STADIALITATEA COGNITIVA- Jean PIAGET

STADIALITATEA COGNITIVA- Jean PIAGET

J. Piaget a elaborat stadiile dezvoltarii gandirii si inteligentei copilului de la nastere pana la maturizare, respectiv varsta adolescentei.

Acesta a stabilit patru stadii:

stadiul inteligentei senzorio-motorii ( de la nastere la 2 ani)

stadiul inteligentei preoperatorii (2-7 ani)

stadiul operatiilor concrete (7-12 ani)

stadiul operatiilor formale (12-17/18 ani).

Stadiul inteligentei senzorio-motorii

Este impartit in 6 perioade distincte:

a)     perioada exercitiilor reflexe ( de la nastere la 1 luna)- are loc trecerea de la nivelul reflexelor innascute, neconditionate (orientare, investigatie, aparare) la organizarea unor actiuni senzorio-motorii coerente, integrate intr-un ansamblu, ceea ce evidentiaza inceputul formarii reflexelor conditionate.

b)    perioada reactiilor circulare primare (1 luna-5 luni) se evidentiaza astfel: la vederea unei persoane declanseaza din partea copilului o reactie vocala urmata de apucarea unei jucarii, agitarea, rasucirea ei, ceea ce evidentiaza asa numitele reactii circulare.

c)     perioada reactiilor circulare secundare (5-9 luni)- se formeaza niste deprinderi motorii ; de exemplu jucaria este scuturata de copil pentru a produce sunete pe care acesta le percepe .

d)    perioada expansiunii reactiilor circulare secundare (9-12 luni)-acum se formeaza o schema mintala globala, mult mai adecvata situatiei (de exemplu copilul cauta o jucarie pierduta), adica acestea sunt reactii mai complexe. Pe aceasta conduita se bazeaza concluzia si convingerea lui Piaget ca obiectul cautat are la baza o imagine mintala numita reprezentare.

e)     Perioada reactiilor circulare tertiale (12 -18 luni)

Consta in orientarea in ambianta, care devine mai obiectiva, deoarece copilul ajunge sa-si subordoneze mijloacele scopurilor si sa recurga la noi mijloace.(Asa se explica faptul ca un bat reprezinta "calul", in jocul sau)

f)      perioada inteligentei senzorio-motorii (18 luni - 2 ani) marcheaza trecerea spre etapele inteligentei sistematice. Este perioada inventiei de mijloace noi prin combinare mintala.

Piaget a dezvaluit mult mai tarziu aceste aspecte ale inteligentei senzorio- motorii.

Stadiul inteligentei preoperatorii (2-7 ani)

In acest stadiu are loc insusirea practica a limbajului, imbogatirea vocabularului si corectarea pronuntiei gresite.

In ceea ce priveste limbajul oral, se observa greseli tipice care constau in inversiuni de silabe in cadrul cuvintelor (zahar-hazar), reduplicari si omisiuni de silabe, exprimarea prin silabe foarte condensate sau printr-o exprimare condensata.

Are loc formarea reprezentarilor, imaginilor mintale exersate in diferite activitati de percepere a obiectelor( desenarea unui obiect prezentat anterior si care nu mai este prezent) si interiorizarea actiunii mintale (actiuni practice Ce facem? Se transforma in actiuni mintale). Fara interiorizarea actiunii, acestea nu pot fi executate corect.

Piaget a fost primul care a sesizat si evidentiat acest aspect, de interiorizare a actiunilor mintale. Acesta impreuna cu psihologul rus, Vigoczky au colaborat mai ales in ceea ce priveste rolul limbajului in activitatile practice si trecerea lor in actiuni mintale.

Totodata, in acest stadiu, se constituie operatiile de scriere, de ordonare in sir crescator, descrescator a elementelor unor multimi, precum si operatii de clasificare a obiectelor dupa diverse criterii : culoare, forma, marime, functii.

Problema clasificarii obiectelor permite evidentierea intarzierii mintale. Acest stadiu al inteligentei preoperatorii este foarte importanta in dezvoltarea inteligentei copilului, de aceea este important sa se faca exercitii, activitati practice cu obiectele.

Stadiul operatiilor concrete (7-12 ani)

In acest stadiu copiii inteleg conservarea materiei. La 9 ani acestia recunosc conservarea greutatii, iar la 12 ani reusesc sa inteleaga conservarea volumului.

Piaget a evidentiat ca pana la 11/12 ani copiii gandesc ceea ce vad.

Acest stadiu se leaga de varsta scolara mica, cand domina gandirea concreta si operatiile concrete cu obiectele, astfel gandirea opereaza pe baza perceptiei.

Stadiul operatiilor formale (12- 17/18 ani)

Se dezvolta operatii logice de clasificare, numeratie, manipulari spatio-temporale (geometria).

Se dezvolta capacitatea de stapanire a judecatilor, prin imbinarea propozitiilor in unitati mai mari, fraze, discursuri si rationamente complexe.

Caracteristic acestui stadiu este rationamentul ipotetico-deductiv, care se exprima de obicei prin ipoteza si deductie (daca atunci) si are la baza gandirea cauzala, care analizeaza relatia dintre cauza, permisa, ipoteza si efect, deductie.

De aceea, in lucrarile de cercetare, studentii, cercetatorii formuleaza o ipoteza care apoi o verifica prin investigatii, aplicand anumite probe prin care verifica ipoteza si formuleaza concluziile.

In acest stadiu, are loc trecerea de la operarea asupra realului la operarea asupra posibilului. Aceasta activitate presupune capacitatea anticipativa a gandirii.

