitati subiect – obiect, eu – non eu, vehiculata prin limbaj, in cadrul careia, printr-un fenomen de dedublare, ne privim pe noi insine. Ontogenetic raportul eu - non eu, este un raport eu-altul in cadrul caruia termenii se interconditioneaza. Initial este vorba de un sincretism, pentru ca sub influenta lui altul (altii), sa se formeze prin interiorizare si eu. Treptat „eu” se distinge de „altul”, „al meu” (Tiberiu Pruna ,38, pag. 103). Efectul procesului constientizarii de sine il reprezinta in principal realizarea imaginii de sine adica, subiectul isi formeaza despre propria-i persoana (eu) o imagine in care insusirile sunt imbinate sintetic.

Ce relatie exista intre identitate si imaginea de sine? V. Ceausu ( 8, pag.58) este de parere ca pentru formarea identitatii de sine este necesara acceptarea imaginii de sine, adica acordul cu sine. Am mentionat deja ca exista o stransa legatura intre formarea personalitatii, a eului si a identitatii, ultima fiind o expresie directa a dezvoltarii celei dintai.

Prin personalitate se intelege modul specific de organizare a trasaturilor si insusirilor psihofizice si psihosociale ale persoanei. Personalitatea sete o structura dinamica de natura psihosociala care la un anumit individ asigura adaptarea la mediul natural si social. Personalitatea are caracterul unei structuri vectorizata axiologic si ideologic, trinomul valori – atitudini – idealuri fiind principalul nucleu functional care mediaza elaborarea conduitelor sociale (10, pag. 103).

Unii psihologi considera ca personalitatea noastra este exclusiv sociala. Alaturi de termenul de personalitate, apare unul de personaj. Este cert ca, constiinta de sine nu a putut apare decat in societate, decat ca un corelat al constiintei de altul. Ceea ce credem despre noi se formeaza in contact cu ceea ce cred altii despre noi. Suntem pusi in fata a trei ipostaze, a trei imagini: imaginea noastra despre noi, imaginea altora despre persoana noastra, si o realitate “autentica” care nu este identica cu primele doua si despre care un romancier spune ca” nimeni nu stie cum arata decat poate numai Dumnezeu”. Trebuie retinuta ideea ca „eul social”, constiinta de sine, reprezinta un mod particular de adaptare si integrare a individului la grupul social din care face parte.( 28, pag. 47 ) Principalul element constitutiv al oricarei structuri sociale il reprezinta persoana, inteleasa ca subsistem relational bazal, avand o anumita identitate si pozitie sociala, cu drepturi, obligatii si functii specifice in cadrul sistemului social real. La nivelul persoanei ca entitate psihosociala se realizeaza interactiune dinamica intre individual si social, intre procesele si fenomenele psihice care stau la baza elaborarii conduitelor si proceselor psihosociale care conditioneaza forma si continutul acestora. (10, pag. 101).

          Socialul participa de la inceput la constructia, functionarea si dezvoltarea proceselor psihice umane si prin aceasta devine sursa umanizarii, a culturalizarii si a integrarii individului uman in seturi de valori spirituale. Omul nu este insa un produs direct al socialului, socialul inseamna mediu, civilizatie, cultura si educatie, adica, o serie de procese si de produse externe obiectivate care trebuie sa se exercite asupra a ceva anume si sa fie asimilate de cineva anume pentru a duce din nou la anumite rezultate de esenta sociala. (17, pag. 9) 

          Structurarea este procesul constitutiv al structurilor psihologice. Ea poate fi conceputa ca rezultat al unei maturizari biologice, fie ca o asociere de componente reglate de o norma exterioara (reguli sociale, regularitati ale mediului, etc. ), fie ca o emergenta brusca dintr-o totalitate pe baza asamblarii a ceea ce devin atunci componentele sale (formele perceptive dupa teoria Gestalt-ului ), fie in sfarsit ca o autoorganizare in care intervin actiuni psihologice de reglare, de echilibrare, de reorganizare, etc. In plus procedeele de structurare se pot distinge dupa cum ele provin din componente neorganizate in prealabil, sau daca punctele lor de pornire sunt sisteme structurate construite in prealabil. (12)

          Alaturi de invatarea sociala, socializarea si integrarea sociala care participa la formarea personalitatii, apar o serie de procese psihosociale care prin actiunea lor conduc la aparitia si structurarea identitatii, procese care au loc in decursul intregii vieti.

          Prin procese psiho-sociale se intelege ansamblul transformarilor, schimbarilor, evolutiilor care au loc la intersectia dintre psihismul individual si social, rezultand o restructurare cantitativa si calitativa atat a psihologicului cat si a socialului. (10, pag. 134-139)

          Cele mai importante procese psihosociale implicate in structurarea identitatii personale sunt:

          Reflectarea sociala

Pentru a constientiza care sunt trasaturile specifice propriului eu sunt necesare doua conditii principale: a) mediul sociocultural caruia ii apartinem sa propuna o definitie si un etalon pentru caracteristica respectiva; b) grupul social sa „proiecteze” asupra noastra o imagine a ceea ce se considera ca suntem, imagine care – accepta si interiorizeaza – devine un element component al identitatii personale. Astfel, conceptia pe care ne-o formam despre noi insine este in cea mai mare parte reflectarea parerilor persoanelor importante din mediul social caruia ii apartinem, fizic si afectiv.

          Oamenii sunt foarte selectivi in alegerea sau acceptarea unei „oglinzi sociale”. Tendinta generala este de a accepta mult mai usor opiniile celor care proiecteaza asupra noastra o imagine pozitiva, si de a respinge prin ignorare, rationalizare sau discreditare- parerile defavorabile, sau care sunt intr-un accentuat dezacord cu propriile noastre opinii. O mare importanta o are pozitia si prestigiul celui care indeplineste rolul de oglinda sociala: cu cat acestea sunt mai inalte, cu atat efectele sunt mai puternice si mai persistente in timp; parerile persoanelor foarte importante devin adesea puncte de reper esentiale in formarea imaginii de sine. Adesea, oamenii sunt dispusi sa faca eforturi considerabile pentru a se alatura celor care au succes, sau ocupa o pozitie foarte importanta. Cand fizic acest lucru nu este posibil, se poate recurge la o apropiere simbolica, ca in cazul unor tineri care poarta anumite insemne apartinand unor organizatii sau grupuri de prestigiu, dar cu care nu au legaturi directe.

          Compararea sociala.

          Pentru a se reflecta intr-o oglinda sociala este necesar ca aceasta sa aibe trasaturi apropiate de cele ale lor, altfel nu exista repere de comparatie si nu isi pot confirma sau intari ipotezele despre ei insisi. Compararea sociala este un proces continuu care incepe inca din perioada copilariei, capata o pondere deosebita in adolescenta, si se continua de-a lungul intregii vieti, oferind criterii si zone de certitudine in varietatea si fluiditatea vietii cotidiene. Chiar daca asupra lor se proiecteaza o anumita imagine, oamenii simt adesea nevoia unor confirmari si intariri, compararea sociala oferind reperele obiective necesare consolidarii imaginii de sine. Scolile absolvite, mediul social frecventat, resedinta de tinuta, grupurile de apartenenta, statutul material al familiei, s.a. constituie in mod curent baza unei continui comparari sociale prin care ne reglam imaginea de sine si atitudinile fata de cei din jur.

          Teoria compararii sociale a lui Festinger se bazeaza pe incertitudinea subiectului in privinta opiniilor si aptitudinilor sale. Cand nu se simte in masura sa-si evalueze aptitudinile, individul va cauta un altul cu care sa se compare, cautand astfel sa restabileasca o certitudine care pecetluieste in acelasi timp dependenta lui. Validarea opiniilor se face numai in cazul in care celalalt (grupul) este de acord cu opiniile subiectului. In caz contrar apar presiuni spre uniformitate. Omul prefera situatiile in care opiniile si atitudinile celuilalt sunt apropiate de ale sale. Codol spune ca cu cat un individ adera mai mult la normele unui grup, el se va compara cu membrii acestuia, considerandu-se mai conform normelor decat ei.

          Compararea sociala este esentiala deoarece prin aceasta individul descopera ceea ce este frumos si bine. In perioada adolescentei atat reflectarea cat si compararea sociala se fac prin raportare la grupul de apartenenta, la grupul scolar din care face parte, la familie, etc. Adolescentul se reflecta in ceilalti de varsta lui si se compara cu ei pentru a descoperii cine este, ce poate face, ce vrea. El se raporteaza la prieteni, colegi pentru a-si descoperii aptitudinile si posibilitatile sale, calitatile, sentimentele etc. Compararea este esentiala pentru un om, dar numai intr-o anumita masura. Daca un om se compara cu ceilalti pe caracteristicile care nu ii sunt specifice si nu le are dezvoltate, descoperindu-se incapabil in anumite domenii, poate generaliza aceste trairi la intreaga sa viata. Compararea este necesar sa se realizeze numai in masura in care ajuta individul sa se mobilizeze pentru a se depasi si pentru a demonstra unicitatea individului. Totusi, fiecare are propria sa individualitate unica si incomparabila cu a celorlalti.

          Jocul de rol.

          Situatiile sociale in care ne implicam afectiv si motivational sunt de natura sa influenteze anumite zone ale eului si imaginii de sine; aceste influente sunt in consonanta cu rolurile pe care le jucam si ni le asumam. Prin acceptarea si interpretarea unui rol social se produce un fenomen de identificare cu normele care regleaza din punct de vedere sociocultural comportamentul specific respectivului rol, caracteristicile acestuia fiind interiorizate si asumate. In timp, are loc un complex proces de modelare a personalitatii si identitatii, astfel incat observatorul extern avizat poate identifica cu usurinta statutul social sau profesional al cuiva, in functie de trasaturile rolului dominant pe care il joaca, trasaturi care au devenit vizibile pentru comportamentul general al celui in cauza. Rolurile pe care le interpretam cu convingere nu raman un simplu exercitiu exterior si fara consecinte; dimpotriva, acestea modeleaza cel mai adesea personalitatea noastra, conferindu-i calitati care initial apartineau numai rolului jucat, nu si persoanei puse sa interpreteze acel rol. Deci, personajul se insinueaza in structura persoanei, inducandu-i caracteristicile sale.

          In adolescenta rolurile sociale asumate contribuie la socializarea, la integrarea sociala a copiilor si ii invata sa isi asume responsabilitati. Rolul de copil ii ofera sustinerea afectiva a familiei, rolul de indragostit il face sa descopere anumite aptitudini si capacitati. In adolescenta rolurile dezvolta copilul pentru toata viata de adult, ii dezvolta reprezentari despre sine insusi.

          Rolurile modeleaza personalitatea conferindu-i calitati care initial apartineau numai rolului jucat, nu si persoanei puse sa interpreteze acest rol. In functie de rolurile jucate, personalitatea si identitatea personala se pot modela in sens pozitiv sau negativ. De aceea este important pentru adolescenti ca mediul lor social sa fie cat mai bine orientat din punct de vedere valoric spre adevar, iubire etc. pentru a interioriza aspecte pozitive.

          Diferentierea sociala. 

          Asa cum am  aratat este necesar ca omul sa descopere aspectele comune cat si cele care-l diferentiaza de ceilalti.

          Organizarea personalitatii presupune paralel cu circumscrierea eului, realizarea unei distinctii clare intre eu – celalalt si eu – lume. Aceasta tendinta spre diferentiere incepe din primii ani de viata, mentinandu-se de-a lungul intregii vieti ca un factor motivational dintre cei mai importanti. Fiecare simte nevoia de a fi unic si diferentiat de ceilalti, ca propria sa individualitate sa fie bine definita si distincta. Chiar daca normele si modelele sociale sunt cele care creeaza o personalitate de baza, diferentierea sociala este procesul prin care omul se descopera pe sine. Adolescenta este perioada esentiala pentru a dobandi independenta in toate planurile: emotional, material, valoric, vocational. Dar pentru a deveni independent este necesar ca adolescentul sa se diferentieze de ceilalti, in special de familie. Adolescentul simte nevoia de unicitate mai mult decat la oricare varsta. Astfel acesta include in constiinta sa o imagine de sine ca fiind liber, independent si unic.

Nevoia de originalitate si unicitate ii face pe oameni sa depuna eforturi deosebite pentru obtinerea unei diferentieri care sa le marcheze personalitatea si mediul, modul de a gandi, de a se comporta, de a se imbraca, modul de a-si aranja mediul. Pentru a se diferentia de ceilalti omul investeste afectiv cu atribute speciale obiectele personale chiar daca sunt la fel cu ale celorlalti, astfel ca pentru cel in cauza ele vor capata atributul unicitatii subiective. Intr-un mod foarte activ, majoritatea oamenilor fac un efort intens si permanent pentru a-si crea un eu distinctiv si original, actionand in acest sens atat asupra propriei persoane, cat si asupra mediului imediat.

          Nevoia de unicitate, determina oamenii sa evite toate situatiile in care pot fii asemanatori celorlalti. Resurse si eforturi deosebite vor fi investite in scopul obtinerii unei diferentieri si originalitati care sa le marcheze personalitatea si mediul.

          Aceste procese psiho-sociale permit dezvoltarea personalitatii si structurarea identitatii personale. Aceasta este esentiala pentru stabilirea relatiilor cu mediul cat si pentru integrarea tuturor experientelor si trairilor. Pentru a ajunge sa structureze personalitatea cele mai multe informatii si influente ajung intai in imaginea subiectului despre sine si despre lume. Aici in functie de atitudinile, normele si valorile interiorizate, stari de moment, ele pot produce o transformare la nivelul personalitatii subiectului.

