Casatoria - Caracterele casatoriei, Conditii de fond si lipsa impedimentelor la casatorie, Relatiile personale dintre soti, Relatiile patrimoniale

Casatoria

1. Notiunea de casatorie

Casatoria reprezinta fundamentul familiei. Ea da nastere unor raporturi de natura personala si patrimoniala între soti, care nu pot fi generate de concubinaj. În urma încheierii casatoriei persoanele dobândesc o stare civila, aceea de soti[1].

Legea foloseste acest termen în doua sensuri. În primul sens, casatoria înseamna actul juridic pe care îl încheie cei ce vor sa se casatoreasca. Casatoria este considerata ca fiind act juridic-conditie, deoarece partile pot decide numai ca dispozitiile legale care stabilesc statutul casatoriei sa li se aplice ori nu, fara posibilitatea de a le modifica.

În al doilea rând, casatoria înseamna situatia juridica, în principiu permanenta, a celor casatoriti. Aceasta situatie juridica este determinata de reglementarea legala privind casatoria, care devine aplicabila prin încheierea actului juridic al casatoriei, si exista pe tot timpul cât dureaza raportul de casatorie.

Desi Codul familiei nu da o definitie a casatoriei, putem concluziona ca aceasta este uniunea liber consimtita între un barbat si o femeie, încheiata potrivit dispozitiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie[2].

2. Caracterele casatoriei

Tinând cont de reglementarile actuale din dreptul românesc, se identifica urmatoarele caractere ale casatoriei:

a) Casatoria este o uniune între un barbat si o femeie. Aceasta uniune se întemeiaza prin consimtamântul celor ce se casatoresc si, odata încheiata, este reglementata de normele legale, devenite aplicabile prin asemenea consimtamânt.

b) Casatoria este liber consimtita. Exprimarea consimtamântului liber al celor ce se casatoresc este garantata prin dispozitiile legale, care permit încheierea casatoriei bazata pe afectiunea reciproca a viitorilor soti.

c) Casatoria este monogama. Acest caracter decurge în mod firesc din fundamentul casatoriei, si anume afectiunea reciproca a sotilor. Dispozitiile legale asigura caracterul monogam al casatoriei.

d) Casatoria se încheie în formele cerute de lege. De aici rezulta ca ea are un caracter solemn. Casatoria se încheie numai într-un anumit loc, în fata unei autoritati de stat, într-o zi dinainte fixata si în prezenta efectiva si concomitenta a ambilor viitori soti, cu posibilitatea pentru public de a asista.

e) Casatoria are un caracter civil. Încheierea si înregistrarea casatoriei sunt de competenta exclusiva a autoritatii de stat. Uniunea încheiata numai religios nu are valoare juridica.

f) Casatoria se încheie pe viata. De regula, legatura casatoriei este menita sa dureze între soti pe tot timpul vietii. Casatoria se poate desface prin divort.

g) Casatoria se întemeiaza pe deplina egalitate în drepturi între barbat si femeie. Aceasta egalitate se refera atât la conditiile în care se încheie casatoria, cât si la relatiile dintre soti sau dintre acestia si copiii lor.

h) Casatoria se încheie în scopul întemeierii unei familii. Întemeierea relatiilor de familie constituie continutul casatoriei, cauza necesara si determinanta a acesteia.

3. Conditii de fond si lipsa impedimentelor la casatorie

În sens restrâns, conditiile de fond se înfatiseaza sub forma pozitiva, adica trebuie sa existe pentru a se putea încheia casatoria. Conditiile de fond sunt: diferenta de sex, vârsta legala pentru casatorie, consimtamântul la casatorie, comunicarea reciproca a starii sanatatii viitorilor soti. Aceasta clasificare[3] prezinta interes practic deoarece îndeplinirea conditiilor de fond în sens restrâns trebuie dovedita de catre viitorii soti.

În sens larg, conditiile de fond se opun celor de forma si cuprind atât pe cele pozitive cât si pe cele negative, adica impedimente la casatorie în sens restrâns. Dupa caracterul lor, conditiile de fond, în sens larg, se clasifica în urmatoarele categorii[4]:

a) Conditii privitoare la aptitudinea fizica de a încheia casatoria. În aceasta categorie intra urmatoarele conditii de fond: diferenta de sex, vârsta legala pentru casatorie, starea de sanatate a viitorilor soti care sunt obligati sa si-o comunice reciproc; cei bolnavi de anumite boli nu se pot casatori.

b) Conditii menite sa asigure o casatorie liber consimtita. Din aceasta categorie fac parte conditiile de fond care privesc: existenta consimtamântului, caracterele consimtamântului (lipsa de vicii ale consimtamântului, actualitatea acestuia etc.).

c) Conditii privitoare la aptitudinea morala de a încheia casatoria. Aici se încadreaza acele conditii de fond care interzic bigamia, casatoria între rude, casatoria pentru motive de adoptie, casatoria pentru motive de tutela.