Gandirea devine reflexiva, adica se repliaza asupra sa insasi si are loc controlul (cum gandesc eu?). O asemenea gandire reflexiva uzeaza norme logice si matematice.

In concluzie, pe baza cercetarilor experimentale privind dezvoltarea ontogenetica a gandirii la copii, Piaget a ajuns la constituirea unei teorii originale asupra genezei si mecanismului gandirii numita teoria operationala si astfel Piaget a devenit intemeietorul psihologiei genetice care abordeaza inteligenta ca forma superioara de adaptare eficienta, optima la situatii noi, mereu schimbatoare. La randul ei adaptarea este rezultatul interdependentei a doua componente:

- asimilare de noi informatii;

- acomodarea

care presupune o restructurare a modelelor de cunoastere si depasirea starii anterioare prin transformarea experientei cognitive asa cum se evidentiaza de Piaget, in cele 4 stadii de dezvoltare intelectuala a copilului, de la nastere la 17/18 ani.

Epistemologia genetica a lui Piaget

O influenta substantiala asupra psihologiei, privind intelectul, stadiile dezvoltarii intelectuale la om constituie geneza epistemologiei genetice de Piaget. Cum? Inlaturand neajunsurile teoriei gestaltiste si aspectele mecaniciste ale behaviorismului, Piaget ajunge la o viziune dinamica, integrala si realista asupra desfasurarii fenomenelor psihice, pe baza unor indelungate si minutioase experimentari ale copilului, in ontogeneza (procesul de dezvoltare individuala in plan neuropsihic si psihosocial)ceea ce i-au permis acestuia sa evidentieze relatia dintre individ si mediu ca o interactiune reciproca subsumata nevoi de adaptare.

Intregul comportament al persoanei este o continua restabilire a echilibrului sau cu ambianta in procesul de adaptare, iar polii acestui echilibru sunt polul biologic si polul psihic, si se exprima prin procesul de asimilare si acomodare.

In sens psihologic, prin asimilare Piaget intelege incordarea si cuprinderea in plan functional, de catre subiect a obiectelor lumii inconjuratoare. Este vorba de absorbtie de ordin functional, incorporarea in plan functional a obiectelor si cuprinderea lor adecvata in scheme de conduita, in operatii conceptuale, intr-o "canava" de operatii si actiuni mintale, de sisteme operatorii susceptibile de a fi repetate activ la nevoie.

Subiectul nu se supune in mod pasiv, presiunii lucrurilor. El isi modifica si restructureaza ciclul asimilator si se acomodeaza la starea lucrurilor elaborand sisteme de raspunsuri adecvate.

Adaptarea se desfasoara ca un echilibru intre asimilare si acomodare. Este un echilibru de schimb continuu intre subiect si obiect, astfel geneza intelectului uman e reprezentata ca un proces complex de comportamente psihosociale, de umanizare progresiva, de socializare treptata a individului prin preluarea experientei sociale umane, sub actiunea hotaratoare a unor factori socio-culturali.

Centrat pe caracteristicile pozitive a ideii de structura in viata psihica, Piaget inlatura contradictiile si exagerarile diversilor structuralisti, retinand 3 caractere fundamentale:

a)     totalitate

b)    transformare

c)     autoreglaj.

Totalitatea specificitatii structurii nu are nevoie sa recurga la elemente straine de natura sa, sustine Piaget.

Generalitatea structurilor este un sistem de transformari cu legi proprii care deriva din corelatiile elementelor din cadrul sistemului.

Autoreglajul evidentiaza procesul in care anticiparea operationala, retroactiunea (feed-back-ul) mecanismele de autoreglaj si modificarile ritmice sunt de mare importanta, subliniaza Piaget.

Cercetand elaborarea conceptelor de spatiu, timp, forta, viteza, miscare, valoare, energie la copii si-n diferite perioade de varsta, precum si operatiile logice, mai ales elaborarea lor, aferente acestor notiuni, Piaget ajunge la o epistemologie genetica, evidentiind modul in care se structureaza cunoasterea stiintifica a individului, cu formarea operatiilor logice corespunzatoare.

Aceste stadii se succed intr-o anumita ordine, variind de la o varsta la alta, atat in privinta razei de actiune a structurilor mintale, cat si a continuturilor pe care le asimileaza copiii in fiecare stadiu.

Fiecare stadiu dispune de o organizare totala prin includerea achizitiilor stadiului precedent, dar depasindu-le pe acestea, constituindu-se in structuri globale complexe.

La intrebarea daca operatiile intelectuale pe care le-a studiat Piaget la copii, sunt produsul vietii acestora in societate, ori rezultatul activitatii vietii lor nervoase, organice, utilizata in coordonarea actiunii, Piaget afirma ca ambele solutii sunt valabile.

Acesta sustine ca este vorba de aceleasi operatii care regleaza schimbul intelectual dintre indivizi ca si actiunile de coordonare din launtrul fiecarei individualitati. Acest principiu al unitatii operatiilor individuale cu actiunea colectiva si cu reactiunea cu ceilalti genereaza noi ipoteze pentru explicarea multor fenomene psihosociale. De exemplu, raspunsurile inteligente caracterizate prin perspicacitate, suplete, adecvarea la situatii concrete sunt susceptibile de evaluari formale sau de continut.

Rapiditatea si oportunitatea raspunsurilor nu este intotdeauna si un indiciu de calitate, afirma Piaget. Ele pot fi datorate unei forme mai simple de inteligenta calificata ca fiind "asociativa" sau raspunsurile inteligente se datoreaza promptitudinii activarii intelectului omului caruia ii corespunde desteptaciunea.

