PSIHOPATOLOGIE NOSOLOGICA

PSIHOPATOLOGIE NOSOLOGICA

Psihopatologia nosologica are ca obiect studiul fenomenelor psihice morbide organizate sub forma bolilor psihice, asa cum sunt ele intalnite in practica medicala curenta din clinicile de psihiatrie. Scopul este de a cunoaste natura umana in diferitele sale ipostaze oferite de "modelele psihopatologice" ale bolii psihice, in comparatie cu starea de normalitate mintala.

Vor fi analizate personalitatile psihopatice, starile reactive si nevrozele, psihozele organice, toxice si infectioase, psihozelel endogene (afective, schizofrenia, psihozele delirante sistematizate), starile de arieratie mintala dementele si afectiunile psiho-somatice.

Ca o concluzie se vor analiza "modelele de personalitate" in conditii psihopatologice, precum si aspectele particulare "psiho-biografice" ale bolnavilor psihici.

PERSONALITATI PSIHOPATICE

Personalitatile psihopatice ocupa un loc intermediar intre starea de normalitate si marile tablouri psihopatologice. Ele reprezinta un domeniu al patologiei psihiatrice extrem de complex si polimorf, fapt care a dat nastere la numeroase controverse intre specialisti.

Etichetarea diagnostica de personalitate psihopatica, include o larga gama de aspecte psihopatologice cum ar fi: personalitatea histrionica, compulsiva, starile bordeline, personalitatea paranoica, antisociala, dependenta, schizotipala, narcisica, schizoida, pasiv-agresiva, ezitanta,etc.

Clasificarea psihopatiilor

De regula se considera ca psihopatiile sunt tulburari psihopatologice de caracter si personalitate spesifice varstei adulte. J.de Ajuriaguerra, ca si alti autori, le semnaleaza si la copii, numindu-le "personalitati neobosnuite".

Cea mai cunoscuta si utilizata clasificare a psihopatiilor apartine lui K.Schneider. Acesta descrie zece tipuri de psihopatii, considerandu-le ca reprezentand tipuri de "personalitati anormale" si care nu trebuie obligatoriu privite ca diagnostice psihiatrice. Acestea sunt urmatoarele: psihopati, hipertimici sau activi; psihopatii deprimati; psihopatii timorati; psihopatii fanatici; psihopatii vanitosi; psihopatii cu dispozitie labila; psihopatii explozivi; psihopatii reci; psihopatii abulici; psihopatii astenic.

C.Radiere-Rein si j.D.Guelfi, descriu opt "forme" sau "tipuri" de personalitati psihopatice: personalitatea paranoiaca; personalitatea antisociala; persoanlitatile schizotipica si schizoida; personalitatea evitanta; personalitatile histrionica si dependenta; personalitatea complusiva; personalitatea pasiv-agresiva; persoanalitatea narcisica.

NEVROZELE

Istoric

Termenul de nevroza apare in sec. XVIII in legatura cu studiile efectuate de Vieussens asupra creerului. El incepe sa fie folosit in mod curent, de catre W.Cullen (1769) pentru a desemna "un ansamblu de tulburari ale sentimentului sau ale miscarii fara febra si fara o leziune decelabila a organelor interne ci in raport cu o afectiune de ordin general a creerului".

E.Von Feuchtersleben (1845) propune termenul de "psihoza" pentru a desemna bolile psihice, pe cand termenul de "nevroza" il rezerva bolilor neurologice ale sistemului nervos.

J.M.Charcot va descrie diferite entitati patologice ale sistemului nervos central de natura organica, dupa modelul anterior al PGP. Celelalte tulburari nervoase cum ar fi isteria, le considera ca fiind boli "dinamice" sau "functionale", lipsite de un substrat organic cerebral.

In sec.XIX in grupa nevrozelor sunt incluse bolile la care nu se poate decela o leziune organica cerebrala, ci care din punt de vedere clinic se manifesta prin tulburari de natura psihiatrica.

In sec.XX cunostintele despre nevroze se dezvolta in mod considerabil.

O contributie importanta, adevarata "rasturnare revolutionara" a reprezentat-o teoria psihanalitica despre nevroze. S.Freud, de pe pozitiile modelului de gandire psihanalitic, distinge doua grupe principale de tulburari psihice:

a)      Nevrozele actuale (neurastenia, ipohondria, nevroza de angoasa), in raport cu tulburarile recente ale vietii instinctulae;

b)      Psihonevrozele sau "nevrozele de aparare" care au la baza lor situatii conflictuale legate de dezvoltarea afectiva precoce, in special cea a sexualitatii infantile si in cadrul carora delimiteaza urmatoarele forme:

psihonevroze structurale sau de transfer ;

psihonevroze narcisice, ce corespund dupa S.Freud, cu PDM;

psihozele propriu-zise, reprezentate prin schizofrenie si paranoia.

Definitie si cadrul psihopatologic

Nevrozele sunt afectiuni psihice fara o baza organica cerebrala, care nu altereaza personalitatea bolnavului si se insotesc de o constiinta sau de un sentiment penibil, legat de prezenta starii morbide. Ele sunt afectiuni psihice de origine psihogena, fiind inrudite din acest punct de vedere cu reactiile patologice si au ca si acestea un caracter reversibil (A.Porot).

Majoritatea specialistilor sunt de acord in a recunoaste faptul ca in "sfera starilor nevrotice" sunt cuprinse doua aspecte psihopatologice principale si anume:

a)      tulburarea nevrotica, concept descriptiv, dar la care nu este precizata etipatogenia;

b)      procesul nevrotic, concept care implica rolul cauzal al unui conflict inconstient in aparitia tulburarilor.

Din punct de vedere psihopatologic tulburarile nevrotice sunt caracterizate prin urmatoarele aspecte: tulburari mentale absenta oricarei etiologii organice demonstrabile; sunt resimtite de individ ca fenomene nedorite saiu inacceptabile, straine acestuia si care nu fac parte din personalitatea sa; perturba moderat sau de loc experienta realitatii si nu altereaza in mod fundamental sentimentul de identitate.

Descrierea formelor de nevroza

De retinut sunt urmatoarele forme de nevroze: starile anxioase nevrotice, nevroza de angoasa, nevroza isterica, nevroza fobica, nevroza obsesiva, nevroza ipohondrica.

Starile anxioase nevrotice

Anxietatea este definita ca un sentiment penibil de asteptare, o teama fara obiect de un pericol imprecis. Aceste caracteristici disting anxietatea de teama, care este o emotie analoaga anxietatii dar legata de un pericol obiectiv si real.