          In adolescenta toate aceste reflectari, diferentieri sunt mai pregnante deoarece acum se realizeaza un pas major in devenirea fiintei – trecerea de la copilarie la stadiul adult. In aceasta perioada copilul invata sa devina adult, asumandu-si responsabilitati, integrandu-se in relatii cu cei din grupul sau.

          Strans legat de conceptul de identitate, conceptul de „eu” apare in numeroase lucrari, fiind inlocuit uneori cu cel de identitate. Totusi conceptul de identitate este mult mai apropiat de cel de imagine de sine. Conceput sau nu ca structura de cunoastere, eul a fost privit intotdeauna ca ceva misterios, iesit din comun, ca entitate ce domina viata psihica a individului, singura „raspunzatoare” pentru comportamentul lui.

          Una dintre cele mai importante preocupari ale psihologiei personalitatii o constituie descifrarea genezei, structurii si rolului eului, inteles ca pivot central al activitatii psihoindividuale si al proceselor de relationare psihosociala a persoanei  cu sine insusi, cu ceilalti si cu lumea. In esenta sa eul este un proces psihosocial, constituindu-se si manifestandu-se in zona de interferenta dintre individual si social, unde intervine ca principal mediator in relatia dintre persoana si mediul sau sociocultural.

Eul este acea parte centrala de care suntem imediat constienti, constituita dintr-un set de structuri cognitive care organizeaza functiile psihice ale persoanei, generand continuu consistenta, pe fondul existentei constiintei de sine si de lume. Intr-un sens mai exact, eul reprezinta structura centrala a personalitatii – si implicit a persoanei – care asigura integrarea dinamica si continua a informatiilor despre sine si despre lume, generand astfel sentimentul identitatii, continuitatii si unitatii propriei existente.

Eul trebuie inteles ca schema cognitiva prin intermediul careia se proceseaza informatiile despre sine, despre ceilalti si despre lume,  printr-o raportare continua la conceptia despre sine. Structura eului se remarca prin stabilitate, coerenta si un nivel inalt de organizare, fara ca aceasta sa excluda o anumita dinamica, legata atat de procesul formarii si evolutiei sale in ontogeneza, cat si fluctuatiile conjuncturale manifestate in grade variabile de priza la realitate si la sine. Principalele forme subiective de manifestare ale eului sunt imaginea de sine si constiinta de sine, intre care exista o relatie dialectica de conditionare si implicare reciproca (10, pag. 134-138). In cadrul acestei problematici, psihologia cognitiva pleaca de la premisa ca fiinta umana construieste activ o imagine a lumii esentiala pentru evolutia sa in mediu. Omul construieste astfel si o imagine activa despre sine ca element esential al lumii. Conceptul de sine este vazut ca un sistem de cunostinte despre propriul eu, folosite pentru a cunoaste si pentru a interpreta stimulii relevanti pentru individ. Structura eului sau ierarhia structurilor de cunostinte despre om si in mod particular despre sine, functioneaza ca o parte a sistemului de tratament al informatiei. Ea se activeaza in situatii ce presupun informatii despre si pentru persoana. Din cauza activarii repetate, ea devine foarte activata si subtila.

Intr-un alt context, plecand de la teoria constructelor a lui G. Kelly, M. Zlate vede eul ca un construct sintetic si personal care izvoraste din simtire, urca la reflexie si se exprima in conduita fiind sustinut permanent afectiv- motivational. Prin intermediul unui asemenea construct individul se conceptualizeaza pe sine insusi, se evalueaza si isi anticipa comportamentul. Prin termen de construct aplicat la Eu se vizeaza astfel nu doar produsul obtinut la un moment dat ci si procesul prin intermediul caruia se obtine el, avandu-se in vedere mai ales procesul de sintetizare, de implicare si integrare succesiva a diferitelor componente ale vietii psihice pana la nivelul constiintei de sine, adica pana la eu. Individul se ridica prin cunoastere de sine la constiinta de sine.  D. Cristea (10, pag. 126) considera ca intre constiinta, constiinta de sine si eu exista o legatura de esenta, dar si distinctii in ceea ce priveste sfera de cuprindere. Autorul citandu-l pe H.Ey remarca: eul este forma suprema a fiintei noastre constiente, el este constiinta reflexiva constituita intr-un sistem de valori proprii persoanei. Fenomenul constiintei este insa mai larg decat zona fenomenologica a eului, care trebuie interpretata ca nucleu al sistemului personalitatii in care se realizeaza sinteza constienta a vietii psihice si sociale, focalizata si raportata la propria persoana. Din alta perspectiva, constiinta este infrastructura eului in timp ce eul este suprastructura constiintei. Constiinta duce la aparitia eului, reprezentand una din premisele sale fundamentale. Eul este creator de o noua constiinta (constiinta de sine) in sensul ca odata aparut ridica constiinta la un nivel superior de vivacitate, optimalitate si adaptabilitate. Eul este o constructie treptata, realizata in timp, bazata pe integrari succesive ale starilor anterioare de cele superioare care devin premise sau conditii pentru acestea din urma. Celelalte forme ale constiintei ( constiinta obiectelor, a altor persoane ) capata o noua infatisare si functionalitate, odata cu aparitia eului. Eul isi trage seva din constiinta, gesteaza in cadrul ei, isi sudeaza treptat propriile-i comportamente, dar o si controleaza, introduce ordinea, ii integreaza starile, experientele, ii da un sens, o directioneaza iar in cele din urma o depaseste ( 37, pag 109-111). Fara a fi identice eul si personalitatea nu sunt despartite, ci intr-o continua interactiune si interdependenta. Faptul ca ele coincid nu reprezinta unul si acelasi lucru, nu poate fi tagaduit. Eul este doar nucleul personalitatii, doar un fapt de constiinta individuala, pe cand personalitatea se extinde in mediu, isi trage seva si isi interiorizeaza numeroasele sale elemente sociale, profesionale. Eul si personalitatea sunt cosubstantiale, se formeaza si evolueaza concomitent. Noi nu ne nastem cu personalitate, ci dobandim eul, devenim personalitati. Omul devine personalitate atunci cand ajunge la constiinta de sine, deci cand se formeaza ca eu. Degradarea personalitatii duce inevitabil la degradarea eului. (10, pag. 127 )

 In dezvoltarea sa, eul se construieste succesiv, parcurgand trei etape: etapa eului corporal, etapa eului social si in final etapa eului spiritual. Eul este rodul tuturor experientelor acumulate de subiect in activitate si in corelare fata de ceilalti iar apartenenta la grup, familie, clasa, profesiune constituie o latura a identitatii subiectului.

Orice individ isi poate construi o imagine proprie, uneori o teorie asupra vietii lui interioare cat si asupra lumii exterioare. Aceasta poate varia in functie de individ, de la o forma implicita si confuza pana la o imagine organizata si explicita de care individul este constient. Geneza cunoasterii de sine este fixata in cunoasterea realizata de ceilalti asupra eului si in cunoasterea celorlalti de catre eu. Cunoasterea celorlalti, se instituie  cu sau fara voia noastra ca un mijloc de dezvoltare a propriei noastre cunoasteri privind personalitatea noastra, relatiile noastre cu spatiul psihosocial. Procesul cunoasterii celorlalti, ca si cel al cunoasterii de sine a unei persoane, este cu atat mai rapid cu cat dezechilibrul cognitiv dintre persoana respectiva si ceilalti este mai mare, iar tendintele de reducere a dezechilibrului cognitiv exista atat la persoana cat si la ceilalti. ( 19, pag. 144-145 )

Social, identitatea se realizeaza prin nume, roluri si functii sociale (statute) dar si prin recunoasterea drepturilor si datoriilor legale, aderarea la istoria, traditia si implicatiile dezvoltarii sociale de apartenenta recunoscute de sine prin identitate. Identitatea de sine include o serie de componente: fizica, psihosexuala, sociala, vocationala, moral-spirituala. 

Identitatea familiala este mai dezvoltata la copii, la tineri si adulti; cea culturala si profesionala incepe sa se contureze la pubertate si adolescenta. Identitatea profesionala se afla in dezvoltare in societatea contemporana mai ales, la femei care trec prin perioade de profesionalizare complexa. (32, pag. 349)

Identitatea de gen este conferita de sexul biologic determinat genetic si hormonal. Identitatea sexuala nu este o problema de optiune proprie. Societatea, prin microgrupul familial il recunoaste pe individ ca apartinand unuia din cele doua sexe. Identitatea sexuala si constiinta ei se formeaza insa printr-un proces de socializare sexuala, particularizat de la un individ la altul. Ea se construieste treptat ca o imagine de sine cu trairi si comportamente corelative sub influenta mediului, a anturajului, a numelui ca si prin rolurile si experientele pe care fiecare le integreaza in contextul cultural si educational specific. Toate acestea ofera copilului un model comportamental de dezvoltare, identificare, orientare si apartenenta psihosexuala.

Identitatea sexuala este o componenta structurala atat a Eului corporal cat si a Eului psihologic, facand parte din constiinta de sine si avand o determinare sociala importanta. Constiinta identitatii sexuale apare ca o sinteza unica, ca o configuratie plurifactoriala. Factorii educationali, psihosexuali si culturali remodeleaza si clarifica identitatea si orientarea sexuala.

Astfel polarizarea sexuala dupa cum afirma I. Mitrofan  (20, pag. 126) nu este adesea un proces lin si previzibil, confruntandu-se cu unele dificultati in stransa relatie cu formarea identitatii de sine. 

1.2 ANALIZA PERIOADEI DE VARSTA

Perioada de varsta vizata in lucrarea de fata este perioada adolescentei. Pentru o mai buna si clara intelegere a acestei perioade, voi face o trecere in revista a catorva caracteristici definitorii ale perioadei premergatoare adolescentei, ma voi referi

deci la copilarie si pubertate, urmand sa insist asupra adolescentei.

          Se poate vorbi de o identitate in raport cu varsta, existand corespondente psihologice pentru fiecare etapa de viata. Toate transformarile care au loc in viata individului sunt simtite diferit, se deruleaza succesiv si functioneaza concomitent pentru a conduce in final la dezvoltarea identitatii proprii, a constiintei de sine a individului.(35, p.249)

          Dezvoltarea personalitatii si a identitatii presupune o serie de etape calitativ distincte din punct de vedere al gradului de dezvoltare a structurilor psihice si sociale. Etapele dezvoltarii individuale pot fi identificate la toate nivelurile structurale si functionale ale persoanei de la psihosomatic la psihosocial.

          Etapele evolutive au urmatoarea succesiune: copilaria 0-11 ani, pubertatea 11-15 ani, adolescenta 15-18 ani, tineretea 18-25 ani, maturitatea 25-65 ani, senectutea – peste 65 ani, iar in functie de o serie de factori biologici, economici ,educationali si culturali aceste limite pot varia cu 3-5 ani

          Copilaria, este considerata o etapa care fundamenteaza si conditioneaza in mod esential intreaga evolutie psihica si psihosociala a persoanei.( 10, p.122)

          Singurul criteriu al existentei si identitatii noastre personale rezida din simtul pe care-l avem despre eul nostru. Copilul  mic nu este constient de el insusi ca eu. El nu separa pe „eu” de restul lumii. Lui ii lipseste cu desavarsire constiinta de sine care este o achizitie treptata in cursul primilor 5 sau 6 ani de viata, facand pasii cei mai repezi odata cu aparitia limbajului in al 2-lea an de viata.

          Probabil ca primul aspect al identitatii proprii care se dezvolta este simtul eului corporal, iar de-a lungul vietii simtul eului corporal este marturia de baza a existentei noastre. Acest simt ramane pe toata durata vietii o ancora a constiintei de sine.

          “Azi imi amintesc unele din gandurile mele de ieri si maine imi voi aminti unele din gandurile mele de ieri si de azi, si sunt sigur ca ele sunt gandurile aceleiasi persoane – ale mele”. Acest simt al identitatii eului este un fenomen uimitor, fiecare experienta pe care o avem modifica creierul, asa incat este imposibil ca o experienta identica se produce a doua oara. Din aceasta cauza fiecare gand, fiecare act se modifica cu timpul. Totusi identitatea eului continua, chiar daca stim ca restul Personalitatii noastre este schimbat.

          In stabilirea simtului identitatii in al doi-lea an de viata se poate indica un factor foarte important: factorul limbaj. Sprijinul lingvistic cel mai important il constituie propriul nume al copilului. Auzindu-si propriul nume, copilul se considera pe sine treptat ca un punct de referinta distinct si recurent. Desi numai un simbol, este strans legat de respectul de sine ca si de simtul identitatii de sine. Odata cu aceasta apare si constiinta unui statut independent in grupul social.

Pe langa numele copilului, variate obiecte pregatesc o stabilizare importanta a constiintei de sine. Imbracamintea, podoabele si ingrijirea speciala joaca un rol important in acest proces. De la 4-6 ani se dezvolta invatarea prin intuitie. Simtul eului corporal devine mai fin. Copilul este inconstient de orice alt cadru de gandire diferit de al sau, iar acest egocentrism al copilului deriva din natura subiectiva a gandirii copilului in aceasta etapa. De la 6-12 ani, simtul identitatii copilului, imaginea de sine si capacitatea extinderii eului sunt mult  intensificate la intrarea in scoala. Regulile stabilite de parinti sunt importante iar cele stabilite de grup sunt obligatorii. In aceasta perioada identitatea devine un important principiu al invatarii. Intrebarea „de ce” este mereu pe buzele sale.(2, p.123-132)

          Fenomenul identificarii legat de constientizarea identitatii a fost studiat mai ales prin „recunoasterea de sine” in oglinda. Se pot identifica cel putin doua serii de evenimente cognitive: primul se refera la faptul ca in oglinda se afla propria persoana sau imaginea ei, al doi-lea se refera la faptul ca ceea ce se vede in oglinda nu este o persoana in carne si oase ci o imagine care se misca in spatialitatea imaginilor.