Gradul de eficienta al adaptarii inteligente nu poate fi redus la astfel de elemente cum este viteza de reactie, desi aceasta are o anumita importanta. Eficacitatea ramane dependenta de complexitatea elaborarii, de examinarea critica a mijloacelor ce satisfac optim un scop.

Conduita inteligenta se demonstreaza mai mult prin forta si exactitatea previziunii decat prin replicile de efect. Important de semnalat este faptul ca fiind un factor global de adaptare, inteligenta se structureaza in conditiile adaptarii sociale, concrete, implicand reactii generatoare de aptitudini si acestea se coreleaza cu aptitudinile, in felul acesta inteligenta corespunde anumitor modele culturale insusite prin preluarea experientei sociale.

Omul nu este ci devine inteligent si aceasta in raport cu conditiile social-istorice. Inseamna ca inteligenta, ca dimensiune a personalitatii, nu poate fi generala, decat in raport cu o cultura si intr-un anumit moment al evolutiei acesteia.

Din acest punct de vedere asupra mijloacelor de psihodiagnoza ale inteligentei, persista o serie de indoieli in legatura cu artificialismul probelor si in legatura cu adecvarea probelor la conditiile culturale concrete la diferite categorii de oameni. Erorile devin evidente cand inteligenta este conceputa anistoric si impersonal si cand la acestea se asociaza si transparente masuri discriminative in profitul intereselor de clasa.

Fructuoase pentru investigatiile in procesele intelectuale s-a dovedit si ideea interiorizarii actiunii materiale in planul mintal al subiectului, in baza caruia s-a dezvoltat cunoscuta teorie a activitatii intelectuale si s-au efectuat experimente interesante de catre o serie de psihologi care au preluat ideile lui Piaget.(Galperi)

Termenul de interiorizare a dobandit o semnificatie noua, care defineste calea prin care se constituie operatiile si actele intelectuale prin asimilarea operatiilor si actiunilor externe.

Omul, copilul in formare, imita actiunile altora, o executa personal, ajunge sa o reprezinte si sa o reproduca verbal pentru ca finalmente sa o poata modela mintal, adica sa o indeplineasca in gand.

Incepe deci cu o actiune materiala, adica o operare efectiva cu obiectele, organizata astfel incat sa ilustreze, sa confirme insusirile generale si esentiale ale obiectelor. Urmeaza apoi operarea pe plan verbl, adica denumirea cu voce tare, dupa ce are loc trecerea in planul limbajului intern, actiunea devenind mentala, subordonandu-se legilor gandirii, imaginatiei, memoriei, vointei.

Aceste etape au fost evidentiate de psihologul rus Vigoczky.

Desi rezulta din interiorizarea actiunii materiale, actiunile mentale dispun de un specific al lor: anume tin de subiectivitate.

Asa explica Piaget aparitia operatiilor intelectuale care devin anticipative si care se exteriorizeaza in comportament.

In concluzie, contributia lui Piaget la dezvoltarea psihologiei moderne, stiintifice a copilului, ca si ecoul epistomologiei genetice in filozofia contemporana e considerabila, iar opera piagetiana in totalitatea ei devine clasica.

Particularitatile metodei experimentale a lui Piaget in investigarea dezvoltarii inteligentei la copii

Metoda folosita de Piaget in scopul investigarii inteligentei copilului se defineste traditional, ca metoda clinica. Esenta acestei metode consta in investigarea multitudinii formelor posibile de conduita a copilului in situatiile in care actioneaza succesiv: stimul-reactie-stimul-reactie.

In cazul unei succesiuni rapide ale acestor componente, experimentatorul isi valorifica posibilitatile si aptitudinile pentru a intelege raspunsurile verbale si reactiile motrice ale copilului, cu scopul de a-si adapta metoda si de a obtine cele mai precise raspunsuri la intrebarile puse.

Totusi exista anumite deosebiri intre o asemenea interpretare a metodei clinice care reflecta cele mai generale particularitati ale metodei piagetiene si variantele metodicii aplicate de Piaget in diferitele cicluri de investigatii psihologice.

Se mentioneaza ca Piaget impreuna cu colaboratorii sai a elaborat peste 50 de metodici care se completau mereu si se precizau in comparatie cu cele anterioare. Astfel, Piaget a ajuns la concluzia ca intrebarile spontane si raspunsurile prompte ale copilului constituie "cheia" in cercetarea dezvoltarii intelectuale.

Initial metoda clinica s-a constituit ca reactie de raspuns la solicitarile procedurale ale testului psihologic standard cu care Piaget a facut cunostinta in laboratorul lui Albert Binet (Simon-Binet au elaborat "Prima scara metrica de masurare a inteligentei").

Metodica aplicarii testelor se baza pe evaluarea cantitativa a rezolvarii corecte a sarcinilor prezentate subiectilor, in timp ce cauzele rezolvarii corecte sau eronate ramaneau in afara analizei, ori Piaget considera ca pentru un psiholog, o mare importanta o reprezinta tocmai judecatile gresite, deoarece ele deschid posibilitatile descifrarii schemelor mintale ascunse, specifice copilului.

Prototipul metodei de studiere a acestor scheme mintale la copii, Piaget l-a intrezarit in asa numita "convorbire clinica" care este procedeul consacrat cercetarilor in psihiatrie.