Termenul de "stare anxioasa" desemneaza ansamblul de tulburari anxioase care survin la o persoanalitate normala sau la una nevrotica, sau ca simptom asociat in cadrul diferitelor nevroze simptomatice. In sensul acesta trebuie diferentiate manifestarile anxioase psihotice de cele simptomatice din cursul evolutiei unei boli somatice.

2) Nevroza de angoasa

Aceasta este o categorie nosologica si un concept introdus de S.Freud. Sfera acesteia a fost completata cu "nevrozele de angoasa' si cu "nevrozele actuale" (F.Alexander, P.Marty, D.Klein).

Din punct de vedere clinic, nevroza de angoasa realizeaza o stare anxioasa flotanta, izolata. Ea regrupeaza manifestarile paroxistice de crize de angoasa, anxietatea cronica, alte tipuri de modificari comportamentale.

3) Nevroza isterica

Descrisa din antichitate de catre Hipocrate, ea are o perioada de maxima atentie si importanta clinica in sec.XIX, prin studiile lui J.M.Charcot, fiind ulterior revizuita de elevii acestuia (J.Babinski si P.Janet). Psihanaliza va aduce noi si importante contributii in acest domeniu.

Din punct de vedere clinic nevroza isterica se caracterizeaza prin diferite tulburari somatice, tranzitorii sau de durata, fara un substrat organic cerebral sau somatic; tulburari cunoscute sub numele de "simptome de conversiune". La acestea se mai adauga tulburari psihice de un mare polimorfism si de un anumit profil caracterial specific, cunoscut sub denumirea de 'structura mentala a istericilor'(P.Janet).

De regula, din punct de vedere psihopatologic, in cadrul manifestarilor clinico-psihiatrice ale nevrozei isterice se disting: simptome somatice, simptome psihice intermitente cu caracter de crize paroxistice, tulburari durabile de ccaracter si comportament.

Simptomele somatice care apar in cursul nevrozei isterice intereseaza toate organele si ele sunt expresia unor deregleri neurovegetative de tipul conversiunii somatice, specifica isteriei.

In cadrul tulburarilor somatice mentionam urmatoarele tipuri de tulburari: tulburari de motricitate si tonus muscular; tulburari senzitive; tulburari neurovegetative.

Simptomele psihice intermitente sau cu caracter de "crize paroxistice" care apar la bolnavii de nevroza isterica, constau in pierderea cunostintei, catalepsie., hipersomnie, stari onirice, crize pseudo-convulsive.

Nevroza fobica

Acest tip de nevroza este o stare morbida in care fobia constituie simptomul prevalent si in care mecanismele de aparare, precum si conduitele de evitare ale "tipului fobic de personalitate" reprezinta modurile de amenajare privilegiata ale angoasei.

Din punct de vedere psihopatologic, fobia poate fi definita ca o teama angoasanta declansata de obiect, de o situatie sau de o persoana, nici una dintre acestea neavand insa in ea insasi, un caracter periculos in realitate.

Din punct de vedere clinico-psihiatric si psihopatologic, fobiile se impart in urmatoarele trei grupe principale:

a)      Agorafobia, este teama de a trece sau traversa anumite strazi sau piete publice (Westphalt) sau teama de a iesi in locurile publice;

b)      Fobiile sociale, sunt definite ca reprezentand o teama persistenta fata de situatiile in care individul poate fi observat de altul, sau se se conduca, sa apara intr-o postura umilitoare, etc.

c)      Fobiile simple

Comportamentul personalitatilor fobice inregistreaza aspecte particulare care urmaresc ca sa evite starile anxiogene, protejand, in felul acesta individul de situatia fobogena. In sensul acesta se descriu urmatoarele aspecte: conduite de evitare; conduite de asigurare; conduite de fuga.

Nevroza obsesiva

Nevroza obsesiva se defineste prin prezenta simptomelor obsesionale sau compulsive adesea multiple si cu tendinta extensiva, constituind o piedica in viata relationala si adaptarea socio-profesionala a bolnavului, survenind de regula la o personalitate patologica de tip psihastenic sau obsesiv.

Din punct de vedere clinic si psihopatologic, se disting urmatoarele forme de tulburari in cadrul nevrozei obsesive:

a)      Obsesiile

Obsesia consta in invadarea, independenta de circumstante, la un anumit subiect a carei cunostinta ramane clara si ratiunea intacta., a unei idei, a unei reprezentari sau a unui grup de idei sau de reprezentari. Bolnavul se simte asediat de aceasta idee sau reprezentare care-i suprima propria sa disponibilitate de a gandi, impotriva vointei sale, desi ii apare ca fiind absurda sau asociata cu un sentiment penibil de tensiune enxioasa. In general, obsesiile pot fi: obsesii ideative; obsesii fobice; obsesii impulsive

b) Compulsiunile

Compulsiunea este definita ca ideea unui act de indeplinit, in general ridicol, absurd sau jenant, care se impune subiectului intr-o maniera incoercibila.

c) Ritualuri si verificari

d) Tematica clinica

Din punct de vedere psihopatologic tematica poate fi sintetizata in urmatoarele tulburari clinice: fobia de contact, de atingere sau "delire du toucher"; nebunia indoielii sau remuscarea intelectuala; obsesii religioase; obsesii cu continut agresivv cu autoacuzare sau conduite reparatorii; anomatomanie si aritnomanie.

f) Personalitatea obsesionala    

In general, autorii sunt de acord in a accepta trei tipuri de personalitate obsesionala: personalitatea de tip psihastenic; personalitate de tip obsesiv-compulsiv; personalitate de tip anal.

Nevroza ipohondriaca   

Termenul a fost creat de Hipocrate. Boissier de Sauvange (1770) a denumit aceasta afectiune ca pe o "haluciantie a omului privind propria sa sanatate".

Ipohondria reprezinta grija exagerata a unei persoane privind starea de sanatate personala in plan fiziologic, somatic sau psihic. Din acest punct de vedere este o "boala imaginara" in cursul careia individul "inventeaza" o suferinta de care se simte, sau crede ca este atins.

PSIHOZELE ORGANICE

Domeniul psihozelor organixce

Psihozele organice sau psihozele simptomatice, dupa unii autori, reprezinta un grup de tulburari psihopatologice cu aspecte extrem de polimorfe simptomatologic, insuficient de bine clarificate. Din acest motiv nu se poate vorbi de un punct de vedere comun intre specialistii in aceasta problema.

Psihozele exogene sunt cele care au cauze externe, nelegate de factori de predispozitie interni ai personalitatii bolnavului. Ele pot fi primitive, de tipul "psihozelor organice cerebrale" sau secundare, de tipul "psihozelor simptomatice secundare unor afectiuni somatice" , din cursul evolutiei unor afectiuni somatice generale.