          Pubertatea. Este etapa al carui profil este dat  in mare masura de maturizarea functiilor sexuale, cu toata suita de consecinte psihice si sociale ce deriva din acest fapt. In perioada scolara, in plan intelectual apar sistemele de operatii concrete, reversibile, bazate pe anticipari si retroactiuni, gandirea devenind din ce in ce mai flexibila. Prin intrarea in scoala se extinde campul relational, universul familial fiind dublat de cel scolar. Apar interese cognitive si scolare. Persoanele semnificative devin obiecte de identificare pentru copil, premisa pentru configurarea eului ideal. Eul devine mai puternic si mai coerent, gasind in ceilalti posibilitatea de autovalorizare prin competitie si comparare interpersonala. Se dezvolta astfel campul identitatii, imaginea de sine si capacitatea extinderii eului. (2, p. 132). Apar o serie de transformari corporale ceea ce duce la modificarea imaginii corporale prin integrarea acestor transformari in imaginea de sine. Puberul oscileaza intre dorinta de a ramane copil protejat afectiv si material de mediul sau si a deveni adult independent si recunoscut. Eul se dezvolta plenar, dorinta de afirmare putand duce la intoleranta si negativism impotriva normelor, valorilor consacrate, impotriva familiei. Pe masura ce tipurile de relatii  se complica progresiv, puberul se integreaza tot mai mult in generatia sa prin exprimarea identitatii proprii si prin exprimarea identitatii fata de adulti.

          Adolescenta. Adolescenta se deosebeste de celelalte stadii ale dezvoltarii copilului prin transformari fizice si psihice care fac ca adolescentii sa nu mai fie copii in intelesul strict al cuvantului dar nici adulti. Particularitatea specifica a psihologiei varstei de trecere,  sublinia Krupskaia, consta in faptul ca aceasta este psihologia unui semicopil, a unui semiadult. Adolescentul isi pune numeroase si complicate probleme. Ochii se deschid mari, mirati asupra existentei. Universul este proaspat, virgin. Totul este incantator, vrajit, scria in aceasta privinta M. Ralea. Adolescenta este varsta afirmarii demnitatii personale, a principiilor si a judecarii severe a celorlalti. Adolescentul simte nevoia sa se devoteze unei cauze, are nevoie de o conceptie despre lume si viata. (4,  p. 52-57).

Adolescenta este  cautarea febrila a unui loc in vastul arhipelag al rolurilor sociale, este efort de fixare a pozitiei intr-un statut social, cu profil prin excelenta profesional. Constiinta de sine se consolideaza prin vointa de a se conforma unui plan de viata, de a se apropia de un model liber ales si de a-l fauri in mod independent. Autosupunerea ia locul supunerii, norma de conduita se transforma in lege suverana, etapa a vointei libere, a creatiei personale, a originalitatii. ( 28, p. 115 ). Este perioada in care se dezvolta preocupari ale constiintei de sine, (ca perceptie de sine mai intai, inclusiv schema corporala), ca expresie a identitatii egoului. Modificarile si transformarile ce conditioneaza iesirea din conformismul infantil au loc in opozitie, incarcata de cerinta de cautare a identitatii. In aceasta perioada are loc gasirea unei identitati vocationale ce priveste un fel de autocunoastere si autodescoperire de posibilitati sau incapacitati.

          Desi dezvoltarea constiintei de sine aoare inaintea acestei varste, perioada adolescentei repune problemele dezvoltarii constiintei de sine datorita pe de-o parte modificarilor ce survin in sistemul general de cerinte ce se manifesta fata de adolescent iar pe de alta parte datorita schimbarilor prin care trece personalitatea cu structurile si substructurile sale. De aceea dezvoltarea constiintei de sine se complica. Este vorba de intensificarea perceptiei de sine care are cateva aspecte dintre care: propria-i imagine corporala, identificarea si constiinta egoului, identificarea sensului, rolului si statutului sexual si mai ales a celui social.

  a)Imaginea corporala devine din ce in ce mai centrala incorporandu-se in constiinta de sine si incepe sa fie perceputa ca atare. Fara imaginea corporala nu se poate realiza identificarea. Perceptia de sine se poate manifesta ca negativa in cazul progresului scolar slab sau a inadaptarii scolare. Tinerii cu estimatii de sine inalte si cu buna acceptanta in colectiv primesc sarcini social-obstesti sau scolare cu expectatie pozitiva, cu incredere. In genere acestia  au mai putine probleme personale. Totusi exista uneori diferente  de estimatie, intre elevi si profesori cu privire la unii tineri. Tinerii care au estimatia de sine joasa nu manifesta initiative, nu vor sa se exprime ca sa nu greseasca sau sa nu supere pe altii. Au probleme personale legate de dificultatile lor. Perceptia de sine alimenteaza ideea de sine. Intrucat in pubertate si adolescenta perceptia de sine se modifica, procesul de autoidentificare ramane deschis. In perioada adolescentei se contureaza separatia intre planul real-obiectiv al lumii si vietii si planul subiectiv ca spatiu al constiintei si reprezentarii lumii. In acest sens se diferentiaza planul mentalitatii diferitelor grupuri si generatii. Constientizarea acestora serveste drept ecran de confruntare cu propriile opinii si cu mentalitatea personala.

 b) Iesirea din conformismul infantil echivaleaza cu castigarea independentei. Intrucat exista cel putin trei feluri de dependenta: material-economica ( instrumentala ), emotionala ( de confort, de apartenenta ) si de mentalitate ( valori ), dobandirea independentei este conditionata de ce anume cred parintii si colegii ca inseamna independenta. Prima care se dobandeste este independenta de valori (de mentalitate). Independenta emotionala este dificil de dobandit, mai ales pentru tinerele fete, iar independenta materil-economica se contureaza si se integreaza cu aspiratie la identificarea vocationala spre o profesie si alimenteaza proiectele de viitor ale tinerilor.

 c) Identificarea vocationala se manifesta ca o descoperire de aptitudini, capacitati si abilitati, apoi ca preocupare directionata. Modelele profesionale se considera ca accesibile prin efort intelectual si practic, de munca si randament, dar si ca fiind conditionate de aptitudini inalte. ( 33,  pag. 219-226. )

I. Mitrofan (20, p. 129) considera ca: in adolescenta, identitatea de sine se poate contura in trei maniere:

 a)pozitiva, ce confera un sens normal al existentei, o buna acceptare de sine, ceea ce asigura dezvoltarea intimitatii. Intimitatea modifica la randul ei identitatea, sprijinind procesul de dezvoltare al personalitatii. Persoanele cu o identitate de sine pozitiva se simt atrase de cele cu un statut similar al identitatii iar implinirea identitatii le ajuta la dezvoltarea relatiilor interpersonale intr-o maniera eficienta si satisfacatoare.

 b)negativa, ce dezvolta imagini de sine opuse valorilor culturale ale comunitatii, confirmand etichete atribuite de societate cum ar fi:” ratat” ,” delicvent juvenil”, „nesuferit”, etc. Simtindu-se respinsi si blamati social, adolescentii isi intaresc un sentiment de autorespingere, o imagine negativa de sine, care le submineaza acceptarea sex-rolului.

 c) identitatea incerta (criza de originalitate), apare la adolescentii care incearca sa-si reduca anxietatea existentiala prin experiente intense si imediate: abuzul de droguri, concerte rock, petreceri deocheate, jocuri de noroc. Altii isi substituie temporar identitatea sau cauta afirmarea fortei ei in vandalism, crime meschine, popularitate contestata. Exista si alti tineri care isi creeaza temporar o „fortareata” a identitatii (ei devin sectanti, nationalisti, extremisti, xenofobi sau isi asigura o identitate fara noima, de exemplu antrenarea in activitati bizare sau participarea la doborarea unor recorduri riscante; acest gen de identitate fara sens este mai buna decat nimic). 

1.3.TEORII ASUPRA IDENTITATII

Exista perspective diferite asupra identitatii; perspectiva psihanalitica este dominata de teoria psihanalitica a lui S. Freud. In conceptia freudiana, personalitatea este vazuta ca un sistem dinamic, animat de doi vectori energetici fundamentali : erosul si thanatosul a carui evolutie este data de raportul dintre determinatiile genetice ( pulsiunile sexuale – in primul rand ) si cele ontogenetice (norme morale si culturale care regleaza imperativ relatiile umane). ( 10,  pag. 107 )

          In ultima sa lucrare asupra structurii psihicului, Freud a descris trei instante: a) sinele sau „id” imaginat ca un rezervor unde clocotesc dorintele noastre, instinctele; b)supraeul sau „superegou” alcatuit din normele imperativ morale, din idealul sau; c) eul sau „ego” care este principalul sediu al constiintei. El tine cont de dorintele prezente in „sine”, de interdictiile supraeului, cautand un compromis intre ele, in functie de realitate. Acest compromis obliga eul sa alunge in inconstient ( sinele ) toate tendintele, aspiratiile care nu se pot realiza. Conceptia parintelui psihanalizei are o baza reala : exista mereu conflicte intre dorintele noastre si obligatiile morale. Eul in functie de constiinta morala si de realitate, cauta mereu o solutie optima. Freud sustine o suprematie a sinelui, a fortelor inconstiente.

( 8,  pag. 64-65. )

          Alaturi de eul real (omul asa cum este), Freud introduce notiunea de eu ideal care desemneaza omul asa cum ar trebui sa fie, care sa satisfaca esenta si valorile superioare ale fiintei. In acest context, sentimentele sociale ar rezulta in urma unui proces de identificare cu ceilalti membrii ai colectivitatii care au acelasi eu ideal.( 10  pag. 108. )

          Daca la Freud, conflictul este cel care caracterizeaza viata adolescentului pentru ca cererile realitatii („ego” ) si standardele morale ( „supraego” ) nu sunt niciodata totalmente libere de biologic  („id” ), Eric Erikson a modificat teoria lui Freud punand mai mult accent pe procesul egoului constient si pe determinarile, influentele socio-culturale asupra adolescentului.

          Teoria identitatii a lui E. Erikson,(32) a fost elaborata in a doua jumatate a secolului XX si a bazat intreaga dezvoltare ontogenetica pe eforturile psihicului de asi contura identitatea. Erikson a stabilit opt paliere ale dezvoltarii identitatii:

 -primul stadiu al vietii, cel de dupa nastere, implica psihicul in conturarea  unor atitudini de incredere versus neincredere fata de ofertele de raspuns la cerintele exprimate de psihicul noului nou nascut.

 -in faza a doua are loc constituirea de initiative ca expresii ale autonomiei dobandite ( relativ ) versus simtul rusinii ca expresie a trairii incapacitatii de independenta

 -faza a treia, coincidenta cu perioada prescolara si apoi cu inceputul scolarizarii se caracterizeaza prin consolidarea structurilor adaptative anterioare si dezvoltarea cooperarii si a unei prime harnicii ca expresie a simtului de independenta.

 - in stadiul patru se va dezvolta mai pregnant harnicia sub presiunea solicitarilor scolare versus trairea interiorizarii datorita nenumaratelor dificultati legate de solicitarile vietii scolare nu intotdeauna foarte usoare.

  Intre 10 - 12 ani, are loc dezvoltarea unui alt stadiu, al celui de consolidare al harniciei ca sarguinta impotriva inferiorizarii.

 - dupa 12 ani, se intra in stadiul cinci, pana la 18 ani, in care trece pe prim plan constientizarea eului versus confuzia rolurilor ( scolare, familiale, grupale, etc. )

 - in perioada tineretii se dezvolta intimitatea ca expresie a maturizarii sexuale versus izolarea. Intimitatea se revarsa in prietenii, dragoste, simpatii, etc.

 - in stadiul sapte se dezvolta opozitia dintre atitudinile expansive altruiste si egoism.

 - in stadiul opt, al batranetii, se traieste sentimentul realizarii versus disperarea sau amaraciunea fata de sansele ratate.

          Teoria identitatii a lui Eric Erikson, constituie un castig si interesant al psihologiei moderne.

          Din perspectiva neofreudiana, Zavalloni, defineste conceptul de identitate  cu ajutorul a patru dimensiuni:

 a) constiinta unei identitati individuale trebuie considerata ca un sentiment pozitiv, prezent in toate aspectele eului. b)stabilirea caracterului personal. c)sinteza pe care o constituie eul este conceputa ca o forma de integrare a eului, superioara sumei identificarilor din copilarie. d) o solidaritate interna cu idealurile si cu identitatea de grup. ( 13, pag. 39). Identitatea este deci conceputa ca rezultand din interactiunea dintre individ si societate. Avand in vedere aceasta si plecand de la analiza raspunsurilor la testul „cine sunt eu?”, Gordon distinge categorii de raspunsuri care merg de la polul social la polul personal:

 - caracteristicile atribuite care se refera la categoriile carora individul le apartine prin nastere sau prin functiile desemnate (sex, origine etnica, religie);

 - rolurile si apartenentele referitoare la statuturile parentale (mama, frate), la apartenenta politica, la pozitia profesionala dobandita;

 - identificarile abstracte, esentiale, convingerile ideologice;

 - interesele si activitatile (intelectuale, artistice);

 - caracteristicile personale, incluzand valorile morale, autonomia sau simtul de autodeterminare, perceptia unitatii eului, integrarea la nivel personal, competentele individuale.