Acest procedeu permitea pe calea interogarii pacientului, evidentierea sindromului aflat in spatele simptomelor evidente care se afla la suprafata.

Piaget a trecut de la tehnica interogatoriului, la studierea gandirii in conditiile experimentului psihologic, pe calea analizei raspunsurilor copilului la intrebarile experimentatorului, obtinand astfel date care in mod indirect evidentiau structura, nucleul gandirii. Aceste date erau consultate, evidentiate in procesul interogarii aprofundate.

Datorita acestui procedeu, investigarea activitatii intelectuale se transforma dintr-o inregistrare banala a reactiilor si judecatilor copilului, pe parcursul rezolvarii unor sarcini standard, intr-un proces de interactiune intre cel investigat si experimentator.

Astfel, experimentatorul putea urmari diferite, uneori chiar ciudate desfasurari ale gandirii copilului.

Psihologul elvetian Claparede a exprimat metaforic esenta noii metode a lui Piaget, comparand-o cu "vanatoarea" dupa gandul copilului, vanatoare care se prelungeste pana ce nu devine infecta.

De zeci de ani, Piaget, in aceasta "vanatoare" a urmarit descifrarea schemelor cognitive, incepand cu cele elementare pana la cele mai complexe. Piaget era convins ca structurile mintale cele mai dezvoltate sunt rezultatul structurilor si a combinarilor de structuri si scheme de nivel inferior.

Astfel, in cercetarile initiate de Piaget, pe baza metodei prezentate au fost schitate urmatoarele 3 directii privind evolutia activitatii cognitive a copilului:

a)           de la sincretismul initial, spre diferentierea subiectului de obiect;

b)          de la interpretarea magica si fenomenologica a lumii spre interpretarea bazata pe cunoasterea cauzelor obiective;

c)           de la fixarea inconstienta asupra propriului punct de vedere spre descentralizarea succesiva si completa.

Aceste directii de dezvoltare a inteligentei copilului au fost interpretate in termenii echilibrului expresiv privind functiile cognitive, de asimilare si acomodare ce au loc sub efectul experientei sociale dobandite de copil.

Metoda clinica i-a permis lui Piaget sa patrunda mai adanc in inteligenta gandirii copilului decat testele lui Binet.

Cu toate acestea, metoda lui Piaget ramane in esenta tot o metoda transversala ca si testul lui Binet (nu longitudinala, in diferite varste) pentru ca se baza pe analiza unor structuri de gandire deja constituite, ceea ce ingradea posibilitatea studierii directe a mecanismelor dezvoltarii psihice.

Pe langa aceasta, un alt neajuns a variantei initiale a metodei clinice a fost caracterul ei pur verbal, orientarea exclusiva asupra cercetarii planului verbal al gandirii, fapt constatat de Piaget ulterior.

Cu toate acestea, Piaget a sustinut ideea ca gandirea provine din actiune si era convins ca limbajul reflecta direct actiunea, astfel pentru a surprinde logica copilului trebuie studiate raspunsurile verbale ale acestuia. Trecand insa la studierea structurilor conduitei intelectuale ale copilului, in primii doi ani de viata, Piaget a ajuns la concluzia ca pentru cunoasterea si evidentierea genezei operatiilor intelectuale este necesara urmarirea imbogatirii experientei copilului privind manipularea obiectelor.

Studiul formelor gandirii, in primii ani, (de fapt studiul gandirii preconceptuale), precum si cunoasterea ideilor structuralismului l-au determinat pe Piaget sa corecteze anumite aspecte, cum ar fi sa treaca de la analiza formelor verbale ale conduitei copilului, la studiul coordonarii actiunilor copilului cu obiectele.

Cerintele referitoare la organizarea si desfasurarea experimentului si asigurarea exteriorizarii structurii intelectului copilului nu sunt prezentate de Piaget intr-o forma sistematica, ele pot fi insa deduse si sistematizate pe baza urmatoarelor premise teoretice evidentiale:

a)           structura intelectului se evidentiaza ca rezultat al coordonarii schemelor de actiune ale subiectului cu obiectul;

b)          schemele de actiune rezulta nu din obiectul insasi, ceea ce inseamna abstragere simpla, ci din actiunea cu obiectul, ceea ce se numeste abstragere reflexiva;

c)          structurile logico-matematice nu exista in obiecte ca atare, ele sunt atribuite obiectelor prin actiunea subiectului.

Drept exemplu a acestor premise poate servi urmatoarea situatie pe care Piaget o prezinta ca fiind favorabila pentru evidentierea si abstragerea reflexiva si pentru interpretarea acesteia:

Copilul se joaca cu pietricele, spune Piaget, aranjandu-le in mod diferit si de fiecare data numarandu-le. Totodata copilul descopera independenta cantitatii obiectelor de forma aranjarii si de numararea lor, ceea ce este cunoscut in matematica sub denumirea de comutativitate. Piaget considera ca aceasta proprietate matematica nu a fost extrasa din insusirile fizice ale pietricelelor, ci din actiunea cu ele, pentru ca in pietricele nu exista nici modul de aranjare si nici suma lor. Rolul pe care-l jucau in aceasta activitate pietricelele a fost rolul material care satisface cerintele minime pentru manipulare.

Experimentul care urmareste investigarea formelor logice ale intelectului, presupune includerea actiunii cu obiectele. Totodata subiectul trebuie sa realizeze, in mod independent, sistemul de legaturi in concordanta cu structura interna si principiile de functionare a gandirii. In caz contrar, apare riscul inlocuirii studiului logicii operationale a gandirii copilului, cu studiul reproducerii statice a aspectului fizic a cunoasterii.