Acest grup de tulburari psihice sunt cunoscute de foarte multa vreme. Hipocrate vorbea de "phrenitis" referindu-se la tulburarile de orientare psihica. Aretheus facea deosebirea intre delirul febril si euforia produsa de unele stupefiante. Celsiuc descrie tulburarile psihice din cursul bolii febrile,etc.

Un moment istoric important este cel legat de descrierea de catre Bayle (1822) a paraliziei generale progresive (PGP), boala psihica cu substrat organico-cerebral demonstrat (meningo-encefalita-siifilitica) in cadrul careia sunt asociate leziunilor organice cerebrale specifice si constante, tulburari psihice caracteristice.

Descrierea formelor clinice

Sindromul psiho-organic cerebral

Simndromul psiho-organic cerebral desemneaza grupul de tulburari psihice care afecteaza procesele de baza ale personalitatii si statutul social al individului respectiv.

K.Bonhoeffer a subliniat faptul, cand a descris "tipul exogen de reactie" ca fiecare agent nociv care afecteaza creerul produce tablouri clinico-psihiatrice specifice. In felul acesta tulburarile de constiinta pot fi determinate de procese toxice sau tumorale pe cand starile dementiale pot fi rezultatul unei anoxii, traumatismelor cerebrale sau bolilor degenerativ-abiotrofice primar.

W.A.Lishman, facand o sinteza a modificarilor psihopatologice care apar in cursul sindromului psiho-organic cerebral noteaza prezenta urmatoarelor tulburari: reactia organica acuta si reactia organica cronica; confuzia; obnubliarea constiintei; delirul; starile crepusculare; coma; stupoarea; dementa; schimbarile de personalitate; sindromul amnestic cronic.

Paralizia generala progressiva (PGP)

Aceasta afectiune psihiatrica a fost descrisa prima data de catre Bayle (1822), ca reprezentand modelul clasic de boala psihica, in cursul careia tulburarilor neuro-psihice li se asociaza un substrat organic lezional specific al creerului, atat ca localizare, cat si ca etiologie. Ea face parte din afectiunile neurosifilisului.

Din punct de vedere psihopatologic, PGP se caracterizeaza printr-o simptomatologie constanta, sistematizata intr-o triada simptomatica reprezentata prin urmatoarele: sindromul psihiatric; sindromul neurologic; sindromul humoral.

Epilepsia

Epilepsia este un vast ansamblu nosologic care grupeaza accidente neuropsihice cu caracter paroxistic, de origine centrala rezultand dintr-o descarcare hipersincrona a unei populatii neuronale (H.Gastaut).

Epilepsia este fie o afectiune organica cerebrala primara (epilepsia genuina sau ideopatica, esentiala); fie o manifestare de tip simptomatologic, secundara in cursul evolutiei clinice a unor alte afectiuni ale sistemului nervos (tumori cerebrale, traumatisme cranio-cerebrale, accidente vasculare, encefalite, parazitoze, abcese cerebrale,etc).

Din punct de vedere psihopatologic epilepsia se caracterizeaza prin crize paroxistice de pierderea cunostintei, in cursul carora pot apare tulburari neurologice sau psihice, urmate de o revenire a starii de constiinta dar cu amnezie completa legata de accesul paroxistic.

Caracteristica psihopatologica a epilepsiei o reprezita accesele paroxistice. Din punct de vedere clinico-psihiatric crizele de epilepsie sunt de doua tipuri:

Criza grand mal, sau "istusul comitial", cu urmatoarele faze clinice: prodromul epileptic; aura epileptica; atacul convulsiv propriu-zis; atacul convulsiv incetat; revenirea din coma post -accesuala; revenirea la starea de constiinta.

Criza petit mal, este o criza de scurta durata, de pierderea cunostintei, fara convulsii.

Paroxismele epileptice de tip neurologic

Paroxismele epileptice cu manifestari psihiatrice.

PSIHOZELE TOXICE

Cadrul general

Psihozele toxice ocupa un loc special in grupa tulburarilor psihopatologice. Din punct de vedere nosologic, in grupa psihozelor toxice sunt incluse afectiunile neuropsihice datorate unor intoxicatii cronice voluntare ale sistemului nervos central. Cu substante care trezesc apetenta si dau obisnuinta, creind in felul acesta o stare de dependenta a bolnavului necesitand un aport continuu si crescut de substanta toxica.

Cele mai cunscute si frecvent utilizate substante cu efect toxic neuropsihic, sunt alcoolul si drogurile, in aceasta din urma categorie fiind incluse numeroase substante naturale sau de sinteza.

Alcoolismul

Alcoolismul este o forma de toxicomanie majora foarte raspandita, constand in utilizarea regulata si progresiva cantitativ a bauturilor alcoolice cu consecinte negative pentru individul care le consuma. Un anumit consum de alcool este "tolerat:, dupa cum, in mod egal depasirea prin "exces" a acestei "doze permise" este considerata ca o forma de manifestare negativa in raport cu normele modelului socio-cultural.

Alcoolismul sau ingestia de bauturi alcoolice, episodica sau durabila, implica numeroase consecinte pentru organism, de ordin biologic, psihologic, neurologic, comportamental, social, etc. Toate aceste manifestari sunt reunite in grupa "alcoolismului" sau a "bolii alcoolice".

Dupa Jellinek "este alcoolic orice individ la care consumul de bauturi alcoolice este daunator lui insusi, societatii sau la ambii". Pe aceste considerente, alcoolismul oscileaza intre doua categorii de atitudini normale:

a)      Punctul de vedere medical, sau mai exact medico-psihologic, in conformitate cu care alcoolismul este considerat ca o boala, iar persoana alcoolicului ca un bolnav care necesita tratament neuro-psihiatric;

b)      Punctul de vedere social, sau normativ-juridic , in conformitate cu care evaluarea acestei obisnuinte si comportament are o semnificatie social-morala centrata pe notiunea de 'pacat", "viciu" sau "devianta" cu consecinte directe asupra judecatii morale, a responsabilitatii sociale si juridice a individului si, implicit, a sanctionarii faptelor acestuia legate de schimbarile comportamentale sub influenta consumului de alcool.

In ceea ce privesc aspectele clinico-psihiatrice, Fouquet imparte alcoolismul in urmatoarele manifestari: alcoolismul primar; alcoolismul secundar sau alcoolozele; somalcoolozele.