S-a aratat ca aceasta clasificare are un caracter relativ, deoarece unele conditii de fond ale casatoriei pot fi încadrate, în acelasi timp, în mai multe categorii.

Impedimentele la casatorie, în sens restrâns, sunt împrejurarile de fapt sau de drept a caror existenta împiedica încheierea casatoriei. Impedimentele la casatorie pot fi considerate conditii de fond negative, deoarece casatoria se poate încheia daca ele nu exista. Impedimentele la casatorie sunt: existenta unei casatorii nedesfacuta a unuia dintre viitorii soti, rudenia, adoptia, tutela, alienatia si debilitatea mintala, lipsa aprobarii ministrului apararii nationale, lipsa aprobarii pentru membrii clerului militar.

Notiunea juridica de impediment la casatorie, în sens restrâns, este consacrata de art. 13 si 14 din Codul familiei sub denumirea de „piedica legala la casatorie”.

4. Relatiile personale dintre soti

Aceste relatii constituie principalul continut al relatiilor dintre soti. Raporturile patrimoniale dintre soti sunt subordonate finalitatii relatiilor personale si sarcinilor principale ale familiei. Potrivit art. 48, pct.1 din Constitutia României si art.1 alin. 4 din Codul familiei, sotii au drepturi si obligatii egale în ceea ce priveste relatiile dintre ei si în exercitiul drepturilor parintesti. Vom exemplifica în continuare obligatiile reciproce dintre soti:

a) Obligatia de sprijin moral reciproc (art. 2 din Codul familiei). Aceasta este o consecinta a prieteniei si afectiunii pe care se întemeiaza raporturile casatoriei.

b) Obligatia de fidelitate. Desi Codul familiei nu o spune expres[5], nu exista nici o îndoiala asupra existentei obligatiei de fidelitate a fiecaruia dintre soti fata de celalalt, obligatie a carei încalcare constituie adulter.

c) Obligatia de a locui împreuna. În tot ceea ce priveste casatoria, deci si în privinta locuintei, sotii decid împreuna (art. 26 din Codul familiei). Ei se pot întelege, pentru motive temeinice, ca fiecare sa aiba domicilii separate.

d) Îndatoririle conjugale. Aceasta obligatie este distincta de aceea privind locuinta comuna si exista fie ca sotii au locuinta comuna, fie ca locuiesc separat.

e) Numele sotilor. Cu ocazia încheierii casatoriei, viitorii soti trebuie sa declare numele pe care s-au hotarât sa-l poarte în timpul acesteia. Acestia au urmatoarele posibilitati: sa-si pastreze fiecare numele avut înainte de casatorie, sa poarte amândoi, dupa încheierea casatoriei, ca nume comun, numele unuia dintre ei, sa poarte amândoi, dupa încheierea casatoriei, ca nume comun, numele lor reunite. Indiferent la care posibilitate permisa de lege se opresc viitorii soti, ei trebuie sa declare aceasta delegatului de stare civila pâna în momentul încheierii casatoriei.

5. Relatiile patrimoniale dintre soti

Acceptiunea care trebuie conferita notiunii de „bunuri” folosita de Codul familiei este aceea din dreptul civil[6] în sensul ca ea cuprinde bunurile corporale (mobile si imobile) precum si toate drepturile reale (principale si accesorii) si drepturile de creanta, într-un cuvânt, tot ceea ce se afla în circuitul civil.

Din analiza prevederilor art. 30 si art. 31 din Codul familiei rezulta ca legiuitorul a instituit doua categorii de patrimonii legate de persoana sotilor: pe de o parte, categoria bunurilor comune ale ambilor soti, iar pe de alta parte, categoria bunurilor proprii ale fiecaruia. Legiuitorul a pornit de la necesitatea ca prin instituirea comunitatii de bunuri ale sotilor sa fie satisfacute sarcinile materiale ale existentei în comun a membrilor familiei si a pastrarii în acelasi timp a unei minime independente patrimoniale a fiecarui sot, care se fundamenteaza prin categoria bunurilor proprii.