Toate acestea constituie premise in formarea conceptiei operationale piagetiene asupra intelectului, marcand perioada noua, intre 1925-1929, de trecere de la analiza gandirii verbale spre cercetarea laturii operationale a procesului de gandire.

"Era nevoie de un timp pentru a intelege ca radacinile operatiilor logice se situeaza mai adanc de legaturile lingvistice", spunea Piaget, iar "primele mele cercetari asupra gandirii au fost concentrate asupra aspectului lingvistic".

Astfel, stilul piagetian se evidentiaza nu numai printr-o fundamentare teoretica, ci si experimentala, privind caracterul gandirii. Trasatura esentiala a gandirii logice este de a fi operatorie, adica de a prelungi actiunea, interiorizand-o.

Gandirea scapa de multe ori introspectiei, iar analiza ei comportamentala recurge la simpla descriere. De aceea este important sa se faca apel la studiul genezei gandirii, la construirea ei progresiva in dezvoltarea gandirii, de la nastere pana la varsta adulta.

In vederea formarii si dezvoltarii stilului propriu de gandire si actiune la copii si tineri, este necesara o strategie educationala care consta in imbinarea intelectului critic cu activismul personalitatii. Adesea intalnim tineri inteligenti, dar pasivi, a caror inteligenta(pretios capital !) ramane nevalorificata eficient. Pentru cultivarea cu pregnanta a activismului si a stilului propriu, unii autori( cf Vaideanu, 1956, p. 157) sugereaza ideea sa exageram cu atentie greselile elevilor, pentru a le pune mai bine in lumina si, totodata, pentru a-i feri de ele.

In practica scolara, acest aspect al erorilor la elevi este adesea neglijat, cadrele didactice interesandu-se numai de situatiile(cazurile) in care elevii fac greseli in mod frecvent si organizeaza exercitii in plus pentru inlaturarea erorilor. Dar un astfel de procedeu nu inlatura erorile in toate cazurile.

Meritul in aceasta privinta ii revine lui Piaget, care a evidentiat erorile tipice, trecandu-le in categoria unor fenomene normale, tot asa de normale ca si solutiile corecte.

Eroarea este un proces ce trebuie descifrat si cunoscut cum se cuvine. In acest caz, o eventuala greseala devine prilej de explicatii suplimentare si de reluare de la capat a datelor problemei(situatiei) unde s-a gresit.

Priceperea de a sesiza, elimina si chiar preintampina strecurarea erorilor si lipsurilor in activitate-functie stilistica esentiala-presupune:

1). Cunostinte suficiente din domeniul respectiv;

2). Orientarea, directionarea activitatii psihice in scopul de a alege procedeele stilistice adecvate situatiei concrete;

3).aprecierea concordantei dintre procesul unei activitati si rezultatul obtinut;

4). Un nivel corespunzator de dezvoltare a judecatii logice;

5). Un nivel suficient de formare a personalitatii: conceptia, convingerile, idealurile, independenta in gandire si in actiunile practice (cf Sardakov, 1963, p. 173).

Observatiile noastre arata ca aceeasi persoana poate da dovada in unele situatii de un stil propriu de gandire si actiune, iar in altele nu.

Este vorba, dupa opinia noastra, de faptul ca in unele situatii se cer parametri intelectuali si de personalitate(in special factorii motivationali), iar in altele, parametri informationali si evaluativ-logici.

Rezulta ca procesul de formare a stilului propriu, care imbina diferite procedee si functiile acestora (informationala, directionala, evaluativ-critica etc), strabate anumite etape in formarea si dezvoltarea aptitudinilor stilistice.

Jean Piaget (1923, p.284; 1932, p.72; 1951, p.34), initiatorul psihologiei genetice, prin cercetarile experimentale legate de dezvoltarea gandirii(inteligentei) la copii, evidentiaza momentele aparitiei gandirii demonstrative, a trebuintei de "a dovedi" si de "a-i convinge pe altii", a stilisticii de astazi, cu radacini recunoscute in retorica antica(veyi infra, "Stilul retoric", pp.102-104), avand drept scop convingerea auditoriului (cf Cornita, 1995).

Potrivit observatiilor lui Piaget, trebuinta de a justifica si a demonstra ramane inca rudimentara la copil pana la varsta de 7-8 ani. Aceasta idee se bazeaza pe urmarirea si inregistrarea discutiilor dintre copii, precum si pe analiza intrebarilor copiilor de 6 ani: doar in proportie de 1,5%, intrebarile lor de tip "de ce?" solicita demonstrarea logica. Si experimentul, initiat de Piaget, care solicita din partea copiilor completarea unor fraze, continand conjunctii compuse "pentru ca.", "fiindca.", "din cauza ca."etc. si care exprima un raport cauzal evidentiaza ca priceperea de a demonstra si de a-i convinge pe altii se formeaza numai incepand cu varsta scolara mica.

Cum ia nastere gandirea demonstrativa la copil ?

La aceasta intrebare Piaget raspunde: intalnirea parerii noastre cu parerile altora produce la noi indoiala si, totodata, nevoia de a dovedi. Astfel, autorul face o distinctie intre la dispute si la discussion, precum si intre la discussion primitive si la discussion veritable. Spre deosebire de discutie, disputele sunt insotite de gesturi si amenintari; primele dispute sunt fara cuvinte(sau in ultima instanta fara dialoguri) si preceda la discussion: pana la 4-5 ani, copiii, in majoritatea cazurilor, se cearta (se disputent), fara sa vorbeasca, prin " limbajul gesturilor" si "limbajul atitudinal", constata Piaget.

