STRESUL SI INFLUENTA LUI ASUPRA SANATATII FIZICE

Stresul si influenta lui asupra sanatatii fizice

Stresul este, din pacate, un concept imprecis al limbajului uzual, cu care procedam dupa bunul plac. Putem concepe stresul fie ca o influenta daunatoare a mediului inconjurator (un atac violent, o infectie, un val de caldura, un divort, pierderea locului de munca sau ratarea unui examen etc.), fie ca o reactie a organismului la diverse tensiuni (de exemplu, reactiile de alarma, rezistenta si epuizare in cadrul sindromului de adaptare generala, descrise de Hans Selye), fie ca o interactiune intre organism si mediu. Toate cele trei perspective sunt larg raspandite si nici una nu este corecta sau falsa. Cea care s-a impus in ultima perioada este mai ales pozitia tranzactionala, la baza careia se afla o interactiune intre situatie si persoana. R. Lazarus muta accentul de la studiile biologice asupra stresului la studiile psihologice, conturand ceea ce numim astazi teoria tranzactionala asupra stresului.

Definitii, forme de stres

Multi dintre noi au avut experiente intense pe care le-au putut considera stresante (ex. pierderea cuiva apropiat, graba la culoarea rosie a semaforului, examenul cand nu esti tocmai bine pregatit sau cand nu ai studiat ce trebuia, pierderea trenului, o zi foarte ploioasa cand aveai o intalnire foarte importanta, etc.).

Unii dintre cercetatorii stresului s-au focalizat pe modificarile fiziologice produse de stres. Fenomenele fiziologice generate de starea de stres, cand organismul intra intr-o stare de intensa activare, le sunt multor oameni bine cunoscute: gura devine uscata, inima bate repede, mainile tremura putin, transpiratia devine mai abundenta etc.

Alti cercetatori s-au orientat spre studiul evenimentelor stresante denumite agenti stresori. Printre agentii stresori se numara zgomotul, aglomeratia, o relatie care merge rau, o inspectie sau un control la locul de munca, schimbarea locului de munca. Studiul agentilor stresori a ajutat la definirea unor conditii care sunt mai susceptibile de a produce stres decat altele, dar cercetarea exclusiva asupra agentilor stresori nu poate explica pe deplin experienta stresului. Oricare dintre experientele mai sus mentionate poate fi stresanta pentru unele persoane, dar nu si pentru altele. Pentru cineva, muzica tare la un vecin poate fi un zgomot stresant, in timp ce pentru altcineva un prilej de a fredona relaxat ceea ce asculta; pierderea serviciului ar fi o tragedie pentru unii, in timp ce altii ar fi bucurosi de oportunitatea de a merge in cautarea unei slujbe mai satisfacatoare.

Modul in care o persoana percepe un anumit agent cu potential stresant face ca stresul sa fie sau sa nu fie experimentat, trait. De aceea, in definirea stresului se pune accent pe interactiunea dintre persoana si mediu. Stresul este consecinta procesului de evaluare pe care il face persoana: evaluarea faptului daca resursele personale sunt suficiente pentru a face fata cerintelor mediului. Dupa Lazarus si Folkman (1984, conf. Taylor 1996), stresul este o functie a gradului de adecvare intre persoana si mediul sau.

Atunci cand persoana considera ca resursele sale sunt mai mult decat adecvate pentru a face fata situatiilor dificile, stresul resimtit este foarte scazut.

Cand considera resursele sale suficiente pentru a face fata, dar cu un mare efort, atunci ar putea resimti stresul la un nivel moderat.

Cand persoana considera propriile resurse insuficiente pentru a face fata situatiei, stresul va fi considerabil mai mare.

Dupa S. Taylor (1998), stresul este procesul de evaluare a evenimentelor ca fiind dificile, periculoase, provocatoare, etc., procesul de apreciere/evaluare a potentialului raspuns si procesul de raspuns propriu zis la aceste evenimente; raspunsurile pot include modificari fiziologice, cognitive, emotionale, comportamentale.