          Totusi prin acest test putem afla daca individul se identifica cu grupurile de apartenenta, nu insa si valoarea pe care o au aceste grupuri pentru el.

          Louis Guerin (13, pag.41-42) in urma unor cercetari trage o serie de concluzii. Mai intai „eu” si „noi” trimit la continuturi comune, imprumutate  din modelele culturale. Individul si colectivul va fi in acest caz un fel de gestalt in care „eul” este figura si „alter” fondul, cand viceversa, amandoi fiind insa asociate si cimentate de ceea ce am putea numi emotia identifiala. Grupurile sau categoriile abstracte sunt „domesticite” de catre eu  gratie unui mecanism de racordare. „ Orice grup social, prin natura sa abstracta, de cvasi-obiect, trebuie pentru a fi reprezentat sa se incarneze in persoane sau personaje (reale sau simbolice) particulare. Aceste personaje sunt adevarate prototipuri ale grupului de identitate (prototipuri identifiale) sau ale grupului de alteritate (prototipuri diferentiale)”. In fine, un „sistem de diferentiere si opozitie binara intre eu si noneu, acelasi si celalalt, pozitiv si negativ sau bine si rau”, ar fi principiul constitutiv al identitatii. Prin intermediul incluziunilor si excluziunilor, acest sistem ar permite sa se stabileasca identitatea personala subiectiva (opozitia eu / noneu).  

          G. W. Allport a conturat conceptul de „proprium”. Acesta s-ar exprima in 7 ipostaze ce fiecare in parte ar exprima fatete ale eului   (termen ce exprima cautarea identitatii ca structura psihica ). Fatetele descrise de Allport sunt :

In cursul primilor trei ani de viata se dezvolta treptat trei aspecte ale constiintei de sine:

-aspectul 1: construirea simtului eului corporal.

-aspectul 2 : construirea sentimentului identitatii.

-aspectul 3: construirea respectului de sine.

De la 4-6 ani simtul eului corporal devine mai fin. In aceasta etapa putem data aparitia a inca 2 aspecte:

-aspectul 4: constituirea eului.

-aspectul 5: constituirea imaginii eului.

De la 6-12 ani:

-aspectul 6: constituirea reactiilor rationale ale eului ( eul ca factor integrator ).

In adolescenta scopurile de larga perspectiva si indepartate adauga o noua perspectiva. De aceea putem vorbi de:

-aspectul 7: constituirea efortului personal centrat. ( 32 )

La G. H. Mead, intalnim ideea ca eul este constituit dintr-o componenta sociologica ( eul social nu ar fi decat o interiorizare a rolurilor sociale ) si dintr-o componenta mai personala, eul psihologic. Eul unui individ se dezvolta plecand de la judecati pe care celalalt le emite asupra lui in interiorul unui context social in care individul si acest celalalt interactioneaza. De exemplu, copilul adopta la joaca rolurile celuilalt, pana cand acestea devin propriile sale roluri. Daca eul se constituie prin participarea la procesul social, nu rezulta din aceasta ca eurile tuturor indivizilor sunt identice.

„Faptul ca eul se constituie in procesul social si ca reprezinta un reflex individual al acestuia – mai exact- un reflex al acelui model de comportament organizat pe care procesul social il prezinta si pe care indivizii il incorporeaza in structura lor respectiva, toate acestea sunt incompatibile cu faptul ca orice eu are propria sa individualitate, modelul sau unic. Originea sociala, constitutia si structura comuna a eurilor nu exclud mari diferente si variatii intre ele, si nu interzic individualitatea mai mult sau mai putin distincta pe care fiecare eu o poseda de fapt”.

          Mead face distinctie intre eul psihologic care ar reprezenta eul ca subiect si eul social care ar reprezenta eul ca obiect. El spune: „eul psihologic este reactia organismului la atitudinile celorlalti; eul social este ansamblul organizat de atitudini ale celorlalti pe care ni le asumam. Atitudinile celorlalti constituie eul social organizat, la care reactionam ca eu psihologic. De fapt trebuie sa consideram eul psihologic si cel social ca elemente constitutive ale eului.” In definitiv, eul este pentru Mead, mai putin o „substanta”, o structura, cat un proces; el reiese din trecut, din interactiunea cu celalalt, are in prezent o functie ce poate fi calificata drept ajustare la o situatie data si presupune capacitatea de schimbare in viitor in masura in care din aceasta ajustare rezulta ceva nou. ( 13, pag. 170-178)   

La W. James, personalitatea totala al carui nucleu devine „eul” si „sinele” este prin aceasta duala. Consta din „eul”, cel ce cunoaste si este constient de „sinele” care este cel cunoscut. Sinele cuprinde trei feluri de elemente, sinele corporal material, sinele social si sinele spiritual. Sinele corporal material se refera la corp, vesminte, familie, camin, obiecte, dar si prieteni, vecini etc, deci se refera la tot ce poseda o persoana. Al doilea, sinele social, consta din reputatia si recunoasterea unei identitati anume, consideratia pe care o obtine o persoana in mediul sau. Unele componente ale sinelui social au o mai mare pondere si importanta decat altele. Asa sunt onoarea, reputatia. Sinele social incorporeaza o experienta sociala de roluri si de statute sociale. A treia componenta a sinelui este cea a sinelui spiritual si se exprima prin constiinta propriei activitati, a tendintelor si aptitudinilor psihice. Aceasta este „sanctuarul emotiilor si dorintelor”, este teritoriul actelor de vointa si reprezentari traite prin care omul se simte mai profund in sine insusi atat prin perceptia lumii, cat si prin procesele intelectuale pe care le poseda. Sinele are o natura sociala in toate acceptiile si elementele sale componente.

De problemele dezvoltarii constiintei s-a preocupat si H. Wallon. Acesta a analizat relatia eu-sine in complementaritate cu „alter” care este figurativ vorbind, oglinda „eului” sau a „sinelui”. Relatia eu-alter progresiva si efectiva (adica eul proiecteaza asupra altora propriile sale insusiri, trairi, sentimente, intentii, aspiratii etc.) este sociala – caci se constituie in cadrul si in limitele impuse social. Eu si alter sunt concomitent in constiinta inseparabila. Alter are o natura duala (tu si eu) si reprezinta afirmarea autoritatii societatii in raport cu persoana. Matricea relatiilor sociale este reprezentata de alter, care implica interiorizarea contextului socio-cultural in perioada pubertatii si adolescentei.

Identitatea priveste constientizarea distantei intre eu (sine) si alter. Exista unele diferente intre identificarea pe care o face eul ca directie, ca densitate si consistenta de abilitati, de aptitudini si de situare sexuala – toate acestea sub semnul schimbarii. Eul devine in aceste conditii consistent si multidimensionat.

V. Pavelcu adauga acestei consideratii ideea ca dinamica personalitatii reflectata in constiinta de sine apare ca supusa unui  ritm necontenit pe care V. Pavelcu il asemuieste unei pulsatii similare celei de sistola si diastola – polarizare si depolarizare a relatiei subiect-obiect, individ-lume, eu-lume. ( 33, pag. 221-222)

Pavelcu spune ca insasi constiinta de eu este susceptibila de evolutie si constientizare. Pe constiinta biologica se grefeaza o constiinta sociala, la inceput foarte vaga si generala, cum este la primitiv sau la copil. Mentalitatea copilului este mentalitatea celor din jurul lui, constiinta eului infantil este un reflex al credintelor morale si intelectuale in care traieste; aprecierile sale reprezinta ecoul aprecierilor si al judecatii parintilor. Constiinta eului biologic si a celui social sunt deosebite de cunoasterea eului. Acesta din urma este o constiinta reflexiva, verbala, intelectuala si obiectiva a eului.

O distinctie analoaga o face K. Jaspers care afirma ca trairile noastre  sunt fapte ale unui eu constient, fara ca ele sa fie – toate si intotdeauna – luminate de cunoasterea eului, fara ca aceste manifestari sa se afirme pe sine, sa se aprobe sau sa se dezaprobe, fara a purta pe ele semnatura speciala, de recunoastere fatisa, publica, sociala. Cunoasterea de sine reprezinta patura cea mai noua, cea mai fluctuanta a eului; ea consta intr-o serie de reflexii, de afirmatii, de judecati sau de credinte asupra noastra insine. ( 29, pag. 152-153)

Din punct de vedere al cognitiei sociale, eul este conceput ca un set de structuri cognitive. Conceptul de sine este vazut ca un sistem de cunostinte despre propriul eu, folosite pentru a recunoaste si interpreta stimuli relevanti pentru individ. Conform lui U. Neisser. cunostintele pe care le are individul despre lumea exterioara sunt insusi structurate. Ele contin cunostinte generale despre clasa de stimuli si ofera ipoteze despre stimulii din mediu ce urmeaza a fi procesati. In viziunea lui Hazel Marcus, conceptul de sine se cuvine a fi inteles ca un sistem de scheme despre eu. Indivizii acumuleaza cunostinte despre ei insisi, despre felul in care s-au comportat in diverse situatii, pe care le organizeaza ca structuri stabile. Schemele despre sine se refera la aspecte ale comportamentelor care au relevanta pentru individ si organizeaza cunoasterea despre sine in asa fel incat individul sa se poata servi singur de ea. Ele se constituie pe baza observatiei propriei persoane in diferite situatii si a scrutarii introspective, contribuind la fixarea noilor cunostinte despre sine. ( 26, pag.140-141).

Lucrarile lui Tajfel si Turner au impulsionat elaborarea unor teorii ale identitatii sociale, reanimand antagonismul dintre componentele personale si cele colective ale identitatii individuale. La un pol, indivizii ar actiona pe baza caracteristicilor proprii (identitate personala); la celalalt pol, indivizii ar actiona  pe baza caracteristicilor comune(identitate sociala). In aceste studii ei arata ca pentru a mentine o anumita identitate personala, oamenii urmaresc o identitate sociala prin integrare intr-un grup, asa incat aceasta sa le implineasca aspiratiile si, prin efectul de halou, sa mareasca stima de sine, prestigiul si reusitele grupului fiind atribuite fiecarui membru al sau. Ei rezuma conceptia despre identitatea sociala astfel:

 - indivizii incearca sa mentina sau sa mareasca stima de sine; ei cauta sa acceada la o conceptie pozitiva despre sine;

 - grupurile sociale sau categoriile sunt asociate unor conotatii pozitive sau negative si, din acest motiv identitatea sociala poate fi pozitiva sau negativa, in functie de evaluarile acelor grupuri care contribuie la constituirea identitatii sociale a individului;

 - evaluarea propriului grup este determinata prin raportare la alte grupuri specifice, prin intermediul comparatiilor sociale, in termeni de atribute sau de caracteristici valorizate. O diferenta pozitiva intre grupul de apartenenta si un alt grup produce un prestigiu ridicat; o diferenta negativa antreneaza un prestigiu scazut.

          Plecand de la acestea, autorii elaboreaza urmatoarele principii teoretice:

 1) – indivizii cauta sa se mentina sau sa acceada la o identitate sociala pozitiva.

 2) – identitatea sociala pozitiva este bazata, in mare masura pe comparatiile favorabile care pot fi facute intre grupurile de apartenenta si anumite alte grupuri pertinente. Grupul de apartenenta trebuie perceput ca pozitiv, diferit sau distinct de alte grupuri pertinente.

 3) – atunci cand identitatea sociala este nesatisfacatoare, indivizii vor cauta sa paraseasca grupul caruia ii apartin, pentru a intra intr-un valorizat pozitiv si / sau sa actioneze asa incat propriul lor grup sa devina pozitiv.

          Autorii vorbesc de tei tipuri de factori care pot influenta discriminarea dintre grupuri: in primul rand indivizii trebuie sa fi interiorizat apartenenta lor la un grup ca un aspect al conceptului de sine; situatia sociala trebuie sa permita comparatii intre grupuri, in care selectia si evaluarea atributelor pertinente este posibila, in fine, cu cat doua grupuri vor fi mai asemanatoare cu atat posibilitatea de comparare va fi mai mare asa incat grupul de apartenenta nu poate fi comparat cu orice alt grup.

          Turner in urma unor cercetari aduce o completare acestor principii, ajungand la concluzia ca daca individul, prin identificare cu grupul accede la o identitate pozitiva, el stabileste o diferenta intre grupuri, dar nu mai are tendinta de a stabilii o diferenta fata de ceilalti membrii ai grupului sau, iar daca individul are posibilitatea de a se diferentia direct de celalalt, el nu va mai stabili o diferentiere intre diferitele grupuri din anturajul sau. Astfel, cu cat identitatea sociala este mai puternica, cu atat identitatea personala este mai putin importanta, si cu cat identitatea personala este mai pregnanta, cu atat individul are mai putin nevoie de o identitate sociala, devreme ce identitatea sociala, ca si identitatea personala, satisfac aceeasi nevoie de imagine pozitiva de sine. Turner, introduce termenul de depersonalizare prin care intelege ca indivizii ajung sa se considere inainte de toate, exemplare specifice  ale unei categorii mai degraba decat indivizi unici si distincti unul de celalalt. Astfel identitatea sociala si identitatea personala sunt concepute atunci ca doi poli care se exclud reciproc. Se observa ca suntem departe de conceptia lui Mead care credea  ca individul este o creatie continua a societatii, iar societatea o creatie neintrerupta a indivizilor.