La discussion incepe din momentul in care interlocutorii se limiteaza la sustinerea propriilor puncte de vedere, in loc sa se bata, sa se critice sau sa se ameninte unii pe altii(in jurul varstei de 5 ani). Dar aceasta este inca la discussion primitive, fara dovedire; discutia insotita de demonstratie si argumentare pentru sustinerea propriului punct de vedere are loc abia la sapte ani si jumatate. De ce nu mai devreme? Pentru ca, dupa Piaget, gandirea copilului este egocentrica: el gandeste pentru sine, nu se preocupa sa fie inteles de catre cei din jur si, in consecinta, nu simte nevoia de a demonstra ceva si de a convinge pe cineva. Cum intreaga activitate a prescolarului se caracterizeaza prin egocentrism, "instinctul social" se dezvolta cu intarziere.

Prima perioada, caracterizata prin simtul critic la copil, incepe pe la 7-8 ani (Piaget, 1951, p. 34). Si, daca mult timp copilul ramane strain de necesitatea argumentarii si demonstrarii, aceasta se rasfrange asupra modului de gandire. Judecata logica este intotdeauna o demonstratie: logica inseamna de fapt arta de a demonstra, iar problema gandirii deductive e subordonata ordinii strict logice, adica problema gandirii demonstrative la copii se transforma in problema dezvoltarii gandirii lor logice.

Trebuie sa subliniem ca "demonstrarea" si "argumentarea" figureaza de obicei in procesele judiciare si in disputele stiintifice. Cu toate ca in procesul judiciar, de exemplu, are loc o disputa intre acuzator si aparator, argumentele sunt aduse nu pentru celalalt, ci la adresa judecatorului, cu care nici unul dintre ei nu are nici o disputa. Tot asa si in disputele stiintifice: fiecare om de stiinta este preocupat sa-l convinga pe cititor de corectitudinea propriului punct de vedere. Astfel, atat judecatorul, cat si cititorul constituie o a treia persoana, cu care nu au avut nici o disputa. Aceasta tine de stilul juridic si de cel stiintific. In consecinta, exista dispute fara demonstrare, dupa cum exista demonstrarea fara dispute. Scopul demonstrarii este insa recunoasterea propriei pozitii ca fiind adevarata, deoarece demonstreaza ceva persoanei din partea careia asteapta o asemenea recunoastere, si nu neaparat persoanei cu care se disputa. Iata de ce se demonstreaza ceva judecatorului, cititorului, ascultatorului, elevului, studentului etc.

Metoda folosita de Piaget in scopul investigarii copilului se defineste traditional ca metoda clinica. Esenta ei consta in investigarea multitudinii formelor posibile de conduita a copilului in situatiile in care actioneaza succesiv: stimul-reactie-stimul-reactie. In cazul unei succesiuni rapide a acestor componente, experimentatorul isi valorifica posibilitatile si aptitudinile, pentru a intelege raspunsurile verbale si reactiile motrice ale copilului, cu scopul de a-si adapta metoda si a obtine cele mai precise raspunsuri la intrebarile puse.

Totusi, exista anumite deosebiri intre o asemenea interpretare a metodei clinice, care reflecta cele mai generale particularitati ale metodologiei piagetiene si variantele metodicii aplicate de J. Piaget in diferitele cicluri de investigatii psihologice. Jean Piaget, impreuna cu colaboratorii sai,a elaborat peste 50 de metodici, care se completeaza mereu si se precizau in comparatie cu cele anterioare, ajungand astfel la concluzia ca intrebarile spontane si raspunsurile prompte ale copilului constituie "cheia" in cercetarea dezvoltarii intelectuale.

Initial, metoda clinica s-a constituit ca reactie de raspuns la solicitarile procedurale ale testului psihologic standard, cu care J. Piaget a facut cunostinta in laboratorul lui A. Binet, initiatorul primei scari metrice de masurare a inteligentei. Metodica aplicarii testelor se baza pe evaluarea cantitativa a rezultatelor corecte a sarcinilor prezentate subiectilor, in timp ce cauzele rezolvarilor (corecte sau gresite)ramaneau in afara analizei. Ori, Piaget considera ca, pentru un psiholog, mai mare importanta prezinta tocmai judecatile gresite, eronate intrucat ele deschid posibilitatea "descifrarii" schemelor mintale ascunse, specifice gandirii copilului. Prototipul metodei de studiere a acestor scheme mintale a fost intrezarit de Piaget in asa-numita "convorbire clinica"- procedeu consacrat cercetarilor in psihiatrie, care permitea, pe calea interogarii pacientului, evidentierea sindromului aflat in spatele simptomelor evidente, situate la suprafata(Piaget, 1952).

J. Piaget a trecut de la tehnica interogatoriului la studierea gandirii in conditiile experimentului psihologic: pe calea analizei raspunsurilor copilului la intrebarile experimentatorului puteau fi obtinute date care, in mod indirect, evidentiau structura(nucleul) gandirii, aceste date fiind "consultate" in continuare in procesul interogarii aprofundate. Datorita procedurii respective, investigarea activitatii intelectuale se transforma dintr-o inregistrare banala a reactiilor si a judecatilor copilului(pe parcursul efectuarii unor sarcini standard) intr-un proces de interactiune intre cel investigat si experimentator. Astfel,experimentatorul putea urmari diferite, uneori chiar ciudate desfasurari ale gandirii copilului.