Agentii stresori cu conotatie afectiva pozitiva genereaza eustresul in timp ce stresul negativ (engl. distress) este determinat de agenti stresori cu conotatie negativa. Eustresul, stresul pozitiv, apare atunci cand agentii stresori au semnificatie favorabila pentru individ, declansand stari afective pozitive: bucurie, extaz, rasul in hohot, fapt cu repercursiuni pozitive asupra tuturor organelor si aparatelor. O apreciere aproape unanima este aceea ca eustresul este o premisa a longevitatii mai ales prin cresterea imunitatii antiinfectioase si antitumorale.

Investigand mecanismele fuziologice ale stresului, Hans Selye demonstreaza ca stresul implica atat adaptare si stimulare cat si uzura organismului. Pentru a realiza aceasta distinctie Selye introduce termenii de eustres si distres. Adriana Baban prezinta in lucrarea sa, Stres si personalitate o sintetizare a acceptiunilor notiunilor de eustres si distres (reluam sinteza sa in tabelul de mai jos).

Tabel

Acceptiunile notiunilor de eustres si distres

Baban arata ca desi la nivel conceptual acesti doi termeni introduc ideea unui stres pozitiv necesar si respectiv a unui stres negativ, nociv, la nivel practic distinctia este inoperanta atat timp cat evaluarea granitei dintre cele doua ramane destul de imprecisa.

In tabelul de mai jos prezentam (dupa Iamandescu, 1997) unele distinctii intre eustres si stresul negativ din punctul de vedere al agentilor stresori, al reactiilor in plan comportamental, somatic, emotional.

Tabel

Distinctii intre stresul pozitiv si cel negativ

Activitate: Dati exemple de situatii generatoare de eustres si, respectiv, distres dintre cele traite de voi sau de persoane apropiate. Descrieti la fiecare exemplu agentii stresori si reactiile voastre.

Cele mai importante contributii in domeniul studiului asupra stresului, le aduce Hans Selye incepand cu anii '50. El a studiat initial efectele hormonilor sexuali asupra functionarii fiziologice, iar treptat a devenit interesat de efectele situatiilor stresante. A expus sobolani la variati agenti stresori, timp indelungat (ex., frig sau caldura intensa) si a observat reactia lor fiziologica. El a ajuns la concluzia ca toti agentii stresori, indiferent de tip, produceau acelasi tipar de raspuns fiziologic: Largirea zonei corticale responsabile de secretia adrenalinei Micsorarea glandelor cu rol in apararea organismului Ulceratii la nivelul stomacului si duodenului

Sindromul de adaptare generala

In 1956, Hans Selye dezvolta conceptul sau de sindrom general de adaptare . El spunea ca, atunci cand organismul se confrunta cu un agent stresor, se mobilizeaza pentru actiune. Acest efect de mobilizare este datorat glandelor secretoare de adrenalina, hormon cu efect stimulator asupra sistemului nervos simpatic. Acest raspuns este nespecific in legatura cu agentul stresor, adica oricare ar fi primejdia, individul va raspunde cu acelasi patern fiziologic. Daca expunerea la agentul stresor este prelungita, repetata, atunci se produce o uzura a sistemului.

Sindromul de adaptare generala contine trei faze:

Fig. Fazele sindromului de adaptare generala descris de Hans Selye

In prima faza, organismul intra intr-o stare de alarma, se mobilizeaza pentru intampinarea situatiei problematice.

In a doua faza, faza de rezistenta, organismul face eforturi de a face fata situatiei (ex., prin confruntare)

Faza a treia, de epuizare, apare cand organismul nu mai reuseste sa faca fata situatiei si si-a epuizat resursele fiziologice.

Caracteristicile stadiilor sindromului de adaptare generala, dupa Hans Selye

Reactia de alarma

Intensificarea activitatii sistemului nervos vegetativ simpatic

Eliminarea masiva de hormoni corticosuprarenali, in special cortizol,

Rezistenta generala a organismului scade sub medie

Hemoragii gastrointestinale

Involutia timusului

Cresterea permeabilitatii membranelor celulare

Reducerea tonusului muscular

Cresterea presiunii arteriale, a frecventei cardiace

Hipotermie, hipoglicemie

Inhibitia SNC

Predominarea fenomenelor de catabolism

Stadiul de rezistenta

Adaptarea atinge nivel optim

Predominarea proceselor anabolice, de sinteza in glanda corticosuprarenala (cortizolul - pp hormon glucocorticoid)