Din punct de vedere psihopatologic, alcoolismul se manifesta intr-o multitudine de tulburari:

a)      Tulburari psihice, caracterizate prin obisnuinta si dependenta , reprezentate de: tulburari psihice acute, formele psihotice prelungite, formele dementiale, encefalopatiile alcoolice;

b)      Tulburarile neurologice, caracterizate prin deficiente motorii, tulburari de instabilitate, accidente vasculo-cerebrale, polinevrite,etc;

c)      Tulburarile metabolice diferite, dintre care cele mai frecvente sunt reprezentate prin carentele vitaminice, in special in seria vitaminelor B;

d)      Tulburarile dermatologice cunoscute sub numele de "pseudo-pelagra-alcoolica' caracterizate prin dermite carentiale cronice, telangiectazii cutanate,etc;

e)      Tulburarile digestive, manifestate prin inapetenta, scaderea sensibilitatii gustative, gastrita cronica, ciroza hepatica, etc.

Toxicomaniile

Toxicomania sau dependenta de droguri este o stare psihica si somatica rezultand din interactiunea dintre individ si un produs psihoactiv (psihotrop) specific, avand ca urmare tulburari de comportament si alte reactii care presupun o dorinta invocibila, permanenta, continua sau periodica, ede a consuma drogul pentru a obtine anumite efecte psihice. Aceasta stare duce la obisnuinta si dependenta de aport a drogului, care in cazul cand este suprimat, declanseaza tulburari severe, de diferite forme, grade si intensitati din partea acestor indivizi.

In configurarea personalitatii toxicomanului, au rol urmatorii factori etio-patogenetici si de personalitate: curiozitatea; atractia exercitata de o placere interzisa; fascinatia legata de perceptia unui pericol potential; conotatia antisociala a abuzului de substanta toxice; evaziunea dintr-o lume perceputa ca ostila; cautarea naiva a unei forme noi de comunicare cu alti indivizi; conduita toxocomaniaca are caracter de provocare; drogul poate oferi iluzia temporala a unei cresteri a performantelor individului, intelectuale sau a capacitatii artistice; nevoia de afirmare narcisica; compensarea dificultatilor unor subiecti de a tolera frustrarile.

Studiind, la randul sau, personalitatea toxicomanilor, P.Vengos, distinge urmatoarele trasaturi caracteriale pentru aceasta categorie de indivizi: dependenta afectiva; angoasa de separatie; izolare si anxietate resimtita in relatiile cu ceilalti; intoleranta la frustrari; depresia; nevoia inepuizabila de iubire, aprobare, valorizare; satisfactia imediata a dorintelor; lipsa de incredere in sine si pasivitatea; incapatanarea si iritabilitatea; lipsa ambitiilor, a combativitatii si cometitivitatii; absenta atitudinilor provocatoare si agresive; timiditate si hipersensibilitate.

PSIHOZELE ENDOGENE

(Aspecte psihopatologice generale)

Domeniul psihozelor

Psihozele nu constituie un grup psihopatologic unitar. Din punct de vedere clinico-psihiatric, ele sunt diferentiate in raport cu factorii etiologici care le produc. In sensul acesta distingem "psihoze exogene" datorate unor cauze externe care actioneaza asupra sistemului nervos si "psihoze endogene" datorate unor factori constitutionali, unei predispozitii interne, probabil genetice (psihozele afective, psihoze din grupa schizofreniei, psihozele schizo-afective, delirurile cronice, sistematizate simple sau halucinatorii).

Psihozele constituie forma de manifestare psihopatologica cea mai complexa afectand personalitatea individului in totalitatea sei. Prin natura si gravitatea sa, psihoza ne apare ca o fatalitate, ca un destin patologic al omului. Ea confera persoanei o anumita "maniera de a fi, un stil de viata, o forma de existanta durabila, esenta unei personalitati aparte cu un echilibru precar" (P.Wiener).

Semnificatia psihopatologiiei endogene si exogene

Desi aparente si net individualizate din punxct de vedere clinico-psihiatric, se pune proiblema in sens psihopatologic, ce apropie intre ele "psihozele endogene" si care este diferenta dintre patologia endogena si "tulburarile psihice exogene".

Elementul comun de referinta, in toate psihozele endogene il reprezinta asa cum s-a aratat de altfel, "nucleul endogen" al personalitatii, sau "endonul". Directiile de dezvoltare pe care le poate lua endonul sunt cele care vor configura profilul psihopatologic al psihozei endogene respective. In sensul acesta un rol considerabil il are "constitutia bio-psihologica" a individului respectiv.

Pornind de la natura "endomului", se disting urmatoarele tipologii:

endomul de tip ciclotim;

endomul de tip schizoid;

endomul de tip mixt.

Tulburarile tipice exogene depind de tipul de personalitate al bolnavului respectiv (introvertit, extrovertit sau mixt).

In cazul psihozelor asistam la o transformare psihopatologica de fond a personalitatii, privind structura Eului; pe cand in cazul nevrozelor si al starilor reactive asistam la un raspuns patologic al Eului, la evenimentele vietii exterioare ale individului. In primul caz rolul patologic il are structura endonului, pe cand in al doilea caz, rolul patologic revine tipului de personalitate.

PSIHOZELE ENDOGENE

(Psihozele afective) -    Cadrul psihopatologic general

Psihopatologia vietii afective, deosebit de importanta si complexa, reuneste doua grupe de afectiuni psihiatrice diferite intre ele in raport cu factorii cauzali care le produc:

tulburarile afective exogene (patologia afectiva de tip reactiv)

tulburarile afectiv endogene (starile anxioase, sindroamele depresive si maniacale, boala afectiva, PMD).

Psihoza maniaco-depresiva

PMD impreuna cu dementa precoce (schizofrenia) a fost printre primele entitati clinico-nosologice, izolate de E.Kraepelin in clasificarea bolilor psihice facuta de acesta.

PMD este o psihoza endogena, de tip bipolar, caracterizata printr-o alternanta succesiva de accese depresiv-melancoliforme si accese maniacale, intrerupte de faze de remisiune. Terenul somato-psihic, pe care se grefeaza aceasta psihoza este reprezentat de "constitutia picnica" corespunzatoare "temperamentului ciclotim".

Din punct de vedere psihopatologic, PMD este caracterizata prin aparitia periodica, ciclica, a unor accese depresive sau maniacale alternante. Tulburarile sunt predominante in sfera afectiva, in activitatea bolnavilor si in comportament.

In functie de tipul de evolutie clinico-psihiatrica se descriu urmatoarele tipuri:

Forma unipolara a PMD este reprezentata prin mania acuta simpla;

Forma bipolara a PMD, mult mai complexa;

Crizele maniacale se caracterizeaza din punct de vedere psihopatologic prin urmatoarele tipuri de tulburari psihice: dispozitie euforica, mimica mobila; logoree, limbaj in versuri sau moriatic; polipragmazie; agitatie psihomotorie; fuga de idei, asociati ideative prin asonanta; hipersexualitate, agresivitate.