          Cautand sa precizeze care sunt raporturile dintre latura psihologica si cea sociologica a identitatii, Turner distinge trei niveluri in definirea eului:

 1) – un nivel supraordonat, care se refera la identitatea umana ca specie distincta;

 2) – un nivel intermediar al definirii de sine ca membru al unui grup, trimitand la o identitate sociala bazata pe comparatii intre grupuri;

 3) – un nivel subordonat al definirii de sine ca fiinta singulara, trimitand la o identitate personala bazata pe comparatii intre indivizi. (26, pag.139)

S. Moscovici, afirma ca o cunoastere a celuilalt trece printr-un schimb apropiat si sustinut si demonstreaza ca, intr-o judecata, corpul este mai putin important ca purtator trecut al unei identitati psihologice si sociale, decat indicatorii universului interior aflati intr-o interactiune directa, in care observatorul isi joaca rolul alaturi de cel observat.

Se pare deci, ca, grupul de apartenenta furnizeaza categorii si modele pentru a-l percepe pe celalalt. Se vede astfel, rolul socialului in grila de observare pe care subiectul o utilizeaza pentru descifrarea persoanei si in orientarea sensibilitatii sale catre celalalt. Aceasta interventie se face la nivel cognitiv atunci subiectul se intoarce spre celalalt pentru a-l evalua; ea intra in rezonanta cu propriile asteptari si reactii la nivelul vietii atunci cand acesta se intoarce spre celalalt pentru a-l lua ca martor si ca reper. Interventia in discutie vrea sa protejeze imaginea sinelui in fata riscurilor micsorarii respectului de sine si a identitatii pe care o poarta in ea relatia sociala. Deoarece se pare ca, intr-adevar, aparerea identitatii sociale legata de grupurile de apartenenta sau de referinta este o miza care moduleaza procesele cognitive.

In cadrul unei pozitii in mod global negative, clasele defavorizate fac o deosebire intre anumite trasaturi obiective (sanatate, pozitie sociala), carora le acorda vizibilitate, si trasaturi legate de identitatea psihologica si sociala, carora le refuza observabilitatea. Clasele mai favorizate nu au de facut decat sa analizeze corpul din punct de vedere obiectiv: ele „naturalizeaza” caracteristicile legate de identitatea personala si optiunile de viata. Aceasta dialectica a refuzului trimite la o aparare a identitatii, rationamentul ce pleaca de la fizic aparand ca un proces cognitiv a carui dinamica are ca domeniu de activitate apararea sau demonstrarea identitatii subiectului in cadrul unei conditii sociale date. Transparenta lui „a parea” al celor care au in planul aparentei, mijloacele necesare semnificarii si identificarii prin conditiile lor sociale, i se opune opacitatea „fiintei” si identitatea ascunsa a celor care nu vor sa fie judecati printr-o aparenta pe care conditia lor sociala o defavorizeaza.

Miza sociala a prezentarii de sine este mascata atunci cand se eticheteaza o persoana plecandu-se de la aparenta fizica; cand miza este recunoscuta, aceasta din urma – oricat de putin ameninta imaginea sinelui – se gaseste disociata de atributele constructive ale identitatii personale. Este un caz ilustrativ de elaborare cognitiva in care intra-individualului se structureaza pe inter-individual. (24, pag. 53-56).

V. Ceausu  considera ca exista doua mari categorii de semne de identitate: a) transmise – numele (care determina apartenenta sa la o anumita familie), data si locul nasterii (care arata varsta), particularitatile biologice si fizice si o parte din caracteristicile psihice.

          b) dobandite – cele conferite de propriile performante scolare, profesionale si cele din timpul liber. In mod repetat ele definesc profilul propriu al tanarului.

Identitatea sociala se formeaza dupa S. Chelcea in functie de specificul cultural existand astfel particularitati evidente in perceperea stimulilor standard. Modul de gandire, simtire si actiune al oamenilor trebuie raportat la modele culturale care structureaza comportamentele sociale.

Perspectiva umanista pune accentul pe „inima” adolescentului, adica pe dezvoltarea sentimentelor, ideilor, emotiilor si pasiunilor sale. Umanistii opun punctul de vedere al lui Skinner potrivit caruia adolescentul este controlat, ca hotaraste propriile cai de dezvoltare si crestere.

Reprezentantii de seama ai acestei perspective sunt H. Maslow si C. Rogers.

Carl Rogers impune o abordare centrata pe subiect in intelegerea adolescentului in timp ce Maslow a adoptat o abordare bazata pe autoactualizare. Maslow credea cu toata taria ca omul trebuie sa devina el insusi. Ceea ce un om poate, el trebuie sa fie deoarece exista o tendinta ca fiecare sa devina actualizat in ceea ce este el potential, sa devina ceea ce este el capabil sa devina.

Abordarea umanista pune accent pe intelegerea actiunilor individului orientat catre sine sau catre altii si directionat de scopuri, sprijinindu-se pe intelegere si interpretare. Ea este interesata de „cresterea” personala a oamenilor, de maturizarea lor psihica si sociala, de cultura relatiilor lor interpersonale, de insasi schimbarea societatii, propunand un nou tip de societate numit „societatea eu - psihica”. (36, pag.85-86 ).

In concluzie fiecare teorie are o contributie diferita la intelegerea identitatii.      

1.4 FACTORI PSIHOSOCIALI CARE INTERVIN IN FORMAREA IDENTITATII

Dezvoltarea constiintei de sine este determinata de o serie de factori psihosociali, in primul rand de relatiile adolescentilor cu adultii, aprecierile lor fata de munca, calitatile tanarului dar si aprecierile colectivului din care face parte. Comportamentul in scoala, in afara ei, dar si rezultatele pe care le obtine la scoala il diferentiaza de ceilalti, il face sa-si dea seama ca este o fiinta cu o anumita individualitate ce gandeste, simte si actioneaza intr-un mod specific.

In adolescenta, tanarul isi da seama daca gandeste corect sau nu asupra diferitelor probleme, daca isi iubeste parintii, colegii, profesorii, daca are vointa tenace sau este calauzit de simtul datoriei; daca este principal sau daca exista o mare deosebire intre ceea ce gandeste si ceea ce face.

Omul nu este un produs inert al unor forte anonime externe sau interne, el nu este intr-o mare masura opera vointei sale proprii. In cadrul tiparelor biologice pe fondul si urzeala matritei ereditare se contureaza si se diferentiaza treptat modele sugerate de familie, apoi de scoala pentru a ajunge la acele permanente personale, sisteme dinamice si organizate care asigura omului echilibrul durabil, integritatea lui unica si creatoare ( 35 pag. 113). In etapa de varsta la care ne referim, tinerii capabili sa judece singuri, isi cauta identitatea, incearca sa se autodefineasca prin comparare cu cei din jur (parinti, frati, colegi). Un rol important in formarea si dezvoltarea identitatii il are familia. Aceasta constituie matricea fundamentala pe baza careia se dezvolta personalitatea si care contribuie de timpuriu la aparitia unor reprezentari despre sine si despre ceilalti, prin ideile, atitudinile, sentimentele, etc. cu care i-a contact in primele clipe de viata. Nici un alt domeniu nu ofera asemenea diversitate de relatii intr-o unitate sociala atat de restransa. Parintii ofera modele de formare a personalitatii copiilor, modele care vor apare adaptate, in relatiile adultilor de mai tarziu. Modul cuiva de a vedea, de a simti,  de a stabili raporturi cu ceilalti membrii ai societatii trebuie cautat si in  particularitatile convietuirii cu cei care i-au format familia.  Familia este locul unde se construiesc prototipurile pentru toate relatiile de supra sau subordonare, de complementaritate sau reciprocitate, cu nenumarate nuante afective care le coloreaza.

Un cuplu de parinti, scrie N. Galli, compus din personalitati suficient integrate si echilibrate, solidare si in genere satisfacute, persoane avand un anumit grad de inteligenta, tact, intuitie si stabilitate emotiva, constituie prin sine un factor de educatie complet si eficient. Negativand imaginea propusa de N. Galli, ne dam seama imediat ce rol nefast il joaca in educatia copiilor o familie deformata, dezintegrata, ce traume morale provoaca lipsa de armonie, certurile, brutalitatile. Lipsa unuia dintre parinti, datorita divortului sau decesului, dezechilibreaza personalitatea copilului nu numai pentru ca anuleaza indispensabilul caracter de bipolaritate al prestatiei educative, dar si prin faptul ca saraceste imaginea pe care copilul si-o formeaza despre universul social. Diversitatea mediului familial ofera copilului si posibilitatea de a se defini si preciza  pe sine, el joaca un rol de neanlocuit in cucerirea coerentei personale. Totodata, el contribuie la descoperirea comportamentelor sociale fundamentale ca de pilda apararea drepturilor proprii si respectarea drepturilor altuia si ajuta , prin urmare, atat individualitatea cat si socializarea copilului. Astfel, diversitatea mediului familial ofera copilului si posibilitatea de a se defini si preciza pe sine. ( 5, pag. 126 )

De regula adolescenta este considerata varsta cea mai critica din viata unui om, acum confruntandu-se copilaria cu maturitatea, experienta de viata redusa cu interesele si preocuparile adultului. Multi parinti se vad parca pusi in fata unui alt copil decat cel pe care il stiau; parca nu-i mai asculta si nu-i mai respecta in aceeasi masura, devine noncomformist si chiar rebel. S-ar putea spune ca daca in  anii anteriori au invatat sa devina parinti „in general” acum au nevoie de o noua „specializare” trebuind sa devina „parinti de adolescenti”

Cautarea identitatii in adolescenta are o relatie importanta cu spiritul de revolta. El considera ca parerile sale trebuie sa primeze, el dorind in orice chip sa faca impresie, sa atraga atentia, sa fie luat in seama si considerat un adult. Isi da seama ca nu mai este copil deoarece atitudinea in fata vietii este alta: ”Am ajuns la o varsta in care copilul a disparut. Felul de judecata, faptele mele sunt mai mature, iar felul de a privi viata este altul decat in copilarie.” Nici un adolescent nu doreste sa fie tratat ca un copil iar in fata adultului manifesta o atitudine de revolta. Iesirea din conformismul infantil este echivalent cu castigarea independentei.

Conflictul dintre generatii este si va fi etern; intotdeauna parintii ca adulti, vor avea principii stabilizate, verificate, o doza de scepticism, in timp ce tinerii vor avea idealuri, vor tinde spre perfectiune, fiind mai increzatori.( 23, pag. 17-19)

Adolescentii depind inca de parintii lor sub aspect emotional si material. Retragerea afectiunii si dragostei precum si masurile disciplinare influenteaza modul de percepere a propriei persoane de catre adolescent.  Expectatia parintilor fata de rezultatele scolare ale adolescentilor are de asemenea, un rol important in dezvoltarea constiintei de sine. Mai ales mamele se preocupa de problemele rezultatelor scolare. Mamele adolescentilor cu autoconstiinta inalta, siguranta in rezultatele scolare, au tendinta de a manifesta conduite lejere fata de copii lor, se mandresc cu rezultatele scolare, dar in fapt mentin reguli severe si cerinte fata de tineri de teama ca acestia sa nu scada atentia fata de obtinerea de rezultate bune scolare. Mamele cu tineri cu expectatie joasa au tendinta de a subevalua capacitatile acestora si trateaza uneori copiii ca pe o povara, ceea ce erodeaza dezvoltarea constiintei de sine a acestora. Exista ca atare forme subtile de feed-back intre tineri si familiile lor, forme ce opereaza pe terenurile autoevaluarii si ale formarii constiintei de sine. (33, pag. 220)

Tanarul sau tanara nu cauta doar sa se afirme ci cauta un statut care sa le stabileasca anumite drepturi.

Preocuparea adolescentului in relatie in relatie cu adultul este sa stabileasca raporturi de egalitate si nu raporturi de tipul educat si educator. Totusi, putin sigur pe el, provocator si timid totodata, simte nevoia sa fie sustinut de cei de-o seama cu el. (30, pag. 101). Cu toate atitudinile de revolta sau independenta pe care le afirma, adolescentul simte inca nevoia de protectie. Ea constituie efectiv un factor de securizare. In familie adolescentul doreste sa fie considerat, acceptat si stimulat. El este deosebit de sensibil la felul de afectiune care i se arata si la atitudinea apreciativa a celor din jur.  Pentru dezvoltarea personalitatii si a identitatii adolescentului, parintii trebuie sa arate adolescentului afectiune si intelegere. Indiferenta, afirma A. Berge, este singura atitudine de care copiii au cu adevarat teama, iar frica se stie este una din cele mai izbutite unelte de schilodire a personalitatii. Parintii trebuie sa tina cont ca exemplul personal are infinit mai multa eficienta pedagogica decat „predicile” si „cicaleala”. Ei trebuie totodata sa nu uite ca scara de valori a tanarului de 18 ani nu este aceeasi cu scara de valori a adultului de 50 de ani si ca divergentele dintre adolescent si parinti sunt adeseori inevitabile, spune Stela Teodorescu (4, pag. 61).