Stadiul de epuizare

Rezistenta scade din nou sub medie

Functiile corticoadrenale se reduc iar cele meduloadrenale se intensifica

Prevaleaza fenomenele de uzura si distrofie, echivalente in parte cu cele din senescenta

Poate surveni colapsul sau moartea

In domeniul interactiunii intre stres si boala, Selye a considerat ca epuizarile repetate si prelungite ale resurselor (etapa a 3-a a sindromului) conduc la modificari fiziologice care stau la baza bolilor. Stresul prelungit si repetat s-a dovedit a fi implicat in boli precum cele cardiovasculare, artrita, hipertensiunea, boli legate de scaderea imunitatii.

Modelul lui Selye a primit ulterior si o serie de critici (conf. Taylor, 1998) pentru ca:

Atribuie un rol limitat factorilor psihologici, iar cercetatori actuali considera ca estimarea, aprecierea facuta de subiect asupra agentului stresant este determinanta in aparitia stresului.

Considera ca raspunsul la stres este uniform, iar studii recente arata ca agenti stresori diferiti determina raspunsuri endocrine diferite. In plus, raspunsul este influentat de personalitatea, perceptia, particularitatile constitutiei biologice ale individului.

Selye considera stresul doar ca pe un efect, ca pe un rezultat, astfel ca stresul era evident doar atunci cand sindromul general de adaptare era in functie si astfel, modelul confunda experienta stresului cu rezultatele ei.

Tema: in baza definitiei data stresului de Taylor, argumentati cele trei critici de mai sus

Agentii stresori psihologici

Agentii stresori psihologici sunt descrisi de S. Taylor ca apartinand la trei categorii:

Prima categorie cuprinde agentii stresori care determina frustrarea, starea emotionala experimentata de o persoana atunci cand aceasta este impiedicata sa isi atinga un obiectiv, sa realizeze un scop (ex. frustrare minora - prestatia slaba la un examen, frustrare majora - exmatricularea, pierderea serviciului etc.).

A doua categorie sunt agentii stresori care genereaza tensiunea emotionala, starea data de confruntarea cu responsabilitati care solicita propriile abilitati (ex., un astfel de agent stresor explica faptul ca o echipa este mai susceptibila sa piarda "acasa" intr-un meci decisiv decat in deplasare).

A treia categorie de agenti stresori psihologici cuprinde situatiile generatoare de conflict intern, atunci cand o persoana are de ales intre doua sau mai multe variante.

Kurt Lewin (1935, conf. Taylor, 1996) identifica trei tipuri de conflict:

Apropiere-apropiere - cand trebuie sa alegem intre doua situatii, ambele dezirabile, favorabile (ex. femeile care mentin timp indelungat optiunile pentru familie si cariera)

Evitare-evitare - cand trebuie sa alegem intre doua situatii, ambele nefavorabile (ex. cand ai de ales sa mergi la stomatolog sau sa ramai cu durerea de dinti)

Apropiere-evitare - cand simtim simultan atractie si respingere fata de aceeasi situatie (ex. cei care tin o dieta pot fi atrasi de un desert apetisant si pot simti simultan repulsie fata de acelasi lucru la gandul ca acesta i-ar ingrasa)

Tema: dati exemple de evenimente stresante traite de voi sau de alte persoane. Observati, pentru fiecare exemplu, care a fost efectul psihologic al agentului stresant, cu ajutorul celor trei categorii descrise de S.Taylor.

Teoria tranzactionala a stresului

Aceasta teorie a fost formulata de Lazarus in anul 1966 in lucrarea Psychological Stress and the Coping Process si a fost prezentata in limba romana de Adriana Baban in 1998. Prin tranzactie se exprima faptul ca stresul nu se limiteaza la input sau output, ci el reflecta o legatura intre o situatie schimbatoare si o persoana rationala, simtitoare si activa. Stresul psihologic se bazeaza pe evaluarea pe care o realizeaza persoana cu privire la relatia dintre ea insasi si mediul inconjurator; aceasta relatie este fie provocatoare, fie amenintatoare sau daunatoare. Evaluarea cognitiva (engl. appraisal) devine astfel partea determinanta centrala a stresului.