Suicidul

Sinuciderea reprezinta una dintre cele mai importante si mai complexe probleme ale psihopatologiei. Manifestare paradoxala a persoanei umane, in conditiile impuse de "situatii limita" ale vietii sau avand un determinism pur patologic, sinuciderea depaseste cadrele nosologiei clinico-psihiatrice, inscriindu-se in ordinea ontologica, ca unul dintre cele mai importante "accidente" sau"situatii critice' ale vietii unui individ.

Exista numeroase forme de intelegere si definire pentru suicid. Personal am preferat urmatoarea definitie pe care o consider ca fiind mai cuprinzatoare: sinuciderea este actul de conduita intentionala, voluntar-deliberata, legat de un motiv exogen (social sau psiho-social) si de o motivatie endogena ( psihologica sau psihopatologica), specifice pentru fiecare individ in parte, cu rezonanta ideo-afectiva asupra personalitatii sale, declasand pulsiuni autoagresive prin schimbarea atitudinii morale fata de sine si fata de lume si avand ca finalitate intreruperea desfasurrarii firesti a cursului vietii biologice printr-un proces de trumatizare al propriului corp (C.Enachescu).

K.Menninger distinge trei forme de suicid: a) sucidul cronic; b) suicidul focalizat; c)suicidul organic.

In acelasi context medico-psihologic, M. Quida distinge urmatoarele tipuri de suicid: a) suicidul reusit; b) tentativa de suicid; c) amenintarea cu suicidul; d) ideea de suicid; e) santajul suicidar; f) echivalentele suicidare sau "suicidul mascat".

Cercetarile efectuate de noi, ne-au permis sa delimitam, doua grupe de suicid (C.Enachescu si A.Retezeanu) :

Suicidul reactiv exogen, legat de factorii si evenimentele emotional-afective cu caracter psihotraumatizant pentru individ, care apar ca niste reactii subite.

Suicidul endogen , este legat de factorii genetici, de o anumita dispozitie catre suicid, pe care am putut-o urmari pe parcursul mai multor generatii la acceleasi familii.

Spre deosebire de sinuciderile reactive, inuciderile endogene, se dezvolta in timp. Ele nu au un caracter brusc, ci evolueaza in doua etape bine determinate:

a)      Etapa pregatirii actului suicidar, cunoscuta sub denumirea de "sindrom presuicidar";

b) Etapa trecerii la actul de suicidar propriu-zis. Este o concentrare a pulsiunilor agresive ale persoanei orientate catre ea insasi. Orice act suicidar implica trei momente: suicidatia, respectiv pregatirea actului de suicid; suicidactia, sau trecerea la act si alegerea metodelor; traumatizatia, reprezentand actul auto-distructiv suicidar.

PSIHOZELE ENDOGENE III

(Grupa psihozelor schizofrenie)

Grupa schizofreniilor, delmitata de E.Bleuler (1911) reuneste afectiuni psihiatrice grave, ale varstei tinere care produc o modificare pfrofunda, de durata si cu serioase consecinte, pentru personalitatea bolnavului.

Sec considera ca "grupul schizofreniilor" cuprinde toate cazurile de alienare ale personalitatii, caracterizate prin tulburarea permanenta si de o severa gravitate a reporturilor intelectuale afective si sociale ale Eului cu ceilalti si cu realitatea.

Schizofrenia

E.Bleuler (1911) care a sistematizat si a descris schizofrenia da urmatoarea definitie acestei psihoze endogene: Prin temenul de dementa precoce sau schizofrenie este desemnat grupul de psihoze a caror evolutie clinica este uneori cronica, uneori marcata de atacuri intemitente si care poate sa apara sau sa retrocedeze in oricare din stadiile sale de evolutie, fara a permite insa o "retitutio ad integrum" deplina".

Disocierea intrapsihica si starea de discordanta exterioara a bolnavului in raport cu lumea, sunt caracteristici specifice psihozei schizofrenice; fapt care a facut pe unii autori sa o compare, simbolic cu "o orchestra fara dirijor".

In ceea ce privesc manifestarile psihopatologice, specifice grupului psihozelor schizofrenice, A.Porot, distinge urmatoarele aspecte, care sunt consuderate ca "forme clinice" in acest cadru nosologic:

a)      Schizoidia, reprezinta tipul de constitutie mintala realizand terenul predispus, insa neobligatoriu, pentru dezvoltarea clinica a schizofrenului;

b)      Schizomania, este forma minora de schzofrenie, cu o evolutie clinica in bufee episodice si care se prezinta sub forma unor reactii de inadaptare la o situatie data de viata (H.Claude);

c)      Schizonoia reprezinta tendinta generala la discordanta intre atitudinea pe care un individ cauta in mod constient de a o adopta in viata si activitatea sa psihica inconstienta care ii este opusa (Pichon);

d)      Schizopatia reprezinta totalitatea tendintelor constitutionale ale unui subiect suscitand reactii de acest tip destul de pronuntate, fara ca totusi sa se constituie intr-un proces morbid in cee ce priveste evolutia sa clinica (E.Bleuler);

e)      Schizofazia este o forma particulara de disociatie a limbajului, caracteristica bolnavilor de schizofrenie (E.Kraepelin);

f)        Schizofrenia este psihoza propriu-zisa, asa cum a fost ea descrisa si sistematizata de E.Bleuler.

Aspecte psihopatologice

Majoritatea specialistilor sunt de acord in a recunoaste din punct de vedere psihopatologic, existenta a doua grupe principale de tulburari, cu valoare asimptomatica, in afera schizofreniei: simptomele esentiale, constante si simptomele inconstante.

1) Simptome esentiale: a) disociatia intrpsihica; b) disocierea intre Eul bolnavului si Lumea externa;

2) Simptome inconstante: a) sindromul catatonic; b) delir: c) halucinatii auditive, cenestezice sau fenomene de automatism mental.

Din punct de vedere psihopatologic schizofrenia se caracterizeaza printr-un mare polimorfism al tulburarilor sale, dupa cum urmeaza: tulburari de gandire; tulburari de perceptie; tulburari afective; constiinta de sine alterata; afectarea vointei; alterarea comunicarii si relatiei cu lumea exterioara bolnavului; tulburari psihomotorii; tulburari de personalitate.

Formele clinice

Clasificarea formelor clinico-psihiatrice ale schizofreniei este diferita in functie de atitudinea diferitilor specialisti fata de aceasta psihoza, cu un caracter extrem de complex.