Pentru dezvoltarea adolescentului este necesar ca acesta sa fie lasat cat mai liber, concomitent cu invatarea unor atitudini cat mai morale prin exemplul parintilor. Este bine ca tanarul adolescent sa fie lasat sam experimenteze si sa-si asume responsabilitati pentru a deveni independent. Libertatea de a intra intr-un grup de varsta lui ii permite sa experimenteze comportamente sociale pe care si le-a insusit in climatul afectiv al familiei. Grupul este acela care conduce la formarea unei identitati sociale. El ofera adolescentului un ideal de sine, o imagine linistitoare a propriului eu, un antidot pentru nelinistile sale anterioare. Numai grupul poate sa-i satisfaca valentele de afirmare, poate sa-i redea sentimentele de valoare, spune A. Neculau (5, pag. 165). 

Pana la aceasta varsta copilul nu dovedea preocupari pentru rolul pe care-l putea juca in societate, la adolescent se remarca aparitia constiintei sociale, el devine constient de persoana altuia, dar si de a lui. El nu se poate defini decat facand comparatie cu ceilalti membrii ai societatii pe care o frecventeaza. Copilul capata sentimentul responsabilitatii. (7, pag. 134)

Libertatea si independenta fata de relatiile parentale sunt adesea frustrante si creeaza nu numai nesiguranta ci si sentimente de culpabilitate. Aceleasi fenomene au loc si cu privire la grup. Apartenenta la grup este competitiva si adesea tensionata, ceea ce va genera sentimentul de dependenta, dar concomitent si de independenta si o oarecare nesiguranta. Astfel procesul formarii constiintei de sine se ajusteaza si prin raportare la cei din aceeasi generatie.

In etapa adolescentei, relatiile dintre fete si baieti sunt mai putin distantate, pot sa se organizeze prietenii de grupuri mixte. Prieteniile cu tinerii de acelasi sex sunt pline de confidente si se organizeaza pe preocupari comune. Atitudinea fata de parinti pierde din opozabilitate, integrarea in grup este competitiva si de generatie, plina de aspiratii inalte (33, pag. 224-229). Imaginea de sine se formeaza la aceasta varsta si prin integrarea in propria clasa de elevi, prin interactiunea cu colegii si profesorii. Profesorul are rolul de a „ghida” munca in grup, a realiza aprecieri la adresa elevilor, cat si prin a fi un indrumator, obiect de comparatie si identificare pentru elevi. Profesorul joaca rolul de model in masura in care aspiratiile adolescentului tind sa gaseasca implinirea modului de a fi in obiectul pe care il preda si in modul in care o face. Clasa este un mediu de socializare prin comparatiile pe care adolescentul are posibilitatea sa le faca. Comparatiile pe care adolescentul le poate realiza ii ofera puncte de reper, posibilitatea de a afla care-i sunt propriile capacitati in raport cu ale celorlalti; deci de a-si forma o imagine a calitatilor de care dispune. In scoala adolescentul isi dezvolta creativitatea, invata sa-l ajute pe celalalt, sa il accepte, invata sa se exprime, sa devina responsabil, sa fie acceptat de celalalt. Ei sunt preocupati sa discute problemele comune si sa participe la solutionarea lor. Astfel ei isi vor asuma roluri, vor impune statusuri. Stimularea creativitatii si comunicarii in grup, atat in scoala cat si in afara ei poate duce la constientizarea unor posibilitati, la largirea campului relational si motivational, a invatarii unor norme si conduite sociale si la implinirea social afectiva a tinerilor.

Grupul scolar antreneaza un sistem complex de interactiuni ce duce la stabilirea unei retele de relatii (fie formale, fie informale) corespunzatoare; el constituie un subsistem social care se relationeaza cu alte subsisteme si se integreaza in sistemul social.(33, pag.223)

Fiecare are constiinta unui rol, a unei pozitii pe care o ocupa in societate. De aceea intelesul de eu este individual legat de pozitia pe care o ocupam in societate. Daca statutul social si rolul s-ar schimba de la o zi la alta s-ar cadea intr-un haos psihologic. Ceea ce ne face sa ne regasim si sa ne recunoastem este in mare masura aceeasi atmosfera sociala pe care o respiram, stabilitatea familiei, a aspiratiilor etc. Echilibrul nostru intelectual reflecta echilibrul grupului social din care facem parte.(28 pag. 50)

In perioada adolescentei, rolurile dobandite si de adeziune se multiplica. Ele genereaza treptat roluri prospective. Intotdeauna unul din roluri este dominant. Reputatia vocationala contribuie la structurarea statutului lor, se stie ca statutul este emancipatia evaluarii si competentei avand deci alta conditionare si structura psihogenetica decat rolul, desi la fiecare rol  se tinde spre dobandirea unui statut. (33, pag 251) Identificarea vocationala se manifesta mai mult ca descoperire de aptitudini, capacitati si abilitati si ca pregatire activa directionata. Fiind in plina cursa pregatitoare de a patrunde in procesul de activitate sociala majora a grupului, pe langa rolurile actuale, adolescentul prezinta si o gama de roluri virtuale sau potentiale. Virtual, orice adolescent este un om politic, un filosof, un reformator social, un om util societatii. Rolurile virtuale nu se exteriorizeaza printr-o „actiune de rol” si nici nu sunt „asumate”, ci preseaza adesea constiinta si nu rareori erup sub forma de structuri ideale. A asuma un rol inseamna implicit a te incadra intr-un statut, intre statut si rol existand un raport dialectic care, in planul persoanei, se sprijina pe bipolaritatea constiintei, un pol fiind reprezentat de individ, celalalt de societate.(4, pag. 83-84)

Odata cu adolescenta apare si interesul pentru profesie. Ca orice rol social, si rolul profesional face parte din societate. Se poate vorbi de roluri profesionale vocationale, indiferente sau traumatizante. Dintre toate rolurile pe care le intrevede adolescentul in perspectiva, rolul profesional ocupa primul loc. Pentru ca profesia pentru care se pregateste adolescentul sa ii indeplineasca aspiratiile intime este necesara o descoperire a vocatiei. O falsa imagine a adolescentului despre sine, in virtutea afirmarii unui rol ce l-a ales drept model, influenta climatului familial si social, respectarea vointei parintilor, pot face adolescentul sa aleaga o profesie care sa nu corespunda vocatiei sale. O adecvata indrumare vocationala conduce la realizarea personalitatii, presupune o buna autocunoastere si o imagine de sine bine conturata, precum si o optimala integrare a tanarului in viata. Reversul acesteia poate reprezenta un factor de generare a unor consecinte negative atat pentru individ cat si pentru grupul social care il include. Neimplinirea  vocationala poate duce la neimplinire sufleteasca, la nemultumire si la sentimentul esuarii in viata, ceea ce nu poate genera o imagine pozitiva despre sine.          

Un alt factor important ce intervine in descoperirea vietii interioare este propria camera in care adolescentul are ocazia sa mediteze asupra sa. Marele scriitor Anatole France scria: „din momentul in care am avut propria mea camera, am avut o viata interioara, fiind capabil de reflexie si reculegere. Nu gaseam   frumoasa aceasta camera, nu ma gandeam nici un moment cum ar fi trebuit sa fie, o gaseam unica, incomparabila. Ea ma separa de univers, aici s-a format spiritul meu”

Proiectarea in viitor este alt factor in dezvoltarea identitatii. Este interesul pentru profesia ce o va imbratisa. Adolescentul se analizeaza pentru a-si cunoaste calitatile. reactiile asupra propriei persoane sunt foarte frecvente. Dupa unii psihologi, preocuparea de propria persoana duce la solitudine. motivele sunt diverse. Unii cauta linistea, iar altii pentru a fugi de ochii iscoditori ai adultilor spre a nu fi expusi criticilor prefera singuratatea.

Straduindu-se sa inteleaga viata in ansamblul ei, adolescentul simte nevoia sa dobandeasca in constiinta sa rationalitatea existentei, sensurile ei unitare, ordinea si determinarile existentei si in acelasi timp, problemele sociale, dorind si straduindu-se sa afle solutii si raspunsuri care sa-l satisfaca. Astfel adolescentul se straduieste sa-si defineasca locul si menirea sa in societate, idealul de viata si de munca. El simte nevoia unei conceptii etice, se straduieste sa si-o faureasca si tinde sa se calauzeasca dupa ea. Elementul care contribuie la integrarea adolescentului in viata, in societate si in ultima instanta in colectiv este munca. Satisfactia in si prin munca creeaza adolescentului un climat stimulativ daca factorii educativi explica, lamuresc adolescentilor rostul social al muncii lor, daca li se implanteaza sentimentul participarii, contributiei la munca celorlalti, daca la se acorda raspunderi personale, definite prin raportare la ceilalti daca fiecarui adolescent i se ofera posibilitatea sa dovedeasca celor din jur si siesi ca este capabil de ceva, ca este util, ca apartine colectivului. (11, pag. 91) 

Noutatea dominanta in evolutia morala a adolescentului consta in aceea ca el nu se multumeste sa afle ce „trebuie” sau „ce este bine sa faca” ,ci vrea sa afle mai ales „de ce trebuie sa faca intr-un fel si nu in altul”. Adolescentul nu accepta pur si simplu sa fie obligat si pus sa execute anumite actiuni, ci vrea sa descopere si sa inteleaga ce valori sau care sunt sensurile sociale si rationale ale obligatiilor si actiunilor sale.

Adolescentul nu-si poate forma singur o conceptie morala. De multe ori ii lipsesc criteriile autentice pentru a deosebi moralul de imoral, binele de rau. De asemenea au nevoie sa fie ajutati de adulti pentru a pune de acord criteriile aprecierii morale. El simte nevoia sa afle cheia patrunderii in fondul care identifica binele si frumosul.

Intrucat tendinta adolescentului este de a fi considerat o fiinta libera, independenta, care nu accepta sa fie tutelata sau condusa in chip autoritar, se considera ca formarea constiintei sale etice trebuie sa urmareasca scopul realizarii sale reale, in cadrul vietii sociale. libertatea nu poate fi decat o realizare a  vietii sociale si nu individuale, intrucat el apartine societatii, iar interesele sale personale trebuie puse de acord cu interesele societatii (4, pag. 118-120).

Experientele dobandite pe parcurs, pot duce la reevaluarea si reorganizarea conduitelor, de aceea problemelor de educatie in familie, in scoala, etc, trebuie sa li se acorde o mare importanta, pentru a evita greselile, indeosebi cele doua procedee extreme deopotriva de periculoase: educatia prea indulgenta, de rasfatare, lipsa de exigenta pe de-o parte, si educatia prea severa, cu constrangeri si interdictii, care nu angajeaza vointa si personalitatea adolescentului pe de alta parte. 

CAPITOLUL II

OBIECTIVE, IPOTEZE SI METODE DE CERCETARE.

2.1 OBIECTIVE

I. Evidentierea influentei mediului social asupra dezvoltarii identitatii personale la adolescenti.

II. Studiul identitatii personale a adolescentilor ca expresie a realitatii sociale identificand zonele de fragilizare afectiva ce insotesc autoevaluarea identitatii sub aspect multiplu: fizic, emotional, scolar, social si prospectiv.

III. Studiul descriptiv, explicativ si comparativ a unor particularitati psihologice adolescentine din punctul de vedere al identitatii ca expresie a realitatii sociale.

2.2 IPOTEZE

  I. Daca mediul social influenteaza dezvoltarea identitatii personale, atunci dezvoltarea adolescentului se realizeaza in functie de mediul social in care traieste.

          II. Daca adolescentii dezvolta o apreciere obiectiva a propriei valori, atunci aceasta contribuie la adecvarea si potentarea relatiilor proprii in raport cu provocarile si oportunitatile vietii.

          III. Daca identitatea personala este expresie a realitatii sociale, atunci vor exista anumite particularitati ale acesteia diferite in functie de mediul social in care traiesc, urmand sa verific care sunt aceste particularitati.     

2.3 METODOLOGIA CERCETARII

In scopul realizarii obiectivelor propuse mai sus, si plecand de la ipotezele formulate de cercetarea mea, voi utiliza o scala de evaluare a stimei de sine conceputa de Oubrayrie, Leonardis si Safount in 1991, metoda observatiei si metode statistice.

Observatia ca metoda de cercetare consta in urmarirea intentionata si inregistrarea exacta, sistematica a diferitelor manifestari comportamentale ale individului (sau grupului) ca si a contextului situational al comportamentului. De asemenea permite studierea manifestarilor comportamentale naturale, firesti ale individului, in conditii obisnuite de viata si activitate, oferind mai ales date de ordin calitativ. Campbell arata ca orice observatie este „reactiva”, de aceea, se impune ca datele obtinute prin intermediul observatiei sa fie coroborate cu cele recoltate prin aplicarea si altor metode (36, pag. 103).

In cercetarea de fata aceasta metoda a fost folosita pentru observarea contextului situational asa cum este el trait de subiect, atitudinea fata de intrebari, gradul de atentie, gradul de interventie in timpul aplicarii scalei.   

Dupa reputatul psihosociolog Alex Mucchielli, stima de sine este sentimentul fundamental al identitatii de sine.

Oubrayrie, Leonardis si Safount, considera stima de sine ca expresie a aprecierilor pozitive sau negative pe care subiectul le face lui insusi in comparatie cu altul, ceea ce confera identitatii personale tonalitate afectiva, fapt deloc neglijabil tinand seama de valoarea dinamogen – reglatorie a afectelor in tot ceea ce intreprindem.

Cercetarile efectuate de N. Branden, i-au permis sa concluzioneze ca „respectul de sine”, deplin constientizat, este „starea in care noi suntem adaptati vietii si cerintelor ei”.