Claparede(1965) a exprimat metaforic esenta noii metode a lui Piaget, comparand-o cu "vanatoarea" dupa gupa gandul copilului, care se prelungeste atata timp cat nu devine "infectata". Zeci de ani, Piaget a urmarit in aceasta "vanatoare" "descifrarea" schemelor cognitive, incepand cu cele elementare, pana la cele mai complexe, de nivel superior. El era convins ca "structurile mintale cele mai dezvoltate sunt rezultatul transformarilor si al coordonarilor de structuri sau de scheme de nivel inferior"(1976, p.187).

Astfel, in cercetarile initiate de Piaget pe baza metodicii prezentate, au fost schitate urmatoarele trei directii magistrale privind evolutia activitatii cognitive a copilului:

1. de la sincretismul initial, altfel spus confruntarea rezultatelor actiunilor proprii cu schimbarile obiective ale realitatii, spre diferentierea subiectului - obiect;

2. de la interpretarea magica si fenomenologica a lumii, spre interpretarea bazata pe cunoasterea cauzelor obiective;

3. de la fixarea inconstienta asupra propriului punct de vedere, spre descentralizarea succesiva si completa.

Aceste directii de dezvoltare a inteligentei copilului au fost interpretate in termenii echilibrului progresiv privind functiile cognitive de asimilare si acomodare ce au loc sub influenta experientei sociale dobandite de copil (Piaget, 1930; Piaget, 1932; Inhelder et al., 1974).

Metoda clinica i-a permis lui Piaget sa patrunda mai adanc in desfasurarea activitatii mintale a copilului, decat testele lui Binet-Simon. Si totusi, metoda lui Piaget ramane in esenta tot o metoda "transversala" ca si testul, pentru ca se bazeaza pe analiza(chiar si mai aprofundata) a unor structuri de gandire deja constituite, ceea ce ingradeste posibilitatea studierii directe a mecanismelor dezvoltarii psihice.

Pe langa aceasta, un mare neajuns al variantei initiale a metodei clinice l-a reprezentat caracterul ei pur verbal. Ulterior, J. Piaget a constatat neajunsul orientarii exclusive asupra cercetarii planului verbal al gandirii. Si, desi a sustinut ideea potrivit careia gandirea provine din actiune, el era totusi ferm convins ca limbajul reflecta direct actiunea.

Astfel, pentru a surprinde logica proprie copilului, trebuie studiate raspunsurile lui verbale. Trecand insa la studierea structurilor conduitei intelectuale ale copilului in primii doi ani de viata. Piaget a ajuns la concluzia ca, pentru cunoasterea si evidentierea genezei operatiilor intelectuale, este necesara urmarirea imbogatirii experientei copilului privind manipularea obiectelor(Piaget, 1952, p.247).

Studiul formelor gandirii preconceptuale, precum si cunoasterea ideilor structuralismului l-au determinat pe Piaget sa introduca anumite corective: trecerea de la analiza formelor verbale ale conduitei copilului la studiul coordonarii actiunilor lui cu obiectele.

Cerintele referitoare la organizarea si desfasurarea experimentului si asigurarea exteriorizarii structurilor proprii intelectului copilului nu sunt prezentate de catre J. Piaget intr-o forma sistematica. Ele pot fi insa deduse si sistematizate pe baza analizei urmatoarelor premise teoretice:

structura intelectului se evidentiaza ca rezultat al coordonarii schemelor de actiuni ale subiectului cu obiectele;

schemele de actiuni rezulta nu din obiectele insesi(abstragerea simpla) ci din actiunile cu obiectele (abstragerea reflexiva);

structurile logico-matematice nu exista in obiecte ca atare, ci sunt atribuite obiectelor prin actiunile subiectului.

Drept ilustrare a acestor premise poate servi urmatoarea situatie, pe care J. Piaget o prezinta ca fiind favorabila pentru evidentierea si interpretarea "abstragerii reflexive": copilul se joaca cu pietricelele, aranjandu-le in mod foarte diferit: in randuri drepte, in forma de cerc etc, numarandu-le de fiecare data. Totodata, el descopera independenta cantitatii obiectelor de forma aranjarii si de numarul lor, ceea ce este cunoscut in matematica sub denumirea de comutativitate. Piaget considera ca aceasta insusire matematica a comutativitatii nu a fost extrasa din insusirile fizice ale pietricelelor, ci din actiunile cu ele, pentru ca in pietricelele ca atare nu exista nici modul de aranjare a lor si nici suma lor; rolul pe care-l jucau pietricelele a fost rolul materialului, ce satisface cerintele minime pentru manipulare (Piaget, 1970, p.84).

Cu alte cuvinte, experimentul, urmarind investigarea formelor logice ale intelectului, presupune includerea intr-o forma sau alta a actiunilor cu obiectele. Totodata, subiectul trebuie sa realizeze in mod independent sistemul de legaturi(cantitative si spatiale) in concordanta cu structura interna si principiile de functionare a gandirii. In caz contrar, apare riscul de a inlocui studiul logicii operationale a gandirii subiectului cu studiul reproducerii statice, al "aspectului fizic" al cunoasterii. Toate acestea constituie premise in formarea conceptiei operationale piagetiene asupra intelectului, marcand perioada noua (1925-1929) de trecere de la analiza gandirii verbale spre cercetarea laturii operationale a procesului de gandire.

Dupa cum marturisea Piaget intr-un studiu critic din 1962, era nevoie de timp pentru a intelege ca radacinile operatiilor logice se situeaza mai adanc de legaturile lingvistice, iar primele lui cercetari asupra gandirii se concentreaza inainte vreme prea mult asupra aspectului lingvistic (Piaget, 1962).