Personal, am preferat, din motive didactice dar si de ordin practic, sa utilizam o clasificare a formelor clinice de schizofrenie care sa aibe un caracter cat mai cuprinzator atat teoretic cat si practic. In sensul acesta descriu urmatoarele noua forme de schizofrenie:

Schizofrenia paranoida al carui tablou clinico-psihiatric este caracterizat prin prezenta unui sindrom delirant-halucinator destul de bine sistematizat tematic; prezenta sindromului de automatism mental Kandinski-Clerambault si bizarerii;

Schizofrenia catatonica se caracterizeaza prin urmatoarele manifestari psihopatologice: tulburari din seria sindromului catatonic, autism, idei delirante ipohondriace, saracire afectiva;

Schizofrenia hebefrenica prezinta urmatoarele caracteristici psihopatologice: tulburari afective de tip maniacal, comportament verbal moriatic, tendinta la preocupari abstracte, neadecvate varstei si nivelului de instructie intelectuala, precocitate, depresie si anxietate, preocupari ipohondriace, stare de disforie;

Schizofrenia simpla se caracterizeaza prin urmatoarele aspecte: saracirea pana la totala pustiire a vietii psihice, scaderea notabila a capacitatii intelectuale, tendinta de izolare, inversiune afectiva;

Schizofrenia ipohondriaca este caracterizata prin existenta unui delir ipohondriac asociat cu cenestopatii si o stare de anxietate din partea bolnavului

Formele recurente sau periodice ale schizofreniei, cu caracter intermitent, mixte sau atipice, caracterizate prin: scaderea atentiei, initiativei si energiei psihice; ingustarea sferei intereselor; saracire afectiva, autism si bizarerii;

Formele pseudonevrotice ale schizofreniei, cuprind in tabloul lor clinic: elemente astenice, elemente din seria manifestarilor isterice, preocupari obsesive, tulburari afective, bizarerii si tendinta la izolare morbida;

Schizofrenia tardiva, care apare dupa 40-50 de ani, esye un aspect clnico-nosologic discutabil, care este contestat de unii specialisti;

Schizofrenia grefata este acel tablou clinic de alura scizofreniforma care se dezvolta pe fondul mintal al unei oligrefenii, fiind cunoscut si sub denumirea de hebefrenie grefata.

PSIHOZELE ENDOGENE IV

(Psihozele delirante cronice sistematizate, simple sau halucinatorii)

Cadru psihopatologic general   

Psihozele delirante cronice cu caracter sistematizat, simple sau halucinatorii, completeaza sfera psihozelor endogene. Caracteristica lor psihopatologica esentiala este gandirea deliranta, la care se pot asocia, sau lipsi, halucinatiile.

Ori de cata ori apare o eroare in perceptii si judecata, spiritul emite idei false. Ideile false devin idei delirante, cand acestea sunt in opozitie flagranta cu realitatea sau ne socheaza in mod evident. O idee deliranta care se mentine, neputand fi cu nimic combatuta, constituie un delir. Gandirea deliranta este o gandire dereista, intrucat ea contravine realitatii si logicii (P.Guiraud).

Caracteristicile psihopatologice ale delirului

Delirul este un fenomen psihopatologic primar. El este o forma de cunoastere si interpretare rasturnata a realitatii, prin faptul ca este o alterare a judecatii logice.

In ceea ce priveste structura delirului se discuta doua aspecte ideile si temele delirante; starile si experientele delirante.

Ideile si temele delirante, pot avea o tematica multipla.

Ideile delirante polimorfe sunt caracterizate prin faptul ca au o tematica multipla si disparata.

Ideile delirante sistematizate, prezinta o tematica unica, precisa si sunt bine organizate.

Clasificarea delirurilor

Dupa structura delirurilor, P.Berner, distinge trei categorii specifice, dupa cum urmeaza: grupa de pereche "logic-paralogic"; grupa "organizat-neorganizat"; ultima grupa se refera la "raporturile cu lumea".

A.Porot clasifica delirurile dupa evolutia clinica si dupa originea acestora:

Delirurile cronice de aparenta primitiva: delirul de interpretare, delirul de imaginatie, delirul halucinator de influenta, delirul cu baza afectiva;

Deliruri cronice secundare si reziduale: delirul post-confuzo-oniric, delirul cronic al alcoolicilor, delirul post encefalic, delirurile secundare din cursul PGP;

Delirurile cronice cu baza dementiala: dementele paranoide, parafreniile.

Paranoia     -Caracteristici psihopatologice

Paranoia este un delir cronic sistematizat, de regula monotematic, care domina gandirea, actiunile, comportamentul si personalitatea individului, cu o aparenta formal-constructiva logica a judecatii. Acest delir nu duce la alterarea personalitatii bolnavului. Din punct de vedere psihopatologic se descriu doua forme principale: paranoia primara; paranoia secundara.

Tendintele caracteristice "personalitatii paranoice" sunt reprezentate prin urmatoarele aspecte psihopatologice cu caracter constant si specific (Genil-Perrin):

Orgoliul, consta in supraestimarea propriei persone (egocentrism, autofilie, hipertrofia Eului);

Neincrederea, manifestata ca o teama, o rezerva inutila stare de neliniste, susceptibilitate, indoiala, sentimentul penibil de a nu fi inteles de ceilalti, de a se simti izolat intre oameni;

Falsitatea judecatii in raport cu realitatea;

Inadaptabilitatea paranoicului ca rezultanta sociala a atitudinii sale mentale.

Formele clinice ale paranoiei

Din punct de vedere clinico-psihiatric Genil-Perrin, distinge urmatoarele forme clinice ale psihozei paranoice:

1) Grupa revendicatorilor

Dupa Serieux si Capgras, revendicatorul este considerat a fi un hipomaniacal. Paranoicul deprimat este, inainte de toate, un interpretator teoretic si speculativ. Paranoicul excitat, este dimpotriva, un tip hiperactiv, care nu se opreste la "a interpreta". El se apara, actionaza si contra-ataca pentru a-si "sustine" propriile sale idei. In aceasta grupa intra urmatoarele tipuri de paranoici: persecutorii, cverulentii (certaretii sau scandalagii si pamfletarii.

2) Grupa hipocondriacilor

Pentru Boisier de Ssauvage, aceasta reprezinta "o bola cronica in care bolnavul isi imagineaza ca este in pericol de moarte datorita faptului ca prezinta palpitatii ale inimii, eructatii, barborisme sau alte suferinte, mai mult sau mai putin imaginare, variabile si fara o origine prescrisa". Ipohondriacii sunt persoane "vaporoase", bolnavi imaginari.