Aceasta in conditiile in care stima de sine atinge nivelul increderii in capacitatea proprie fizica si mentala, in capacitatea de a invata, gandi si de a lua decizii concrete, de a regla relatiile cu semenii, pe scurt de a stapani schimbarea.

Dat fiind efortul de cercetare si definire a propriei identitati, s-a propus tinerilor scala de evaluare a stimei de sine.

Scala cuprinde 60 de intrebari si ofera posibilitatea identificarii zonelor de fragilitate a rezonantelor afective ce insoteste autoevaluarea identitatii sub aspect multiplu: fizic, emotional, scolar, social si prospectiv.

Sinele fizic reprezinta autoaprecierea atributelor fizice (aspect corporal, abilitati fizice, sanatate)

intre 0 – 6 puncte → subestimare a atributelor fizice

- intre 6 – 11 puncte → apreciere obiectiva

- peste 11 puncte  → supraestimare

Sinele emotional reprezinta autoevaluarea controlului asupra emotiilor si impulsivitatii

- intre 0 – 5 puncte →  subestimare

- intre 5 – 10 puncte → apreciere obiectiva

- peste 10 puncte → supraestimare

Sinele scolar reprezinta autoperceptia competentelor si performantelor scolare

- intre 0 – 4 puncte → subestimare a competentelor scolare     

- intre 4 – 9 puncte → apreciere obiectiva a competente- lor scolare     

- peste 9 puncte → supraestimare

Sinele social reprezinta autoevaluarea abilitatilor sociale (capacitate de comunicare si de adaptare in colectiv)

- intre 0 – 7 puncte → subestimare a abilitatilor sociale

- intre 7 – 11 puncte → apreciere obiectiva a abilitatilor sociale

- peste 11 puncte → supraestimare

Sinele prospectiv reprezinta autoaprecierea capacitatii de integrare in lumea adulta, de afirmare a sinelui, de angajare in construirea propriului viitor

- intre 0 - 6 puncte → subestimare

- intre 6 – 10 puncte → apreciere obiectiva

- peste 10 puncte → supraestimare

Pentru calcularea cotelor s-a acordat cate un punct raspunsurilor afirmative si negative la intrebarile inscrise in tabelul de mai jos:

Dupa totalizarea punctajului pentru fiecare sine, s-a calculat valoarea globala a stimei de sine si s-a verificat corespondenta valorii globale obtinute cu urmatoarea grila:

sub 21 de puncte → subestimare

intre 22 – 48 de puncte → apreciere obiectiva a stimei de sine

peste 49 de puncte → supraestimare

(Revista de psihologie Nr. 3 – 1998, pag. 10-13)

ORGANIZAREA CERCETARII

In scopul realizarii cercetarilor propuse activitatea s-a desfasurat in felul urmator: pentru a efectua recrutarea lotului de subiecti, s-a folosit tehnica esantionarii aleatoare simple. In acest sens, fiecare subiect dintr-o populatie studiata are aceeasi sansa de a fi inclus in esantion.

Esantionul cuprinde 60 de martori probanti cu varste intre 16-18 ani. Structura lotului este urmatoarea:

- 15 fete din mediul urban;

- 15 baieti din mediul urban;

- 15 fete din mediul rural;

 - 15 baieti din mediul rural.

Lotul a fost recrutat din orasul Curtea de Arges si Comuna Malureni, Sat Zarnesti, Jud. Arges.

Modul de desfasurare a activitatii cu lotul ales.

S-a prezentat scala de evaluare, explicandu-le subiectilor modul in care aceasta va fi completata (alegerea variantelor potrivite de raspuns) . In caz de neintelegere a explicatiilor facute s-au facut prezentari mai clare si mai explicite pentru unele persoane.

PREZENTAREA DATELOR STATISTICE.

Seriile statistice se prezinta sub forma a doua siruri paralele de date din care primul se refera la criteriul de enumerare-grupare, iar cel de-al doilea sir este format din date numerice corespunzatoare si se refera la frecventele absolute sau relative.

Notiunile cu care au raspuns sunt:

- grupe de variante – x _i ,

- frecventa grupelor de variante  x _i (numar de aparitii) - f_i; unde            i Є [1; 60].

-numarul total de variante (total frecventa) n = Σ f_i .

Am prezentat datele sub forma unui tabel statistic care a permis o mai buna vizualizare a datelor. S-a folosit calculul frecventelor relative pentru fiecare problema pusa in scala.

Frecventa relativa se calculeaza raportand fiecare frecventa absoluta la totalul acestora.

Frecventa relativa f _k = f _k ּ Σ f_i ּ 100.

Cu ajutorul graficelor statistice am vizualizat informatiile  obtinute, facilitand perceperea pe ansamblu a datelor, variatia valorilor observate, repartitia lor si legaturile existente intre ele.              

Graficul trebuie sa cuprinda:

- titlul  poate fi plasat deasupra sau dedesubtul graficului si trebuie sa reflecteze limpede fenomenul pe care il prezinta;

 - legenda necesara intelegerii usoare a reprezentarii.

CAPITOLUL III

ANALIZA PRELUCRAREA SI INTERPRETAREA DATELOR.

3.1 PRELUCRAREA DATELOR IN RAPORT CU SINELE FIZIC

Tabelul nr. 1→ Rezultatele testului de evaluare a sinelui fizic         

      aplicat pe subiecti din mediul urban:

Figura 1: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 1 in procente:

Din reprezentarea grafica a datelor din tabel reiese ca 60,04% dintre adolescentele din mediul urban au o apreciere obiectiva a atributelor fizice, 19,98% se subapreciaza iar 19,98% se supraapreciaza comparativ cu baietii dintre care 66,66% au o apreciere obiectiva a sinelui fizic, 19,98% se subapreciaza iar 13,32% se supraapreciaza.

Tabelul nr. 2→ Rezultatele testului de evaluare a sinelui fizic         

      aplicat pe subiecti din mediul rural:

Figura2: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 2 in procente:

 

Din tabelul numarul 2, rezulta ca 86,68% fete din mediul rural prezinta apreciere obiectiva a sinelui fizic fata de 60,04% baieti; baietii se  supraapreciaza in proportie mai mare decat fetele: 26,64% fata de 6,66% fete.

Tabelul nr. 3→ Rezultatele testului de evaluare a sinelui fizic         

      aplicat pe subiecti de sex feminin din mediul urban si rural:

Figura3: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 3 in procente:

Rezultatele testului de evaluare a sinelui fizic aplicat pe subiecti de sex feminin din mediul rural si urban arata ca fetele din mediul rural sunt mai obiective comparativ cu cele din mediul urban; in mediul urban, subaprecierea si supraaprecierea este mai mare: 19,98% fata de 6,66% fete in mediul rural.

Tabelul nr. 4→ Rezultatele testului de evaluare a sinelui fizic          

      aplicat pe subiecti de sex masculin din mediul urban           si rural:

Figura4: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 4 in procente:

Din reprezentarea grafica a datelor din tabel aplicat pe subiecti de sex masculin din mediul rural si urban reiese ca supraaprecierea este mai mare la baietii din mediul rural 26,64% fata de cei din mediul urban 13,32%.

3.2 PRELUCRAREA DATELOR IN RAPORT CU SINELE EMOTIONAL

Tabelul nr. 5→ Rezultatele testului de evaluare a sinelui emotional aplicat pe subiecti din mediul urban:

Figura5: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 5 in procente:

Sinele emotional este apreciat in mediul urban obiectiv, de 80,02% din baieti si de 66,66% dintre fete; fetele se supraapreciaza in proportie de 13,32% fata de baieti (6,66%) si se subapreciaza intr-o proportie mai mare decat baietii (19,98% fata de 13,32%).

Tabelul nr. 6→ Rezultatele testului de evaluare a sinelui emotional  aplicat pe subiecti din mediul rural:

Figura6: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 6 in procente:

In mediul rural, controlul asupra instinctelor, impulsivitatii este apreciat obiectiv de baieti 80,02% fata de fete 47,72%; supraaprecierea este in aceeasi masura 13,32%; subaprecierea este mult mai mare la fete 38,96% fata de baieti 13,32%.

Tabelul nr. 7→ Rezultatele testului de evaluare a sinelui emotional aplicat pe subiecti de sex feminin din mediul urban si rural:

Figura7: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 7 in procente:

Rezultatele testului arata ca in mediul urban, fetele sunt mai obiective din punct de vedere al sinelui emotional si se subapreciaza in proportie mai mica: 19,98% fata de 38,96% in mediul rural.

Tabelul nr. 8→ Rezultatele testului de evaluare a sinelui emotional aplicat pe subiecti de sex masculin din mediul urban si rural:

Figura8: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 8 in procente:

Din tabelul nr. 8 reiese ca indiferent de mediu baietii prezinta in aceeasi proportie 80,02% apreciere obiectiva a sinelui emotional.

3.3 PRELUCRAREA DATELOR IN RAPORT CU SINELE SCOLAR

Tabelul nr. 9→ Rezultatele testului de evaluare a sinelui scolar aplicat pe subiecti din mediul urban:

Figura9: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 9 in procente:

Sinele scolar este apreciat in mediul urban ca fiind obiectiv intr-un procent mai mare la baieti 86,68% fata de fete 73,36%; subestimarea este nula la fete, in schimb supraestimarea este mult mai mare la acestea: 26,64% fata de 6,66% baieti.

Tabelul nr. 10→ Rezultatele testului de evaluare a sinelui scolar aplicat pe subiecti din mediul rural:

Figura10: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 10 in procente:

          Ca si in mediul urban, in mediul rural, sinele scolar este apreciat obiectiv intr-un procent mai mare la baieti 86,68% fata de fete 73,36%.

Tabelul nr. 11→ Rezultatele testului de evaluare a sinelui scolar aplicat pe subiecti de sex feminin din mediul urban si rural:

Figura11: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 11 in procente:

          Atat fetele din mediul rural cat si cele din mediul urban, sinele scolar este obiectiv pentru 73,36%; subaprecierea este 0 la fetele din mediul urban iar fetele din mediul rural nu se supraapreciaza.

Tabelul nr. 12→ Rezultatele testului de evaluare a sinelui scolar aplicat pe subiecti de sex masculin din mediul urban si rural:

Figura12: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 12 in procente:

          Din tabelul nr. 12 rezulta ca atat in mediul rural cat si in mediul urban, autoperceptia competentelor si performantelor scolare este obiectiva pentru 86,68% baieti.

3.4 PRELUCRAREA DATELOR IN RAPORT CU SINELE SOCIAL.

Tabelul nr. 13 → Rezultatele testului de evaluare a sinelui social aplicat pe subiecti din mediul urban:

Figura13: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 13 in procente:

Luand in considerare rezultatele scalei de evaluare a sinelui social aplicat pe fete si baieti din mediul urban, s-a constatat ca autoevaluarea abilitatilor sociale (capacitate de comunicare si adaptare in colectiv) este obiectiva pentru 86,68% fete si 73,36% baieti.

Tabelul nr. 14 → Rezultatele testului de evaluare a sinelui social aplicat pe subiecti din mediul rural:

Figura14: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 14 in procente:

Din tabelul 14 rezulta ca, in mediul rural sinele social este obiectiv  in proportie mai mare la baieti (66,6%) comparativ cu fetele(47,72%); fetele se subapreciaza in proportie mare(33,3%) comparativ cu baietii(19,98%).

Tabelul nr. 15 → Rezultatele testului de evaluare a sinelui social aplicat pe subiecti de sex feminin din mediul urban si rural:

Figura15: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 15 in procente:

Din reprezentarea grafica a datelor din tabel reiese ca 86,68% dintre adolescentele din mediul urban au o apreciere obiectiva a sinelui social fata de cele din mediul rural(47,62%) iar subevaluarea este mult crescuta in mediul rural: 33,3% fata de 6,66% fete din mediul urban.

Tabelul nr. 16 → Rezultatele testului de evaluare a sinelui social aplicat pe subiecti de sex masculin din mediul urban si rural:

Figura16: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 16 in procente:

Din tabelul nr. 16 rezulta ca autoevaluarea abilitatilor sociale este obiectiva pentru 73,36% din baieti din mediul urban fata de 66,6% de baieti din mediul rural; nici un adolescent din mediul urban nu se supraapreciaza social comparativ cu 13,32% baieti din mediul rural.

3.5 PRELUCRAREA DATELOR IN RAPORT CU SINELE PROSPECTIV.

Tabelul nr. 17 → Rezultatele testului de evaluare a sinelui prospectiv aplicat pe subiecti din mediul urban:

Figura17: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 17 in procente:

In mediul urban, atat fetele cat si baietii prezinta o autoapreciere a capacitatii de integrare in varsta adulta, de angajare in construirea propriului viitor in proportie egala 80,02%.

Tabelul nr. 18 → Rezultatele testului de evaluare a sinelui prospectiv aplicat pe subiecti din mediul rural:

Figura18: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 18 in procente:

Fata de mediul urban, in mediul rural sinele prospectiv este apreciat obiectiv in proportie mult mai mica: 60,04% fete si 66,66% baieti.

Tabelul nr. 19 → Rezultatele testului de evaluare a sinelui prospectiv aplicat pe subiecti de sex feminin din mediul urban si rural:

Figura19: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 19 in procente:

Fetele din mediul urban prezinta o apreciere obiectiva a sinelui prospectiv intr-o proportie mai mare (80,02%) fata de mediul rural (60,04%), unde fetele tind sa se subaprecieze 33,33% fata de mediul urban unde subaprecierea este 0.