Art. 30 din Codul familiei prevede, în alineatul întâi, ca: „Bunurile dobândite în timpul casatoriei, de oricare dintre soti, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale sotilor”, iar prin alin. (3) instituie o scutire de dovada în ce priveste bunurile comune al caror caracter este prezumat de legiuitor. Deci, daca regimul comunitatii da expresie asigurarii si organizarii, prin eforturi comune, a celor necesare existentei familiei, pentru satisfacerea nevoilor sale complexe, existenta – cu referire la persoana fiecarui sot – a unui patrimoniu separat reflecta necesitatea satisfacerii unor nevoi strict individuale care, daca nu sunt divergente fata de comunitate, sunt oricum în afara ei. Dând prioritate intereselor comune ale familiei, asigurarii bazei sale materiale, facând astfel deplina aplicare a principiilor de colaborare si întrajutorare între membrii ei, legiuitorul prezuma ca orice bun dobândit de soti, împreuna sau numai de unul din ei, este comun, pe când apartenenta unui bun la patrimoniul separat al unuia sau altuia trebuie dovedita. Regula este, asadar, comunitatea de bunuri, iar existenta patrimoniului propriu constituie exceptia; altfel spus, comunitatea de bunuri este categoria principala, iar bunurile proprii, categoria secundara[7].

Prin art. 30 alin. (1) si alin. (2) s-a decis ca este nula întelegerea privind proprietatea bunurilor, intervenita între soti în timpul casatoriei, prin care s-ar face recunoasteri privind proprietatea personala a unor bunuri apartinând unuia dintre ei[8].

Continutul conventiilor ar putea consta în suprimarea ori micsorarea comunitatii de bunuri. Nu sunt posibile aceste conventii întrucât sotii sunt obligati sa se supuna regimului comunitatii de bunuri.

Nu se pot încheia deci conventii prin care sotii sa aprecieze ca unele dintre bunuri nu sunt comune, daca legea nu le excepteaza expres din comunitatea de bunuri[9].

Conventiile sunt nule si daca maresc domeniul comunitatii de bunuri. Aceasta înseamna ca s-ar declara ca bunuri comune unele dintre acele bunuri care, conform dispozitiilor legale, sunt considerate bunuri proprii. Aceste conventii sunt nule, întrucât nu se poate deroga de la regimul juridic al bunurilor sotilor decât daca legea permite, si anume cazul prevazut în art. 31 lit. b din Codul familiei[10].

O alta opinie apreciaza ca domeniul comunitatii de bunuri poate fi extins prin conventie daca nu se vatama drepturile unor terte persoane, întrucât art. 30, alin. (2) din Codul familiei nu loveste cu nulitatea decât conventiile care aduc atingere existentei efective a comunitatii, iar un text care sa opreasca extinderea comunitatii de bunuri nu ar exista.

Sotii pot încheia conventii privind bunurile comune prin care sa determine modul de administrare si de folosinta a acestora[11].

Deasemenea, sotii pot face o împarteala de ascendent cu privire la bunurile comune sub forma donatiei în folosul copiilor minori comuni, dar nu si împarteala de ascendent, testamentara, interzisa de art. 857 din Codul civil.

Un sot nu poate dispune de bunurile comune prin act între vii (în forma donatiei), întrucât nu poate dispune de imobilele bunuri comune decât cu consimtamântul expres al celuilalt sot.

Un sot poate dispune de partea sa din bunurile comune prin testament, întrucât actul produce efecte la decesul testatorului, comunitatea de bunuri încetând astfel.

Sotii îsi pot face donatii din bunurile proprii, acestea putând fi revocabile potrivit art. 937 din Codul civil[12].

Sunt considerate, potrivit art. 31 din Codul familiei, bunuri proprii ale fiecarui sot:

a) bunurile dobândite înainte de încheierea casatoriei;

b) bunurile dobândite, în timpul casatoriei, prin mostenire, legat sau donatie, afara numai daca dispunatorul a prevazut ca ele sunt comune;

c) bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiei;

d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de inventii si inovatii, precum si alte asemenea bunuri;

e) indemnizatia de asigurare sau despagubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

f) valoarea care reprezinta sau înlocuieste un bun propriu sau bunul în care a trecut aceasta valoare.

În conformitate cu art. 29 din Codul familiei „sotii sunt obligati sa contribuie, în raport cu mijloacele fiecaruia, la cheltuielile casatoriei”.

Sotii au obligatia de a-si acorda, unul altuia, sprijin material (art. 2 din Codul familiei). Aceasta obligatie se realizeaza prin suportarea cheltuielilor de casatorie, dar care nu cuprind obligatia de întretinere fata de copiii minori. Obligatia de sprijin material prezinta deci particularitati fata de celelalte obligatii cu caracter patrimonial ce revin sotilor.