Doua fatete ale acestui proces cognitiv apar aproape simultan: evaluarea primara, in care se verifica dificultatea sau gravitatea situatiei, si evaluarea secundara, in care se cerceteaza posibilitatile de a stapani, a tine sub control, a rezolva sau a face fata situatiei aparute. Rezultatul evaluarii primare poate fi clasificat in provocare, amenintare si paguba/pierdere. Desi nu este exclus sa apara simultan mai multe evenimente, cel putin una dintre aceste cognitii va fi dominanta. Un examen, de exemplu, poate fi considerat ca amenintator, insa si ca provocator, deoarece posibilitatea unui succes sau castig se afla aproape. Evaluarea privind paguba/pierderea se orienteaza dupa un eveniment din trecut si conduce la cu totul alte emotii si modele de stapanire (Jerusalem & Schwarzer, 1992).

La baza evaluarilor cognitive se afla conditii obiective, insa hotarator ramane modul in care subiectul vede si interpreteaza, si nu pericolele efective ale mediului inconjurator. Asadar, nu caracteristicile propriu-zise ale unei persoane reprezinta experienta stresului, ci perspectiva personala, poate deformata, asupra acelor caracteristici. Evaluarea primara se refera preponderent la mediul inconjurator, la loviturile sortii, solicitarile zilnice (inclusiv cele impuse personal) sau la oportunitati care exercita o anumita atractie, in timp ce evaluarea secundara se bazeaza mai ales pe caracteristici ale persoanei, pe competentele acesteia, pe reprezentarile privind valoarea personala, pe scopuri, pe convingeri etc. O resursa foarte importanta in procesul evaluarii secundare este considerata expectanta privind eficienta personala. Vulnerabilitatea inseamna, dimpotriva, un deficit de resurse obiective sau subiective, pentru a stapani o situatie stresanta. Persoanele care se simt vulnerabile vor resimti mai mult stres si vor rezolva mai putin constructiv si perseverent problemele care apar.

In functie de felul evaluarilor, rezulta apoi diferite forme de stapanire (coping). Despre acestea se va vorbi mai pe larg mai tarziu. In general, Lazarus face deosebirea intre o functie a copingului orientat catre rezolvarea problemei si una orientata catre controlul emotional sau reducerea consecintelor negative emotionale. In primul caz, comportamentul tinde spre rezolvarea problemei, in cel de-al doilea spre ameliorarea incarcaturii emotionale generate de eveniment. Ambele pot fi mai mult sau mai putin potrivite in diverse situatii.

Masurarea stresului

Putem, de exemplu, sa intrebam oamenii cat de impovarati de greutati se simt sau cu ce lovituri ale sortii au fost confruntati de-a lungul vietii lor. Este o formulare legitima aceea de a intreba direct oamenii cat de stresati se simt, totusi trebuie sa luam in calcul ca acestia nu au o notiune clara asupra stresului si nici nu stiu sa faca diferenta intre cele trei paradigme ale cercetarii (stresul ca eveniment extern, ca reactie a organismului si ca interactiune intre agenti stresori si organism). Drept urmare, pentru cineva, stres mult poate insemna faptul de a nu avea un loc de munca, iar pentru altcineva faptul de a dormi prost. Exista numeroase scale psihometrice care s-au dovedit relativ obiective si de incredere, insa a caror validitate nu este incontestabila.

O scala este Scala Stresului Perceput -Perceived Stress Scale (PSS) a lui Cohen, Kamarck si Mermelstein (1983, apud Taylor, 1998). Scala contine 14 afirmatii cu privire la faptul de a te simti stresat sau nepregatit pentru cerinte. De aici rezulta o valoare insumata care trebuie sa indice gradul stresului resimtit. Desi aceasta este, cu siguranta, una dintre scalele cel mai des utilizate, ea ramane totusi fara teorie si nediferentiata. Aceasta scala nu ia in calcul faptul ca oamenii atribuie diverselor evenimente o importanta deosebita pentru domenii diferite ale vietii, ca si provocarile, amenintarile sau paguba/pierderea pot reprezenta un stres intens si ca tipul incercarilor anterioare si prezente pentru a face fata exercita o anumita influenta asupra trairii acute a stresului. Cu cat scalele care masoara stresul tin cont si de simptome cum ar fi depresia sau de diverse semne ale sanatatii, cu atat mai mult acestea amesteca trairea stresului cu urmarile si fenomenele lui secundare.