Tabelul nr. 20 → Rezultatele testului de evaluare a sinelui prospectiv aplicat pe subiecti de sex masculin din mediul urban si rural:

Figura20: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 20 in procente:

In mediul rural baietii prezinta o apreciere obiectiva a sinelui prospectiv in proportie mai mica fata de cei din mediul urban (80,02%).

3.6 REZULTATELE VALORII GLOBALE A STIMEI DE SINE

Tabelul nr. 21 → Rezultatele valorii globale a stimei de sine aplicata pe subiecti din mediul urban:

Figura21: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 21 in procente:

Rezultatele scalei de evaluare a stimei de sine arata ca in mediul urban, stima de sine este apreciata obiectiv de 93,34% baieti si de 66,66% fete; subestimarea este nula atat la fete cat si la baieti iar supraestimarea este mai mare la fete decat la baieti: 33,33% fete fata de 6,66% baieti.

Tabelul nr. 22 → Rezultatele valorii globale a stimei de sine aplicata pe subiecti din mediul rural.

Figura22: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 22 in procente:

In mediul rural, stima de sine este apreciata obiectiv  de 60,04% fete si de 73,36% baieti; fetele prezinta subevaluare a stimei de sine (19,98%) fata de baieti care nu se subevalueaza.

Tabelul nr. 23 → Rezultatele valorii globale a stimei de sine aplicata pe fete din mediul urban si rural.

Figura23: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 23 in procente:

       

Din tabelul nr. 23 rezulta ca 66,66% fete din mediul urban si 60,04% fete din mediul rural prezinta apreciere obiectiva a stimei de sine; subaprecierea este nula in mediul urban fata de mediul rural unde este 19,98%; supraaprecierea in mediul urban este 33,33% fata de rural 19,98%.

Tabelul nr. 24 → Rezultatele valorii globale a stimei de sine aplicata pe subiecti de sex masculin din mediul rural si urban:

Figura24: Reprezentarea grafica a datelor din tabelul nr. 24 in procente:

          Din tabelul nr. 24 rezulta ca 93,34% baieti din mediul urban si 73,36% din mediul rural apreciaza obiectiv stima de sine; subestimarea este 0 atat la tara cat si la oras; supraestimarea este mai mare in mediul rural.

          Tabel nr. 25 →Rezultatele evaluarii globale a stimei de sine aplicat pe subiecti de sex masculin si feminin din mediul urban si rural:     

          Rezultatele cercetarii arata ca, in mediul urban atat la fete cat si la baieti, valoarea globala a stimei de sine este obiectiva in proportie mai mare decat in mediul rural; subestimarea este crescuta doar la fetele din mediul rural iar supraestimarea este mai crescuta la fetele din mediul urban.

3.7 CONCLUZII ASUPRA IPOTEZELOR

          Rezultatele cercetarii efectuate pe subiecti din mediul urban si rural, evidentiaza influenta mediului social asupra dezvoltarii adolescentului.

          In timpul aplicarii scalei s-a constatat gradul mare de receptivitate al subiectilor, in special la cei din mediul urban. Indiferent de mediu, adolescentii au pus foarte multe intrebari legate de interpretarea scalei dorind sa cunoasca rezultatele cercetarii. In timpul completarii scalei s-a constatat gradul mare de atentie al adolescentilor la itemii scalei.

          Scala a verificat ipoteza 2 si 3, demonstrand ca daca adolescentii dezvolta o apreciere obiectiva a propriei valori, atunci aceasta contribuie la adecvarea relatiilor proprii in raport cu provocarile si oportunitatile vietii; iar daca identitatea personala este expresie a realitatii sociale, exista anumite particularitati ale acesteia diferite in functie de mediul social in care traiesc adolescentii.

          In mediul urban, atat la fete cat si la baieti, valoarea globala a stimei de sine este apreciata obiectiv in proportie mai mare decat in mediul rural, subestimarea este crescuta doar la fetele din mediul rural, iar supraestimarea este mai crescuta la fetele din mediul urban.

 CONCLUZII GENERALE

         In relatie cu conceptia pe care fiecare societate o elaboreaza privind identitatea umana, etnica si culturala, identitatea personala rezulta din experienta proprie a unui subiect de a simti ca exista si de a se recunoaste prin raportare la altul, atat ca fiinta singulara dar si identica, in realitatea sa fizica, psihica si sociala.

          Mediul social reprezentat de familie, scoala, grup de apartenenta, dar si prin intregul sistem ce caracterizeaza societatea la un moment dat isi pune amprenta atat direct cat si prin mijloace indirecte asupra evolutiei individului. Data fiind natura sociala a omului, identitatea sa nu poate fi apreciata decat in plan social, ea validandu-se in raport cu altii si cu standardele sociale acceptate, drumul ei plecand din sfera biologica, trece prin cea psihica, afectiva si intelectuala si oprindu-se in sfera sociala.

          Sentimentul de identitate creeaza siguranta, confort psihic, intimitate dar si responsabilitati legate de sarcinile temporare fata de evolutia sociala mai larga a structurilor de apartenenta si de securizare materiala si spirituala a identitatii. Identitatea se valideaza prin capacitatea de integrare sociala, atitudine fata de sine si fata de lume, prin preocuparile sale, prin nivelul de constiinta si deschidere spre lumea valorilor sociale.

          Lucrarea de fata prezinta modul in care se formeaza si se dezvolta identitatea personala, din copilarie pana la adolescenta, odata cu dezvoltarea personalitatii si a eului, insistandu-se asupra adolescentei, perioada de trecere de la stadiul de copil la cel de adult. In partea practica s-a folosit scala de evaluare a stimei de sine conceputa de Oubrayrie, Safont si Leonardis si metoda observatiei. Considerand ca stima de sine aste sentimentul fundamental al identitatii de sine, s-a aplicat pe 60 de subiecti din mediul rural si urban scala de evaluare a stimei de sine care ofera posibilitatea identificarii zonelor de fragilizare afectiva ce insoteste autoevaluarea identitatii sub aspect multiplu: fizic, emotional, scolar, social si prospectiv. Rezultatele cercetarii au demonstrat ca aprecierea obiectiva a propriei valori conduce la reactii adecvate  in raport cu provocarile vietii, in timp ce un nivel scazut al stimei de sine conduce la anxietate, indecizie.

          Rezultatele cercetarii intreprinse dovedesc rolul major al mediului social asupra dezvoltarii identitatii personale.

          S-a constatat ca un mediu extins (urban) genereaza aprecieri obiective ale propriei valori care contribuie la potentarea si adecvarea relatiilor proprii in raport cu provocarile si oportunitatile vietii. Aceasta implicare in social, mai mare decat intr-un mediu restrans, este determinata de contactele umane mai numeroase, de deschideri multiple oferite de dinamica locurilor de munca, de existenta unui mediu scolar mai dezvoltat, in esenta de dinamica sociala si de mentalitatea ce se creeaza in jurul acesteia.

          Mediul rural, prin dinamica scazuta a vietii sociale isi pune amprenta asupra dezvoltarii identitatii personale a adolescentului, asupra mentalitatii lui, generand o serie de efecte in plan psihologic si comportamental.

          Orientarea individului in lume este strans legata de atitudinea sa fata de sine si fata de viata, atitudine care-i lumineaza traiectoria si-l propulseaza de-a lungul ei ca un resort ce nu mai poate fi oprit decat printr-o schimbare fundamentala a mecanismului.

          Desi diferentele dintre sat si oras isi pun amprenta asupra dezvoltarii adolescentilor din lumea contemporana, conditia generativa a comunicatiilor, culturii, influentele scolilor asemanatoare cu cele de la oras, toate acestea sparg structura satului apropiind mediul rural de cel urban.

        Acolo unde conditiile sociale nu prezinta contradictii, viata psihica se prezinta armonios, fenomenul de criza intervine acolo unde societatea  supune pe adolescent unor conditii speciale.

          Imaginea pe care adolescentii si-o formeaza asupra lumii se repercuteaza asupra sa, asa incat, cu o imagine falsa, omul este doborat de realitatea sa implacabila. Corectarea imaginii de sine si cultivarea respectului de sine sunt posibile si benefice pentru tanarul care doreste sa fie impacat cu sine, sa se simta confortabil in orice colectivitate care tinteste spre autoafirmare si fericire personala. Mentionand ganduri si atitudini pozitive, avand incredere in sine, fiind optimist, entuziast, omul reuseste mai usor sa obtina ceea ce isi doreste. Pentru a fi implinit, este necesar ca omul sa aibe permanent un scop, iar pentru a-l atinge trebuie sa se pregateasca atat cu mijloace concrete cat mai ales mental. Un alt lucru necesar este sa adoptam scopurile si idealurile la propriile resurse. Concordanta lor permite aparitia succesului iar neconcordanta lor creeaza premisele unui esec. Amplificarea grijii si a respectului fata de noi ne va determina  sa avem aceeasi atitudine si fata de ceilalti. Comparatia este necesara pentru a asimila norme si valori sociale cat mai ales pentru a demonstra unicitatea individului, pentru ca fiecare este unic in felul sau si are dezvoltate anumite aspecte ale personalitatii mai bine decat ceilalti. 

BIBLIOGRAFIE

Adler, A. – „ Cunoasterea omului” - Editura IRI, Bucuresti 1999.

Allport, G. W. – „Structura si dezvoltarea Personalitatii” – Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991.

Beca, E. – „Adolescenta–cautarea identitatii” – Revista de psihologie nr. 2, Editura Stiintifica si Tehnica, Bucuresti, 1996.

Branzei, P. (red), - „Adolescenta si adaptare. Studii si cercetari” – Centrul de cercetari pentru problemele tineretului, Iasi, 1974.

Ceausu, V. – „Autocunoastere si creatie” – Editura Militara, Bucuresti, 1983.

Chelcea, A. , Chelcea, S. – „Cunoasterea de sine-conditie a intelepciunii” – Editura Albatros, Bucuresti, 1996.

Ciofu, C. – „Interactiunea parinti–copii” – Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989.

Cosmovici, A. – „Psihologie generala” – Collegium Polirom, Iasi, 1996.

Craciun, A. – „Scala de evaluare a stimei de sine” – Revista de psihologie nr. 3, Editura Stiintifica si Tehnica, Bucuresti, 1998.

Cristea, D. – „Psihologie sociala” – Editura ProTransilvania, 1999.

Debesse, M. – „Psihologia copilului de la nastere la adolescenta” – Editura Didactica si Pedagogica, 1970.

Doron, R. , Parot, F. – „Dictionar de psihologie” – Editura  Humanitas, Bucuresti, 1999.

Doise, W. , Dechamps, J. C. , Mugny, G. – „Psihologie sociala experimentala”, vol. coordonat de A. Neculau – Collegium Polirom, Iasi, 1999.

Dumitrescu, I. , Andrei, N. – „In dialog adolescentii si adultii” – Editura Albatros, Bucuresti, 1978.

Ey, H. – „Constiinta” – Editura Stiintifica, Bucuresti, 1998.

Golu, M. – „Dinamica Personalitatii” – Editura Geneza, Bucuresti, 1993.

Golu, P. – „Psihologie sociala” – Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994.

Golu, P. – „Fenomene si procese psihosociale” – Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989.

Mamali, C. – „Intercunoastere” – Editura Stiintifica, Bucuresti, 1974.

Mitrofan, I. , Ciuperca, C. – „Psihologia relatiilor dintre sexe. Mutatii si alternative” –  Bucuresti, 1997.

Mitrofan, I. , Mitrofan, N. – „Familia de la A la Z” – Editura Stiintifica, Bucuresti, 1991.

Mitrofan, I. – „Psihoterapie experentiala” – Editura Infomedica, Bucuresti, 1999.

Modrea, M. – „Parinti de adolescenti” – Revista de Psihologie nr. 2 , Editura Stiintifica si Tehnica, Bucuresti, 1996.

Moscovici, S. – „Psihologia sociala a relatiilor cu celalalt” – Collegium Polirom, Iasi, 1998.

Neveanu, P. P. – „Dictionar de Psihologie” – Editura Albatros, Bucuresti, 1978.

Neculau, A. (coord.) – „Psihologie sociala. Aspecte contemporane”  - Collegium Polirom, Iasi, 1996.

Neculau, A. (coord.) – „Reprezentarile sociale. Teoria campului social” – Pollirom, Iasi, 1998.

Pavelcu, V. – „Invitatie la cunoasterea de sine” – Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1970.

Pavelcu, V. – „Cunoasterea de sine si cunoasterea Personalitatii” – Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982.

Rose,V. – „Cunoasterea copilului” – Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972.

Rouselet, J. – „Adolescentul – acest necunoscut” – Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1969.

Schiopu, U. – „Dictionar de Psihologie” – Editura Babel, Bucuresti, 1997.

Schiopu, U. , Verza, E. – „Psihologia varstelor”, 1997.

Zisulescu, S. – „Adolescenta” – Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1968.

Zlate, M. – „Omul fata in fata cu lumea” – Editura Albatros, Bucuresti, 1988.

Zlate, M. – „Introducere in Psihologie” – Casa de Editura si Presa Sansa S.R.L, Bucuresti, 1996.

Zlate, M. – „Eul si Personalitatea” – Editura Trei, Bucuresti, 1999.

Zrg, B. – „Sinteze de psihologie contemporana”, (vol. 2), - Editura Academiei, Bucuresti, 1980.