3) Grupa inventastorilor si autodidactilor

Sunt destul de frecvente cazurile in care paranoicii isi manifesta tendintele si tematicile lor delirante, in sfera culturii sau a cercetarilor intelectuale de ordin stiintific. In sensul acesta sunt descrise urmatoarele forme clinice apartinand acestei grupe:

a)      Paranoicii inventatori, de la debilul autodidact de tip inferior, pana la individul dotat cu cunostinte tehnice precise, insa lipsit de bun simt care sa-I permita de a discerne intre fantezie si realitate, intre posibil si sbsurd;

b)      Paranoicii autodidacti, completeaza forma precedenta. Datorita orgoliului lor, aceasta categorie de bolnavi cauta sa-si dobandeasca un grad de instructie care sa le ridice prestigiul personalitatii, cat si pentru a putea rezolva orice fel de problema singuri.

4) Grupa reformatorilor

Paranoicii sunt, de regula, nemultumiti de cele ce exista. Ei vin frecvent in conflict cu ordinea stabilita in domeniul social, moral, religios, politic. Acesti indivizi urmaresc "reforma societatii, a moravurilor, etc.

Tipuri de reformatori paranoici:

a)      Reformatorul social se prezinta sub urmatoarele forme: regicizii (persoane fanatice care comit atentate); anarhistii; utopistii (cei care construiesc proiecte himere);

b)      Reformatorii mistici se plaseaza intr-un registru paralel celui in care actioneaza reformatorul social.

5) Grupa erotomatinilor si a gelosilor

Aceste tendinte paranoice se pot cristaliza in jurul unor tematici sexuale sau erotice, realizand tabloul psihopatologic al unei erotomanii sau gelozii morbide. In cazul geloziei morbide, subiectul este framantat de falsa convingere ca este inselat de sotia sau de logodnica sa.

Parafreniile -Delimitare si caracteristici

E.Kraepelin este cel care a impartit delirantii cronici in doua grupe nosologice distincte si anume: a) grupa dementei precoce; b)grupa paranoiei. Aceasta clasificare a lui E.Kraepelin dateaza din 1889. Acelasi autor in 1909, va adauga la grupele mai sus mentionate ale psihozelor endogene de tip delirant, o a treia grupa, reprezentand o noua forma de psihoza izolata de acstea: grupa parafreniei.

Delirantii pasionali

M.Dide si P. Guiraud include in aceasta grupa, tipul de personalitati cu "constitutii pasionale". Acestia se considera ca nu difera de persoanele normale decat prin intensitatea maladiva a starilor pasionale care le dirijeaza conduitele, actele individuale si se reflecta si in procesul lor de adaptare la realitatea lumii sociale, la comunicarea cu celelalte persoane. Elementul cel mai caracteristic din punct de vedere psihopatologic este reprezentat de reactiile antisociale ale acestei categorii de bolnavi psihici.

M.Dide si P.Guiraud, disting doua grupe principale de deliranti pasionali: pasionali egoisti si idealistii pasionali.

Psihoze endogene atipice

Acest grup de tulburari psihice a fost izolat de K.Kleist si K.Leonhard, care le-a dat aceasta denumire.

Psihozele endogene atipice au o individualitate clinico-psihiatrica, ca "tablouri clinice", iar in ceea ce priveste evolutia lor, au drept caracteristica o anumita "periodicitate" pe care Kleist si Leonhaard au denumit-o "evolutia fazica" .

Acest grup de psihoze endogene, imprumuta caracteristicile simptomatico -psihopatologice, atat de la psihozele afective cu evolutie periodica, de tipul PMD, in ceea ce priveste evolutia lor fazica, precum si de la schizofrenie, in ceea ce priveste continutul clinic, sau configuratia psihozei.

Acest grup de psihoze endogene atipice corespunde cu "ciclofreniile" descrise de Al.Obregia.   

STARILE DE ARIERATIE MINTALA

Oligofreniile

Starile de arieratie mintala sau oligofreniile au avut o evolutie interesanta din punct de vedere psihopatologic, dar si din punct de vedere social, psihopedagogic si psihomotric.

Notiunea de "arieratie mintala" va ramane considerata ca o stare de deficienta mintala, dar cu limite imprecise, variind in raport cu criteriile utilizate pentru a o delimita si defini.

Cauzele oligofreniilor

In etiologia starilor de arieratie mintala sau a oligofreniilor, sunt incriminati un mare numar de factori, care pot avea o valoare ereditar-genetica morbida, pot fi legati de viata intrauterina, afectand procesul de organogeneza, cauze intra-natale si post-natale, cauze endocrine, metabolice, psihologice,etc.

Psihopatologia oligofrenilor

Din punct de vedere psihopatologic in cazul oligofreniilor se discuta de trei aspecte (A.Porot): nivelul mental; manifestarile asociate; alte tulburari psihice.

Elementele de care trebuie sa se tina seama in aprecierea unei stari de arieratie mentala sunt urmatoarele: evolutia perceptivo-motorie, comunicarea verbala, comunicarile extra-verbale, relatia cu obiectele, modificarile de dispozitie emotionala, prezenta unor tulburari afective nevrotice, tulburari de comportament, nivelul de dezvoltare intelectuala.

Majoritatea specialistilor sunt de acord in a recunoaste doua grupuri principale de caracteristici psihopatologice pentru subiectii cu arieratie mintala: tulburari intelectuale si particularitati afective si relationale.

Tulburarile intelectuale

Debilul se caracterizeaza prin slabirea judecatii, dificultati importante de abstractizare si slabirea discernamantului.

Daca la copilul normal, trecerea de la un nivel la altul se efectueaza intr-un fel mult mai rapid pana la sfarsitul adolescentei in virtutea mobilitatii crescande a gandirii operatorii, la debili se obseva dimpotriva o incetinire a dezvoltarii ajungand in final la un stadiu de stagnare.

La subiectii cu arieratie mintala grava, la limita imbecilitatii, exista o stare de homogenitate izbitoare intre diferite le moduri de rationament, o concordanta care permite a situa structurile operatorii la un nivel precis de evolutie genetica. Aceasta omogenitate este insa mai mare la debilii profunzi decat la copii normali dar in plina evolutie.

2) Particularitatile afective si relationale

G.Vermeylen si T.S imon, dosting doua tipuri de debilitate intelectuala, din punct de vedere socio-comportamental si afectiv: debilul armonic si debilul disarmonic.

Plecand de la fragilitatea si infantilismul copilului debil mintal, R..Fan explica anumite trasaturi caracteriale ale acestora cum ar fi: credulitatea, confuzia intre dorinta si experienta, minciuna, teama in fata evenimentelor nreobisnuite ale vietii, atitudini defensive, compensari inadaptate.

Clasificarea oligofreniilor

Din punct de vedere psihopatologic, in afara observatiei clinico-psihiatrice, se utilizeaza, drept criteriu de apreciere psihodiagnostica nivelul Q.I. in sensul acesta se disting urmatoarele forme clinice: debili usori, debili medii, debilitatea profunda sau imbecilitatea, arieratia profunda sua idiotia.