O modalitate mult mai obiectiva pentru masurarea stresului consta in inregistrarea evenimentelor dificile sau chiar tragice ale vietii. Pierderea membrilor familiei, accidentele, sarcinile, pierderile locului de munca, divorturile, schimbarea scolii sau imbolnavirile pot fi marcate de experienta stresului intens si pot influenta in mod dramatic cursul vietii. Thomas Holmes si Richard Rahe (1967) au dezvoltat un procedeu pe baza de chestionar, Scala de Evaluare a Readaptarii Sociale - Social Readjustment Rating Scale (SRRS), care cuprinde o lista de 43 de astfel de evenimente. Au cerut pacientilor cu diferite boli somatice sa enumere evenimente pozitive si negative din ultimele luni de dinainte de imbolnavire. In felul acesta, au elaborat o lista cu 43 de tipuri de evenimente generatoare de schimbari in viata oamenilor in general. Subiecti ai altui lot au avut ca sarcina evaluarea, pe o scala cu 100 de puncte (Life Change Unit = LCU), a nivelului schimbarii sau al adaptarii sociale pentru fiecare dintre cele 43 de evenimente de viata. Astfel, fiecarui eveniment i s-a atribuit o valoare fixa de evaluare care poate fi utilizata ca indicator de stres

Ex. 100 - moartea partenerului de viata;

50 - casatoria;

11 - incalcari minore ale legii

Cel mai inalt rang a fost atribuit mortii unui partener de viata (LCU = 100), apoi au urmat divortul (LCU = 73), despartirile conjugale (LCU = 65), pedeapsa prin arest (LCU = 63) etc. Pe pozitiile 40, 41, 42 si 43 se afla schimbarea obisnuintelor privind alimentatia (LCU = 15), concediul (LCU = 13), Craciunul (LCU = 12) si mici incalcari ale legii (LCU = 11). Scala contine si evenimente pozitive, ca de exemplu casatoria (LCU = 50), deoarece autorii nu urmaresc doar evenimentele negative, ci "cheltuiala" necesara pentru readaptarea la modificarea survenita in viata. Scala include deopotriva evenimente negative (pierderea averii) si pozitive (sarbatorile de iarna). Nota totala este suma scorurilor evenimentelor de viata la o anumita persoana intr-o anumita perioada de timp; de regula, se evalueaza pe ultimii doi ani sau pentru ultimul an. Holmes si Rahe au gasit ca oamenii care obtin scoruri totale mai mari decat 300 de puncte pentru anul precedent au un risc de cel putin doua ori mai mare de a se imbolnavi decat cei care obtin scoruri mai mici decat media inainte de instalarea bolii.

Cu toate acestea, metoda este criticata deoarece insasi persoana ar trebui sa decida cat de important sau cat de mult ii schimba viata un eveniment care survine in viata sa. In acest sens, Sarason, Johnson si Siegel (1978) au dezvoltat o scala a evenimentelor care solicita evaluari subiective. Persoanele indica frecventa cu care a aparut fiecare eveniment din lista in decursul ultimelor 6 (sau 12) luni si evalueaza in final intensitatea experientei subiective legata de acel eveniment. Instrumente de acest fel au aparut intre timp in numar mare.

Desi aceasta metoda a masurarii stresului este legata de conceptul discutabil privind senzorii de stres, totusi ea isi va pastra cu siguranta si in viitor importanta pentru cercetare pentru ca aici sunt facute compromisuri acceptabile intre obiectivitate si subiectivitate. Daca, de exemplu, aflam ca persoane care au fost candva victimele unor fapte criminale se prezinta mai des la medic si lipsesc mai mult de la locul de munca, atunci aceste elemente reprezinta indicatori puternici pentru raportul complicat existent intre stres si boala, care necesita alte lamuriri. Corelatia empirica intre scalele de tip evenimente de viata si indicatorii bolilor, se situeaza de la circa 0,20 pana la 0,30, deci nu este de neglijat.