Stilul piagetian se evidentiaza nu numai printr-o fundamentare teoretica ci si prin una experimentala privind caracterul operator al gandirii. "trasaturile esentiala a gandirii logice este de a fi operatorie, adica de a prelungi actiunea, interiorizand-o"(Piaget, 1965, p.86). Gandirea dispune de structuri complexe care scapa introspectiei, iar analiza ei comportamentala recurge la simple descriptii. De aceea, singura metoda fecunda este de a face apel la studiul genezei structurilor gandirii la surprinderea construirii lor progresive in cursul dezvoltarii, de la nastere si pana la varsta adulta (Piaget, Inhelder, 1969, p.118).

Aplicand in mod consecvent metodologia genetica in studiul gandirii, Piaget a evidentiat stadiile dezvoltarii intelectuale ale copilului (stadiul inteligentei senzorio-motorii, de la nastere pana la 2 ani; stadiul inteligentei preoperatorii, de la 2 la 7 ani; stadiul operatiilor concrete, de la 7 la 12 ani, si stadiul operatiilor formale, de la 12 la 17 ani), in care gandirea strabate doua etape: etapa gandirii preconceptuale si etapa gandirii conceptuale.

Gandirea preconceptuala, cuprinzand stadiul inteligentei senzorio-motorii, al inteligentei preoperatorii si al operatiilor concrete, se caracterizeaza, dupa Piaget, prin interiorizarea perceptiilor si miscarilor sub forma de imagini-reprezentari si sub forma de "experiente mintale". In toata perioada gandirii preconceptuale, judecatile copilului sunt dominate de impresiile perceptive. Un exemplu: daca se prezinta unor copii de 4-5 ani sase jetoane albastre, aliniate cu mici intervale intre ele, si li se cere sa ia dintr-o gramada, pe care o au la dispozitie, tot atatea jetoane rosii si sa le aseze la fel, ei vor construi un rand exact de aceeasi lungime dar nu se vor ocupa de numaratul elementelor. In acest caz, ei apreciaza numarul de jetoane numai dupa spatiul ocupat, fara sa-i intereseze analiza raporturilor.

Tot asa, daca unor copii li se da sa puna margele in doua pahare egale, iar apoi continutul unuia din pahare sa-l verse in alt pahar mai ingust, ei vor spune ca in paharul mai ingust sunt mai multe(chiar si atunci cand copilul a umplut cele doua pahare concomitent, punand cu o mana o margea rosie intr-un pahar si cu cealalta mana o margea albastra in paharul al doilea). Din acest experiment rezulta ca, trecand margelele dintr-un pahar mai larg in altul mai ingust, pentru copil cantitatea de margele nu s-a conservat.

In sfarsit, tot dupa experimentele lui Piiget, copilului i se prezinta doi bulgari de plastilina, avand aceleasi dimensiuni si aceeasi greutate; apoi sunt modelate unul in "placinta" sau in "carnacior", iar copilulu este intrebat daca "placinta" (sau "carnaciorul"):

a)     contine tot atata plastilina;

b)    are aceeasi greutate;

c)     are acelasi volum (pentru volum se face urmatoarea experienta: se cufunda intr-un pahar cu apa bulgarele-martor si se intreaba daca "placinta" sau "carnaciorul" ar ocupa tot atata loc).

Copilul va raspunde ca "placinta" contine mai multa plastilina (avand in vedere suprafata"; altii vor spune despre "carnacior" ca are mai multa plastilina (orientandu-se dupa lungime). Deci pana la 7-8 ani conservarea cantitatii nu este apreciata de copil, conservarea greutatii-numai dupa 9-10 ani, iar a volumului-la 11-12 ani. Pana la aceste varste, copilul "gandeste ce vede", nu depaseste datele perceptiei sale, are o gandire concreta.

Asa cum rezulta din analiza stilului si metodei sale experimentale, J. Piaget este profund interesat de natura cunoasterii in sine, a cunoasterii asa cum apare ea in diferitele etape ale dezvoltarii infantile; iar admirabila lui descriere a formelor cunoasterii de care dau dovada copiii in fiecare stadiu al dezvoltarii lor exprima structura logica implicita, dupa care procedeaza copilul in tratarea sarcinilor intelectuale. Astfel, in faza preconceptuala, gandirea copiilor are o logica si o organizare specifica, diferite de gandirea adultilor. Logica nu este insa ereditara, ci se constituie si se dezvolta treptat in procesul operarii cu obiectele. Judecatile copiilor sunt particulare, se refera la obiectul concret cu care opereaza. De aceea, ele sunt categorice, fiind legate de realitatea intuitiva de care "se indeparteaza" doar foarte putin. Cand copilul explica ceva, totul se reduce la particular, cunoscut si familiar, legat de experienta lui perceptiva. Asadar, ceea ce este de o covarsitoare importanta, scrie J. Bruner (1970, pp17-18), este utilitatea si forta operei descriptive a lui Piaget. Fara indoiala, conchide Bruner, "figura cea mai proeminenta in materie de dezvoltare cognitiva este, astazi, Jean Piaget. Noi si generatiile care ne vor urma ii vom fi recunoscatori pentru munca lui de pionierat. Totusi, adeseori este gresit interpretat de catre cei ce cred ca principala sa vocatie e psihologica, ceea ce nu corespunde realitatii. Principala sa vocatie este epistemologica"(ibidem).