Psihozele debililor

K.Schneider, care a acordat o atentie speciala studiului acestui cadru nosologic, face de la inceput precizarea ca starea de debilitate mintala este cea care din punct de vedere psihopatologic este opusa inteligentei.

In ceea ce priveste inteligenta, autorul citat, o leaga de sfera gandirii, definind-o in felul urmator: "inteligenta este totalitatea aptitudinilor si a realizarilor gandirii cu aplicarea sa practica la scoputile imediat, teoretice si practice ale existentei cotidiene".

K.Schneider face o analiza a "formelor de gandire la oligofreni" . Acest aspect se rasfrange si asupra personalitatii lor. Este vorba de "personalitati primitive nediferentialte", subliniind in felul acesta faptul, ca "nu este posibil de a se intalni o personalitate diferentiata in straturile inferioare ale debilitatii mintale". (K.Schneider).   

Incercand sa stabileasca o tipologie caracterologica a debililor mintali, K.Schneider, izoleaza urmatoarele tipuri : pasivul indolent, desfranatul lenes, incapatanatul amortit, recalcitrantul descreerat, eternul inmarmurit, vicleanul incapatanat, perfidul viclean, inoportunul nevinovat, laudarosul fanfaron, ofensatul cronic, insultatorul agresiv.

In ceea ce privesc "psihozele debililor "K.Schneider, distinge urmatoarele aspecte:

a)      debilitatea considerata ca o simpla variatie a aptitudinilor intelectuale;

b)      debilitatea morbida survenind ca o consecinta a proceselor unei boli sau a unei malformatii.

K.Schneider crede ca debilitatea mintala, ca si schizofrenia, ar fi "doua ramuri ale aceluiasi arbore" cu dispozitii psihopatologice.

DEMENTELE

Cadrul general

Dementa este o slabire psihica profunda, globala, si progresiva care altereaza profund functiile intelectuale bazale si dezintegreaza conduitele sociale ale individului. Dementa atinge personalitatea pana la nivelul structurii sale ca "fiinta rationala", sistemul valorilor sale logice, de cunoastere si judecata, precum si adaptarea la mediul social al bonavului. (H.Ey).

In evolutia lor, starile dementiale inregisreaza mai multe faze si grade. Cand dementa este incipienta si mai putin profunda, se vorbeste de o "slabire de tip demential" a intelectului. Cand acesta are un aspect sub-clinic, decelabil numai la testele psihodiagnostice, se vorbeste despre o stare de deterioare mintala.

Din aceasta categorie de afectiuni psihiatrice, cu caracter psihoorganic cerebral, fac parte urmatoarele afectiuni: maladia Pick, maladia Altzheimer, maladia Creutzfeld-Jakob, coreea cronica Huntington, dementa presenila cu atrofie cerebeloasa, dementa presenila cu degenerescenta talamica, catatonia tardiva, maladia parkinson, dementa senila simpla, presbiofrenia, dementele secundare.

Psihopatologia dementelor

In aprecierea psihopatologica a dementelor, H.Ey descrie existenta a trei grade care desemneaza "profunzime" procesului:

a) dementa cronica si ireversibila, evidenta clinic;

b) o forma de intensitate medie care pentru a fi precizata necesita investigatii clinice si paraclinice;

c)      o forma care fiind inaparenta clinic, poate fi detectata numai cu ajutorul examenului psihodiagnostic.

Trecem la expunerea sistematica a formelor clinico-psihistrice de demente.

Dementa senila

Aceasta afectiune psihica este caracteristica pentru varsta inaintata. Ea se instaleaza dupa 65-70 de ani, fiind consecinta unui proces de senilitate cu atrofie cortico-cerebrala difuza a crerului. Debutul clinic este de doua feluri : debut insidios si debut sub forma de episoade.

Tabloul clinic al dementei se caracterizeaza prin: tinuta neingrijita a bolnavului si o stare de igiena personala deficitara; activitate dezordonata; colectionarism; inversarea ritmului somn-veghe; bulimie; deficit de memorie; dezorientare temporaro-spatiala; tulburari de limbaj; tulburari intelectuale; tulburari de caracter.

Evolutia clinica a dementei are caracter progresiv, de la cateva luni, la cativa ani, sfarsind cu dementa intelectuala si tare de casexie.

2) Presbiofrenia

A fost descrisa de Wernicke (1906) si ea reprezinta o varianta clinica a dementei senile, fiind caracterizata prin: amnezie de fixare, dezordine temporaro-spatiala, fabulatie, deteriorare mentala lejera.

3) Dementele abiotrofice presenile

Acest grup de demente apar in perioada presenila datorita unui proces specific de abiotrofie cerebrala, care antreneaza o stare de disolutie progresiva a functiilor instrumentale a limbajului, praxiilor si gnoziilor. Se constata o atrofie cortical cu proeminenta lombara, cu localizare cerebrala.

Din punct de vedere psihopatologic si anatomo-clinic se descriu doua forme clinice; dementa Pick si dementa Altzheimer.

4) Dementa Creutzfeld-Jakob

Boala a fost descrisa de Creutzfeld (1920) si ea este un proces abiotrofic cerebral. Debutul se situeaza in jurul varstei de 50 de ani.

5) Coreea cronica Huntington

Afectiune ereditara, degenerativa, cu debut clinic intre 30-45 de ani si evolutie lenta de 20-30 de ani. Din punct de vedere clinic, aceasta consta dintr-un sindrom coreic cronic, la care se asociaza tulburari de caracter, iritabilitate, manie, variatii ale dispozitiei afective, depresii, raptusuri suicidare, deficit intelectual progresiv,etc.

6) Boala Parkinson

Aceasta este o afectiune degenerativa ereditara si familiala. Din punct de vedere clinic se caracterizeaza printr-un sindrom motor extrapiramidal hipertonic-hipokinetic. Evolutia clinica progresiva la care se asociaza si o atrofie cortico-cerebrala care duce in final la instalarea unei stari de dementa.

Hidrocefalia cu presiune normala

Aceasta afectiune clinica a fost descrisa de Hakim si Adams (1965) fiind caracterizata prin: dementa, tulburari de mers, incontinenta urinara.

8) Dementa presenila cu atrofie corticala

Aceasta este o afectiune complexa care se caracterizeaza prin: dementa severa, hipersomnie, hipertonie musculara, pozitie rigida a corpului.

9 ) Sindromul lui Heidenheim

Acesta pare a fi inrudit cu maladia Creutzfekd-Jakob. Se noteaza prezenta unei cecitati corticale asociata cu dementa. Boala evolueaza foarte rapid, prin dementa, catre moartea subiectului, in decurs de 4-6 luni.